Sigiliul Duhului Sfânt - Sabatul lui Dumnezeu

Cu toate că idealul lui Dumnezeu este desăvârşirea, o viaţă lipsită de orice păcat şi de orice dorinţe păcătoase, mult prea mulţi credincioşi se întreabă cum e posibil să atingi un astfel de ideal, cum se poate trăi ca Hristos într-o lume păcătoasă. Cum se poate ajunge să ai condiţia spirituală a lui Hristos, în aşa fel încât diavolul să nu mai găsească nimic în tine care să-l poată folosi în avantajul său? Pentru majoritatea creştinilor o astfel de realitate ţine de domeniul fantasticului şi a unei imaginaţii foarte bogate!! Chiar dacă întrebările respective sunt îndreptăţite, subliniind sinceritatea, totuşi trebuie să ştim că dincolo de ele se ascunde neîncrederea, lipsa credinţei că idealul lui Dumnezeu poate fi atins!!!

Să nu uităm că veacul în care trăim noi, cei de astăzi, este caracterizat de o lipsă acută a unei credinţe reale, vii, în Cuvântul cel sigur al lui Dumnezeu. Hristos se întreba retoric, pe bună dreptate, dacă atunci când va veni El va găsi credinţă pe pământ!! "Dar când va veni Fiul omului, va găsi El credinţă pe pământ?" Luca 18,8. Adevărata problemă este că acei creştini care pun la îndoială posibilitatea atingerii idealului lui Dumnezeu, privesc problema doar din punct de vedere uman, şi nu divin!! Este adevărat că nu stă în puterea omului să atingă acel ideal de perfecţiune, dar nu tot aşa stau lucrurile din perspectiva lui Dumnezeu.

În primul rând, idealul lui Dumnezeu nu este pentru Dumnezeu, ci pentru om!!! Este un ideal, o realitate divină pe care Hristos a trăit-o necontenit pe acest pământ vreme de treizeci şi trei de ani! Hristos este singurul model adevărat pentru trăirea unei vieţi cu adevărat creştine, potrivit idealului lui Dumnezeu, într-o lume păcătoasă. El a trăit viaţa de sus, aşa cum se desfăşoară ea în sfera cerească, aici pe pământ, pe un pământ blestemat de păcat, pentru a arăta că neprihănirea lui Dumnezeu nu se schimbă şi nu poate fi schimbată în nici o împrejurare. Ea rămâne curată, aşa cum este, în absolut orice condiţie. Orice provocare la adresa ei, nu face altceva decât să o pună în situaţia de a lumina şi mai tare, de a deveni de dorit şi mai mult, de a străluci în aşa fel, încât păcatul este pus în contrastul cel mai izbitor cu putinţă în comparaţie cu ea!!!

Majoritatea creştinilor sunt slabi şi se luptă mai departe cu păcatul tocmai pentru că Hristos nu este modelul lor decât pe hârtie, în Biblie, dar nu în realitate!!! Este uşor să spui de la amvon că Hristos este modelul nostru, dar în realitate se constată că este foarte greu de pus în practică viaţa Lui, pe care a făcut-o cu putinţă de atins prin credinţa Lui pe care ne-o oferă în dar, deoarece astfel de oameni, care educă alţi oameni ce stau cuminţi în băncile lor şi ascultă, nu îl cunosc şi nu ştiu cum să se încreadă în Hristosul despre care vorbesc!!! Acesta este unul din motivele pentru care creştinismul este ceva de duzină, a ajuns o batjocură şi de nedorit pentru majoritatea lumii!! Pe bună dreptate, se întreabă oamenii care nu se declară religioşi, cum e cu putinţă să vorbeşti despre Hristosul Bibliei iar viaţa ta să fie ca a lor, lumească!? Cum să vorbeşti despre puterea creatoare şi sfinţitoare a lui Dumnezeu, când tu, creştinul declarat, nici nu ai habar ce înseamnă aceasta în viaţa ta!? Cum să vorbeşti despre biruinţa asupra păcatului, iar tu să nu ştii ce înseamnă aceasta pentru tine!? Cum să ai îndrăzneala să vorbeşti despre biruinţa lui Hristos, iar tu să fii străin tocmai de realitatea acelei biruinţe, pe care Hristos a câştigat-o pentru tine, nu pentru El!?

În pofida acestei realităţi crude, totuşi există siguranţă în adevărul rostit de Hristos: "Celui ce va birui îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie". Apocalipsa 3,21. Hristos vorbeşte despre realitatea biruinţei în care trebuie să intre toţi cei ce vor mântuirea, tot atât de mult cum vor să respire şi să trăiască!! El a biruit, şi dacă El este Hristosul Meu, atunci am siguranţa biruinţei în El, pentru că El domenşte în Mine prin Duhul Său. Dacă a murit pentru mine, a făcut-o ştiind că, primindu-l pe El, îmi asigură în mod deplin întreaga Lui biruinţă, care devine a mea şi va rămâne a mea pentru totdeauna!!! Această biruinţă este un dar ceresc asigurat tuturor celor ce cred. Ea nu are absolut nimic de a face cu aceia care nu cred sau se îndoiesc câtuşi de puţin, "pentru că cine se îndoieşte seamănă cu valul mării, tulburat şi împins de vânt încoace şi încolo". Iacov 1,6.

Când omul credincios pe deplin încrezător în făgăduinţele lui Dumnezeu, acceptă în dar biruinţa şi credinţa lui Hristos, atunci se poate spune pe drept că a primit sigiliul Duhului Sfânt. Chiar dacă el va urma să se sfinţească în şcoala sfinţirii, ceea ce presupune mai departe umpleri succesive cu Duhul Sfânt, deci lărgirea acelui sigiliu, o şcoală unde va avea multe lucruri de dezvăţat şi foarte multe de învăţat, prezenţa Duhului Sfânt îi asigură necontenit biruinţa, cu condiţia ascultării în neprihănire şi supunere faţă de Cuvântul cel sigur al lui Hristos, care niciodată nu dă greş. Mai mult decât atât, prezenţa Duhului Sfânt în el înseamnă realmente prezenţa şi împărtăşirea cu puterea creatoare şi sfinţitoare a lui Dumnezeu, exact aşa cum a fost prezentă tot timpul şi în Hristos. Aceasta nu este o putere care să poată fi manipulată, ci ne este oferită pentru susţinere şi creştere în har în drumul spre cetatea sfântă.

Sigiliul Duhului Sfânt este o lucrare săvârşită în credincios tot timpul vieţii sale pe acest pământ. Această lucrare nu poate fi efectuată decât prin puterea de viaţă a Duhului Sfânt, singura putere din Univers care ţine departe invazia păcatului de sufletul celui credincios. Chiar dacă ispitele sunt la tot pasul, mintea credinciosului, sigilată cu această putere de viaţă, are la dispoziţie capacitatea necesară de a spune nu păcatului şi ispitei în absolut toate împrejurările posibile şi imaginate de diavolul. Este adevărat, pe de altă parte, că el poate rupe acest sigiliu prin neascultare, dar şi prin lipsa vigilenţei, pentru că nu a vegheat destul ca să întâmpine orice ispită doar cu puterea Duhului Sfânt!!

De reţinut, deci, că acest sigiliu al Duhului Sfânt nu este ceva permanent, ce nu poate fi rupt, întrucât prezenţa Duhului Sfânt poate fi alungată în orice moment de către cel credincios, în mod voit sau prin lipsă de veghere, deci prin păcătuire. În general vorbind, omul născut din nou nu repetă păcatele mărturisite şi părăsite. Aşadar, prezenţa Duhului Sfânt este în sine asigurarea unei biruinţe continue pentru credinciosul adevărat, iar cooperarea dintre Hristos şi credincios, prin intermediul Duhului Sfânt, prin rugăciune, ascultare şi studierea Cuvântului lui Dumnezeu, îl poate feri pe cel ascultător de orice păcat în orice circumstanţă. Cum a fost cu Hristos, tot astfel poate fi cu orice credincios.

     ">Vine stăpânitorul lumii acesteia<, a spus Isus. >El n-are nimic în Mine< (Ioan 14,30). În El nu se găsea nimic care să răspundă la amăgirile lui Satana. El nu S-a lăsat ademenit de păcat. Nici chiar printr-un gând nu S-a supus ispitei. Aşa poate să fie şi cu noi. Natura omenească a lui Hristos era unită cu cea dumnezeiască; El era pregătit de luptă prin locuirea lăuntrică a Duhului Sfânt. Iar El a venit să ne facă părtaşi de natura Lui dumnezeiască. Câtă vreme suntem legaţi de El prin credinţă, păcatul nu mai are putere asupra noastră. Dumnezeu apucă mâna credinţei noastre şi o ajută să se ţină tare de dumnezeirea lui Hristos, ca noi să putem ajunge la desăvârşire de caracter.
     Şi Hristos ne-a arătat cum se ajunge aici. Prin ce mijloc a biruit El în lupta cu Satana? Prin Cuvântul lui Dumnezeu. El n-a putut să se împotrivească ispitei decât prin Cuvânt. >Stă scris<, a spus El. Nouă ne-au fost date >făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte< (2Petru 1,4). Nouă ne aparţine fiecare făgăduinţă din Cuvântul lui Dumnezeu. Noi trebuie să trăim >prin orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu<. Când sunteţi atacaţi de ispite, nu priviţi la împrejurări sau la slăbiciunile personale, ci la puterea Cuvântului. Toată puterea vi se dă vouă. >Strâng Cuvântul Tău în inima mea<, zice psalmistul, >ca să nu păcătuiesc împotriva Ta!< >După cuvântul buzelor Tale, mă feresc de calea celor asupritori< (Psalm 119,11; 17,4)." Hristos Lumina Lumii, cap. Ispitirea lui Isus, ultimele două paragrafe.

Orice creştin autentic care se bucură de prezenţa Duhului Sfânt, puterea creatoare, răscumpărătoare şi sfinţitoare a lui Dumnezeu, în calitate de Persoană divină, este o fortăreaţă a neprihănirii, care nu poate fi penetrată decât cu voia minţii lui, altfel poate trăi ca şi Hristos o viaţă normală creştină, aşa cum se trăieşte în Cer în lipsa păcatului!!! Dacă "aşa poate să fie şi cu noi", înseamnă că acest cuvânt cert este asigurarea deplină, totală şi absolută că putem trăi aşa cum a trăit Mântuitorul nostru. Condiţia este ca El să fie realmente Mântuitorul vieţii noastre, nu Mântuitorul din Biblie sau Mântuitorul istoric, de acum două mii de ani!!

Sigiliul Duhului Sfânt asigură consolidarea în adevăr, din punct de vedere intelectual şi spiritual. Ce înseamnă acest lucru în termeni practici? Mulţi creştini autentici au fost în viaţa lor, de dinaintea convertirii, robi ai obiceiului fumatului sau ai băuturilor alcoolice. Înainte de a continua doresc să subliniez faptul că nici un presupus creştin care fumează, care consumă băuturi alcoolice sau care bea din când în când câte un pahar de vin sau de bere, care trage înjurături când şi când sau care blestemă, nu este şi nu poate fi deloc un om născut din nou!!! El este doar o emblemă a spiritului şi caracterului lui Satana, care se dă drept Dumnezeu în templul lui Dumnezeu, chiar în trupul lui, care, dacă ar fi fost locuit de Duhul Sfânt, ar fi devenit un templu al Duhului Sfânt!! Vi-l puteţi închipui pe Hristos având un asemenea comportament, El care a refuzat până şi paharul cu anestezicul din oţet oferit cu scopul de a-l face să nu mai simtă durerea fizică? 

Obiceiul de a fuma nu este doar un simplu obicei, ci în realitate este o înrobire a minţii şi a trupului, pe care le supune prin stimularea dorinţei sau apetitului către fumat. Ei bine, cel ce a fost stăpânit de acest obicei îngrozitor ar trebui să ştie cel mai bine ce înseamnă să fii sigilat împotriva lui, dar şi a dorinţei de a fuma. Izbăvirea din robia păcatului aduce cu sine eliberarea de fumat, băutură şi oricare alte dependenţe. Sigilarea la nivel intelectual are de-a face cu acea conştienzare a minţii cu privire la cât de distrugător este acest obicei, şi o acceptare definitivă, fără compromisuri, din partea ei de a nu mai avea de-a face cu fumatul niciodată, în nici o circumstanţă. Însă, această sigilare nu-i de ajuns, fiindcă este necesară şi sigilarea la nivel spiritual. Adică, din omul respectiv trebuie să fie eliminată definitiv şi pofta şi dorinţa pentru fumat, acel apetit interior ce crease dependenţă de fumat.

Când un astfel de om născut din nou primeşte sigiliul Duhului Sfânt în acest domeniu, el îl primeşte la nivel intelectual şi la nivel spiritual. Adică, nu-i suficient ca o minte să fie bine educată pentru a conştientiza efectele nimicitoare ale fumatului, ci ea are nevoie de puterea Duhului Sfânt pentru a scăpa cu totul din robia respectivă, şi intelectuală, şi spirituală!! Fumatul a ajuns ceva absolut străin pentru natura unui astfel de om, aşa că nu mai face parte din viaţa lui sub nici o formă. Aşa se întâmplă cu fiecare păcat eliminat; acesta nu mai face parte din natura acelei persoane. Dar asta nu înseamnă că el nu se poate întoarce din nou în robie. El este liber să aleagă fie neprihănirea, fie păcatul, dacă îl mai doreşte. Însă, pentru omul care-l preţuieşte pe Hristos şi puterea de viaţă a Duhului Sfânt, a alege din nou păcatul este ceva de nedorit.

Un alt aspect important pe care doresc să-l subliniez este faptul că sigiliul Duhului Sfânt este în sine sigiliul sau pecetea Sabatului lui Dumnezeu! Adevăratul semn al acestui sigiliu este ziua a şaptea. Adevăratul Sabat al lui Dumnezeu are încorporat în el totdeauna puterea creatoare, răscumpărătoare şi sfinţitoare a lui Dumnezeu. Este imposibil să despărţim puterea lui Dumnezeu de Sabatul Său, fiindcă oriunde este prezentă puterea creatoare a lui Dumnezeu este prezent şi Sabatul. Din acest motiv, "sigiliul viului Dumnezeu este pus asupra acelora care au ţinut Sabatul Domnului cu conştiinciozitate". Evenimentele ultimelor zile, cap. Sigiliul lui Dumnezeu şi semnul fiarei, subcap. Ce este sigiliul lui Dumnezeu, par. 2.

Cei care vor alcătui ultima biserică, fără păcat, vor înălţa Sabatul poruncii a patra în aşa fel, încât să iasă în evidenţă puterea neprihănirii lui Dumnezeu. Sabatul ca zi prinde valoare doar dacă omul care îl respectă cu sfinţenie este plin de Duhul Sfânt!! Numai oamenii sfinţi sunt adevăraţii păzitori ai zilei a şaptea. "Adevărata respectare a Sabatului este semnul loialităţii faţă de Dumnezeu." Evenimentele ultimelor zile, cap. Sigiliul lui Dumnezeu şi semnul fiarei, subcap. Ce este sigiliul lui Dumnezeu, par. 4. "Nici o altă instituţie încredinţată iudeilor n-a urmărit aşa de mult să-i deosebească de neamurile din jurul lor cum a făcut-o Sabatul. Dumnezeu a intenţionat ca păzirea lui să-i arate ca închinători ai Săi. Trebuia să fie un semn al despărţirii lor de idolatrie, al legăturii lor cu adevăratul Dumnezeu. Dar, pentru a sfinţi Sabatul, şi oamenii trebuie să fie sfinţi. Prin credinţă, ei trebuie să ajungă părtaşi la neprihănirea lui Hristos. Când i s-a dat lui Israel porunca: >Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti<, Domnul a mai spus şi >Să-Mi fiţi nişte oameni sfinţi< (Exod 20,8; 22,31). Numai în felul acesta Sabatul putea să-i deosebească pe israeliţi ca închinători ai lui Dumnezeu." Hristos Lumina Lumii, cap. Sabatul, par. 9.

Când Hristos a spus că El este Domn şi al Sabatului, a enunţat un adevăr formidabil. Prin aceasta El spunea de fapt că are caracterul Tatălui din cer, că este oglindirea lui Dumnezeu în toate privinţele. Iar pe de altă parte recunoştea că este Creatorul a tot ce se vede! A fi un păzitor al Sabatului înseamnă, deci, a avea caracterul lui Hristos, a fi ca El în caracter. Înseamnă a fi pur şi simplu un om sfânt şi liber în Hristos. Adevărul este că singurii oameni care sfinţesc Sabatul sunt oamenii liberi în Hristos, asemenea Lui în caracter în fiecare stadiu de dezvoltare al acestuia!! Aceşti oameni vor fi singurii care vor purta sigiliul lui Dumnezeu pe frunţile lor!!

