Cele două chemări

Forma de exprimare cea mai adecvată pentru Dumnezeu, în ce priveşte caracterul Său, este întotdeauna printr-o persoană. Pentru ca făpturile create să-l poată cunoaşte, Dumnezeu, la început, a îmbrăcat pe Fiul Său în forma unui înger. Astfel, într-o singură persoană, Fiul lui Dumnezeu, se întâlneau Dumnezeu şi făptura inteligentă. Pentru ca să poată fi cunoscut aşa cum este, pentru ca dragostea Sa să poată fi înţeleasă aşa cum este, Dumnezeu a trebuit să se dăruiască prin Fiul Său tuturor făpturilor inteligente. Numai în felul acesta putea Tatăl să fie cunoscut de către fiinţele inteligente din Univers. Aşadar, în Fiul Său erau uniţi Dumnezeu şi fiinţa creată. Tot ceea ce făcea Fiul era o descoperire adecvată a caracterului Tatălui.

Acesta este tabloul pe care trebuie să-l avem în minte pentru a înţelege corect noţiunea de căsătorie sau nuntă, atunci când vorbim de forma de exprimare şi de manifestare a lui Dumnezeu. Când Dumnezeu s-a hotărât să-l dea pe Fiul Său definitiv creaţiei, acest lucru în sine presupunea o căsătorie veşnică între Dumnezeu şi primele forme de viaţă ce urmau să apară - îngerii, ambele categorii de persoane întâlnindu-se în Isus Hristos. De aceea, în persoana lui Isus Hristos trebuia să fie reflectată căsătoria între natura divină şi natura angelică, în felul acesta rezultând taina lui Dumnezeu - Hristos, Îngerul legământului!

Când Lucifer s-a răzvrătit, el a atentat chiar la această taină, încercând să despartă de Creatorul, dacă ar fi fost cu putinţă, toate fiinţele create. Prin chiar acest fapt el urmărea să rupă căsătoria dintre Dumnezeu şi fiinţele create, lovind exact în Acela care era întruchiparea căsătoriei şi a tainei lui Dumnezeu - Isus Hristos. Când omul a păcătuit, Satana a rupt unirea prin căsătorie între Dumnezeu şi om, prin faptul că l-a despărţit de El. Pentru salvarea omului din păcat, căci acum era unit cu păcatul, Hristos a ales să se căsătorească încă o dată, dar cu natura omenească, din postura de Îngerul Domnului!!! Această unire a fost făcută pe baze veşnice, Hristos luând asupra Lui o natură omenească păcătoasă, decăzută, slabă şi muritoare, cu toate înclinaţiile naturale, moştenite, spre păcat. Mai precis, Fiul lui Dumnezeu a dezbrăcat forma de înger care-i aparţinea prin prima căsătorie efectuată în Univers de Tatăl, şi a îmbrăcat forma omului care deţinea o natură omenească slabă şi păcătoasă, în scopul salvării lui.

Când Hristos s-a întrupat prin Maria pe pământ, fiinţa care s-a născut era o nouă făptură, în urma unirii prin căsătorie între natura divină şi veşnică, fără început, nederivată şi neîmprumutată a Fiului lui Dumnezeu, şi natura omenească păcătoasă şi slabă căpătată de la Maria!!! În felul acesta, Fiul lui Dumnezeu a acceptat, de dragul nostru, să preia natura noastră păcătoasă penttru ca prin unirea cu natura Lui divină să o înalţe pe tronul Său veşnic!!! Aşa a rezultat o nouă căsătorie între Dumnezeu şi oamenii păcătoşi, pe care El doreşte să-i salveze şi să-i înalţe pe tronul Său de domnie. Prin căsătoria lui Hristos cu omul, Dumnezeu Tatăl urmărea să se facă cunoscut, să se descopere în cel mai adecvat mod posibil omului muritor. Unica posibilitate izbitoare pentru mintea păcătoasă a omului pentru descoperirea caracterului Său plin de farmec, era o unire, o căsătorie între Fiul lui Dumnezeu şi omul păcătos.

