Conflictul care se apropie cu paşi repezi

Trăim într-un timp de mari frământări geo-politice. Ceva iminent aşteaptă să se întâmple. Lumea nu mai este cum era odinioară, este în continuă prefacere, din păcate înspre rău, un rău care va aduce sfârşitul lumii. Ei bine, toate aceste frământări au un scop. Conducătorii lumii, mânaţi de propriile interese, a căror minte se află sub influenţa aceloraşi duhuri rele, care erau gata-gata să otrăvească şi mintea lui Cirus cel Mare, înainte de a se decide să elibereze pe evrei din robia babiloniană, vor decide în tandem cu prelaţii bisericii creştine apostaziate destinul acestei planete. Ştiri îngrozitoare vedem şi auzim zi de zi la televizor, căci punctul maxim de interes în menţinerea sau mărirea ratingului este expunerea tot mai mult a răului în toate formele posibile.

Două mari forţe lucrează astăzi în lume pentru aducerea la un numitor comun a guvernelor lumii şi a bisericii în stăpânirea fără precedent a întregului pământ. Este ţelul de milenii al lui Satana să ajungă aici. Aceste două mari puteri, din păcate ambele corupte, sunt politica şi religia. În timp ce pe tărâmul politic se duc lupte strânse şi tot mai aprinse pentru încercarea de unificare şi stabilitate a Europei, de acaparare prin forţă sau prin diplomaţie a zonelor cu potenţial maxim de resurse naturale de petrol şi gaze, sau prin diverse alte tertipuri bine cunoscute de cei ce le pun la cale, pe tărâmul religios se acţionează astfel încât maselor să le fie recâştigată încrederea în biserică. În ochii cetăţenilor ea trebuie să se dea cât mai morală cu putinţă. Când aceşti doi poli ai puterii vor ajunge la maturitatea lor, atunci terenul este pregătit pentru cea mai mare confederaţie a răului din câte au existat vreodată pe pământ. Puterea politică, aflată în angrenajul guvernelor, se va uni cu puterea religioasă decăzută, aflată în angrenajul bisericii creştine apostate, pentru că cea din urmă are nevoie de puterea legislativă şi juridică a statului ca să domine, iar liantul acestei uniri nimicitoare va fi tocmai spiritismul cu puterea sa uluitoare! Religia decăzută va fi plină de puterea făcătoare de minuni a demonilor, care se duc la toţi împăraţii sau conducătorii pământului în vederea unirii împotriva lui Hristos declanşând astfel ceea ce Scripturile numesc Armaghedonul, în ultima lui etapă de desfăşurare pe acest pământ.

     "Apoi am văzut ieşind din gura balaurului şi din gura fiarei, şi din gura prorocului mincinos trei duhuri necurate, care semănau cu nişte broaşte. Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite şi care se duc la împăraţii pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului celui Atotputernic... Duhurile cele rele i-au strâns în locul care pe evreieşte se cheamă Armaghedon... Apoi am văzut ridicându-se din pământ o altă fiară, care avea două coarne ca ale unui miel şi vorbea ca un balaur. Ea lucra cu toată puterea fiarei dintâi înaintea ei şi făcea ca pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată. Săvârşea semne mari, până acolo că făcea chiar să se coboare foc din cer pe pământ în faţa oamenilor. Şi amăgea pe locuitorii pământului prin semnele pe care i se dăduse să le facă în faţa fiarei. Ea a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei care avea rana de sabie, şi trăia... În vremea aceea se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceasta. Dar în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, şi anume oricine va fi găsit scris în carte." Apocalipsa 16,13.14.16; 13,12-14, Daniel 12.1.

Temeiul aducerii la existenţă a acestei mari confederaţii monstruoase despre care vorbeşte în mod direct Cuvântul lui Dumnezeu, va fi cu toată siguranţa posibilă abolirea legii lui Dumnezeu şi eliminarea oricărui standard moral, etic şi spiritual biblic. Scârnăvia şi toate formele de nelegiuire au început de mult timp să se manifeste făţiş şi vor continua până la atingerea apogeului lor, când se va fi abolit oficial la scară mondială marea lege morală a lui Dumnezeu. Ele vor fi întărite şi ridicate prin legi omeneşti la rang de virtute, pe principiul liberei expresii, a libertăţii cuvântului, deci a dreptului oamenilor de a se exprima, (a se citi a-şi da frâu liber), aşa cum doresc, în speţă a minorităţilor sexuale.

Adevărata libertate este abuzată prin libertinism (deşănţare), sentimentalism şi diferite forme de exprimare care sunt în fapt expresia penibilă a celei mai puternice înrobiri căreia i-au căzut pradă oamenii care s-au lăsat în voia propriilor lor patimilor scârboase. Toate aceste manifestări ne vorbesc limpede despre profeţiile biblice care se vor împlini repede, chiar în acest timp. Scopul lui Satana este să reînvie vechile controvese, dar într-o lume în care nu mai există imperii, ci într-una în care predomină principiile democratice. O dată surpat bastionul neprihănirii, care ar fi trebuit să fie biserica creştină, statul devine biciul prin care se va cere supuşilor ascultare deplină de legea omenească, căreia i se va conferi un caracter religios. Evul Mediu întunecat va fi reeditat, dar la scară planetară. Aceleaşi principii care au stat la baza grozăviilor din acea epocă îndelungată se vor repeta cu mai multă putere în timpul nostru.

     "Ne aflăm pe pragul unor evenimente mari şi solemne. Multe dintre profeţii sunt pe punctul de a se împlini într-o succesiune rapidă. Fiecare element al puterii este pe punctul de a fi pus la lucru. Istoria din trecut se va repeta, vechile controverse vor fi readuse la viaţă, iar pericolul va asalta poporul lui Dumnezeu din toate părţile. Încordarea pune stăpânire pe neamul omenesc. Ea pătrunde pretutindeni pe pământ." Mărturii pentru pastori şi slujitorii Evangheliei, cap. Sfintele Scripturi, subcap. Puteri de nebiruit care aşteaptă, par. 2.