     "Sigiliul viului Dumnezeu va fi pus asupra acelora care se dovedesc asemenea lui Hristos în caracter."
     "Cei care primesc sigiliul viului Dumnezeu şi sunt ocrotiţi în vremea strâmtorării trebuie să reflecte pe deplin chipul lui Isus."
     "Sigiliul lui Dumnezeu nu va fi pus niciodată pe fruntea unui bărbat necurat sau a unei femei necurate. Nu va fi pus niciodată pe fruntea unui bărbat sau a unei femei ambiţioase sau iubitoare de lume. Nu va fi pus niciodată pe frunţile bărbaţilor sau ale femeilor cu limbă mincinoasă sau cu inimi înşelătoare. Toţi cei care vor primi sigiliul trebuie să fie fără pată înaintea lui Dumnezeu - candidaţi pentru cer." Evenimentele ultimelor zile, cap. Sigiliul lui Dumnezeu şi semnul fiarei, subcap. Asemenea lui Hristos în caracter, par. 1-3.

Chiar dacă în aceste declaraţii se face referire la al doilea sigiliu, totuşi trebuie ştiut că plinătatea primului sigiliu primit înseamnă sfinţenie, desăvârşire. Numai în acest stadiu se pune sigiliul al doilea. Sigiliul lui Hristos, în calitate de Mare Preot, nu poate sigila vreun păcat cunoscut sau necunoscut în cei 144.000!! Sigiliul al doilea întregeşte în sine lucrarea sigilării. Asta înseamnă la modul cel mai sigur că primirea primului sigiliu, al Duhului Sfânt, trebuie că are de-a face cu sfinţenia, cu desăvârşirea caracterului lui Hristos, pe care fiecare membru al celor 144.000 trebuie să o aibă. Prin urmare, Sabatul adevărat nu poate fi ţinut decât de credincioşi sigilaţi cu sigiliul Duhului Sfânt!

Acum ar trebui să realizăm cu mult mai bine faptul că marea luptă care se va da în viitorul apropiat, nu va fi între două zile ale săptămânii, Sabatul şi duminica, ci între puterea lui Dumnezeu şi semnul fiarei sau puterea păcatului. Numai argumentele biblice că Sabatul este ziua a şaptea nu vor salva nici un om ca să nu primească semnul fiarei!! Este nevoie mai mult decât de argumente biblice, este nevoie de puterea lui Dumnezeu în cel credincios, singura în măsură să-l susţină, împreună cu credinţa, în lupta cea mare! Aşadar, toţi aceia care vor sta de partea lui Dumnezeu sunt doar acei credincioşi ce vor fi plini de puterea lui Dumnezeu, care este sigiliul Său, semnul lui fiind Sabatul zilei a şaptea, şi nu aceia care vor prezenta cele mai bune dovezi din Scripturi în favoarea Sabatului poruncii a patra!!

Mai rămâne acum să abordăm sigiliul Duhului Sfânt din perspectiva ploii timpurii şi a ploii târzii, înainte de a trece la sigiliul al doilea! 

Sigiliul Duhului Sfânt (II)

Ceea ce trebuie înţeles cu adevărat este faptul că primul sigiliu sau sigiliul Duhului Sfânt implică un proces, o lucrare de durată care se desfăşoară pe întregul parcurs al vieţii credinciosului. Nu este lucrarea unui moment, ci este un proces îndelungat. Întrucât această lucrare cuprinde laolaltă naşterea din nou şi sfinţirea, atunci se înţelege de la sine că este o lucrare de durată. Pe când, prin contrast, sigiliul al doilea, sigiliul lui Hristos, în calitate de Mare Preot, este o lucrare de moment ce survine imediat după încheierea judecăţii de cercetare a celor 144.000 sau a celor vii, căci ei vor fi singurii sfinţi în viaţă la ora aceea de pe întreg mapamondul. Vom pricepe mai bine aceste aspecte pe măsură ce derulăm studiul nostru privitor la aceste două sigilii.

În declaraţia următoare se specifică foarte limpede că sigiliul Duhului Sfânt este o lucrare de durată, un proces a cărui menire este aceea de a consolida sau stabili în adevăr mintea şi spiritul!!! "De îndată ce poporul lui Dumnezeu este sigilat pe frunte - şi acesta nu este un sigiliu sau un semn care să poată fi văzut, ci o consolidare în adevăr, atât din punct de vedere intelectual, cât şi spiritual - în aşa fel încât să nu poată fi clintiţi şi, de îndată ce poporul lui Dumnezeu este sigilat şi pregătit pentru zguduire, aceasta va avea loc. Într-adevăr, aceasta deja a început; judecăţile lui Dumnezeu sunt acum pe pământ cu scopul de a ne avertiza, pentru ca noi să putem şti ce va urma să se întâmple." The S.D.A. Bible Commentary, vol. 4, pag. 1161.

Din nefericire, trebuie să spun că prea mulţi aplică această declaraţie la sigiliul care este pus asupra celor 144.000! Însă, acest lucru este o greşeală care afectează în mod grav concepţia cu privire la sigilare. În primul rând, o consolidare în adevăr implică o durată de timp, în interiorul căruia trebuie depuse sforţări sau eforturi pentru a rămâne biruitor în lupta cu ispitele şi cu puterile întunericului, deci pentru a rămâne mai departe sigilat în neprihănire, în fiecare domeniu al vieţii în care a fost pusă pecetea Duhului Sfânt sau prezenţa Sa personală, căci până la urmă sigiliul Duhului Sfânt este prezenţa personală a Duhului Sfânt în viaţa credinciosului!!

Dacă acest sigiliu despre care se pomeneşte în declaraţia de mai sus, ar fi aplicat celor 144.000 în momentul când se sfârşeşte judecata lor de cercetare, atunci în ce sens ar putea fi acesta o consolidare în adevăr, şi intelectuală, şi spirituală? Când cei care ulterior vor forma biserica celor 144.000 sunt puşi faţă în faţă cu decretul morţii, ei sunt aduşi în situaţia de a lua ultima decizie, pentru neprihănire sau pentru păcat şi moarte veşnică. Dacă ei nu ar beneficia mai întâi de sigiliul Duhului Sfânt, deci de consolidarea în adevăr, din punct de vedere intelectual şi spiritual, atunci ar fi de-a dreptul imposibil de aşteptat ca, fără primul sigiliu, ei să ia decizia, să hotărască să rămână de partea lui Hristos în acele ore grozave!!! Fără deţinerea primului sigiliu, primirea celui de al doilea sigiliu este o imposibilitate. Această grozăvie se întâmplă doar cu fecioarele neînţelepte şi cu lumea în general care rămâne nepocăită!!

Numai primirea şi deţinerea sigiliului Duhului Sfânt face posibilă şi de dorit primirea celui de al doilea sigiliu, al marelui nostru Preot! Deci, sigiliul Duhului Sfânt necesită timp, întrucât este necesară o consolidare în adevăr, din punct de vedere intelectual şi spiritual, pe când sigiliul lui Hristos este o lucrare instantanee, care nu necesită timp, şi survine la încheierea judecăţii de cercetare a celor vii!! Adevărul referitor la primul sigiliu ca fiind o stabilire în adevăr, fapt care necesită eforturi personale şi exercitarea unei credinţe vii, credinţa lui Isus, este întărit prin următoarele două declaraţii: "Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii". Proverbe 4,23. "Prin harul lui Dumnezeu şi prin eforturile lor stăruitoare, trebuie să fie biruitori în lupta cu cel rău." Tragedia veacurilor, cap. În Sfânta Sfintelor, par. 6.

Primul sigiliu trebuie să devină o necesitate pentru orice credincios care-şi doreşte mântuirea mai mult decât orice, fiindcă este singura posibilitate reală prin care poate fi pregătit ca să treacă cu bine de marea încercare finală, numită după cum am văzut decretul morţii! Toţi cei care vor să ajungă parte a bisericii celor 144.000 trebuie să conştientizeze mai mult decât orice importanţa reală a acestui sigiliu, al Duhului Sfânt, care face posibilă primirea celui de al doilea sigiliu, prin care se asigură trăirea fără Mijlocitor în timpul lipsit de har, timpul strâmtorării lui Iacov.

Primirea plinătăţii primului sigiliu mai înseamnă atingerea unui anumit nivel al desăvârşirii, în aşa fel încât sufletul să fie pregătit pentru primirea celui de al doilea sigiliu, care-l face impenetrabil la toate atacurile demonilor şi oamenilor învrăjbiţi împotriva lui în timpul strâmtorării lui Iacov. Dar, ce înseamnă în mod concret primirea sigiliului Duhului Sfânt? Fiind un proces, înseamnă că această sigilare înseamnă excluderea păcatului la nivel intelectual şi spiritual, şi umplerea locului rămas liber cu plinătatea Duhului Sfânt!! Acest lucru presupune în sine o creştere în har, în înţelepciunea Duhului Sfânt şi o apropiere tot mai mult de Hristos printr-o asemănare perfectă cu caracterul Celui ce a biruit păcatul!

Prima mare lucrare a harului în inima celui credincios este eradicarea sau dezrădăcinarea vrăjmăşiei, a păcatului stăpânitor sau altfel spus a naturii spirituale a lui Satana cu care se nasc toţi oamenii. Acest aspect deosebit de important peste care nimeni doritor după mântuire nu trebuie să treacă este tratat de Pavel în Romani 6-8. Am dezvoltat punct cu punct acest adevăr în toate acele studii referitoare la vrăjmăşia care locuieşte în om, aşa că nu voi repeta cele ce am scris acolo. Când această vrăjmăşie este eradicată, atunci se poate spune cu adevărat că omul respectiv a devenit un creştin născut din nou, deoarece în locul acelei vrăjmăşii sau a firii pământeşti primeşte în dar natura divină a lui Hristos. O dată cu aceasta el se bucură de prezenţa Duhului Sfânt, ceea ce înseamnă că primeşte sigiliul Lui în suflet.

Însă, acest lucru nu înseamnă deloc că sunt acoperite toate domeniile vieţii sale. Acest sigiliu priveşte doar sigilarea credinciosului împotriva vrăjmăşiei. Acum, mai rămân ideile, teoriile şi obiceiurile şi practicile dezvoltate în şcoala lui Satana, când credinciosul respectiv se afla în ea înainte de naşterea sa din nou. Aceste obiceiuri şi practici au fost întreţinute şi dezvoltate prin ideile şi teoriile vechi şi greşite pe care le avea şi le mai are cu privire la Dumnezeu, la Evanghelie, la biserică, ş.a.m.d. Cel mai greu de depistat sunt ideile greşite. De obicei, acestea sunt cei mai buni slujitori ai lui Satana, prin care-l face pe cel credincios când şi când să mai păcătuiască. Bunăoară, ideea greşită, care se întreţesea atât de mult cu viaţa şi caracterul lui Petru şi, de fapt, cu viaţa tuturor iudeilor, stabilind un obicei în societatea iudaică, cu privire la a nu mânca la masă cu cei din alte neamuri, deşi aceştia erau convertiţi ca şi el tot prin lucrarea aceluiaşi Duh, şi pe deasupra mai erau şi fraţi de credinţă, l-a adus pe Petru în situaţia de a fi ipocrit, atunci când "venirea unora de la Iacov", Galateni 2,12, l-a determinat să nu mai mănânce împreună cu fraţii săi din alte neamuri, preferând să stea deoparte "de teama celor tăiaţi împrejur". Galateni 2,12.

La fel s-au petrecut lucrurile în biserica apostolică cu iudeii greci, care ajunseseră pe baza felului lor de a gândi de mai înainte să cârtească împotriva celor ce împărţeau ajutoarele pentru văduve. Lor li s-a părut că văduvele lor sunt trecute cu vederea înadins de credincioşii care se ocupau cu împărţirea ajutoarelor destinate văduvelor în general. Pe deasupra, această problemă se întâmpla în mijlocul unei biserici pline cu Duhul Sfânt!!! Asta înseamnă că orice idee greşită pe care o are credinciosul devine un mijloc eficient prin care diavolul doreşte să doboare fortăreaţa neprihănirii, urmărind prin aceasta alungarea Duhului Sfânt şi descoperirea în acest fel a credinciosului, care nu mai are mijloc de apărare!! Apoi, mai putem avea în vedere, de asemenea, atitudinea ucenicilor în camera de sus, înainte de spălarea picioarelor şi servirea sfintei cine. Din cauza ideii privitoare la cine să fie cel mai mare în împărăţia cerurilor, Satana a reuşit să strecoare în inimile ucenicilor născuţi din nou bănuiala, suspiciunea, chiar teama ca nu cumva altul să o ia înaintea celui ce se vedea deja pe poziţia cea mai înaltă în ceruri.

Pe de altă parte, nu trebuie să ne temem că avem idei şi teorii greşite, pentru că oricum le avem, ele urmând a fi îndreptate în şcoala sfinţirii, căci chiar acesta este scopul acestei şcoli. Nu este obligatoriu ca cineva să păcătuiască dacă are idei şi teorii greşite. De pildă, Ioan Botezătorul avea ideea greşită cu privire la natura împărăţiei lui Hristos. El pur şi simplu se aştepta ca Isus să devină rege prin suirea pe tronul lui David. Însă, faptul că a avut această idee greşită, nu l-a condus în mod automat la păcat. El a fost ispitit pe baza acestei idei înrădăcinate adânc în concepţia, cultura şi educaţia poporului Israel să pună la îndoială misiunea lui Hristos şi chiar faptul că El este Mesia!!! Satana l-a ispitit crunt în această direcţie chiar prin ucenicii care-i rămăseseră loiali. Însă, Hristos a reuşit prin harul Duhului Sfânt să îndrepte această idee, oferind ucenicilor trimişi de el la Isus dovada că El este Mesia şi că natura împărăţiei Sale, pe care doreşte să o întroneze pe pământ, este spirituală şi are de a face cu transformarea morală şi spirituală a omului din temelii!!

     "Ca şi ucenicii Mântuitorului, Ioan Botezătorul nu înţelegea natura Împărăţiei lui Hristos. El se aştepta ca Isus să ia tronul lui David; şi, pentru că timpul trecea şi Mântuitorul nu ridica nici o pretenţie la autoritatea împărătească, Ioan a început să se tulbure şi să se neliniştească. El declarase poporului că, pentru a fi pregătită calea înaintea Domnului, trebuie să se împlinească proorocia lui Isaia; munţii şi dealurile trebuiau să se coboare, căile strâmbe să se îndrepte, iar locurile gloduroase să fie netezite. El se aşteptase ca locurile înalte, de mândrie şi putere omenească, să fie doborâte la pământ. El vorbise despre Mesia ca despre Acela care îşi avea lopata în mână şi care urma să-şi cureţe cu desăvârşire aria, să adune grâul în grânar şi pleava să o ardă într-un foc veşnic. Întocmai ca profetul Ilie, în spiritul şi puterea căruia venise la Israel, el aştepta ca Domnul să se descopere ca un Dumnezeu care răspunde prin foc...
     Aşa a trecut ziua, în timp ce ucenicii lui Ioan au văzut şi au auzit totul. În cele din urmă, Isus i-a chemat lângă El şi i-a invitat să meargă la Ioan şi să-i spună ce văzuseră, adăugând: >Ferice de acela pentru care nu voi fi un prilej de poticnire< (Luca 7,23). Dovada dumnezeirii Lui se vedea în adaptarea la nevoile neamului omenesc suferind. Slava se arăta în mila Lui faţă de starea noastră umilă." Hristos Lumina Lumii, cap. Închiderea şi moartea lui Ioan Botezătorul, par. 4, 12.

Toate ideile şi teoriile greşite pot fi îndreptate numai cu ajutorul Duhului Sfânt, însă pentru asta credinciosul trebuie să studieze Cuvântul lui Dumnezeu pentru a înţelege corect caracterul lui Dumnezeu şi tot adevărul descoperit şi, de asemenea, natura şi rezultatele păcatului, care trebuie studiate numai în relaţie cu bunătatea lui Dumnezeu arătată îndeosebi în viaţa şi caracterul Mântuitorului. De asemenea, mai trebuie adăugată o viaţă de rugăciune şi practicarea rugăciunilor în viaţa de zi cu zi. Însă, pentru că nu toţi credincioşii, în drumul lor spre cer, şi mă refer la cei născuţi din nou, îmbină în viaţa lor toate aceste necesităţi, atunci un loc major în corectarea ideilor şi teoriilor lor greşite, cât şi a obiceiurilor, este suferinţa!