Numai din postura de om a lui Isus Hristos putea Tatăl să-şi descopere caracterul Său plin de lumină pentru a veni în ajutorul omului păcătos. Aşa că, în Isus Hristos, Tatăl a atras pe om într-o unire veşnică de nezdruncinat, trimiţând pe Fiul Său în chip de om printre oameni!!! Căsătoria dintre Hristos şi om este veşnică, în sensul că Isus Hristos va păstra forma şi înfăţişarea omului pe vecie. Aşa cum înainte de întruparea Sa pe pământ Hristos arăta la înfăţişare şi era cu adevărat înger, tot astfel, prin întrupare El a dezbrăcat forma de înger pentru totdeauna şi a preluat forma omului devenind om în toate privinţele, dar fără păcat. Ideea este, deci, că noţiunea de căsătorie cuprinde unirea a două părţi: Dumnezeu şi inteligenţa creată; mai întâi, Dumnezeu şi îngerul, apoi Dumnezeu şi omul, cea din urmă căsătorie din pricina păcatului.

Numai din cauza faptului că Lucifer a despărţit pe om de Dumnezeu a fost posibilă o a doua căsătorie, între Dumnezeu şi omul păcătos, tocmai pentru ca omul să fie readus în lumea neprihănirii, dacă el acceptă condiţiile lui Dumnezeu şi doreşte să se unească prin căsătorie cu Isus Hristos!!! Prin urmare, atunci când Dumnezeu a dăruit sanctuarul şi serviciile lui bisericii iudaice, prin chiar acest fapt El dorea să le transmită adevărul despre dorinţa Lui expresă ca ei să intre în legământ de căsătorie cu Dumnezeu pe vecie, pentru ca astfel să poată fi scăpaţi de păcat!!! Căsătoria lui Dumnezeu cu omul are la bază un contract întemeiat pe sângele jertfei lui Hristos, ce trebuie acceptat doar prin credinţă!!

Aşadar, atunci când Hristos le-a dăruit evreilor libertatea, prin ieşirea din captivitatea babiloniană, templul şi serviciile lui şi o ţară, scopul Lui a fost ca ei să intre în această unire, în această căsătorie cu El, pentru ca astfel biserica Sa, mireasa, să-i devină soţie pentru totdeauna şi să încheie lucrarea! I-a pus la dispoziţie nu mai puţin de 490 de ani. Invitaţia de a veni la nuntă, de a se uni prin căsătorie cu Mirele, are ca punct de început anul 457 î.Hr., anul când încept lucrările de rezidire ale templului din Ierusalim, potrivit cu Daniel 9,24.

Dar, aşa cum am văzut deja, biserica iudaică nu vine la nuntă. Din cauza învăţăturilor eronate, a religiei care devenise formală, biserica ajungând să se încreadă mai mult în ritualurile ei reci şi lipsite de viaţă, ea nu a putut intra într-o unire cu Mirele. Pentru a le dovedi practic ce presupunea o astfel de căsătorie, însuşi Mirele ceresc devine om, prin căsătoira naturii Lui divine cu a omului păcătos. Se întrupează chiar în mijlocul bisericii iudaice, luând chipul celor ce alcătuiau această biserică şi îi invită să devină una cu El în neprihănire. Numai că mireasa nu recunoaşte glasul Mirelui divin. La venirea Mirelui ceresc ea trebuia să fie curată, desăvârşită, făcând astfel posibilă moartea Mirelui fără a fi răstignit. El ar fi murit doar strivit de păcatele întregii omeniri, iar biserica Sa ar fi devenit lumina lumii, cea prin care Mirele ar fi descoperit caracterul lui Dumnezeu. Ea l-ar fi susţinut în povara purtării păcatelor omenirii, făcându-i misiunea uşoară. În definitiv, scopul căsătoriei dintre Hristos şi biserica Sa era ca cea din urmă să fie manifestarea caracterului lui Dumnezeu în toată lumea.