     ">Toţi au acelaşi gând.< Va exista o unire mondială, o mare armonie, o confederaţie a forţelor lui Satana. >...şi dau fiarei puterea şi stăpânirea lor.< În felul acesta, se va manifesta aceeaşi putere opresivă şi arbitrară împotriva libertăţii religioase, a libertăţii de închinare înaintea lui Dumnezeu potrivit dictatelor conştiinţei, exact aşa cum a fost manifestată de către papalitate când, în trecut, i-a persecutat pe aceia care au cutezat să refuze să se conformeze riturilor şi ceremoniilor religioase ale romanismului." The SDA Bible Commentary, vol. 7, pag. 983.

Opera satanică în făurirea acestei mari uniri mondiale va avea ca ţel stăpânirea tuturor minţilor omeneşti pentru câştigarea închinării. Acesta a fost şi este în continuare marele scop urmărit de Satana în războiul Armaghedon aşa cum s-a desfăşurat el pe pământ în toate generaţiile, de la căderea lui Adam şi Eva. Răul, pe zi de trece, devine tot mai agresiv până acolo, încât va fi reglementat ca formă de manifestare prin legi omeneşti, lipsite de fundamentul moral şi spiritual al legii lui Dumnezeu. Ceea ce vedem astăzi reprezintă o continuare a unui început în forţă o dată cu căderea cortinei de fier. Prea puţin îşi dau seama oamenii politici şi conducătorii guvernelor ce implică toate mişcările pe care le întreprind atunci când emit legi care sunt împotriva principiilor morale subliniate foarte viu şi direct în legea celor zece porunci a Creatorului universului.

Timpul este foarte aproape când se va ajunge la un numitor comun în ce priveşte încordarea care a cuprins întregul pământ. Omul va ajunge să stăpânească peste conştiinţele semenilor, iar în spatele acestei acţiuni distrugătoare stă prinţul întunericului care îşi joacă astfel ultima carte. Acţiunea şi atitudinea din antichitate a lui Nebucadneţar, pe câmpia Dura, se vor repeta la scară planetară. Din acest motiv, Satana acţionează pe două mari fronturi, aşa cum am arătat mai sus, pe cel politic şi pe cel religios. Când cele două se vor uni atunci acesta va fi semnul pentru ruinarea definitivă a pământului. Nu trebuie să ne gândim că această confederaţie va fi o mare armonie pe baza unor înţelegeri în toate privinţele, a respectului, a demnităţii, a moralităţii ş.a.m.d. Nu va exista o desăvârşită pace pe pământ, câtă vreme Isus pomeneşte despre războaie şi veşti de războaie, de sărăcie şi sclavie, etc. Va fi, în schimb, aceeaşi unitate ce a existat între farisei şi saduchei care, prin eforturile lor unite, l-au răstignit pe Mesia!

Două forţe rele, politica şi religia, îmbibate cu spiritul diavolului, se vor uni pentru nimicirea copiilor lui Dumnezeu, a poporului Său obscur şi prea puţin cunoscut bisericii apostate. Deşi se depun eforturi considerabile pentru stabilitatea şi unirea armonioasă a Europei, totuşi profeţia biblică vorbeşte fără echivoc despre faptul că această unitate nu va exista niciodată în sens real, deplin şi desăvârşit. Iar dacă, totuşi, se va ajunge prin compromisuri usturătoare pentru partea mai slabă la un numitor comun, atunci acesta va fi doar în ce priveşte încălcarea conştiinţei şi a libertăţii religioase.

Potrivit profeţiei biblice, care nu dă greş niciodată, astăzi trăim în timpul reprezentat în viziunea lui Daniel prin picioarele în care fierul este amestecat cu lutul. Vezi Daniel 2. Aici îşi găseşte fragilitatea statuia, chiar la picioare, fundamentul stabilităţii ei. Începe cu aur şi se termină cu un amestec foarte ciudat pe care nici un constructor, nici un arhitect nu l-ar sugera măcar pentru zidirea unei construcţii. Asta înseamnă că Dumnezeu a dorit să ne înfăţişeze decadenţa morală de la aur, la fier amestecat cu lut. "Dacă ai văzut fierul amestecat cu lutul, înseamnă că se vor amesteca prin legături omeneşti de căsătorie, dar nu vor fi lipiţi unul de altul, după cum fierul nu se poate uni cu lutul." Daniel 2,43,

Statul, cu politicile lui, este bine reprezentat prin fier, pe când biserica şi puterea ei este înfăţişată prin lut. Dumnezeu a încercat astfel să ne prezinte unirea dintre politică, specifică statului, şi religie, specifică bisericii. Unirea nu are cum să fie deplină; practic este o imposibilitate. Căsătoria, aşa cum a fost gândită de Dumnezeu, între un bărbat şi o femeie, are ca scop unirea celor doi astfel încât ei, până la urmă, să devină un singur trup, o singură entitate, deşi două fiinţe distincte şi diferite. "De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de nevasta sa şi se vor face un singur trup." Geneza 2,24. Pe când legăturile omeneşti de căsătorie care au ca scop unirea fierului cu lutul, nu au ca punct final alipirea şi devenirea unui singur trup a celor două, pentru că pur şi simplu fierul nu se poate uni cu lutul în ruptul capului. Sunt două lucruri imposibil de alipit. Nu poţi face una din ele nicicum, căci lutul totdeauna va crăpa despuind metalul.