Dumnezeu permite desfăşurarea unui lanţ de evenimente şi de împrejurări care să-l aducă pe cel credincios faţă în faţă cu sine, cu ideea sa greşită, exprimată într-un mod nefericit, păcătuind în felul acesta asemenea lui Petru. Un astfel de credincios nu trebuie să dispere, ci să vadă bunătatea lui Dumnezeu pentru el prin faptul că a permis să fie adus în situaţia de a greşi, fiindcă nu şi-a ocupat mintea prin studiu şi rugăciune pentru a fi pregătit şi pentru a sta neclintit în momentul acelei ispite!!! El poate cădea de şapte ori, cum spune Cuvântul, dar tot de atâtea ori trebuie să se ridice, însă mai puternic, prin mărturisirea păcatului său. Când acel păcat este mărturisit şi predat lui Hristos, atunci în acel domeniu de viaţă este pusă neprihănirea lui Hristos ca sigiliu al Duhului Sfânt, care-l umple cu prezenţa Sa divină.

Observăm că lucrarea de sigilare implică umplerea fiecărui domeniu de viaţă cu neprihănirea lui Hristos, domeniu ce în trecut era caracterizat printr-un spirit rău datorat unor idei greşite sau preconcepute! Un creştin născut din nou este asemenea unei fortăreţe. Dacă este bine apărată din interior, atunci duşmanul din afară nu are nici o şansă de izbândă. Dar dacă în interior se află spioni, atunci oricât de bine apărată ar fi acea fortăreaţă, ea tot va cădea în mâinile vrăjmaşului. Când vrăjmăşia sau păcatul stăpânitor este eradicat din credincios, atunci el ajunge o fortăreaţă în mâinile lui Hristos. Acum, acolo nu se mai află intrusul lui Satana, dar el mizează de acum înainte pe slăbirea vigilenţei minţii în apărarea cetăţuii sufletului, prin atacarea punctelor nevralgice, adică ideile şi teoriile greşite existente, cât şi a obiceiurilor şi practicilor tot la fel de greşite.

     "Când sufletul se predă lui Hristos, o putere nouă ia în stăpânire inima cea nouă. Se produce o schimbare pe care omul nu o poate face niciodată prin sine însuşi. Este o lucrare supranaturală, care aduce un element supranatural în natura omenească. Fiinţa care s-a predat lui Hristos devine fortăreaţa Lui, pe care El o păstrează într-o lume răzvrătită şi vrea ca nici o altă autoritate să nu fie recunoscută acolo, decât a Sa. Un suflet luat astfel în stăpânire de puterile cereşti nu poate fi biruit de asalturile lui Satana. Dar, dacă nu ne supunem stăpânirii lui Hristos, vom fi stăpâniţi de cel rău." Hristos Lumina Lumii, cap. Cine sunt fraţii Mei?, par. 9

Ideea este că lucrarea de sigilare a primului sigiliu trebuie să cuprindă toate domeniile de viaţă ale credinciosului, ceea ce presupune umpleri succesive cu prezenţa Duhului Sfânt şi cu neprihănirea lui Hristos. Este adevărat că un suflet născut din nou, dacă moare la puţin timp după această experienţă din cauza bolii sau altor împrejurări, este salvat în baza acestei experienţe, chiar dacă lucrarea de sigilare nu a cuprins întreaga lui viaţă, căci murind nu mai poate continua viaţa de ascultare în şcoala sfinţirii sau a reformei vieţii. Avem exemplul tâlharului de pe cruce. Această lucrare de sigilare are în vedere curăţirea credinciosului în aşa fel, încât să devină desăvârşit, fără nici o pată. Acest lucru înseamnă că toţi aceia care doresc să se numere printre cei 144.000, trebuie să ajungă fără păcat, pentru a putea beneficia de sigiliul al doilea. Haina albă a neprihănirii trebuie găsită pe fiecare dintre aceşti credincioşi, înainte să înceapă judecata lor de cercetare. Vezi Matei 22, pilda nunţii fiului de împărat.

Trebuie să fie astfel pentru că biserica rămăşiţei trebuie să demonstreze faptul că legea lui Dumnezeu poate fi ascultată în condiţiile extreme ale păcatului şi că se poate trăi experienţa biruinţei asupra oricărui păcat mărturisit şi părăsit. Ei trebuie să repete experienţa biruinţei lui Hristos, oglindind caracterul Său, ca şi cum El ar fi pe pământ la vremea aceea!!! Ca atare, Dumnezeu trebuie slăvit încă o dată, aşa cum a făcut-o Hristos prin întruparea şi viaţa Sa, prin cei 144.000!! Ştim că atunci când Satana s-a apropiat de Hristos să-l ispitească, el nu a găsit nimic în Isus care să poată fi folosit în beneficiul său! Fortăreaţa sufletului şi minţii lui Hristos era atât de bine sigilată, încât Satana nu a putut folosi nimic spre avantajul său! Hristos nu a avut nici o idee şi nici o teorie greşită care să conducă la formarea unor obiceiuri şi practici greşite, fiindcă nu l-a preocupat niciodată modul de gândire al filozofilor timpului şi nici teologia populară predominantă în timpul Său.

El s-a ferit de surse care l-ar fi putut conduce în situaţia de a-şi însuşi vreo idee greşită cu privire la caracterul lui Dumnezeu. Pentru a înţelege mentalităţile timpului Său, filozofia de viaţă a iudeilor şi modul lor de gândire, Isus a găsit în Scripturi singura sursă adevărată a aflării răspunsului cu privire la nevoile sufletului, la caracterul lui Dumnezeu, la adevăr, care facilitează cunoaşterea corectă a realităţilor omeneşti, a păcatului, a filozofiei şi a modului de gândire a oamenilor!!! Oricine doreşte să înţeleagă adevărul lui Dumnezeu cu toată mintea sa şi cu toată puterea sa, va găsi în Scripturi şi în mărturiile Duhului Sfânt tot ceea ce are nevoie, ba încă chiar mai mult decât atât. Hristos s-a păstrat curat într-un mediu ostil curăţiei sufleteşti, fiindcă sorbise din puterea adevărului divin din Scripturi. Viaţa Sa era o reflectare fidelă a adevărului Evangheliei veşnice.

Nici nu ne imaginăm cât de mult poate fi indusă în eroare mintea umană, în încercarea de a afla adevărul Scripturilor, prin citirea sau studierea cărţilor de filozofie sau a celor de teologie, oricât de sinceră ar fi intenţia persoanei respective!!! Adevărul despre Dumnezeu şi despre mântuire nu poate fi aflat decât din Scripturi şi mărturiile Duhului Sfânt sau Spiritul profeţiei! Dumnezeu a avut grijă să păstreze tot adevărul în Scripturi, iar fiecare minte trebuie să se hrănească din Scripturi, prin studiu personal. Benficiile sunt imense, iar percepţia spirituală pe măsură.

Spuneam că Hristos era o fortăreaţă extraordinar de bine sigilată, atât din punct de vedere intelectual, cât şi spiritual. Aceasta este starea în care trebuie să ajungă un credincios care se va bucura de primirea plinătăţii sigiliului Duhului Sfânt!!! Prin urmare, ţinta sau obiectivul sigiliului Duhului Sfânt este acela de a-l sigila pe credincios, intelectual şi spiritual, până acolo încât acesta să fie adus în situaţia de a nu mai păcătui niciodată în nici o împrejurare, indiferent de ispitele şi de chinul sufletesc şi psihic la care va fi supus prin încercarea din timpul strâmtorării lui Iacov!!! Pecetea lui Isus, în calitate de Mare Preot, adică sigiliul al doilea, nu va fi decât confirmarea acestei realităţi nemaipomenite.

     "Acum, când Marele nostru Preot face ispăşire pentru noi, trebuie să căutăm să devenim desăvârşiţi în Hristos. Nici măcar printr-un gând Mântuitorul nostru n-a putut fi adus să se supună puterii ispitei. Satana găseşte în inimile omeneşti un loc unde-şi poate câştiga un punct de sprijin; o dorinţă păcătoasă este nutrită, prin care ispitele lui îşi manifestă puterea. Dar Hristos a declarat despre sine: >Vine stăpânitorul lumii acesteia. El n-are nimic cu Mine< (Ioan 14,30). Satana n-a putut găsi nimic în Fiul lui Dumnezeu care să-i fi oferit posibilitatea biruinţei. El păzise poruncile Tatălui Său şi în El nu era nici un păcat pe care Satana să-l poată exploata spre folosul lui. Aceasta este starea în care trebuie să fie găsiţi aceia care vor sta în timpul strâmtorării." Tragedia veacurilor, cap. Timpul strâmtorării, par. 27.

Ceea ce trebuie ţinut minte este că sigiliul Duhului Sfânt este o consolidare în adevăr, şi intelectuală, şi spirituală. Al doilea sigiliu nu are în vedere aşa ceva, ci priveşte după cum vom vedea doar curăţirea sanctuarului ceresc şi vine ca o urmare firească în completarea primului sigiliu, întregind astfel întreaga lucrare de sigilare a credincioşilor lui Dumnezeu.

Sigiliul Duhului Sfânt

     "Şi am văzut un alt înger, care se suia dinspre răsăritul soarelui şi care avea pecetea Dumnezeului celui Viu. El a strigat cu glas tare la cei patru îngeri, cărora le fusese dat să vatăme pământul şi marea, zicând: >Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până nu vom pune pecetea pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru!<" Apocalipsa 7,2.3.

În periplul nostru prin Apocalipsa 14 şi 7, pentru a înţelege Evanghelia cuprinsă doar în aceste două capitole extraordinare, am aflat că trebuie să existe şapte mişcări necesare în vederea încheierii lucrării lui Dumnezeu pe pământ, că cei 144.000 reprezintă rămăşiţa lui Iacov, ca să folosesc un termen biblic, sau adevărata biserică, vie, plină de neprihănirea lui Hristos, fără pată şi absolut desăvârşită, prin care Hristos va încheia lucrarea în triumf total, că gloata cea mare reprezintă toţi mântuiţii din toate veacurile, morţi şi înviaţi de Hristos, sau adevăratul Israel spiritual, biserica lui Dumnezeu a celor întâi născuţi sau născuţi din nou, de la Adam şi până la cei 144.000. Am mai aflat adevărul important cu privire la cele trei categorii de oameni din cadrul învierii speciale: sfinţii lui Dumnezeu, care au murit în credinţa soliei primilor trei îngeri, cei care l-au răstignit pe Hristos şi au batjocorit adevărul Său, care vor învia împreună cu cei dintâi înainte ca Hristos să se facă vizibil pe nori, şi, desigur, toţi sfinţii răscumpăraţi de-a lungul veacurilor, care au dus până la capăt, "cu frică şi cutremur", propria mântuire! Cei din urmă vor fi înviaţi când se face auzit glasul lui Hristos, care se află suspendat în atmosferă.

Mai rămâne acum să discutăm adevărul privitor la sigilare. Ce înseamnă sigilarea despre care se vorbeşte în versetul cu care am început acest episod? Despre ce sigilare este vorba? De ce este necesară sigilarea celor 144.000? Au mai fost sigilaţi şi alţi sfinţi ai lui Dumnezeu, dacă tot se pomeneşte despre sigilarea sau pecetluirea acestor sfinţi magnifici? Iată întrebări care trebuie să-şi găsească răspunsul. Şi cum răspunsul se găseşte totdeauna în Scripturi, atunci nu ne rămâne decât să lăsăm Scripturile să vorbească, întrucât ele sunt propriul lor interpret, fără să dea greş în vreo privinţă, legat de tot ce înseamnă Evanghelia veşnică a lui Hristos!

Pentru cercetătorul sârguincios şi profund al Scripturilor înţelegerea lucrării de sigilare este tot la fel de importantă ca şi orice altă lucrare însemnată a Evangheliei, precum naşterea din nou, sfinţirea şi curăţirea din ziua cea mare a ispăşirii! Orice neînţelegere referitoare la această lucrare de sigilare poate conduce la pierderea vieţii veşnice, întrucât are implicaţii majore pentru mântuirea sufletului! Din moment ce biserica vie a celor 144.000 va fi sigilată cu sigiliul lui Dumnezeu, atunci este musai să înţelegem ce înseamnă acest sigiliu. Asta presupune deja faptul că sigilarea este o cerinţă absolut obligatorie, peste care nu trebuie să trecem cu uşurinţă.

Întrucât acest sigiliu reprezintă pecetea Dumnezeului cel viu, atunci este firesc să-l studiem din această perspectivă. În primul rând, ceea ce trebuie să ştim este că lucrarea de sigilare oferă siguranţa vieţii veşnice a celui mântuit, totodată atestând şi starea sa de a fi înaintea lui Dumnezeu, indicând spre caracterul lui. Această stare de a fi este o stare după voia lui Dumnezeu, o stare în care trebuie să ajungă toţi mântuiţii. Ceea ce ne vor descoperi Scripturile şi mărturiile Duhului Sfânt ne va ajuta să înţelegem că această lucrare de sigilare cuprinde în sine două sigilii: primul sigiliu este sigiliul Duhului Sfânt, iar al doilea este sigiliul lui Hristos, în calitate de Mare Preot!!!

Primul sigiliu este în exclusivitate lucrarea măreaţă şi extraordinară a Duhului Sfânt, iar al doilea sigiliu va fi în totalitate doar lucrarea lui Hristos. Duhul Sfânt nu va efectua niciodată lucrarea de sigilare a Marelui nostru Preot, adică nu va oferi niciodată al doilea sigiliu în numele Mântuitorului! Trebuie foarte bine reţinute aceste aspecte deosebit de importante ale lucrării de sigilare. De asemenea, nu trebuie să confundăm niciodată sigiliul Duhului Sfânt cu sigiliul Marelui nostru Preot, Isus Hristos. Din păcate, mulţi fac confuzii grave în această privinţă, neînţelegând nici măcar că există două sigilii în realitate.

Primirea primului sigiliu este obligatorie pentru a face posibilă primirea celui de al doilea sigiliu. Fără sigiliul Duhului Sfânt, cel de-al doilea sigiliu, al lui Hristos, devine o imposibilitate, deci nu poate fi primit sub nici o formă!! Toţi cei ce se vor bucura în cer şi pe noul pământ, împreună cu Tatăl şi Fiul, vor fi doar acei oameni sfinţi care au beneficiat de întreaga lucrarea de sigilare, care, deci, s-au bucurat de primirea ambelor sigilii!!! În al doilea rând, sigiliul Duhului Sfânt sau primul sigiliu, să-l numim astfel, este un sigiliu primit de către toţi copiii lui Dumnezeu din toate veacurile în timpul vieţii lor, deci când aceştia trăiau, se aflau în viaţă. De reţinut, deci, că acest sigiliu are în atenţie doar oamenii neprihăniţi aflaţi în viaţă, până la moartea lor. Dincolo de moartea lor acest sigiliu nu mai are nici o putere şi nici nu poate fi aplicat!!!

Este extrem de important să înţelegem aceste deosebiri pentru a putea pricepe natura ambelor sigilii! Al doilea sigiliu sau sigiliul Marelui nostru Preot este primit de absolut toţi sfinţii lui Dumnezeu din toate timpurile. Cu alte cuvinte, de acest sigiliu vor beneficia obligatoriu toţi sfinţii adormiţi, care au beneficat de sigiliul Duhului Sfânt când trăiau! Ca atare, al doilea sigiliu este continuarea primului sigiliu, care lasă sufletul omenesc mântuit într-un anumit stadiu, ce face necesară obligativitatea sigiliului Marelui nostru Preot, Isus Hristos!! Acum, urmează partea cea mai interesantă a problemei, şi anume faptul că de acest sigiliu, al doilea, vor beneficia şi cei 144.000 în timp ce sunt vii, când trăiesc deci, spre deosebire de restul tuturor mântuiţilor care-l primesc când sunt deja morţi şi se află în mormintele lor!!! Cu alte cuvinte, cei 144.000 fac excepţie în ce priveşte primirea celui de al doilea sigiliu, prin faptul că vor beneficia de el atunci când se află în viaţă, datorită faptului că nu vor muri niciodată! Ceea ce mai trebuie să reţinem este că cel de-al doilea sigiliu, al Marelui Preot Isus Hristos, vine ca o consecinţă firească a primirii plinătăţii primului sigiliu!!