Biserica iudaică trebuia să fie plină de lumina cerului, de neprihănire şi desăvârşire, astfel putând fi instrumentul lui Dumnezeu în descoperirea a ceea ce poate deveni omul păcătos pocăit unit cu Dumnezeul cerului!!! "Dacă L-ar fi primit, Hristos i-ar fi onorat pe conducătorii lui Israel ca soli ai Săi, care să ducă lumii Evanghelia. Lor li s-a dat întâi ocazia de a deveni vestitori ai împărăţiei şi ai harului lui Dumnezeu." Hristos Lumina Lumii, cap. Împărăţia lui Dumnezeu este aproape, par. 3. În pofida tuturor eforturilor lui Hristos de a-şi salva mireasa, totuşi aceasta, în cele din urmă, avea să-l răstignească. Fusese învăţată greşit de către cărturarii poporului că Mirele va veni în slavă şi că schimbarea inimii nu este necesară. Cu mare tristeţe, de nedescris, Hristos a trebuit să se îndrepte spre o altă clasă de oameni pentru a le dărui Evanghelia ca să fie vestită tuturor popoarelor. Pentru că nu a cunoscut timpul cercetării ei, biserica iudaică avea să fie lăsată în întunericul în care se învăluise timp de 490 de ani, iar Hristos să formeze o altă biserică în sânul ei, însă în folosul ei, fără gândul de a o părăsi!!! "Sinedriul lepădase solia lui Hristos şi era hotărât să-L omoare; de aceea, Isus s-a îndepărtat de Ierusalim şi de preoţi, de templu, de conducătorii religioşi, de poporul care fusese învăţat în ale legii şi s-a îndreptat către o altă clasă de oameni, pentru a le vesti solia şi pentru a-i aduna pe aceia care urmau să vestească Evanghelia la toate naţiunile." Hristos Lumina Lumii, cap. Împărăţia lui Dumnezeu este aproape, par. 4.

Dar, înainte ca Isus să părăsească definitiv biserica iudaică, din cauza refuzului ei de a-l primi ca Mire, aceasta trebuia să primească două chemări speciale pentru a intra la nuntă, în vederea căsătoriei cu Hristos, Mirele ceresc. Trebuie să precizez faptul că adresarea celor două chemări se face bisericii ca întreg, şi nu unor credincioşi sau a unui grup mic din interiorul ei!!! Parabola enunţată de Hristos vizează două chemări adresate întregului corp al credincioşilor ce formează biserica iudaică. Acest lucru este foarte important de observat.

Apoi, ceea ce vreau să se reţină în mod deosebit este faptul că lui Dumnezeu îi este imposibil să se exprime cum trebuie în lumea păcatului dacă nu are o biserică pe măsura cerinţelor divine. Aşa cum Hristos este cea mai aleasă, de fapt desăvârşită, formă de exprimare şi manifestare a Tatălui printre toate fiinţele create în cer şi în toate sistemele solare locuite, din tot cuprinsul Universului, tot astfel biserica de pe pământ trebuie să ajungă forma de exprimare şi manifestare perfectă a lui Hristos, prin Duhul Sfânt, printre oamenii păcătoşi!!! Din păcate, Hristos nu a avut niciodată o astfel de biserică vizibilă pe pământ, chemată de El, care să-şi fi dorit să intre într-o legătură de căsătorie trainică prin care ea să oglindească frumosul caracter al Mirelui ei!!

Este adevărat că Hristos a avut o biserică permanent pe pământ, dar aceasta a fost alcătuită întotdeauna doar din foarte puţini credincioşi, de regulă prea puţin cunoscuţi bisericii vizibile, ori chiar dispreţuiţi pentru ceea ce pretindeau că sunt şi erau! Aceasta este biserica numită de Hristos staul, unde au intrat şi intră numai ce ce aud şi recunosc glasul Păstorului şi păstrează până la capăt, "cu frică şi cutremur", mântuirea!!!