Şi totuşi, diavolul va reuşi să aducă la un punct comun cele două, căci este singura lui posibilitate să obţină prin fraudă, ameninţări, impunere şi prigoană închinarea! De-a lungul timpului a încercat să o facă prin diversele puteri politice, adică prin marile imperii mondiale, înfăţişate în Scripturi prin fiare sălbatice şi violente. Prin ele s-a străduit să îngenuncheze poporul Israel şi să distrugă, dacă se putea, linia genealogică prin care urma să se nască Isus. Dar, pentru că decadenţa lor le-a adus slăbirea puterii şi mai apoi distrugerea de către alte puteri, Satana a făurit pentru prima oară în istorie o unire între stat şi religie în persoana papalităţii.

În felul acesta, a căutat să inoculeze în mintea oamenilor de rând ideea că Dumnezeu este un nimicitor, pe care niciodată nu îl mulţumeşti şi care îşi revarsă mânia asupra ta dacă nu asculţi de El. Papalitatea susţinea că este Dumnezeu pe pământ, că este imaginea perfectă a Lui între oameni. Dar, felul cum practica ceea ce numea ea religia Bibliei, modul cum dădea pe faţă caracterul său hidos, scotea în evidenţă în realitate caracterul păcatului şi al lui Satana. Aceasta a continuat aşa până când oamenii au devenit atei, căci se săturaseră de ifosele, practicile, vicleniile şi violenţa papalităţii. Aşa a primit papalitatea o rană de moarte, chiar prin ateismul care s-a născut în sânul ei, căci practicile ei au condus la naşterea unui alt monstru - ateismul.

Când această capodoperă a nimicirii a fost anihilată, Satana a început planul de făurire a altui monstru, care va fi adus la viaţă prin unirea dintre stat şi biserica decăzută, în timpul de faţă, mai precis între protestantismul apostat (bine reprezentat prin statul american şi religia lui protestantă) şi papalitate. Aşa se va repeta istoria trecutului. Din acest motiv, el lucrează concomitent pe două planuri, cel politic şi cel religios. Protestantismul asemănat cu o femeie curată în profeţie, Apocalipsa 12,1.16, va deveni în decurs de două sute de ani o fiară care va repeta politica şi principiile papalităţii din Evul Mediu. Încercarea de coabitare dintre stat şi biserică este, aşadar, prezentată în Scripturi sub forma unui amestec între fier şi lut.

     "Amestecul puterii bisericii şi a puterii statului este reprezentat prin fier şi lut. Această unire slăbeşte toată puterea bisericilor. Această învestire a bisericii cu puterea statului va aduce rezultate rele. Oamenii aproape că au trecut dincolo de hotarul răbdării lui Dumnezeu. Şi-au investit tăria lor în politică şi s-au unit cu papalitatea. Însă, va veni timpul când Dumnezeu îi va pedepsi pe aceia care au declarat nulă şi neavenită legea Lui, iar lucrarea lor ticăloasă se va întoarce împotriva lor înşişi." The SDA Bible Commentary, vol. 4, pag. 1168.

Ne aşteaptă evenimente greu de descris şi de către cel mai iscusit condeier. Ideea pe care trebuie să o reţinem este că toate lucrurile, evenimentele şi manifestările de pe pământ, astăzi, converg către un singur lucru, şi anume desfiinţarea legii lui Dumnezeu. Principiile ei se regăsesc, într-o formă sau alta, în toate constituţiile şi legile adiacente ale statelor lumii. Dar, atunci când se va da credit mai mult nelegiuirii, prin legi şi articole în care se stipulează clar forma în care se permite exprimarea şi manifestarea fărădelegilor şi imoralităţii, atunci omul arată că este gata pentru fărurirea marii confederaţii mondiale a răului. Când se va ajunge la acest punct, şi aceasta o trăim în timpul de faţă, atunci pasul următor va fi unirea dintre stat şi biserică, dintre politică şi religia apostată care vor impune sub diverse pedepse, inclusiv pedeapsa cu moartea, o singură închinare în prima zi a săptămânii, căci aceasta va fi aleasă ca semn distinctiv al respectivei închinări.

Aproape toţi se îngrijorează cu privire la noi crize financiare, la războaie, la neînţelegeri între state, la şicane, dar trebuie să înţelegem că toate acestea sunt premergătoare edictului duminical. Toate vor conduce către aşa ceva, iar mărturia Scripturii o dovedeşte fără putinţa de a fi combătută de cineva, chiar şi de cel mai iscusit teolog din lume, dacă există aşa ceva. Edictul duminical va prinde chip doar prin desfiinţarea principiilor morale ale legii divine, căci un alt obiectiv major şi capital urmărit de Satana este să anihileze marele reper moral şi spiritual al umanităţii şi al universului - legea celor zece porunci.

     "Pretenţia pe care Satana o ridică acum este aceea că Legea, care a fost rostită de Dumnezeu cu glasul Său, este plină de greşeli şi că unele părţi din ea au fost date la o parte. Aceasta este ultima mare amăgire pe care el o va aduce asupra lumii. El n-are nevoie să atace întreaga Lege; dacă el îi poate face pe oameni să nesocotească numai un singur precept, scopul său este atunci atins. Căci >cine păzeşte toată legea, şi greşeşte într-o singură poruncă, se face vinovat de toate< (Iacov 2,10). Consimţind să calce o singură poruncă, oamenii sunt aduşi sub puterea lui Satana. Înlocuind Legea lui Dumnezeu cu legea oamenilor, Satana caută să controleze lumea. Lucrarea aceasta este prevestită în profeţie. Despre puterea marelui apostat, care este reprezentativă pentru Satana, se spune: >El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Preaînalt, va asupri pe sfinţii Celui Preaînalt, şi se va încumeta să schimbe vremile şi legea, şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui< (Daniel 7,25).
     Fără îndoială că oamenii vor aşeza propriile legi, care să lucreze împotriva Legii lui Dumnezeu. Ei vor căuta să constrângă conştiinţa altora şi, în zelul lor de a impune aceste legi, vor apăsa pe semenii lor.