În al treilea rând, sigiliul Duhului Sfânt trebuie că are de-a face cu curăţirea sufletului de păcat!!! Nici nu poate fi altfel după cum vom vedea. Dacă sigiliul Duhului Sfânt vizează şi reprezintă totodată lucrarea de curăţire a sufletului de orice mânjitură a păcatului, atunci sigiliul Marelui Preot, Isus Hristos, are în vedere curăţirea sanctuarului!!! Asta înseamnă în mod precis şi indubitabil că cele două sigilii, sigiliul Duhului Sfânt şi sigiliul Marelui nostru Preot, pot fi înţelese ca ceea ce sunt prin intermediul celor două faze sau etape ale lucrării de curăţire din cadrul serviciilor sanctuarului - ispăşirea zilnică şi ispăşirea de la sfârşit de an, yom kippur!!! Prin urmare, sigiliul Duhului Sfânt sau primul sigiliu şi curăţirea păcătosului sunt unul şi acelaşi lucru, iar curăţirea sanctuarului ceresc şi sigiliul Marelui nostru Preot sau al doilea sigiliu sunt de asemenea unul şi acelaşi lucru!

Privite din perspectiva aceasta, cele două sigilii vor fi uşor de înţeles, fără posibilitatea de a face vreo greşeală în aplicarea lor asupra poporului lui Dumnezeu! Un principiu călăuzitor sigur pentru edificarea în privinţa unui adevăr, oricare ar fi el, este acela de a privi la sanctuar şi serviciile desfăşurate acolo în tot cursul anului şi în ziua ispăşirii, căci aici găsim explicat orice adevăr fundamental al Evangheliei. De pildă, dacă dorim să înţelegem caracterul lui Dumnezeu aşa cum este, atunci trebuie să privim la lucrarea desfăşurată pe altarul arderilor de tot, din curtea cortului întâlnirii, şi, de asemenea, la traseul sângelui care era transferat în simbol asupra cortului. Jertfa era simbolul Mielului lui Dumnezeu, care trebuia să moară din pricina păcatului şi vinovăţiei acestuia, acestea fiind puse asupra victimei prin mărturisirea lor de către penitent. În felul acesta, suntem învăţaţi că ceea ce l-a distrus pe Fiul lui Dumnezeu a fost păcatul nostru şi nu acţiunea plină de furie a lui Dumnezeu!

Trebuie să nu ne scape din vedere şi acţiunea de înjunghiere a victimei pe altarul de jertfe. Aceasta nu era mai întâi stâlcită în bătaie de penitent sau de preot şi abia mai apoi ucisă şi pusă pe altar!!! Cu alte cuvinte, nici penitentul şi nici preotul nu omora victima arătându-şi mai întâi furia faţă de bietul animal necuvântător!! Dimpotrivă, omul nevoiaş venea la altar cu victima ştiind că aceasta urma să moară în locul lui zdrobită fiind de păcatul său, chiar dacă acţiunea de înjunghiere trebuia efectuată de preot! Trebuie să ţinem cont şi de faptul că preotul era un simbol tot al lui Hristos. Astfel, este arătat că Hristos avea să-şi dea viaţa din proprie iniţiativă, de bună voie, nu sub imperiul mâniei sau al fricii, ci prin credinţă şi încredere desăvârşită în Tatăl Lui. Aici avem tabloul felului cum trebuia să moară Mântuitorul, nu prin acţiunea furibundă a unui Tată ofensat din pricina păcatului, ci pur şi simplu prin acţiunea de distrugere a păcatului nostru luat asupra Lui, în timp ce Dumnezeu Tatăl îşi retrăgea ultimele raze de lumină de la Fiul Său preaiubit, chiar din grădina Ghetsimani!! Acţiunea de distrugere a păcatului asupra Fiului Său a început o dată cu prinderea Sa în grădina Ghetsimani. De aici şi până la învierea Sa, Hristos urma să fie despărţit de Tatăl!! Acţiunile mişeleşti ale păcatului asupra Lui au început prin supliciul îngrozitor îndreptat mai întâi asupra trupului Său, prin bătăile crunte şi prin stresul la care fusesă supusă natura Lui omenească, şi culminând mai apoi cu plesnirea inimii Sale blânde pe cruce, când greutatea deplină a tuturor păcatelor noastre l-a zdrobit pur şi simplu, dar fără să-şi piardă credinţa în Tatăl Său, care se afla învăluit în acel nor întunecat din jurul crucii!!! Aici s-a arătat că omul păcătos despărţit de Dumnezeu şi lăsat în seama propiilor păcate şi a vinovăţiei acestora, va fi distrus fără doar şi poate nu de Tatăl cel iubitor, ci chiar de păcatul propriu!! Nimeni nu poate rezista împotriva greutăţii vinovăţiei propriilor păcate neispăşite de Mântuitorul cu propriul Lui sânge! Plata păcatului este moartea veşnică. Este plata păcatului şi nu plata mâniei lui Dumnezeu; acest lucru trebuie să-l ţinem minte. (A se citi adevărul despre mânia lui Dumnezeu în cele patru episoade pe care le-am scris cu mult timp în urmă în luna aprilie).

Aşadar, ca să ne întoarcem la subiectul nostru, adevărul despre aceste două sigilii îl găsim frumos descoperit în serviciile sanctuarului, ceea ce înseamnă că atenţia noastră trebuie să se îndrepte aici. Nu va fi nevoie în nici un caz să descriu serviciile respective, ci trebuie să privim lucrurile în adevărata lor însemnătate pentru noi, cei care trăim astăzi în această lume, aşa cum sunt ele ilustrate în cadrul acelor servicii. Mai întâi şi de toate, cel mai nimerit lucru este acela de a aborda sigiliul Duhului Sfânt. Dacă ajungem să înţelegem însemnătatea acestui sigiliu, atunci al doilea sigiliu va prinde valoare şi însemnătatea specifică lui prin prisma înţelegerii celui dintâi.

În această abordare a primului sigiliu, să vedem ce au de spus Scripturile. "Şi voi, după ce aţi auzit Cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii voastre), aţi crezut în El şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt care fusese făgăduit şi care este o arvună a moştenirii noastre, pentru răscumpărarea celor câştigaţi de Dumnezeu, spre lauda slavei Lui." Efeseni 1,13.14. "Lucraţi nu pentru mâncarea pieritoare, ci pentru mâncarea care rămâne pentru viaţa veşnică şi pe care v-o va da Fiul omului; căci Tatăl, adică însuşi Dumnezeu, pe El L-a însemnat cu pecetea Lui." Ioan 6,27. "Li s-a zis să nu vatăme iarba pământului, nici vreo verdeaţă, nici vreun copac, ci numai pe oamenii care n-aveau pe frunte pecetea lui Dumnezeu." Apocalipsa 9,4. "Legea lui Dumnezeu, care este sfinţenie desăvârşită, este singurul standard adevărat al caracterului. Dragostea este exprimată prin ascultare, iar dragostea desăvârşită alungă toată frica. Aceia care-l iubesc pe Dumnezeu au sigiliul lui Dumnezeu pe frunţile lor şi săvârşesc faptele lui Dumnezeu. Ar fi bine ca toţi aceia care se declară creştini să cunoască ce înseamnă a-l iubi pe Dumnezeu din punct de vedere practic..." Sons and Daughters, pag. 51.

Toate aceste declaraţii inspirate vorbesc despre unul şi acelaşi sigiliu - sigiliul Duhului Sfânt, numit şi sigiliul lui Dumnezeu, şi este aşa pentru că Duhul Sfânt este a treia persoană a Dumnezeirii, în calitate de Reprezentant divin al lui Hristos şi totodată Mângâietor pe pământ. Acest sigiliu se numeşte sigiliul Duhului Sfânt pentru că este singurul care aplică acest sigiliu copiilor neprihăniţi ai lui Dumnezeu pe parcursul vieţii lor până la moartea lor fizică. Nu este un sigiliu pus de Dumnezeu Tatăl ca persoană, întrucât El se află în cer, pe când copiii lui Dumnezeu au nevoie de cineva care să-l reprezinte pe Tatăl şi pe Fiul, să fie cu ei şi să rămână în ei, aşa după cum a promis Mântuitorul!!

Ceea ce putem observa în declaraţiile de mai sus este faptul că acest sigiliu a avut de-a face cu trecutul oamenilor de credinţă, ai lui Dumnezeu, într-un sens real, acesta fiind de altfel semnul după care se cunoştea că sunt ai Săi. Trebuie să stăm liniştiţi deoarece acest sigiliu nu este vizibil, atâta vreme cât are de a face cu interiorul omului, mai precis cu mintea lui, fiindcă de aceea se spune că este pus pe frunţile celor credincioşi! În prima declaraţie, Pavel mărturiseşte că toţi cei care au crezut în Hristos, după ce au auzit Evanghelia, au fost pecetluiţi sau sigilaţi. Acest sigiliu al Duhului Sfânt are în vedere totdeauna trecutul, pentru toţi sfinţii care au trăit şi murit atunci, în epoca lor, şi trecutul şi prezentul pentru fiecare suflet pocăit care trăieşte astăzi şi s-a împărtăşit cu natura divină a lui Hristos, pe când sigiliul lui Hristos are în vedere doar viitorul, un viitor care nu s-a întâmplat niciodată pentru nici un sfânt al lui Dumnezeu. Acest viitor va fi introdus prin evenimentele care încep cu edictul duminical şi sfârşesc cu decretul morţii, judecata de cercetare a celor vii, a celor 144.000, şi implicit cu sigilarea, a doua, despre care este vorba în versetul din debutul acestui studiu.

Apoi, Inspiraţia ne spune clar că până şi Hristos a fost "însemnat cu pecetea Lui", deci cu pecetea lui Dumnezeu. Adică El a fost plin cu plinătatea Duhului Sfânt, fiindcă acest sigiliu este sigiliul Duhului Sfânt, adică sigiliul prezenţei personale a Duhului Sfânt în fiinţa umană!! Este, deci, un sigiliu care face referire evidentă la trecut, întrucât Hristos s-a întrupat pe pământ cu puţin peste două mii de ani în urmă. Asta înseamnă că orice credincios adevărat al acelei vremi trebuie să-l fi avut, cu condiţia să fi dus până la capăt, până când avea să moară fizic, mântuirea printr-o credinţă vie în făgăduinţele Cuvântului lui Dumnezeu. La fel, cei care aveau pecetea lui Dumnezeu pe frunţile lor, în vremea celor întâmplate cu mult timp înainte de anul 1844, aşa după cum reiese din Apocalipsa 9,4, au scăpat de urgiile ce s-au abătut asupra lumii de cei simbolizaţi prin lăcustele pământului. Versetul este un indiciu cert cu privire la faptul că acest sigiliu l-au deţinut toţi copii adevăraţi ai lui Dumnezeu în toate timpurile şi până astăzi. Ceea ce înseamnă că acest sigiliu este o necesitate absolută!

Atunci, ce presupune acest sigiliu? Ce înseamnă el? Tot Cuvântul cel sigur al lui Dumnezeu ne spune. Acest sigiliu, al Duhului Sfânt, înseamnă să-l iubeşti pe Dumnezeu şi să săvârşeşti faptele Lui!!! Mai limpede, înseamnă să fi plin de dragostea lui Hristos, de credinţa care lucrează prin iubire şi de prezenţa personală a Duhului Sfânt!!! Şi mai clar, sigiliul Duhului Sfânt înseamnă sigilarea înăuntru a neprihănirii lui Hristos, asigurarea că acolo nu se mai află păcatul, şi ţinerea păcatului în afară. Şi, dacă este să merg mai în adâncul problemei, atunci trebuie să aflăm că sigiliul Duhului Sfânt cuprinde experienţa reală a naşterii din nou şi a reformei sau a sfinţirii!! Cu alte cuvinte, primul sigiliu implică lucrarea naşterii din nou şi a sfinţirii laolaltă!!!

     "El [Hristos] a luat măsuri ca Duhul Sfânt să fie împărtăşit fiecărui suflet pocăit, pentru a-l feri de păcat." Hristos Lumina Lumii, cap. Predica de pe munte, par. 46.

Putem conchide, deci, că sigiliul Duhului Sfânt este puterea creatoare a lui Dumnezeu, care nu este nimic altceva pentru omul răscumpărat şi mântuit din păcat decât puterea adevărului sfinţitor în viaţa de zi cu zi, în drumul lui spre cetatea cerească! Când această putere sălăşluieşte în noi ca o putere vie, reală, atunci putem şti sigur că păcatul nu va mai stăpâni asupra noastră!!! Când un om plin de regret experimentează naşterea din nou, ajungând să fie umplut cu prezenţa Duhului Sfânt, atunci putem vorbi despre el ca fiind un credincios sigilat cu sigiliul lui Dumnezeu în acel domeniu al vieţii în care s-a bucurat de izbăvirea din păcat.

Asta înseamnă că sigiliul Duhului Sfânt presupune o lucrare de curăţire a sufletului şi de dezvoltare a caracterului zi de zi, după chipul şi asemănarea lui Hristos. Nu este o lucrare de moment, ci o lucrare ce se întinde pe parcursul întregii vieţi a celui credincios. A avea permanent prezenţa Duhului Sfânt în minte şi în inimă înseamnă realmente a te bucura de dragostea reală a lui Dumnezeu şi a fi sigilat în neprihănire, păcatul fiind ţinut afară prin puterea colosală a Duhului Sfânt!! Aşadar, lucrarea sigiliului Duhului Sfânt, căci este o lucrare, ceea ce presupune timp, este o lucrare făcută în inima credinciosului prin puterea extraordinară a Duhului Sfânt. Ea începe cu naşterea din nou şi se încheie în şcoala sfinţirii până când survine moartea credinciosului. Asta înseamnă ca el să menţină intact acest sigiliu, ce trebuie să cuprindă toate domeniile vieţii sale, domenii de unde păcatul a fost alungat prin descoperirea lui, mărturisirea şi părăsirea lui.

Această lucrare a primului sigiliu este de fapt o pregătire pentru trecerea cu bine de judecata de cercetare desfăşurată pentru toţi credincioşii lui Isus, de la Adam şi până la ultimul martir, în preajma decretului morţii, ceea ce-i implică doar pe cei morţi în Hristos, dar, mai este de asemenea o pregătire amplă pentru marea încercare finală, ce vine o dată cu promulgarea decretului morţii, de la sfârşitul timpului de har, dar şi pentru trecerea cu bine a aceleiaşi judecăţi, dar în dreptul lor, pentru toţi aceia care vor urma să alcătuiască pe cei 144.000 din această generaţie, ceea ce-i implică doar pe cei vii! Doresc să reţinem cu această ocazie că primul sigiliu ne pregăteşte pentru judecata de cercetare şi trecerea ei cu bine pentru primirea ultimului sigiliu, al doilea, sigiliul lui Hristos!!!

Doar primirea plinătăţii primului sigiliu îl asigură pe cel credincios că trece cu siguranţă de scrutinul judecăţii de cercetare. În timp ce sfinţii adormiţi, care au plinătatea sigiliului Duhului Sfânt, trec de acest scrutin în vreme ce se află în mormintele lor, nu tot astfel se va întâmpla şi cu cei 144.000, care trebuie să aibă asigurată plinătatea primului sigiliu când se află deja în viaţă, deci când trăiesc, pentru a putea trece cu bine de scrutinul judecăţii lor de cercetare, tot în viaţă, pentru ca astfel să poată primi al doilea şi ultimul sigiliu, când sunt vii. După cum spuneam, cei 144.000 sunt singurii răscumpăraţi din întregul Univers creat de Dumnezeu care se vor bucura de plinătatea ambelor sigilii când ei se află în viaţă.

Şi-n ultimă instanţă, sigiliul Duhului Sfânt este o lucrare ce a avut loc în decursul veacurilor, de la căderea lui Adam şi până în prezent, o lucrare ce, de altminteri, va trebui să continue să se desfăşoare câtă vreme va continua timpul de har sau timpul de probă omenesc! Vom pătrunde mai în adâncul însemnătăţii acestui sigiliu, mai înainte de a-l înţelege pe cel de-al doilea. Ideea este că atâta vreme cât Hristos îşi desfăşoară activitatea de mijlocire în sanctuarul ceresc, tot atâta timp va continua şi lucrarea de sigilare a Duhului Sfânt, care sfârşeşte cu sigilarea lui Hristos sau a doua sigilare. Prin urmare, ambele sigilii trebuie primite în timpul de har şi nu după terminarea lui!!!