Pentru salvarea bisericii iudaice, spuneam, Hristos a trebuit să o cheme de două ori la ospăţul nunţii, să intre în legătură de căsătorie cu El pentru totdeauna. Scripturile ne vorbesc despre aceste două chemări adresate bisericii iudaice, înainte de a fi părăsită de Mire, din cauza ei, în parabola nunţii fiului de împărat din Matei 22. "Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un împărat care a făcut nuntă fiului său. A trimis pe robii săi să cheme pe cei poftiţi la nuntă; dar ei n-au vrut să vină. A trimis iarăşi alţi robi şi le-a zis: >Spuneţi celor poftiţi: Iată că am gătit ospăţul meu; juncii şi vitele mele cele îngrăşate au fost tăiate; toate sunt gata, veniţi la nuntă<. Dar ei, fără să le pese de poftirea lui, au plecat: unul la holda lui, şi altul la negustoria lui. Ceilalţi au pus mâna pe robi, şi-au bătut joc de ei şi i-au omorât. Când a auzit împăratul, s-a mâniat; a trimis oştile sale, a nimicit pe ucigaşii aceia şi le-a ars cetatea. Atunci a zis robilor săi: >Nunta este gata; dar cei poftiţi n-au fost vrednici de ea. Duceţi-vă, dar, la răspântiile drumurilor şi chemaţi la nuntă pe toţi aceia pe care-i veţi găsi<. Robii au ieşit la răspântii, au strâns pe toţi pe care i-au găsit, şi buni şi răi, şi odaia ospăţului de nuntă s-a umplut de oaspeţi." Matei 22,1-10.

Despre partea referitoare la judecată nu doresc să vorbesc acum. Ne interesează strict doar cele două chemări, pentru a înţelege cum rămâne biserica chemată iniţial, prin respingerea ce vine doar din partea ei, fără Mire!! Să descifrăm acum cine sunt protagoniştii parabolei. Împăratul este Dumnezeu Tatăl, care face nuntă Fiului Său - Isus Hristos. Nunta are în vedere căsătoria între Fiul Său şi biserica Sa!!! După cum am arătat la începutul postării, căsătoria, potrivit vederii lui Dumnezeu, pentru perpetuarea existenţei inteligenţelor din Universul creat, dar mai ales pentru mântuirea oamenilor, se face întotdeauna între El şi natura făpturii inteligente create, în Isus Hristos. Adică în Isus Hristos trebuie să se găsească două naturi, natura divină a lui Dumnezeu şi natura creată. Scopul acestei căsătorii, a credinciosului cu Hristos, este întotdeauna cunoaşterea corectă a caracterului lui Dumnezeu şi desăvârşirea, altfel ea nu este posibilă nicicum pentru om!!!

Asta înseamnă că nunta sau căsătoria vizată în parabolă are în vedere unirea a două părţi: Dumnezeu şi omul, în speţă biserica Sa, deoarece invitaţia este adresată bisericii sale, prin intermediul servilor credincioşi ai Împăratului ceresc! "Parabola hainei de nuntă cuprinde o învăţătură cu consecinţe foarte mari. Căsătoria reprezintă unirea lui Dumnezeu cu omenirea; haina de nuntă reprezintă caracterul pe care trebuie să-l aibă toţi aceia care vor fi socotiţi pregătiţi pentru nuntă." Parabolele Domnului Hristos, cap. Fără haina de nuntă, par. 1.

Robii Împăratului ceresc sau servii Săi credincioşi sunt cei care deja sunt uniţi cu El prin căsătorie, adică au în ei natura divină, ceea ce înseamnă că sunt născuţi din nou. Aceşti robi practic sunt aceia care constituie noua biserică formată în sânul celei chemate iniţial la nuntă!!! Cei chemaţi la nuntă, numiţi "cei poftiţi", sunt biserica iudaică, ce ar fi trebuit deja la vremea aceea să fi fost unită cu Hristos în neprihănire, dar nu era. Iar invitaţia la nuntă reprezintă invitaţia Evangheliei adresate poporului iudeu, care o respinge în două rânduri! Când Evanghelia este respinsă şi a doua oară, atunci cea de-a treia chemare este adresată unei alte clase de oameni, neamurile sau păgânii!!! "În această parabolă, ca şi în pilda cu >Cina cea mare<, este ilustrată invitaţia Evangheliei şi respingerea ei de către poporul iudeu, cum şi chemarea harului adresată Neamurilor. Această parabolă mai aduce în atenţie faptul că, aceia care resping invitaţia, devin mai batjocoritori şi din această cauză vor suferi o pedeapsă şi mai teribilă. Chemarea la ospăţ vine din partea unui împărat. Ea porneşte de la cineva care este investit cu puterea de a comanda. Ea conferă, de asemenea, o mare onoare. Cu toate acestea, cinstea aceasta nu este apreciată. Autoritatea împăratului este dispreţuită, în timp ce invitaţia omului care a dat o cină mare a fost privită cu indiferenţă. Invitaţia împăratului este întâmpinată cu insulte şi ucidere. Ei şi-au bătut joc de slujitorii săi, s-au purtat faţă de ei cu dispreţ şi i-au ucis." Parabolele Domnului Hristos, cap. Fără haina de nuntă, par. 2.