     Lupta împotriva Legii lui Dumnezeu, care a început în ceruri, va fi continuată până la sfârşitul timpului. Fiecare om va fi încercat. Ascultarea sau neascultarea este problema asupra căreia lumea întreagă va trebui să hotărască. Va trebui ca toţi să aleagă să asculte ori de Legea lui Dumnezeu, ori de legile oamenilor. Aici se va trage linia de demarcaţie. Nu vor exista decât două clase. Fiecare caracter îşi va defini poziţia; şi toţi vor arăta dacă au ales să fie de partea loialităţii sau de partea răzvrătirii. 

     Atunci va veni sfârşitul. Dumnezeu va răzbuna Legea Sa şi va elibera pe poporul Său. Satana şi toţi cei ce i s-au alăturat în răzvrătire vor fi nimiciţi. Păcatul şi păcătoşii vor pieri cu rădăcină şi ramuri (Maleahi 4,1) - Satana fiind rădăcina, iar urmaşii săi, ramurile. Atunci se va împlini cuvântul rostit în dreptul prinţului răutăţii: >Pentru că îţi dai ifose ca şi când ai fi Dumnezeu... te nimicesc, heruvim ocrotitor, din mijlocul pietrelor scânteietoare... eşti nimicit... eşti nimicit, şi nu vei mai fi niciodată<. >Încă puţină vreme, şi cel rău nu va mai fi; te vei uita la locul unde era, şi nu va mai fi.< >Vor fi ca şi când n-ar fi fost niciodată.< (Ezechiel 28,6-19; Psalm 37,10; Obadia 16)." Hristos Lumina Lumii, cap. S-a sfârşit!, par. 25-28.

Blestemul lui Elisei şi moartea flăcăilor batjocoritori

     "De acolo s-a suit la Betel. Şi pe când mergea pe drum, nişte băieţaşi au ieşit din cetate şi şi-au bătut joc de el. Ei îi ziceau: >Suie-te, pleşuvule! Suie-te, pleşuvule!< El s-a întors să-i privească şi i-a blestemat în Numele Domnului. Atunci au ieşit doi urşi din pădure şi au sfâşiat patruzeci şi doi din aceşti copii." 2Regi 23.24.

Cum ar trebui înţeleasă severitatea în Biblie, atunci când ea este exprimată de profeţi? Având în vedere că profeţii biblici se aflau sub autoritatea lui Dumnezeu şi purtau cuvântul Domnului către persoane individuale sau mulţimi de oameni, cum trebuie înţeles caracterul lui Dumnezeu în cazul unor întâmplări în care este scoasă în evidenţă severitatea maximă? Este severitatea o metodă de pedepsire uneori foarte aspră din partea lui Dumnezeu?

Pesemne sunt întrebări care au fost puse de mulţi dintre cei ce au ca îndeletnicire citirea sau cercetarea Bibliei. Răspunsurile trebuie că variază în funcţie de cunoştinţele fiecăruia, dar elementul lor comun este faptul că Dumnezeu are dreptul să dea dovadă de severitate, întrucât este Conducătorul universului şi face ce voieşte! Cu alte cuvinte, Dumnezeu deţine toată autoritatea şi puterea prin care poate pedepsi pe cineva, mai ales dacă este batjocoritor.

Ca să înţelegem corect principiile Evangheliei care stau la baza severităţii manifestate de unii profeţi în raport cu alţi oameni sau cu tineri responsabili pentru faptele lor, atunci ar fi bine să avem în vedere învăţătura prin care Dumnezeu ne descoperă felul cum judecă El astfel de manifestări, în condiţiile păcatului, şi cum ar trebui înţeles comportamentul Său în aceste situaţii. El ne spune astfel: "Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre". Isaia 55,8.9.

Aici, descoperim principiul fundamental prin care Dumnezeu judecă orice situaţie, întâmplare sau eveniment din Vechiul Testament. Ne spune făţiş că gândurile Lui, modul Lui de a vedea, de a judeca şi de a înţelege o situaţie, de severitate în cazul nostru, sau orice altă situaţie dificilă vechi-testamentară, nu sunt aidoma gândurilor noastre şi nici felului cum noi judecăm şi înţelegem situaţia respectivă, cu care bineînţeles Dumnezeu a avut de-a face! Lucrurile spirituale se judecă totdeauna numai din perspectivă spirituală! Ca să le judeci spiritual, atunci şi mintea trebuie să fie spirituală, potrivit învăţăturii Scripturilor: "Să aveţi în voi gândul (mintea) acesta care era şi în Hristos Isus". Filipeni 2,5.

Deţinerea darului unei minţi spirituale este dovada incontestabilă a lucrării Duhului Sfânt, deoarece lucrurile Duhului nu pot fi primite decât de "omul duhovnicesc". 1Corinteni 2,15. Acesta este cu adevărat ucenicul lui Hristos, fiind în măsură să judece şi să priceapă lucrurile Duhului Sfânt, prin Duhul Sfânt, fiindcă deţine ca pe o comoară gândul lui Hristos. "În adevăr, cine dintre oameni cunoaşte lucrurile omului, afară de duhul omului care este în el? Tot aşa, nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu, afară de Duhul lui Dumnezeu. Şi noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul care vine de la Dumnezeu, ca să putem cunoaşte lucrurile pe care ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său. Şi vorbim despre ele nu cu vorbiri învăţate de la înţelepciunea omenească, ci cu vorbiri învăţate de la Duhul Sfânt, întrebuinţând o vorbire duhovnicească pentru lucrurile duhovniceşti. Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte. Omul duhovnicesc, dimpotrivă, poate să judece totul, şi el însuşi nu poate fi judecat de nimeni. Căci >cine a cunoscut gândul Domnului, ca să-I poată da învăţătură<? Noi însă avem gândul lui Hristos." 1Corinteni 2,11-16.