Învierea specială şi învierea generală a bisericii Israel

În Apocalipsa 7, Duhul Sfânt doreşte să ne familiarizăm cu două tablouri ale căror protagonişti sunt cei 144.000 şi marea gloată. În primul tablou, cuprins între versetele 1 şi 8, acţiunea se petrece exact la sfârşitul timpului de har, când are loc sigilarea celor 144.000, a adevăratei biserici a rămăşiţei, care va încheia în triumf lupta cea mare. Ştim acest lucru deoarece îngerul sigilator strigă la cei patru îngeri care ţin în frâu cele patru vânturi ale pământului, o imagine care ne trimite la realitatea lucrării ocrotitoare a îngerilor sfinţi în favoarea omului, spunându-le să nu distrugă pământul şi nici marea, marea, ca de altminteri şi copacii, fiind simbolul popoarelor pământului. Vezi Apocalipsa 17,5 şi Psalm 1,1-3. Apoi, este introdus tabloul bucuriei cereşti, în partea a doua a Apocalipsei 7, când absolut toţi mântuiţii participă la actul închinării, aducând laude Dumnezeului creator.

Însă, între aceste două tablouri se întâmplă evenimentele descrise în Apocalipsa 14,14-20; 19,11-21, şi în Daniel 12,1.2. Pe noi ne va interesa în mod deosebit învierea, facilitată de magnifica biserică fără pată a lui Hristos, cei 144.000. Numai că, potrivit Cuvântului inspirat al lui Dumnezeu, au loc două învieri la intervale de timp delimitate. "Mulţi din cei ce dorm în ţărâna pământului se vor scula: unii pentru viaţa veşnică, şi alţii pentru ocară şi ruşine veşnică." Daniel 12,2. O primă categorie a celor înviaţi va fi "pentru viaţa veşnică", o altă categorie, ce va învia împreună cu cei din prima categorie, va fi a acelora care au parte de "ocară şi ruşine veşnică", iar ultima categorie a celor înviaţi îi include pe toţi mântuiţii care au murit de-a lungul veacurilor! Aceasta din urmă este o înviere ce survine după învierea celor două categorii amintite mai sus.

Acum, în mod firesc, apar şi întrebări justificate în legătură cu identitatea celor înviaţi, a acestor trei categorii de morţi înviaţi. Aşadar, cine sunt morţii înviaţi care aparţin primei categorii "pentru viaţa veşnică"? Trebuie să spun că aceştia sunt o grupă specială care va învia înainte de apariţia reală a lui Isus pe norii cerului!!! Evenimentele, până la acest punct al învierii, se petrec în felul următor: pe fondul unui întuneric negru ca smoala, consecinţa plăgii a cincea, chiar la miezul nopţii, Dumnezeu îşi va arăta puterea pentru izbăvirea celor 144.000 şi pentru învierea copiilor Săi credincioşi. "În ziua aceea, nu va mai fi lumină; stelele strălucitoare se vor ascunde. Va fi o zi deosebită, cunoscută de Domnul, nu va fi nici zi, nici noapte, dar spre seară se va arăta lumina." Zaharia 14,6.7. Deşi este întuneric beznă, de nu se poate desluşi nimic, întuneric binecuvântat pentru cei 144.000, care au fost ascunşi de privirile fioroase ale ucigaşilor ce voiau să le ia viaţa, îşi face totuşi apariţia soarele în toată puterea lui, ca ziua în amiaza mare, potrivit profeţiei de mai înainte, care spune că trebuie să se arate "lumina".

Însă, nu este vorba numai de lumina soarelui, ci mai ales de lumina slavei lui Dumnezeu. Apare şi luna ţintuită parcă pe cer, râurile încetează să mai curgă, se ivesc totodată şi nori groşi, iar în mijlocul cerului se crapă un spaţiu luminat de o slavă imposibil de descris, de unde glasul lui Dumnezeu spune: "S-a isprăvit!". Apocalipsa 16,17. Acest glas, ca vuietul multor ape, introduce marele cutremur de pământ, sau plaga a şaptea, care prăpădeşte pământul, înghiţind lanţuri de munţi şi făcând să dispară insulele mărilor! Toate oraşele sunt făcute una cu ţărâna, iar zidurile închisorilor cad pentru a fi eliberaţi astfel toţi copiii lui Dumnezeu, dintre cei 144.000, care au fost ţinuţi captivi în temniţe, în timp ce restul celor 144.000 fuseseră ascunşi prin păduri şi prin peşterile munţilor. Nici unul dintre sfinţii lui Dumnezeu nu păţeşte ceva în timpul celor şapte plăgi, dar mai ales a acestui cutremur înfiorător, care practic rupe şi dizlocă scoarţa terestră.

     "La miezul nopţii, Dumnezeu îşi va arăta puterea pentru eliberarea poporului Său. Soarele se arată, strălucind în toată puterea lui. Semne şi minuni urmează într-o succesiune rapidă. Nelegiuiţii privesc cu groază şi cu uimire această scenă, în timp ce neprihăniţii privesc cu bucurie solemnă semnul eliberării lor. Totul în natură pare că şi-a schimbat cursul. Râurile încetează să mai curgă. Nori întunecoşi şi grei se ridică şi se lovesc unul de altul. În mijlocul cerurilor dezlănţuite este un spaţiu luminat de o slavă de nedescris, de unde se aude glasul lui Dumnezeu ca sunetul multor ape, zicând: >S-a isprăvit< (Apocalipsa 16,17).
     Glasul acela zguduie cerul şi pământul. Urmează un cutremur puternic, un cutremur atât de puternic şi mare cum n-a fost de când sunt oamenii pe pământ (Apocalipsa 16,17.18). Firmamentul pare că se deschide şi se închide. Slava de la tronul lui Dumnezeu străluceşte printre nori. Munţii tremură ca o trestie bătută de vânt, iar stâncile prăbuşite sunt răspândite peste tot. Se aude vuietul unei furtuni care se apropie. Marea este lovită cu furie. Se aude urletul furtunii ca glasul demonilor într-o lucrare de distrugere. Pământul întreg se ridică şi se coboară ca valurile mării. Suprafaţa lui se crapă. Chiar temeliile par că se prăbuşesc. Lanţuri de munţi se prăbuşesc. Insule locuite dispar. Porturile mării, care au devenit asemenea Sodomei din cauza nelegiuirii, sunt măturate de apele înfuriate. >Dumnezeu şi-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui.< Pietre mari, fiecare cântărind >aproape un talant<, îşi fac lucrarea de distrugere (Apocalipsa 16,19.21). Oraşele îngâmfate ale pământului sunt doborâte. Palatele prinţilor, în care mai marii lumii şi-au risipit bogăţiile pentru a se slăvi pe ei înşişi, se prăbuşesc în ruine înaintea ochilor lor. Zidurile închisorilor se prăbuşesc şi poporul lui Dumnezeu, care a fost ţinut în captivitate pentru credinţa lui, este eliberat." Tragedia veacurilor, cap. Poporul lui Dumnezeu salvat, par. 5, 6.

Ceea ce trebuie remarcat până aici este faptul că toate aceste lucruri se petrec înainte ca Hristos să apară, să se facă vizibil pe norii cerului! Cutremurul acesta de pământ mai aduce cu sine ceva extrem de important, şi anume deschide mormintele unei grupe speciale dintre toţi mântuiţii lui Dumnezeu, dar şi a altei grupe de morţi, care în mod normal ar trebui să învie după mileniu!!! Aceasta este învierea specială care are loc înainte ca Hristos să fie văzut pe norii cerului, iar acest lucru trebuie foarte bine clarificat şi ţinut minte. Cine sunt cei din prima categorie care înviază "pentru viaţă veşnică"? Ei sunt toţi acei credincioşi care au murit în credinţa soliei primilor trei îngeri, adică toţi aceia care au murit din iarna anului 1844 până la încheierea timpului de har, când se petrece sigilarea celor 144.000, un timp, dacă mă refer la cel ce se întinde între edictul duminical şi decretul morţii, în care vor exista câţiva martiri pentru Domnul, pentru ca sângele lor să fie o sămânţă şi un curaj în favoarea adevărului Evangheliei, pentru aceia care vor ajunge să alcătuiască grupa celor 144.000!

Cum ne dăm seama că în această categorie, din cadrul acestei învieri speciale, intră toţi cei care au murit în credinţa mesajului extraordinar al primilor trei îngeri? Ne dăm seama din contextul capitolului al doisprezecelea al cărţii lui Daniel!!! Întrucât această înviere are loc în pragul venirii lui Hristos, înseamnă că la ea trebuie să participe toţi aceia care vor trăi "la vremea sfârşitului", Daniel 12,4, când avea să fie desigilată cartea lui Daniel. "Atunci mulţi o vor citi, şi cunoştinţa va creşte". Această cunoştină deosebită este chiar cunoştinţa cuprinsă în mesajul primilor trei îngeri, cunoştină ce avea să fie scrisă şi tipărită sub forma mărturiilor Duhului Sfânt, numite şi Spiritul profeţiei, despre care am vorbit în alte episoade în trecut. Această cunoştină însuşită şi trăită se va transforma într-o mare avertizare mondială, prin intermediul îngerului al patrulea.

Mesajul primilor trei îngeri din Apocalipsa 14 este tocmai mesajul care va pregăti o biserică ce va putea să stea fără Mijlocitor în timpul fără har. O dată însuşit, acest mesaj devine viaţă pentru primitor, căci este singurul în care este cuprinsă Evanghelia veşnică şi prin care se aduce la cunoştinţa credinciosului pocăit că poate trăi o viaţă de biruinţă asupra păcatului mărturisit, că poate trăi o viaţă creştină normală, aşa cum ne-a arătat Mântuitorul la întruparea Sa!! De aceea se spune în Scripturi: "Ferice de cine va aştepta şi va ajunge până la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile!" Daniel 12,12. (Această perioadă de timp se întinde până în anul 1843). Va fi ferice de toţi aceia care urmau să se împărtăşească de această lumină extraordinară, conţinută în solia primilor trei îngeri, solie care trebuia să se facă auzită "la vremea sfârşitului", adică după 1798, dar mai ales începând cu 1831, când se dă glas întâiaşi dată primei solii îngereşti!!

Cea de-a doua categorie, care trebuie să aibă parte de această înviere specială, este categoria acelora care l-au răstignit pe Isus, potrivit profeţiei din Apocalipsa 1,7. "Iată că El vine pe nori. Şi orice ochi îl va vedea; şi cei ce L-au străpuns. Şi toate seminţiile pământului se vor boci din pricina Lui! Da, Amin." Cei care l-au străpuns nu pot fi decât aceia care şi-au bătut joc de Isus, precum preoţii, Irod şi mulţimea batjocoritoare. "Mormintele se deschid >şi mulţi din aceia care au adormit în ţărâna pământului... se trezesc, unii pentru viaţă veşnică, iar alţii pentru ruşine şi ocară veşnică< (Daniel 12,2). Toţi aceia care au murit în credinţa soliei îngerului al treilea ies din morminte slăviţi, ca să asculte legământul lui Dumnezeu de pace cu aceia care au păzit Legea Sa. >Şi cei care L-au străpuns< (Apocalipsa 1,7), aceia care au batjocorit şi au râs de agonia de moarte a lui Hristos şi cei mai violenţi împotrivitori ai adevărului şi ai poporului Său sunt înviaţi, ca să-L vadă în slava Sa şi să vadă cinstea pe care o primesc cei credincioşi şi ascultători." Tragedia veacurilor, cap. Poporul lui Dumnezeu salvat, par. 7.

De ce aceste două categorii de morţi, sfinţii care şi-au însuşit întreita solie îngerească şi cei care l-au răstignit pe Isus au parte de o înviere specială, înainte ca Isus să-şi facă apariţia pe norii cerului, mormintele lor deschizându-se în timpul marelui cutremur de pământ, când ies afară din ele? Sfinţii din prima categorie trebuie să aibă parte de această înviere deoarece ei sunt aceia care ar fi trebuit să se bucure de venirea lui Hristos chiar în timpul vieţii lor!!! Cu alte cuvinte, ar fi avut ocazia specială se devină cei 144.000!!! Ei sunt înviaţi pentru a-l putea vedea pe Isus venind pe norii cerului cu ochii lor. Dar, nu numai pentru aceasta sunt înviaţi aceşti nobili creştini. Mai este un motiv bine întemeiat. Ei trebuie să se împărtăşească împreună cu cei 144.000, însă neintrând niciodată în numărul acestora din urmă, de biruinţa obţinută de cei 144.000 asupra fiarei, icoanei ei şi a numărului numelui ei.

Din cauza condiţiei laodiceene în care avea să cadă biserica adventiştilor, în care au intrat toţi aceşti aşteptători deosebiţi, ce au parte de această înviere specială, nu a mai fost posibilă confruntarea cu icoana fiarei, despre care ei au vorbit şi scris!! "Dacă toţi aceia care au lucrat uniţi în lucrarea din anul 1844 ar fi primit solia îngerului al treilea şi ar fi vestit-o în puterea Duhului Sfânt, Domnul ar fi lucrat cu putere, împreună cu eforturile lor. Un potop de lumină ar fi fost revărsat asupra lumii. Cu ani mai înainte, locuitorii pământului ar fi fost avertizaţi, încheierea lucrării ar fi fost terminată, iar Hristos ar fi venit pentru mântuirea poporului Său." Tragedia veacurilor, cap. O lucrare de reformă, par. 19.

Toţi acei viteji ai Domnului, care s-au bucurat de toată lumina primită şi înţeleasă a primilor trei îngeri, s-au stins din viaţă în drumul lor spre cetatea sfântă, având dorinţa sinceră de a încheia lucrarea în neprihănire. Ei au dorit mult să biruie icoana fiarei, dar din cauza respingerii luminii soliei îngerului al patrulea, prezentată în 1888, a avut loc o amânare destul de lungă, motiv pentru care, toţi cei rămaşi credincioşi, care au primit adaosul de lumină prin solia de la 1888, n-au mai avut cum să se bucure de biruinţa promisă de Dumnezeu tuturor celor ce se împărtăşesc de mesajul neprihănirii vii. Cum biserica laodiceană avea să respingă şi a doua chemare la nuntă, în 1950, la numărul acestor credincioşi urma să se adauge alţii, şi vor continua să se adauge mulţi până la încheierea timpului de har.

Însă, Dumnezeu le rezervă o surpriză de proporţii, când sunt înviaţi pentru a se bucura şi împărtăşi împreună cu cei 144.000 de roadele biruinţei celor din urmă, asupra fiarei, icoanei ei şi a numărului numelui ei, 666. Acesta este motivul pentru care ambele grupe, cei 144.000 şi aceşti sfinţi credincioşi înviaţi la învierea specială, vor striga strigătul de biruinţă asupra icoanei fiarei. "Iar când se rosteşte binecuvântarea asupra acelora care L-au cinstit pe Dumnezeu prin păzirea Sabatului Său sfânt, se aude un strigăt puternic de biruinţă." Tragedia veacurilor, cap. Poporul lui Dumnezeu salvat, par. 15. "Şi când binecuvântarea veşnică a fost rostită pentru cei care-L onoraseră pe Dumnezeu prin sfinţirea Sabatului Său, s-a auzit un strigăt puternic de biruinţă asupra fiarei şi asupra chipului ei." Scrieri timpurii, cap. Izbăvirea sfinţilor, par. 2.

Observăm că binecuvântarea este rostită asupra celor care "L-au cinstit pe Dumnezeu prin păzirea Sabatului Său sfânt". Or, acest adevăr scump inimii lor este cuprins în solia celor trei îngeri din Apocalipsa 14!! Prin urmare, această înviere specială trebuie să aparţină tuturor celor care au cinstit Sabatul, de la 1844 încoace, nu numai ca ziua a şaptea, ci şi în spirit, ca principiu viu şi activ al neprihănirii lui Hristos în ei!!! Ceea ce trebuie reţinut este următorul fapt: aceşti sfinţi înviaţi, care se alătură celor 144.000, nu vor fi socotiţi niciodată în numărul celor 144.000, chiar dacă se împărtăşesc împreună de roadele biruinţei obţinută de către cei 144.000! Dovada este dată de faptul că în templul celor 144.000 nu intră nici un alt mântuit din nici un veac al istoriei pământeşti. Dar, aceştia, cei care au iubit şi trăit întreita solie îngerească şi au fost înviaţi la această înviere specială, vor putea însoţi sau vor putea fi împreună cu cei 144.000 în vizitele pe care aceştia le vor face în locuri speciale din Universul lui Dumnezeu.