Aşadar, să vedem când a fost adresată de Hristos bisericii iudaice prima chemare de a veni la nuntă. Aceasta nu putea fi adresată decât în timpul vieţii lui Hristos, înainte de răstignirea Sa. "Chemarea la ospăţ a fost adresată de ucenicii Domnului Hristos. Domnul a trimis pe cei doisprezece, după aceea pe cei şaptezeci, vestind că Împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat şi chemând pe oameni să se pocăiască şi să creadă în Evanghelie. Dar chemarea n-a fost ascultată. Cei care au fost chemaţi la ospăţ, n-au venit." Parabolele Domnului Hristos, cap. Fără haina de nuntă, par. 5.

Cine sunt robii Împăratului, aşa cum reiese din acest text? Ucenicii lui Hristos!!! Ei erau acea clasă de oameni către care s-a întors Hristos, dăruindu-le lumina Evangheliei Sale, şi care ulterior urmau să se ducă la toate popoarele să proclame împărăţia lui Dumnezeu. Această primă chemare este respinsă, iar Mirele este răstignit. La acest moment al timpului trebuie să observăm că biserica iudaică încă nu este lepădată, ceea ce face necesară o a doua chemare pentru a fi trezită şi a accepta invitaţia Mirelui de a intra la nuntă. Această a doua chemare a urmat după înălţarea Mântuitorului la cer şi primirea Duhului Sfânt, în Ziua Cincizecimii, de către biserica nou formată care încă se afla în sânul bisericii iudaice!!! "Mai târziu, slujitorii au fost trimişi să spună: >Iată că am gătit ospăţul meu: juncii şi vitele mele cele îngrăşate au fost tăiate; toate sunt gata, veniţi la nuntă<. Matei 22,4. Aceasta a fost solia dusă naţiunii iudaice, după crucificarea Domnului Hristos, dar naţiunea care pretindea că este poporul ales al lui Dumnezeu, a respins Evanghelia ce le-a fost adusă prin puterea Duhului Sfânt. Mulţi au făcut acest lucru în modul cel mai batjocoritor. Alţii au fost aşa de înverşunaţi împotriva mântuirii ce le-a fost oferită, împotriva iertării oferite pentru faptul că au respins pe Domnul slavei, încât s-au întors împotriva celor ce le-au adus solia. S-a pornit >o mare prigonire<. Fapte 8,1. Mulţi, atât bărbaţi cât şi femei, au fost aruncaţi în închisoare, iar unii dintre slujitorii lui Dumnezeu, cum au fost Ştefan şi Iacob, au fost daţi morţii." Parabolele Domnului Hristos, cap. Fără haina de nuntă, par. 5.

O dată cu respingerea celei de a doua chemări la nuntă poporul iudeu şi-a sigilat soarta, în sensul că a pierdut toate binecuvântările spirituale şi statutul de biserică aleasă a lui Hristos. De acum înainte biserica prin care se vestea Evanghelia era biserica apostolică. Ceea ce e interesant de observat este că Hristos nu a căutat să se despartă de biserica iudaică. De asemenea, nici ucenicii nu au căutat şi nici măcar nu au înţeles că trebuie să se despartă de biserica în care crescuseră şi fuseseră educaţi. Dar au fost nevoiţi să se despartă din cauza prigoanei, a bisericii iudaice care nu a înţeles că se despărţise pentru totdeauna de Dumnezeu!!! Pur şi simplu i-a alungat din rândurile ei pe aceia care acum deveniseră biserica apostolică!!! Aşa s-a întâmplat totdeauna.