Gândurilor lui Dumnezeu trebuie să le corespundă şi căi, procedee ori modalităţi corespunzătoare de exprimare şi de aducere la îndeplinire. Toate pe măsura sfinţeniei, neprihănirii, iubirii şi imuabilităţii Sale. Acest adevăr indubitabil stabileşte faptul că toate evenimentele pline de severitate din Vechiul Testament trebuie cercetate doar din perspectiva lui Dumnezeu şi numai de către o minte spirituală care le poate judeca şi înţelege spiritual. Principiile Evangheliei sunt de natură morală şi spirituală. Cum ar putea mintea omului firesc, netransformat prin harul Duhului Sfânt, să înţeleagă adevăruri de natură spirituală? Lucrurile Duhului Sfânt sunt adevărurile imuabile ale Evangheliei veşnice, adevăruri de natură morală şi spirituală, încărcate cu înţelepciunea Aceluia care nu poate greşi niciodată.

Ceea ce trebuie să înţelegem este că manifestarea severităţii în condiţiile păcatului nu este specifică Cerului în condiţiile neprihănirii. De ce astfel? Deoarece în împărăţia lui Dumnezeu autoritatea, demnitatea şi respectul nu sunt încălcate niciodată şi în nici o împrejurare! Severitatea nu are nimic de-a face cu caracterul lui Dumnezeu şi nu reprezintă modul Lui de manifestare în pedepsirea celor neascultători. Cu alte cuvinte, nu este o armă din arsenalul neprihănirii prin care Dumnezeu caută să stopeze nelegiuirea, de vreme ce singura autoritate pe care o foloseşte în tratarea păcătoşilor este autoritatea adevărului şi a iubirii. Totuşi, severitatea devine necesară în condiţiile păcatului numai atunci când autoritatea profetului învestit de Dumnezeu este lezată, fapt care conduce la lipsa de respect, încălcarea demnităţii şi implicit la batjocorirea perpetuă a celui vătămat. Ea devine, deci, o necesitate numai în condiţiile păcatului, dar nu ca armă a neprihănirii, ci ca o limitare a bunătăţii din partea păcătosului fără frâu ce abuzează de bunătatea lui Dumnezeu dăruită profetului sau oricărui alt fiu al Său de pe pământ.

Nu vorbim despre severitate izvorâtă din sentimente de ură, de ranchiună, de răzbunare, de plăcere sadică sau din orice alt păcat de felul acesta, pe care e musai să o asociem cu cruzimea. Nu vorbim despre aşa ceva în cazul profetului Elisei. Severitatea despre care discutăm va fi severitatea ca fermitate hotărâtă, ca limită a bunătăţii, fără de care autoritatea profetului nu ar putea fi menţinută cu nici un chip. Autoritatea bunătăţii divine nu poate fi încălcată fără nişte consecinţe uneori dezastruoase. Bunăoară, când Lucifer a ales să trăiască în păcat, împreună cu adepţii săi, bunătatea lui Dumnezeu arătată faţă de el a avut o limită, exprimată chiar prin alungarea lui din cer! Iubirea şi bunătatea nu pot accepta le nesfârşit batjocura şi dispreţul, altminteri ar fi încălcată însăşi autoritatea lor, fapt care ar conduce la perpetuarea batjocurii. Numai din acest unghi trebuie înţeles studiul de faţă.

De ce trebuie manifestată o astfel de severitate îndreptăţită, singura soluţie la batjocură? Pentru a nu se periclita autoritatea profetului, autoritate care vine direct de la Dumnezeu. Nu trebuie să uităm că Dumnezeu nu se lasă batjocorit de nimeni şi de nimic. Dacă bunătatea nu şi-ar avea limitele ei, atunci cum s-ar manifesta autoritatea dacă se permite să fie călcată în picioare? În condiţiile păcatului batjocura şi orice alt lucru care conduce la ştirbirea autorităţii date de Dumnezeu unui profet trebuie tratată cu severitatea dreptăţii care se cere în astfel de situaţii. "Nu vă înşelaţi: >Dumnezeu nu se lasă să fie batjocorit<. Ce seamănă omul, aceea va şi secera." Galateni 6,7. Batjocoritorul va primi totdeauna exact ceea ce a semănat.

Manifestările perfide ale păcatului nu pot fi oprite în multe situaţii decât prin disciplina unei severităţi drepte şi absolut necesare. Manifestarea acestei severităţi se găseşte în însăşi natura situaţiei respective, care o cere dacă există şi o minte luminată de Dumnezeu, cum e profetul de pildă. Ea nu este un ceva, o putere cu care Dumnezeu îl dotează pe profet ca să se apere în astfel de situaţii, aşa cum credeau ucenicii lui Hristos când îi ceruseră lui Isus să procedeze şi ei ca Ilie, când a chemat focul asupra oamenilor împăratului Ahazia. Vezi Luca 9,54-56. Ci severitatea aceasta este măsura limitei bunătăţii peste care nu se poate trece fără consecinţe nefaste, în unele cazuri.

Situaţia şi dreptatea impun o astfel de manifestare, căci autoritatea lui Dumnezeu cu care este învestit profetul nu poate fi batjocorită. Pe de altă parte, trebuie privită şi ca fiind trecerea dincolo de limitele răbdării lui Dumnezeu, de care s-a făcut abuz printr-o viaţă de continuă neascultare şi batjocură. Ceea ce urmează să i se întâmple batjocoritorului se datorează propriilor sale alegeri şi a continuei sale vieţi de neascultare încăpăţânată. O astfel de severitate vine doar ca un răspuns la tragedia pe care păcătosul singur a adus-o asupra lui, potrivit cuvântului profeţiei, care nu are cum să mintă: "Ce seamănă omul, aceea va şi secera", Galateni 6,7, şi pe care acum trebuie să o înfrunte cu preţul propriei vieţi şi a pierderii vieţii veşnice.