Acum, dacă ne întoarcem la cealaltă categorie, a celor ce şi-au bătut joc de Isus, care are parte de această înviere specială, va trebui să ne întrebăm de ce sunt înviaţi acum şi nu la învierea celor nelegiuiţi de la sfârşitul mileniului, potrivit Apocalipsei 20? Există un motiv întemeiat pentru învierea lor. Toţi aceştia au refuzat să creadă că Mesia cel întrupat în timpul lor este Isus, fiul tâmplarului Iosif!!! Ei nu au vrut să accepte această realitate, deşi au fost convinşi până la urmă că este Mesia, pentru că nu se potrivea cu viziunea lor despre felul cum trebuia să vină, să vorbească şi să înfăptuiască Hristosul Dumnezeului cel viu. Cea mai mare groază o vor avea preoţii şi rabinii care au îndemnat poporul să nu-l accepte pe Isus din Nazaret drept Mesia, în pofida tuturor minunilor săvârşite de El!

Din acest motiv, trebuie înviaţi pentru a-l vedea pe Acela care le spusese: "... vă spun că de acum încolo veţi vedea pe Fiul omului şezând la dreapta puterii lui Dumnezeu şi venind pe norii cerului.<" Matei 26,63.64. Acum, toţi aceşti batjocoritori trebuie să fie martorii apariţei în slavă, şi nu în umilinţă, a Aceluia pe care l-au răstignit. Ce umilinţă, ce groază indescriptibilă, ce uimire plină de frică pentru aceşti blasfematori!

     "Acolo sunt aceia care şi-au bătut joc de Hristos în umilinţa Sa. Cu o putere deosebită le revin în minte cuvintele Suferindului, când, somat de marele preot, a declarat solemn: >Vă spun că de acum încolo veţi vedea pe Fiul omului şezând la dreapta puterii lui Dumnezeu şi venind pe norii cerului< (Matei 26,64). Acum îl văd în slava Lui şi mai trebuie să-L vadă şi stând la dreapta puterii.
     Aceia care au luat în râs afirmaţia Sa că este Fiul lui Dumnezeu rămân acum fără cuvânt. Iată-l pe Irod cel îngâmfat, care şi-a bătut joc de titlul Său regesc şi le-a poruncit soldaţilor dispreţuitori să-L încoroneze ca împărat. Acolo sunt chiar oamenii aceia care, cu mâini nelegiuite, I-au pus pe umeri mantia de purpură, pe fruntea Sa sfântă coroana de spini şi în mâinile Sale, care nu s-au împotrivit, un sceptru derizoriu, plecându-se înaintea Sa într-o batjocură hulitoare. Oamenii care L-au lovit şi L-au scuipat pe Domnul vieţii acum se întorc de la privirea Sa pătrunzătoare şi caută să fugă de copleşitoarea slavă a prezenţei Sale. Aceia care I-au bătut cuiele în mâini şi în picioare, soldatul care I-a împuns coasta privesc aceste semne cu groază şi cu remuşcare. 

     Cu o claritate înspăimântătoare, preoţii şi conducătorii îşi reamintesc evenimentele de pe Calvar. Cu o groază înfiorătoare, îşi reamintesc cum, clătinând din cap într-o bucurie satanică, au exclamat: >Pe alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu se poate mântui! Dacă este El Împăratul lui Israel, să se pogoare acum de pe cruce, şi vom crede în El! S-a încrezut în Dumnezeu: să-L scape acum Dumnezeu, dacă-L iubeşte< (Matei 27,42-43).

     Îşi amintesc, în culori vii, parabola Mântuitorului cu privire la vierii care au refuzat să dea stăpânului lor rodul viei, care şi-au bătut joc de robii lui şi i-au ucis fiul. Îşi amintesc şi sentinţa pe care ei înşişi au pronunţat-o: >Stăpânul viei va pierde pe acei nelegiuiţi<. În păcatul şi în pedepsirea acelor oameni necredincioşi, preoţii şi bătrânii îşi văd propria cale, precum şi soarta lor dreaptă. Şi acum se înalţă un strigăt de agonie, de moarte. Mai puternic decât strigătul: >Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!<, care a răsunat pe străzile Ierusalimului, se înalţă vaiul groaznic, disperat: 

     >El este Fiul lui Dumnezeu! El este adevăratul Mesia!< Ei caută să fugă din prezenţa Împăratului împăraţilor. Ei încearcă zadarnic să se ascundă în peşterile adânci ale pământului, prăbuşite de furia naturii.

     În viaţa tuturor acelora care resping adevărul, sunt momente când conştiinţa se trezeşte, când memoria redă amintirile chinuitoare ale unei vieţi de făţărnicie, iar sufletul este hărţuit de regrete zadarnice. Dar ce sunt acestea în comparaţie cu remuşcarea din ziua aceea, când teama vine ca o pustiire, când nimicirea vine ca o furtună! (Proverbe 1,27). Aceia care au vrut să distrugă pe Hristos şi pe poporul Său credincios sunt acum martorii slavei care îi înconjoară. În groaza lor, ei aud glasurile sfinţilor, exclamând în tonuri pline de bucurie: "Iată, acesta este Dumnezeul nostru în care aveam încredere că ne va mântui" (Isaia 25,9)." Tragedia veacurilor, cap. Poporul lui Dumnezeu salvat, par. 22-27.

Din aceste paragrafe putem înţelege clar motivul pentru care sunt înviaţi, şi consider că nu mai este nevoie să adaug nimic. Aşadar, avem învierea specială, care se petrece înainte ca Hristos să-şi facă apariţia fizică pe norii cerului, înviere de care beneficiază doar sfinţii adormiţi de la 1844 şi până la încheierea timpului de har, şi toţi cei care au participat în vreun fel la batjocorirea, insultarea şi răstignirea lui Hristos. Aceasta este învierea specială. 

Însă, mai există şi învierea generală a tuturor copiilor lui Dumnezeu, de la Adam până la ultimul martir al lui Hristos, care va muri cu ceva timp înainte de încheierea harului divin, din cauza icoanei fiarei. Această înviere are loc numai atunci când Hristos şi-a făcut deja apariţia, plutind în atmosferă, deasupra pământului distrus, potrivit cuvântului profetic rostit de Pavel: "Iată, în adevăr, ce vă spunem prin Cuvântul Domnului: noi cei vii, care vom rămâne până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiţi. Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, se va coborî din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul." 1Tesaloniceni 4,15-17.

     "În mijlocul zguduirii pământului, a strălucirii fulgerelor şi a bubuitului tunetelor, glasul Fiului lui Dumnezeu îi strigă pe sfinţii adormiţi. El priveşte mormintele celor neprihăniţi; apoi, ridicând mâinile către cer, strigă: >Treziţi-vă, treziţi-vă, treziţi-vă, voi, care dormiţi în ţărână, şi sculaţi-vă!< În lungul şi în latul pământului, morţii vor auzi aud glasul acela şi aceia care îl aud învie. Şi pământul întreg va răsuna de vuietul acelei armate nespus de mari din fiecare naţiune, neam, limbă şi popor. Ei vin din închisoarea morţii, îmbrăcaţi cu slavă nemuritoare, strigând: >Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul, moarte?< (1Corinteni 15,55). Iar neprihăniţii cei vii şi sfinţii înviaţi îşi unesc glasurile într-un strigăt de biruinţă îndelung fericit." Tragedia veacurilor, cap. Poporul lui Dumnezeu salvat, par. 28.

Ceea ce putem observa în acest paragraf este faptul că şi aceşti sfinţi strigă biruinţă, dar nu asupra icoanei fiarei, aşa cum fac cei din prima categorie, ci asupra mormântului şi a morţii!! Acest fapt reiese mai clar din această declaraţie: "Când glasul lui Dumnezeu i-a chemat pe sfinţii adormiţi, pământul s-a zguduit îngrozitor. Aceştia au răspuns chemării şi au ieşit înveşmântaţi în nemurire slăvită, strigând: >Victorie, victorie asupra morţii şi mormântului! O moarte, unde îţi este boldul? O mormântule, unde îţi este biruinţa?<" Scrieri timpurii, cap. Izbăvirea sfinţilor, par. 5.

De ce este totuşi diferit acest strigăt de cel al celor 144.000? Este diferit pentru că toţi aceştia nu au avut parte de lumina extraordinară cu privire la fiară, icoana fiarei şi numărul numelui ei, aşa cum este cuprinsă în întreita solie îngerească. Ei nu au trăit într-un timp când să se facă auzită această solie la nivel mondial, iar foarte mulţi dintre ei, dacă nu o majoritate, au murit fără să aibă habar de importanţa Sabatului lui Dumnezeu!! Dar, asta nu înseamnă că nu au fost păstrători ai Sabatului în spirit şi în acţiunile lor, ca şi cum ar fi ştiut să Sabatul este ziua de odihnă a lui Dumnezeu! Oricine s-a bucurat de experienţa naşterii din nou, potrivit luminii pe care a avut-o generaţia sa, indiferent care a fost aceasta, până la 1844, s-a bucurat de odihna mântuirii sau a Sabatului lui Dumnezeu, căci adevăratul Sabat are de-a face şi este chiar neprihănirea lui Dumnezeu primită în suflet de credinciosul pocăit! Testul Sabatului ca zi a fost introdus după anul 1844. Abia după acest an se poate vorbi şi despre păzirea zilei a şaptea. Ziua a şaptea este semnul odihnei de Sabat, a locuirii lăuntrice a Duhului Sfânt în inima credinciosului. Ziua a şaptea păzită doar pe dinafară, fără prezenţa Duhului Sfânt şi a naturii divine a lui Isus în cel credincios, este totuna cu nimic!!

Grosul celor înviaţi, care sunt chiar gloata cea mare, lansează acest strigăt asupra morţii şi mormântului fiindcă moartea a fost cel mai mare duşman al lor, pe când cei 144.000 împreună cu sfinţii care adormiseră de la 1844 încoace, strigă biruinţa asupra icoanei fiarei fiindcă aceasta, împreună cu fiara, papalitatea, a constituit cel mai mare duşman al lor! De aceea, aceste două strigăte sunt diferite. Dar, mai există un motiv foarte bine întemeiat pentru lansarea acestui strigăt. Nemurirea, în pofida învierii tuturor copiilor adormiţi ai lui Isus, nu a fost acordată nimănui până la acel moment, nici măcar celor 144.000. Toţi trebuie să primească nemurirea în acelaşi timp; nimeni nu o ia înaintea altuia. Dacă la înviere au ieşit doar cu trupuri slăvite, fără nemurire, adică cu nişte trupuri lipsite de orice defect şi orice urmă fizică, psihică şi emoţională a degradării cauzate de păcat, acum, o dată cu învierea gloatei celei mari, are loc acordarea nemuririi celor înviaţi plus a celor 144.000. (Aş dori să se înţeleagă faptul că şi cei care au parte de învierea specială, aceia care au murit în credinţa soliei primilor trei îngeri, intră sau fac parte din gloata cea mare, doar că ei beneficiază mai dinainte de înviere pentru a se împărtăşi de roadele biruinţei celor 144.000).

     "Neprihăniţii cei vii sunt schimbaţi >într-o clipă, într-o clipeală din ochi<. La glasul lui Dumnezeu, ei au fost glorificaţi; acum sunt făcuţi nemuritori şi, împreună cu sfinţii înviaţi, sunt răpiţi să-L întâlnească pe Domnul lor în văzduh. Îngerii îi >adună pe cei aleşi din cele patru vânturi, de la o margine a cerului, până la cealaltă<. Copilaşii sunt purtaţi de îngerii sfinţi şi daţi în braţele mamelor lor. Prieteni multă vreme despărţiţi prin moarte sunt uniţi pentru a nu se mai despărţi niciodată şi, cu cântări de bucurie, se înalţă împreună spre cetatea lui Dumnezeu." Tragedia veacurilor, cap. Poporul lui Dumnezeu salvat, par. 30.

Acesta este adevărul cu privire la învierea specială, în care intră două categorii, sfinţi şi păcătoşi, cei păcătoşi urmând să fie distruşi iară împreună cu cei care au scăpat de cele şapte plăgi, atunci când strigă munţilor să cadă peste ei, căci nu pot suferi slava venirii lui Hristos, Apocalipsa 6,15-17, şi de asemenea cu privire la învierea generală a gloatei celei mari sau a Israelului spiritual al lui Dumnezeu, a bisericii sale spirituale din toate timpurile.

     "Toţi ies din mormintele lor având aceeaşi statură cu care au intrat în mormânt. Adam, care se găseşte în mulţimea celor înviaţi, este de o înălţime distinsă şi cu o statură maiestuoasă, cu puţin mai prejos decât Fiul lui Dumnezeu. Este un mare contrast între el şi oamenii din ultimele generaţii; în această privinţă, se vede marea degenerare a neamului omenesc. Dar toţi învie cu prospeţimea şi vigoarea tinereţii veşnice. La început, omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu nu numai în caracter, ci şi în trăsături şi formă. Păcatul a desfigurat şi aproape a şters chipul divin; dar Hristos a venit să refacă ceea ce a fost pierdut. El va schimba trupurile noastre netrebnice şi le va face asemenea trupului Său slăvit. Chipul muritor, lipsit de frumuseţe, odinioară întinat de păcat, devine desăvârşit, frumos şi nemuritor. Toate defectele şi diformităţile sunt lăsate în mormânt. Readuşi la pomul vieţii, în Edenul multă vreme pierdut, cei mântuiţi >vor creşte<, (Maleahi 4,2) la statura deplină a neamului omenesc, în slava lui de la început. Ultima rămăşiţă a blestemului păcatului va fi îndepărtată şi cei credincioşi ai lui Hristos se vor arăta >în frumuseţea Domnului Dumnezeului nostru<, la minte, la suflet şi la trup, reflectând chipul desăvârşit al Domnului lor. O, minunată mântuire! Mult discutată, mult aşteptată, contemplată cu o anticipaţie înflăcărată, dar niciodată înţeleasă pe deplin...
     De fiecare parte a carului de nori sunt aripi şi sub ele sunt roţi vii; şi, în timp ce carul se înalţă, roţile strigă: >Sfânt<, iar aripile, în timp ce se mişcă, strigă: >Sfânt<, iar suita de îngeri strigă: <Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Dumnezeu Atotputernic<. Iar cei răscumpăraţi strigă: >Aleluia!< în timp ce carul înaintează către Noul Ierusalim.
     Înainte de a intra în cetatea lui Dumnezeu, Mântuitorul acordă urmaşilor Săi emblemele biruinţei şi îi învesteşte cu însemnele rangului lor împărătesc. Rândurile strălucitoare sunt aliniate în careu în jurul regelui lor, a cărui statură se înalţă maiestuoasă, mai presus de sfinţi şi de îngeri, a cărui faţă străluceşte asupra lor plină de dragoste binevoitoare. Privirea tuturor din oastea nenumărată a celor răscumpăraţi este aţintită asupra Lui, fiecare ochi priveşte slava Aceluia a cărui >faţă a fost schimonosită mai mult decât a oricărui om, iar chipul Său mai mult decât al fiilor oamenilor<. Pe capul biruitorilor, Isus, cu propria mână, pune coroana de slavă. Pentru fiecare este câte o coroană, purtând noul său nume (Apocalipsa 2,17) şi inscripţia >sfinţit Domnului<. În fiecare mână este pusă ramura de palmier a biruitorului şi harpe strălucitoare. Apoi, când îngerii care conduc ating coardele, orice mână atinge coardele harpelor cu pricepere, producând o muzică dulce, în tonuri melodioase şi bogate. O încântare de nespus pune stăpânire pe toate inimile şi toate glasurile se înalţă în laudă plină de recunoştinţă: >A Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său: a Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor!< (Apocalipsa 1,5.6)." Tragedia veacurilor, cap. Poporul lui Dumnezeu salvat, par. 29, 31, 32.