     "În acest fel, poporul iudeu a sigilat - în dreptul lui - respingerea milei lui Dumnezeu.
     Rezultatul a fost arătat de către Domnul Hristos în parabolă, împăratul >a trimis oştile sale, a nimicit pe ucigaşii aceia şi le-a ars cetatea<. Judecata rostită a venit asupra iudeilor, prin distrugerea Ierusalimului şi împrăştierea lor printre naţiunile lumii.
     A treia chemare la ospăţ reprezintă vestirea Evangheliei la Neamuri. Împăratul a spus: >Nunta este gata; dar cei poftiţi n-au fost vrednici de ea. Duceţi-vă, dar, la răspântiile drumurilor şi chemaţi la nuntă pe toţi aceia pe care-i veţi găsi<. Matei 22,8-9." Parabolele Domnului Hristos, cap. Fără haina de nuntă, par. 6-8.

A treia chemare a fost adresată de biserica nou formată lumii păgâne, care fusese exclusă de biserica iudaică de la privilegiile Evangheliei încredinţate lor prin sanctuar şi serviciile acestuia!!! Punctul cel mai important pe care trebuie să-l înţelegem este că cele două chemări au loc în contextul facerii nunţii!! Pentru a fi trezită din starea ei, Dumnezeu pregăteşte nişte slujitori credincioşi, născuţi din nou, în sânul bisericii iniţiale, cărora le oferă Evanghelia pentru a o vesti acesteia. Ei aparţin bisericii iniţiale, dar, prin faptul că doresc să îl urmeze pe Hristos, El le arată calea şi-i căsătoreşte cu El. Căsătoria cu Hristos sau naşterea din nou este unul şi acelaşi lucru! Aceşti slujitori sunt adevăraţi reformatori, prin care Dumnezeu trimite avertizări bisericii adormite, care se reazemă pe o nădejde falsă. Ei nici nu se gândesc vreodată, pentru că nu au un astfel de gând, să formeze o nouă biserică, şi cu atât mai mult să părăsească biserica părinţilor lor!!!

Însă ceea ce-i leagă este Evanghelia, iar ei nu pot renunţa la principiile clare ale Evangheliei pentru superstiţiile oamenilor sau pentru cuvântul oamenilor! Din cauza faptului că lumina Evangheliei, dăruită de Dumnezeu, este respinsă şi mai sunt şi prigoniţi, aceşti slujitori principiali ai lui Dumnezeu sunt siliţi, din cauza acestei atitudini, să caute apoi pe alţii care tânjesc după adevăr. În felul acesta, noua biserică se desparte de vechea biserică, iar zestrea primei biserici, chemate de Dumnezeu să fie lumina lumii, trece în patrimoniul, în inimile membrilor noii biserici, fără ca vechea biserică să ştie acest lucru!!!

Aşa formează Dumnezeu o nouă biserică atunci când cea chemată iniţial îşi sigilează soarta respingându-l definitiv pe Cel ce dorea mântuirea ei şi manifestarea caracterului Său prin acea biserică. Cu toate acestea, va trebui să avem în vedere argumentul forte al bisericii iudaice, care a crezut până la sfârşit, şi încă mai crede, că a rămas biserica lui Dumnezeu!!! Va fi acelaşi argument pe care-l folosesc toate bisericile astăzi, în păstrarea credincioşilor, sătuli de poveştile pe care le aud mereu şi mereu şi care nu le oferă răspuns la problemele lor sufleteşti şi frământările minţii, mai departe în biserica mamă. Trebuie să fim oneşti şi să lăsăm biserica iudaică să se apere cel mai bine cu putinţă, argumentele folosite de ea determinând-o de altfel să creadă că este singura biserică a lui Dumnezeu de pe pământ. Felul ei de a se apăra, după cum vom vedea, deşi argumentele ei sunt cele mai puternice cu putinţă în comparaţie cu argumentele bisericilor de astăzi, este întocmai felul de a se apăra al tuturor bisericilor protestante şi neoprotestante contemporane, care se cred fiecare, în mod individual, singura biserică a lui Dumnezeu de pe pământ!!!