În cazul lui Elisei, ca să dezbatem această situaţie de care s-au opintit atâţia oameni, care numai adevărul nu l-au aflat, severitatea sa este îndreptată asupra unor flăcăi. Acest fapt pare oripilant. În unele traduceri se foloseşte termenul copii. Realitatea este că aceşti copii nu mai erau copii, ci adolescenţi, flăcăi, potrivit termenului ebraic, adică acei tineri care abia au intrat în adolescenţă şi încep să se bucure de ea. La evrei se intra în vârsta adolescenţei la doisprezece ani când copilul era socotit tânăr responsabil pentru toate faptele sale. Aşadar, aceşti copii erau de fapt adolescenţi, flăcăi potrivit altor traduceri.

Cum grija noastră pentru copiii noştri este mare şi uneori exagerată, ne mirăm cum a putut un profet blând al lui Dumnezeu, ca Elisei, să dea dovadă de o astfel de severitate, care a mai adus şi moartea nevrednicilor. Nu trebuie să pornim de la gândul că profetul lui Dumnezeu are autoritatea de a face aşa ceva. Dumnezeu nu dă nimănui o astfel de autoritate. Singura autoritate care vine de la Dumnezeu este doar cea a adevărului şi iubirii, ce trece peste aceasta vine de la alt duh, după cum bine spunea Mântuitorul acelor ucenici care invocau dreptatea lui Ilie prin foc. Dar, trebuie să înţelegem severitatea corect manifestată de Elisei din perspectiva lui Dumnezeu, dar numai după ce mai întâi aflăm cine erau de fapt flăcăii.

Aceşti tineri fuseseră crescuţi într-un mediu în care le fusese permis să batjocorească şi să ia peste picior chiar şi pe cei mai în vârstă. Părinţii lor, chiar dacă ne cade greu să înţelegem aşa ceva, îi educaseră în această direcţie. Atitudinea lor de nepăsare şi proasta creştere sau lipsa celor şapte ani de acasă pentru aceşti adolescenţi de acum, i-a condus să-şi făurească un caracter mizerabil. "Ilie fusese luat la cer şi mantaua lui căzuse asupra lui Elisei. Atunci, tineri răi, care învăţaseră de la părinţii lor să-l dispreţuiască pe omul lui Dumnezeu, l-au urmat pe Elisei şi au strigat în batjocură: >Suie-te, pleşuvule! Suie-te, pleşuvule!< Insultându-I în felul acesta slujitorul, ei L-au insultat pe Dumnezeu şi şi-au întâlnit pedeapsa atunci şi acolo." Scrieri timpurii, cap. O altă ilustraţie, par. 6.

Aşadar, descoperim că ei nu fuseseră educaţi să aibă respect faţă de oamenii lui Dumnezeu. Dumnezeu dăduse o îndrumare clară pentru izraeliţi cum să-şi educe copiii. Dar dacă o familie sau un om avea un fiu neascultător şi îndărătnic, adică încăpăţânat, care ţine cu tot înadinsul să facă doar ceea ce doreşte el, chiar lacom şi beţiv, atunci, după o cercetare prealabilă din partea bătrânilor cetăţii în care familia lui locuia pentru constatarea acestor lucruri, acesta era omorât cu pietre sau lapidat. Vezi Deuteronom 21,18-21. Situaţia unor astfel de copii sau tineri era socotită fără speranţă. Nu erau de nici un folos nici pentru ei înşişi, nici pentru societate, fiind socotiţi incurabili în toate privinţele. De fapt, se poate spune cu certitudine că erau un blestem pentru ei înşişi. Influenţa unor astfel de tineri ar fi dus la perpetuarea răului, contaminând şi pe alţii. A se vedea cazul lui Cain.

     "Cuvântul lui Dumnezeu pune păcatul lăcomiei în aceeaşi grupă cu beţia. Atât de scârbos era păcatul acesta în faţa lui Dumnezeu, încât El i-a dat instrucţiuni lui Moise ca acel copil, care nu era reţinut în privinţa apetitului, ci avea să se îndoape cu orice lucru râvnit de gustul lui, să fie adus de părinţi înaintea judecătorilor lui Israel şi să fie omorât cu pietre. Situaţia celui lacom era socotită fără speranţă. El nu era de nici un folos pentru alţii, iar pentru sine era un blestem. Nu se putea avea încredere în el. Influenţa lui avea să contamineze tot mereu pe alţii şi lumea avea să fie mai bună fără un astfel de individ, pentru că defectele lui teribile aveau să fie perpetuate. Nimeni, care are simţământul responsabilităţii faţă de Dumnezeu, nu va îngădui ca înclinaţiile senzuale să stăpânească raţiunea. Cei ce fac acest lucru nu sunt creştini, oricine ar fi ei şi oricât de înaltă ar fi mărturisirea lor. Porunca lui Hristos este: >Voi fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit<." Mărturii, vol. 4, cap. Casele noastre de editură, par. 15.