Gloata cea mare - răscumpăraţii tuturor veacurilor

Un fapt stabilit până acum este acela că cei 144.000 nu sunt gloata cea mare, întrucât ei sunt prezentaţi sub simbolul numărului 144.000 pentru a ne atrage atenţia şi a ne ajuta să înţelegem că, din perspectiva Cerului, ei sunt cel dintâi rod prin care se face posibil secerişul gloatei celei mari sau învierea tuturor răscumpăraţilor lui Israel, a Israelului spiritual, din toate veacurile! Sunt dovezi certe prin care se confirmă şi se atestă adevărul prezentat cu privire la gloata cea mare, în sensul că ea reprezintă Israelul lui Dumnezeu. Prima astfel de dovadă o găsim în cartea Educaţie.

     ">În locaşul Lui totul strigă: Slavă!< (Psalmii 29,9), iar cântarea pe care o vor înălţa toţi cei răscumpăraţi - cântecul propriei lor experienţe - va vorbi despre slava lui Dumnezeu: >Mari şi minunate sunt lucrările Tale, Doamne, Dumnezeule Atotputernice! Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al Neamurilor! Cine nu se va teme, Doamne, şi cine nu va slăvi Numele Tău? Căci numai Tu eşti Sfânt<. Apocalipsa 15,3.4... 

     Hristos va privi apoi răsplata muncii Sale în rezultatele ei. În acea mulţime pe care nimeni n-o va putea număra, în cei >înfăţişaţi fără prihană şi plini de bucurie înaintea slavei Sale< (Iuda 24), El, al cărui sânge ne-a răscumpărat şi a cărui viaţă ne-a învăţat, >va vedea rodul muncii sufletului Lui şi se va înviora<. Isaia 53,11." Educaţie, Şcoala din lumea cea nouă, paragraful al patrulea de la sârşit şi ultimul paragraf.

Potrivit acestei declaraţii, răsplata muncii lui Hristos este "acea mulţime pe care nimeni n-o va putea număra". Dacă Duhul Sfânt ar fi dorit sa ne atragă atenţia în mod deosebit asupra celor 144.000, atunci nu ar fi fost scrise cuvintele referitoare la răsplata muncii lui Isus, întrucât în această răsplată intră absolut toţi mântuiţii inclusiv cei 144.000!!! Apoi, avem încă o declaraţie care întăreşte faptul că gloata cea mare este întregul Israel spiritual de-a lungul timpului.

     "Acolo, cei mântuiţi vor saluta pe cei care i-au condus la Mântuitorul şi toţi se vor uni în a lăuda pe Acela care a murit pentru ca fiinţele omeneşti să poată avea viaţa care se măsoară cu viaţa lui Dumnezeu. Lupta se va sfârşi. Necaz şi lupte nu vor mai fi. Cântece de biruinţă vor umple întreg cerul atunci când răscumpăraţii intonează fericiţi melodia: >Vrednic, vrednic este Mielul care a fost junghiat, dar care trăieşte iarăşi ca un triumfător biruitor<.

     >M-am uitat, şi iată că era o mare gloată, pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mâini; şi strigau cu glas tare şi ziceau: 'Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care şade pe scaunul de domnie şi a Mielului< (Apocalipsa 7,9.10)." Faptele apostolilor, cap. Biserica biruitoare, paragrafele al doilea şi al treilea de la sfârşit.

Şi aici se arată că marea gloată sau răscumpăraţii Domnului sunt "toţi" cei ce "se vor uni în a lăuda pe Acela care a murit pentru ca fiinţele omeneşti să poată avea viaţa care se măsoară cu viaţa lui Dumnezeu". Însă, următoarele două declaraţii fac şi mai mult lumină în această privinţă şi ne spun direct că gloata cea mare este Israelul spiritual, casa lui Dumnezeu zidită pe Stânca veacurilor, Isus Hristos.

     "Atunci, răscumpăraţii dintre oameni vor primi moştenirea făgăduită. În felul acesta, planul lui Dumnezeu pentru Israel îşi va găsi împlinirea întocmai. Ceea ce Dumnezeu are în plan, omul nu are puterea să anuleze. Chiar în mijlocul lucrării păcatului, planurile lui Dumnezeu au mers continuu înainte, până la împlinire. Aşa a fost cu casa lui Israel de-a lungul istoriei monarhiei împărţite, la fel este şi cu Israelul spiritual de astăzi.

     Vizionarul de pe Patmos, privind prin veacuri la vremea acestei restatorniciri a lui Israel pe pământul cel nou, mărturisea: >M-am uitat, şi iată că era o mare gloată pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod, şi din orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mâini; şi strigau cu glas tare şi ziceau: 'Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care şede pe scaunul de domniei, şi a Mielului!' Şi toţi îngerii stăteau împrejurul scaunului de domnie, şi împrejurul bătrânilor şi împrejurul celor patru făpturi vii. Şi s-au aruncat cu feţele la pământ în faţa scaunului de domnie,şi s-au închinat lui Dumnezeu, şi au zis: Amin. A Dumnezeului nostru, să fie lauda, slava, înţelepciunea, mulţumirile, cinstea, puterea şi tăria, în vecii vecilor!< (Apocalipsa 7,9-12). >Şi am auzit, ca un glas de gloată multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care zicea:, Aleluia! Domnul Dumnezeul nostru Cel Atotputernic, a început să împărătească. Să ne bucurăm, şi să ne veselim, şi să-l dăm slavă! El este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor. Şi cei chemaţi aleşi şi credincioşi care sunt cu El de asemenea îi vor birui< (Apocalipsa 19,6.7; 17;14)." Profeţi şi regi, cap. Casa lui Israel, ultimele două paragrafe.

Aceasta este o declaraţie elocventă şi aruncă lumină şi mai multă asupra primelor două declaraţii prezentate mai sus. Aici se dovedeşte limpede că restatornicirea lui Israel pe noul pământ cuprinde în mod cert o mare gloată pe care nu poate s-o numere nimeni, din toate popoarele pământului, adică mai precis toţi cei "răscumpăraţi dintre oameni" de la Adam şi până la cei 144.000, care "vor primi moştenirea făgăduită". Acum, însă, urmează cea mai frumoasă şi grăitoare dovadă care stabileşte pentru totdeauna că gloata cea mare nu sunt cei 144.000.

     "Cel mai aproape de tron sunt aceia care odinioară au fost zeloşi pentru cauza lui Satana, dar care, ca nişte tăciuni scoşi din foc, L-au urmat pe Mântuitorul lor cu un devotament profund şi puternic. Apoi stau aceia care au clădit caractere creştine în mijlocul minciunii şi necredinţei, aceia care au respectat Legea lui Dumnezeu atunci când lumea creştină o declara fără valoare şi milioane din toate veacurile care au suferit moartea de martir pentru credinţa lor. Iar mai departe este >gloata cea mare pe care n-o poate număra nimeni, dintre toate popoarele, neamurile şi limbile... înaintea tronului şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe şi cu ramuri de finic în mâini< (Apocalipsa 7,9). Lupta lor s-a sfârşit, au câştigat biruinţa. Au alergat şi au căpătat premiul. Ramura de palmier din mâinile lor este simbolul biruinţei şi haina albă este însemnul neprihănirii lui Hristos care acum este a lor. 

     Cei răscumpăraţi înalţă o cântare de laudă care răsună prin bolţile cerului: >Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care şede pe scaunul de domnie, şi a Mielului!< (Apocalipsa 7,10). Îngerii şi serafimii îşi unesc glasurile în adorare. Când cei mântuiţi privesc puterea şi răutatea lui Satana, văd, ca niciodată mai înainte, că nici o altă putere nu i-a putut face biruitori, decât aceea a lui Hristos. În toată mulţimea aceea strălucită nu se găseşte nimeni care să-şi atribuie mântuirea, ca şi când ar fi biruit prin propria putere şi bunătate. Nu se spune nimic despre ceea ce au făcut sau au suferit; ci refrenul fiecărei cântări, cheia fiecărui imn este: >Mântuirea este a Dumnezeului nostru şi a Mielului<." Tragedia veacurilor, cap. Sfârşitul luptei, par. 9, 10.

Duhul Sfânt ne înfăţişează aici dispunerea sau felul cum sunt aşezaţi toţi mântuiţii, începând dinspre scaunul de domnie al lui Dumnezeu către exterior, probabil în cercuri concentrice. Potrivit Cuvântului lui Dumnezeu, cel mai aproape de Dumnezeu se află cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni. Apocalipsa 5,6. Apoi urmează "aceia care odinioară au fost zeloşi pentru cauza lui Satana", dar care în urma convertirii lor au ajuns cel mai fideli credincioşi ai lui Dumnezeu, prin care a făcut o mare lucrare printre oameni. Un astfel de credincios este în mod deosebit apostolul Pavel. El şi alţii asemenea lui intră în această categorie. Urmează imediat "aceia care au respectat Legea lui Dumnezeu atunci când lumea creştină o declara fără valoare", adică nimeni alţii decât cei 144.000!!

Singura perioadă din istoria omenirii când legea lui Dumnezeu va fi declarată fără valoare într-un mod conştient, la nivel global, va fi perioada ultimei generaţii, momentul când se va întâmpla acest lucru fiind promulgarea edictului duminical. Nu a existat niciodată în trecut vreun timp când legea lui Dumnezeu să fie declarată fără valoare la nivel global, cu atât mai mult cu cât în Evul Mediu Biblia nici măcar nu era cunoscută de oameni, aşa încât prin intermediul ei să li se aducă la cunoştinţă valoarea legii lui Dumnezeu, a celor zece porunci!! Importanţa legii lui Dumnezeu a început să fie subliniată începând cu timpul sfârşitului, adică cu acel timp care începe imediat după căderea papalităţii în anul 1798. Ea este cuprinsă fără echivoc în primele trei solii îngereşti din Apocalipsa 14, şi mai cu seamă va fi miezul soliei neprihănirii prezentată de îngerul al patrulea, a cărui lumină va lumina tot pământul. Disputa va fi între legile oamenilor, prin care se decretează sabatul fals ca zi de închinare, la nivel mondial, şi legea lui Dumnezeu, care vorbeşte despre adevăratul Sabat şi neprihănirea unui caracter desăvârşit.

Ştim că aşa vor decurge lucrurile deoarece textul ne spune clar că "lumea creştină" declară fără valoare legea lui Dumnezeu, or despre lumea creştină putem vorbi doar din 1798 încoace, întrucât până atunci nu se putea vorbi decât despre lumea păgână şi papalitatea antihristă!! Papalitatea nu este altceva decât păgânism îmbrăcat în mantia presupusului creştinism. Prin urmare, lumea creştină înseamnă toată lumea unde au pătruns Scripturile într-o formă sau alta, acest lucru fiind facilitat prin Societăţile Biblice care au fost întemeiate după ce papalitatea a primit rana de moarte în 1798. Deci, lumea creştină priveşte lumea modernă, din 1831, când s-a făcut auzit întâiaşi dată mesajul primului înger, şi până la distrugerea ei completă!! Aceia care respectă legea lui Dumnezeu cu preţul vieţii lor, chiar dacă nu vor muri niciodată, atunci când aceasta va fi făcută fără valoare prin legi omeneşti, nu pot fi decât cei 144.000.

Şi-n ultimă instanţă, după cei 144.000, potrivit aşezării tuturor răscumpăraţilor în jurul scaunului de domnie al lui Dumnezeu, mărturia Duhului Sfânt declară că urmează "gloata cea mare pe care n-o poate număra nimeni, dintre toate popoarele, neamurile şi limbile... înaintea tronului şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe şi cu ramuri de finic în mâini< (Apocalipsa 7,9)". Prin aceste cuvinte se face deosebirea într-un mod vădit şi clar pentru orice minte că cei 144.000 şi gloata cea mare din Apocalipsa 7 nu sunt unul şi acelaşi lucru. Şi aşa şi trebuie să fie, întrucât, după cum spuneam, şi accentuez încă o dată, cei 144.000 sunt primul rod pentru Dumnezeu, iar gloata cea mare reprezintă secerişul veacurilor, adică învierea tuturor copiilor lui Dumnezeu din toate timpurile!!

Această aşezare a răscumpăraţilor descrisă în paragraful de mai sus este practic o întărire a celor spuse în Apocalipsa 7,9-12. Ceea ce trebuie să înţelegem noi este că această aşezare priveşte în general actul de închinare şi de laudă pe care toţi mântuiţii îl aduc lui Dumnezeu! Nu înseamnă sub nici o formă că ei stau ţintuiţi în jurul scaunului de domnie al lui Dumnezeu în ordinea respectivă, zi şi noapte, şi strigă mereu laude la adresa Lui. Ceea ce vrea să ne descopere Duhul Sfânt este doar bucuria din timpul actului închinării pe care absolut toţi mântuiţii o exprimă înaintea lui Dumnezeu, aşezaţi fiind în ordinea respectivă, aşa cum este descrisă în paragraful de mai sus. Acest act al închinării presupune anumite intervale de timp bine determinat, când absolut toţi mântuiţii vin să se închine lui Dumnezeu şi să-l laude pentru ceea ce a săvârşit El pentru ei, prin Isus Hristos. Este o închinare benevolă, nesilită, fiind izvorâtă din profunzimile unei minţi curate şi dornice să aducă închinare Tatălui ceresc! De reţinut că actul închinării se desfăşoară doar în cetatea noul Ierusalim.

Acum, o dată pusă temelia care ne asigură că gloata cea mare nu sunt cei 144.000, să vedem în ce sens se spune că această gloată vine din necazul cel mare. Ce înseamnă necazul cel mare? Cei mai mulţi asociază această expresie cu timpul de strâmtorare prin care vor fi nevoiţi să treacă cei 144.000, adică acel timp care începe o dată cu încheierea harului şi se termină cu plaga a şasea, când are loc secarea râului Eufrat. Să vedem ce au de spus Scripturile cu privire la acest timp de necaz. Hristos, într-o împrejurare, când le descrie ucenicilor evenimentele ce urmau să se întâmple după înălţarea Sa, spune: "Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi. Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate". Matei 24,21.22.

Aici, Hristos vorbeşte despre un timp de necaz, "aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii". Despre ce timp de necaz este vorba? Este uşor de văzut că Isus, privind în viitor, descoperă experienţa prin care avea să treacă biserica Sa de la căderea bisericii apostolice şi până la vremea când "soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer, şi puterile cerurilor vor fi clătinate". Matei 24,29. Cu alte cuvinte, acest timp de necaz "aşa de mare" este timpul de întuneric moral şi spiritual şi de apostazie din Evul Mediu, cunoscut fiind ca şi timpul dominaţiei papale, ce s-a întins pentru aproximativ 1260 de ani, şi care sfârşesc exact în anul 1798, când papalitatea primeşte rana de moarte prin ateismul francez! Dar, Hristos privind foarte atent în viitor, vede cum i-a naştere Reforma din sec. al XVI-lea, care face ca puterea de persecuţie papală să se diminueze şi să se sfârşească înainte de încheierea celor 1260 de ani de supremaţie papală. Primul indiciu, dintre cele oferite de Hristos, că persecuţia avea să înceteze înainte de anul 1798, este cutremurul devastator de la Lisabona din anul 1755. (Vezi Apocalipsa 6,12). Apoi a urmat întunecarea soarelui şi a lunii în 19 mai 1780, acest eveniment fiind consemnat de altfel şi în gazetele timpului.

     "Douăzeci şi cinci de ani mai târziu, a apărut al doilea semn menţionat în profeţie: întunecarea soarelui şi a lunii. Ceea ce a făcut ca acest semn să fie şi mai impresionant a fost faptul că timpul împlinirii lui fusese precis arătat. În discuţia Mântuitorului cu ucenicii Săi de pe Muntele Măslinilor, după descrierea perioadei lungi de încercare pentru biserică - cei 1260 de ani de persecuţie papală - cu privire la care El făgăduise că necazul avea să fie scurtat, a menţionat câteva evenimente care aveau să preceadă venirea Sa şi a fixat timpul când primul dintre ele urma să fie văzut: Dar >în zilele acelea, după necazul acesta, soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei<. (Marcu 13,24). Cele 1260 de zile sau ani s-au încheiat în anul 1798. Însă, cu un sfert de veac mai înainte, persecuţia aproape că încetase cu totul. În urma acestei persecuţii, după cuvintele lui Hristos, soarele urma să se întunece. Astfel că, la 19 mai 1780, această profeţie s-a împlinit." Tragedia veacurilor, cap. Vestitorii dimineţii, par. 21.