Despre acei tineri sortiţi deja pieirii, în timpul lui Elisei, putem spune cu siguranţă că erau lipsiţi de cumpătare şi de stăpânire de sine, fără respect, trădând în realitate educaţia lor defectuoasă. În acest caz, ei se aflau sub blestemul lui Dumnezeu. Trebuia doar să se ivească ocazia pentru nimicirea lor, căci trecuseră deja de hotarul milei lui Dumnezeu. Şi aceasta s-a ivit din nenorocire pentru ei chiar cu Elisei. Orice copil şi tânăr care nu respecta autoritatea părintească, în Israel, se afla sub blestemul lui Dumnezeu. În cazul acestor tineri sfâşiaţi de ursoaice, ei deja fuseseră educaţi de părinţi să dispreţuiască pe oamenii lui Dumnezeu, fapt care agrava şi mai tare situaţia lor, care devenise fără speranţă. Pesemne că părinţii lor le-au dat un exemplu prin propria lor atitudine şi influenţă faţă de profeţi sau alţi cetăţeni, dat fiind şi idolatria în care căzuseră evreii în timpul regelui Ahab.

Blestemul lui Dumnezeu, în Scripturi, nu are nimic de-a face cu blestemele rostite de vrăjitoare, ghicitoare sau de către oamenii mânaţi de ură şi resentimente. Blestemul lui Dumnezeu înseamnă descrierea unei realităţi ce urmează să se întâmple din cauza neascultării continue sau a unei vieţi păcătoase neîntrerupte. Nu este un ceva pus la cale de Dumnezeu, astfel încât păcătosul să fie făcut să sufere chinuri mari şi eventual moartea. Blestemele ghicitoarelor, vrăjitoarelor sau altor categorii de oameni îşi găsesc izvorul în mintea lui Satana şi au de-a face cu planurile puse la cale de el, dar fiind faptul că deţine controlul multor minţi omeneşti.

De pildă, atunci când Dumnezeu a rostit blestemul ce urma să cadă asupra lui Adam şi a Evei, după ce au păcătuit, însemna pur şi simplu descrierea unei realităţi ce urma să aibă loc, din cauza noilor condiţii în care ambii noştri părinţi s-au pus singuri prin decizie personală, neimpusă. E pur şi simplu o anunţare a unor evenimente dureroase care se vor abate asupra celor care le-au adus singuri asupra lor! Exact acelaşi lucru se întâmplă şi prin rostirea blestemului lui Elisei. O face sub inspiraţia Duhului Sfânt. Asta înseamnă mai mult ca sigur că Elisei trebuie că le descoperă tinerilor răutăcioşi, lipsiţi de orice speranţă de a mai trăi, că urmau să moară de o moarte violentă şi neaşteptată. Fapt care de altminteri se şi întâmplă cu repeziciune. "El s-a întors să-i privească şi i-a blestemat în Numele Domnului. Atunci au ieşit doi urşi (ursoaice) din pădure şi au sfâşiat patruzeci şi doi din aceşti copii." 2Regi 2,24.

Cei patruzeci şi doi de tineri de multă vreme se aflau sub blestemul lui Dumnezeu, iar măsura deplină a fărădelegii a fost atinsă când l-au batjocorit pe Elisei. Batjocura lor nu lovea în chelia lui Elisei, ci în înălţarea lui Ilie la cer. Ei făcuseră din această realitate neîndoiasă pentru cel ce avea credinţă, un lucru de nimic; practic îl batjocoreau pe Dumnezeu. Mai mult, ei ţintiseră direct în chemarea lui Elisei ca profet. Puneau la îndoială autoritatea cu care fusese învestit de Dumnezeu, prin simbolismul aruncării hainei lui Ilie asupra lui. Într-un cuvânt, aceşti tineri depravaţi râdeau de Dumnezeu în maniera cea mai grosolană. În Israel, după cum am văzut, astfel de fapte nu treceau nepedepsite, chiar cu moartea.

Dacă bunătatea ce-l caracteriza pe Elisei nu ar fi avut ca limită severitatea, atunci el ar fi continuat să fie batjocorit nu numai de către tineri, ci şi de către alţi bădărani, punându-se astfel la îndoială chemarea sa ca profet al lui Dumnezeu. Cuvintele sale profetice, învăţăturile şi îndemnurile ar fi fost privite cu uşurinţă, cu nesocotinţă, chiar neluate în seamă. Din acest motiv, batjocurii, care pusese capac educaţiei proaste a tinerilor respectivi, trebuia să i se pună capăt în maniera cea mai impresionantă. Împrejurările în care urmau să moară aceşti destrăbălaţi erau consecinţa cursului vieţii lor păcătoase şi a alegerilor proaste care descopereau caracterul lor defectuos, alimentat fiind şi de influenţa şi conduita părinţilor lor. Astfel trebuia adusă la îndeplinire legea vechi-testamentară care prevedea lapidarea tinerilor neascultătoşi şi încăpăţânaţi de către bătrânii cetăţii, numai că de astă dată moartea a venit prin blestemul unui profet, întrucât în timpul acela Israel trăise în idolatrie, dreptatea ajungând ceva străin de acest popor despre care Dumnezeu spusese că va deveni cap şi nu coadă dacă vor asculta încontinuu de El.

Dumnezeu săvârşise o mare reformă prin Ilie, care trebuia continuată prin Elisei. Numai că Elisei se afla la începutul lucrării, iar Israel abia îşi revenise din idolatria care-i făcuse pe mulţi părinţi să piardă din vedere adevărata educaţie, în temere de Dumnezeu, ce trebuia administrată copiilor lor.