După aceste fenomene are loc şi ultimul eveniment profetizat de Isus, cel referitor la ploaia de stele, sau ploaia meteorică, eveniment de asemenea consemnat în ziarele timpului, în anul 1833. "În anul 1833, la doi ani după ce Miller începuse să prezinte în public dovezile cu privire la apropiata venire a lui Hristos, a apărut ultimul din semnele care fuseseră prezise de Mântuitorul ca semn al venirii Sale pentru a doua oară. Căci însuşi Isus spusese: >Stelele vor cădea din cer<. (Matei 24,29). Iar Ioan, în Apocalipsa, declara şi el că a văzut în viziune semnele care trebuiau să vestească ziua Domnului: >Stelele cerului au căzut din cer pe pământ cum cad smochinele verzi din pom când este scuturat de un vânt puternic<. (Apocalipsa 6,13). Această profeţie şi-a găsit o împlinire impresionantă şi izbitoare în marea ploaie meteorică din 13 noiembrie 1833. Aceasta a fost manifestarea cea mai întinsă şi magnifică a unei căderi de stele care a fost raportată vreodată, >întregul firmament deasupra Statelor Unite fiind atunci, timp de ore întregi, într-o mişcare plină de flăcări. Nici un fenomen ceresc n-a avut loc vreodată în această ţară, de la întemeierea ei, care să fi fost privit cu admiraţie atât de intensă de o anumită categorie de oameni sau cu o aşa de mare groază şi zbucium de o altă categorie<. >Frumuseţea maiestuoasă şi măreţia ei zăbovesc încă în mintea multora... Niciodată n-a căzut o ploaie mai deasă cum au căzut meteoriţii spre pământ; la răsărit, la apus, la miazănoapte şi la miazăzi era la fel. Într-un cuvânt, tot cerul părea în mişcare. Manifestarea, aşa cum a fost descrisă în jurnalul profesorului Siliman, s-a văzut în toată America de Nord... De la ora două noaptea până în zorii din ziua următoare, cerul fiind foarte clar şi fără nori, un joc neîncetat de lumini strălucitoare şi orbitoare s-a menţinut pe tot cerul.< (R.M.Devens, American Progress; or, The Great Events of the Greatest Century, cap. 28, pp. 1-5)." Tragedia veacurilor, cap. Un reformator american, par. 41.

Aşadar, timpul de necaz la care se referă Domnul Isus este timpul celor aproape 1260 de ani de persecuţie papală, care a fost scurtată din milă pentru biserica Sa spirituală înainte de căderea papalităţii. Asta înseamnă că acest timp de necaz nu poate fi "necazul cel mare" amintit în Apocalipsa 7, întrucât îi vizează doar pe creştinii mântuiţi în intervalul de timp descris de Isus!! Prin urmare, ei nu pot fi gloata cea mare, fiindcă în ea, aşa cum am văzut intră absolut toţi mântuiţii din toate veacurile, ceea ce înseamnă absolut sigur că timpul de necaz descris de Isus face parte sau intră în "necazul cel mare", potrivit Apocalipsei 7, ca durată de timp!!

Mai există de asemenea un text biblic care ne vorbeşte despre "o vreme de strâmtorare". "În vremea aceea se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceasta. Dar în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, şi anume oricine va fi găsit scris în carte." Daniel 12,2. Întrebarea este: La ce vreme se referă îngerul Gabriel în acest text biblic? Este uşor de răspuns dacă avem în vedere ultima parte a capitolului al unsprezecelea din aceeaşi carte profetică. Acolo se spune că "la vremea sfârşitului" urmează să aibă loc nişte evenimente care îl au ca protagonist principal pe împăratul de la miazănoapte. Sub simbolul acestui împărat este reprezentat Babilonul cel mare, şi mai ales icoana fiarei, care, după ce distruge împăratul de la miazăzi sau ateismul comunist urmat de cel musulman, se avântă în ţara cea minunată, adică biserica fecioarelor înţelepte şi nechibzuite, până la încheierea timpului de probă, căci această biserică, după aceea, devine cei 144.000. "Zvonurile venite de la răsărit şi de la miazănoapte", Daniel 11,44, reprezintă marea avertizare mondială. Când aceasta începe să se facă auzită, împăratul de la miazănoapte îşi îndreaptă atacul, ce va deveni din ce în ce mai furtunos, asupra bisericii luptătoare, biserica îngerului al patrulea, în care se află ambele categorii de fecioare. Fiindcă aceste "zvonuri" "îl vor înspăimânta", icoana fiarei "va porni cu o mare mânie ca să prăpădească şi să nimicească cu desăvârşire pe mulţi". Daniel 11,44.

Ei bine, "vremea de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt neamurile" face trimitere la acest timp înspăimântător, cuprins între începerea marii strigări mondiale şi plaga a şasea, ceea ce include şi timpul strâmtorării lui Iacov. Este, deci, o vreme care se va întâmpla în viitor, ceea ce înseamnă că este exact durata de timp când biserica luptătoare se va transforma în biserica triumfătoare, reprezentată numai de fecioarele înţelepte, care vor fi cei 144.000. Este, aşadar, timpul prin care trec doar neprihăniţii cei vii, dacă ne referim la timpul strâmtorării, adică cei 144.000, fiindcă toţi ceilalţi copii ai lui Dumnezeu, morţi pe parcursul veacurilor, aşteaptă învierea! În concluzie, această vreme de strâmtorare nu-i vizează pe cei morţi în Hristos, întrucât ei dorm în ţărână până la înviere lor.

Atunci, ce înseamnă faptul că gloata cea mare vine "din necazul cel mare"? Înseamnă pur şi simplu faptul că ei provin din toate erele, de la căderea omului în păcat şi până la venirea lui Hristos!! Acest necaz mare reprezintă timpul pe durata căruia s-a desfăşurat marea luptă între Dumnezeu şi Satana, de la căderea omului în păcat şi până la învierea lor!! Ei vin din necazul cel mare în sensul că au fost înviaţi şi au primit moştenirea făgăduită - viaţa veşnică şi un pământ nou refăcut de Creatorul nostru minunat.

A mai rămas să înţelegem ce înseamnă faptul că gloata cea mare îi slujeşte lui Dumnezeu zi şi noapte "în Templul Lui". Unii au tras concluzia că acest templu este de fapt templul celor 144.000. Dar, ei scapă din vedere adevărul că pe noul pământ va exista doar un singur templu destinat celor 144.000, templu care nu se află în cetatea noul Ierusalim, ci pe muntele Sion!!! Observaţi, vă rog, că ei, cei din gloata cea mare, ca de altfel şi cei 144.000, inclusiv cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni, aduc închinare lui Dumnezeu în cetate, acolo unde se află scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului!!! "Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului vor fi în ea. Robii Lui îi vor sluji. Ei vor vedea faţa Lui, şi Numele Lui va fi pe frunţile lor." Apocalipsa 22,3.4.

Deosebirea între cele două temple, al lui Dumnezeu şi al celor 144.000, este evidentă prin faptul că gloata cea mare stă înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu, care se află în templul Lui, nu în templul celor 144.000!! "Pentru aceasta stau ei înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu şi-i slujesc zi şi noapte în Templul Lui. Cel ce şade pe scaunul de domnie îşi va întinde peste ei cortul Lui." Apocalipsa 7,15. Acolo unde este scaunul de domnie al Tatălui şi al Mielului, tot acolo trebuie să fie şi templul lui Dumnezeu!! 

Mai întâi, să vedem că templul destinat doar celor 144.000 se află în afara zidurilor cetăţii noului Ierusalim. În acest templu intră doar Isus şi cei 144.000. Aici nu poate intra nici un alt mântuit răscumpărat, cu excepţia celor 144.000. Este un templu care aparţine în exclusivitate doar lui Isus şi acestor sfinţi. Dar, scaunul de domnie al lui Isus nu se află aici, ci în cetate, în templul lui Dumnezeu. 

     "Cu Isus în frunte, am coborât cu toţii din cetate înapoi pe acest pământ, pe un munte mare şi maiestuos, care nu L-a putut susţine pe Isus şi s-a sfărâmat în două, transformându-se într-un câmp minunat. Apoi, am privit în sus şi am văzut cetatea cea mare, care avea douăsprezece temelii şi douăsprezece porţi, câte trei pe fiecare latură, şi un înger la fiecare poartă. Am strigat cu toţii: >Cetatea, cetatea cea mare coboară, coboară de la Dumnezeu din cer< şi ea a venit şi s-a aşezat pe locul în care stăteam noi. Apoi am început să privim lucrurile minunate din afara cetăţii. Am văzut acolo case desăvârşit de frumoase care aveau sclipirea argintului, fiind sprijinite de patru stâlpi împodobiţi cu mărgăritare, încântătoare la privit. Acestea urmau să fie locuite de către sfinţi. În fiecare dintre ele era o poliţă de aur. I-am văzut pe mulţi sfinţi intrând în case, scoţându-şi cununile strălucitoare şi aşezându-le pe poliţă, ieşind apoi în câmpul de lângă case pentru a lucra pământul; nu aşa cum suntem nevoiţi să lucrăm aici; nu, nu. O lumină strălucitoare se vedea în jurul capetelor lor şi ei strigau neîncetat şi dădeau slavă lui Dumnezeu.

     Am văzut un alt câmp plin de tot felul de flori şi, culegându-le, am strigat: >Nu se vor ofili niciodată<. Alături am văzut un câmp cu o iarbă înaltă, splendidă la privit; era de un verde crud şi avea reflexii argintii şi aurii, aşa cum se unduia cu mândrie spre slava Regelui Isus. Apoi am intrat într-un câmp plin de tot felul de animale - leul, mielul, leopardul şi lupul stând toate împreună, în perfectă armonie. Am trecut printre ele şi acestea ne-au urmat paşnice. Am intrat într-o pădure care nu era ca pădurile întunecoase pe care le avem aici; nu, nu; ci luminată şi plină de strălucire în orice loc; ramurile copacilor se legănau încoace şi încolo şi noi toţi am strigat: >Vom locui în siguranţă în locuri sălbatice şi vom dormi în păduri<. Am trecut prin păduri, căci ne îndreptam către Muntele Sionului...

     Muntele Sion se afla chiar înaintea noastră şi pe el era un templu strălucitor, în jurul acestuia fiind alţi şapte munţi pe care creşteau trandafiri şi crini. Şi i-am văzut pe micuţi urcând sau, dacă voiau, folosindu-şi aripile mici şi zburând către vârfurile munţilor şi culegând florile care nu se ofileau niciodată. Erau tot felul de copaci în jurul templului pentru a înfrumuseţa locul: cimişirul, pinul, bradul, măslinul, mirtul, rodiul şi smochinul, aplecat sub greutatea smochinelor sale coapte - toate acestea făceau ca locurile să fie peste măsură de atrăgătoare. Iar când eram pe punctul să intrăm în templul cel sfânt, Isus Şi-a ridicat minunatu-I glas şi a spus >numai cei 144 000 intră în acest loc<, iar noi am strigat <Aleluia<.

     Acest templu era sprijinit de şapte stâlpi, toţi dintr-un aur transparent, împodobiţi cu pietre preţioase. Nu pot să descriu lucrurile minunate pe care le-am văzut acolo. Ah, dacă aş putea vorbi limba Canaanului, abia atunci aş putea să descriu într-o mică măsură slava acelei lumi mai bune. Am văzut acolo table de piatră pe care erau gravate numele celor 144 000 cu litere de aur. După ce am privit slava templului, am ieşit şi Isus ne-a lăsat acolo şi a mers la cetate." Scrieri timpurii, cap. Prima mea viziune, par.  9-12.

Putem observa că muntele Sion, aşa cum va fi el pe noul pământ, se află în afara cetăţii, iar pe acest munte se află templul celor 144.000. Prin urmare, nu trebuie să facem confuzie niciodată între templul lui Dumnezeu şi templul celor 144.000. Textul biblic din Apocalipsa 7, referitor la gloata cea mare, ne spune într-un mod indubitabil că actul închinării are loc doar în templul lui Dumnezeu, acolo unde de altminteri se află şi scaunul Lui de domnie!! Asta înseamnă în mod precis că, fiind templul lui Dumnezeu, gloata cea mare nu are cum să fie cei 144.000, fiindcă această gloată nu are acces niciodată în templul destinat doar celor 144.000!! De reţinut că templul lui Dumnezeu nu se află pe un munte, precum templul celor 144.000, care se află pe muntele Sion înconjurat la rândul lui de alţi şapte munţi.

Despre cetatea lui Dumnezeu, acolo unde se află scaunul Său de domnie, se spune limpede că va fi aşezată într-o vale sau într-un loc şes, deci lipsit de munţi, după ce "Muntele Măslinilor se va despica la mijloc, spre răsărit şi spre apus, şi se va face o vale foarte mare: jumătate din munte se va trage înapoi spre miazănoapte, iar jumătate, spre miazăzi". Zaharia 14,4. În această vale creată va fi coborâtă cetatea noului Ierusalim. "Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră, şi marea nu mai era. Şi eu am văzut coborându-se din cer, de la Dumnezeu, cetatea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. Şi am auzit un glas tare care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: >Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.< Cel ce şedea pe scaunul de domnie a zis: >Iată, Eu fac toate lucrurile noi<. Şi a adăugat: >Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezut şi adevărate<." Apocalipsa 21,1-5.

Prin urmare, cetatea lui Dumnezeu nu este înconjurată de nici un munte şi nici măcar nu se află pe un munte, ci într-o vale!! Astfel, descoperim că gloata cea mare care aduce închinare în templul lui Dumnezeu nu poate fi cei 144.000, ci toţi mântuiţii de pe pământ morţi şi înviaţi chiar la venirea lui Hristos pe norii cerului, fiindcă ">În locaşul Lui totul strigă: Slavă!< (Psalmii 29,9), iar cântarea pe care o vor înălţa toţi cei răscumpăraţi - cântecul propriei lor experienţe - va vorbi despre slava lui Dumnezeu: >Mari şi minunate sunt lucrările Tale, Doamne, Dumnezeule Atotputernice! Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al Neamurilor! Cine nu se va teme, Doamne, şi cine nu va slăvi Numele Tău? Căci numai Tu eşti Sfânt<. Apocalipsa 15,3.4."

     "La scurt timp, privirile ne-au fost atrase către răsărit, căci se ivise un mic nor negru, cam de o jumătate de palmă, pe care toţi îl ştiam ca fiind semnul Fiului omului. Ne aflam toţi într-o tăcere solemnă, cu ochii ţintă la norul care se apropia şi devenea mai strălucitor, din ce în ce mai slăvit, până când a ajuns un nor mare, alb. Partea de jos a acestuia părea ca de foc; deasupra norului era un curcubeu, în timp ce în jurul lui erau zece mii de îngeri, care intonau cel mai plăcut cântec; pe acest nor stătea Fiul omului. Părul Său era alb şi ondulat şi I se cobora pe umeri; pe capul Său erau multe cununi. Picioarele îi păreau ca de foc. În mâna Sa dreaptă era o seceră ascuţită, în cea stângă, o trâmbiţă de argint. Ochii Săi, ca nişte flăcări, îi cercetau neîncetat pe copiii Lui. Apoi toate feţele s-au îngălbenit, iar ale celor pe care Dumnezeu îi respinsese s-au înnegrit. Atunci am strigat cu toţii: >Cine va putea sta în picioare? Este haina mea nepătată?< Şi îngerii au încetat să cânte şi a urmat un timp de tăcere înspăimântătoare, după care Isus a vorbit: >Cei care au mâini curate şi inimi neîntinate vor putea sta în picioare; harul Meu vă este de ajuns<. La auzirea acestor cuvinte, feţele noastre s-au luminat şi bucuria a inundat fiecare inimă. Şi îngerii au urcat un ton şi au cântat din nou, în timp ce norul se apropia şi mai mult de pământ. 

     Apoi trâmbiţa de argint a sunat, în timp ce El cobora pe acel nor, învăluit în limbi de foc. A privit asupra mormintelor sfinţilor adormiţi, Şi-a ridicat ochii şi mâinile către cer şi a strigat: >Treziţi-vă! Treziţi-vă! Treziţi-vă, voi care dormiţi în ţărâna pământului, şi ridicaţi-vă<. Apoi a fost un cutremur puternic. Mormintele s-au deschis şi cei morţi au ieşit îmbrăcaţi în nemurire. Cei 144 000 au strigat >Aleluia!< când şi-au recunoscut prietenii care fuseseră smulşi dintre ei prin moarte, şi în acelaşi moment am fost preschimbaţi şi luaţi alături de ei pentru a-L întâmpina pe Domnul în văzduh." Scrieri timpurii, cap. Prima mea viziune, par. 4, 5.