     "Elisei era un bărbat cu un spirit blând şi binevoitor, dar că putea fi şi sever se vede din atitudinea sa când, în drum spre Betel, a fost batjocorit de nişte tineri lumeşti, ce ieşiseră din cetate. Aceşti tineri auziseră despre înălţarea lui Ilie şi făceau din acest eveniment solemn subiectul batjocurilor lor spunând lui Elisei: >Suie-te, pleşuvule! Suie-te, pleşuvule!<. La auzul cuvintelor batjocoritoare, proorocul s-a întors şi sub inspiraţia Celui Atotputernic a rostit un blestem asupra lor. Judecata teribilă care a urmat a fost de la Dumnezeu: >Atunci au ieşit doi urşi din pădure, şi au sfâşiat patruzeci şi doi din aceşti copii< (2Împăraţi 2,23.24).
     Dacă Elisei ar fi îngăduit ca batjocura să treacă neobservată, el ar fi fost mai departe batjocorit şi înjosit de gloată, iar misiunea lui de a îndruma şi de a salva, într-o vreme de mare primejdie naţională, ar fi fost zădărnicită. Această singură manifestare de severitate teribilă a fost suficientă să impună respect faţă de el pentru întreaga viaţă. Timp de încă cincizeci de ani, el a intrat şi a ieşit pe poarta Betelului, încoace şi încolo prin ţară, din cetate în cetate, trecând prin mulţimi de tineri, grosolani şi desfrânaţi, dar nici unul nu şi-a mai bătut joc de el şi nici n-a vorbit cu uşurătate despre calitatea lui de profet al Celui Preaînalt.
     Chiar şi bunătatea îşi are limitele ei. Autoritatea trebuie menţinută printr-o severitate categorică, altfel va fi privită de mulţime cu batjocură şi dispreţ. Aşa-numita bunătate, linguşirea şi îngăduinţa arătate faţă de tineri de către părinţii sau supraveghetori sunt unele dintre cele mai grave rele care se pot abate asupra lor. În orice familie, fermitatea, hotărârea, cerinţele categorice şi clare sunt esenţiale.

     Respectul care le lipsea tinerilor ce şi-au bătut joc de Elisei este un har care trebuie cultivat cu grijă. Orice copil trebuie să fie învăţat să dea pe faţă adevăratul respect pentru Dumnezeu. Niciodată Numele Său să nu fie rostit cu uşurătate sau neglijenţă. Când îl rostesc, îngerii îşi acoperă feţele. Cu cât respect ar trebui să-l luam pe buze noi, care suntem decăzuţi şi păcătoşi!

     Respectul trebuie să fie arătat faţă de reprezentanţii lui Dumnezeu-slujitori ai Evangheliei, învăţători şi părinţi, care sunt chemaţi să vorbească şi să acţioneze în locul Lui. În respectul arătat lor, Dumnezeu este onorat." Profeţi şi regi, cap. Un proroc al păcii, par. 2-6.

Trebuie să facem o deosebire clară în mintea noastră între cruzime şi severitate, pe care de obicei le amestecăm. Cruzimea îşi găseşte izvorul doar într-o minte plină de ură, de prejudecată şi resentimente amare, de răzbunare manifestându-se de obicei prin lipsă de raţiune şi de control sau stăpânire de sine. Obiectul către care este îndreptată trebuie să dispară ori să fie făcut să sufere mai mult decât a suferit cel care pune la cale actul cruzimii respective. Or, severitatea adevărată trebuie înţeleasă ca fiind fermitatea manifestării dreptăţii pentru susţinerea autorităţii care vine de la Dumnezeu. 

Severitatea sau fermitatea hotărâtă sunt unul şi acelaşi lucru. Ea este limita bunătăţii şi totodată rămânerea pe platforma principiilor dreptăţii. O autoritate fără manifestarea dreptăţii nu este autoritate, ci ipocrizie şi laşitate. (Cruzimea nu poate fi niciodată limita bunătăţii din moment ce ura şi răzbunarea stau la baza ei). Fermitatea trebuie să intervină numai în urma unei aprecieri corecte a situaţiei în care batjocura e absolut necesar să fie retezată sau oprită din faşă. Avem şi exemplul Mântuitorului care este obligat de batjocoritorii şi profanatorii templului din Ierusalim să efectueze de două ori curăţirea acestuia. Nu este vorba despre cruzime, ci despre aceeaşi severitate dată pe faţă chiar de Elisei. Fără manifestarea severităţii batjocura ar continua la nesfârşit din partea celor ce se află sub blestemul lui Dumnezeu. 

Părinţii înţelepţi şi oamenii lui Dumnezeu, adevăraţii ucenici ai lui Hristos, vor da dovadă de severitate sau fermitate ori de câte ori situaţia o cere, asemenea Mântuitorului sau lui Elisei. "Fermitatea, hotărârea şi cerinţele pozitive sunt esenţiale în fiecare familie. Părinţi, reluaţi-vă răspunderile neglijate şi educaţi-vă copiii conform planului lui Dumnezeu, aducându-I >închinare Aceluia care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată<." Mărturii, vol. 5, cap. Educaţia dată de părinţi, ultimul paragraf. (Vorbim despre severitate nu ca despre o impunere la ascultare, ci ca despre limitarea batjocurii şi a derâderii. O astfel de severitate exagerată, dăunătoare sau arbitrară, prin care se caută forţarea ascultării copiilor, nu vine de la Dumnezeu).

Severitatea lui Elisei manifestată prin blestemul adresat tinerilor arăta că harul lui Dumnezeu se încheiase pentru aceşti batjocoritori. Protecţia pe care El o oferă oricărui om născut pe pământ, a fost înlăturată definitiv prin batjocură, apogeul nelegiuirilor lor. Proasta educaţie şi-a spus cuvântul. N-au murit prin lapidare, ci prin sfâşiere de către două ursoaice, mai mult decât probabil stârnite de către aceştia, fiindcă oamenii necumpătaţi şi încăpăţânaţi nu au stăpânire de sine, autocontrol. Sunt vulnerabili la propria încăpăţânare şi lipsă de autocontrol cărora le sunt sclavi. La această severitate ca fermitate se ajunge numai atunci când bunătatea şi iubirea au fost epuizate de către cei care cad sub incidenţa ei dreaptă. Este braţul dreptăţii care intră în acţiune.