Veghetorul sfânt şi nevăzut

În ultimul studiu, am aprofundat adevărul sublim cu privire la felul cum Duhul Sfânt este Hristos Isus, conform planului mântuirii. De astă dată vom face un pas mai înainte, în scopul înţelegerii altei faţete a tainei lui Dumnezeu, în legătură cu persoana Duhului Sfânt. Înainte de a aborda în mod adânc acest aspect deosebit de important, aş dori să precizez faptul că ceea ce voi scrie nu vine ca urmare a vreunei discuţii, în prealabil, cu persoane care cred tocmai contrariul celor ce vor fi descoperite aici, mai precis a celor care îmbrăţişează într-un mod sincer antitrinitarismul. De asemenea, nici nu mi-am propus cu tot dinadinsul, ca şi cum aş fi căutat de multă vreme să răspund în vreun fel problemelor născute în urma propagării învăţăturilor antitrinitare, să atac această învăţătură. Niciodată nu a fost scopul meu să atac învăţături de orice fel, ci doar să prezint frumosul sublim al caracterului lui Dumnezeu, aşa cum este descoperit prin taina lui Dumnezeu, pe care o îndrăgesc mai mult decât orice de pe pământ.

Dacă, totuşi, ceea ce am prezentat până acum vine în conflict cu ideile unora sau multora, atunci acest lucru nu are de-a face cu vreun plan personal, cu vreo intenţie personală, gândite pentru a răsturna ceea ce eu aş considera a fi o învăţătură eronată, oricare ar fi ea; ci mai degrabă ar putea fi luat drept un posibil răspuns al lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, la orice învăţături care nu sunt conforme cu Scripturile, şi pe care eu nu am de unde să le cunosc pe toate, întrucât singura mea preocupare este să înţeleg pentru mine Adevărul divin, aşa cum este revelat în Sfintele Scripturi şi în mărturiile Duhului Sfânt, sau altfel spus Spiritul profetic.

Pe de altă parte, Dumnezeu nu va înlătura niciodată îndoiala, dacă cineva alege acest lucru, deoarece învăţătura sănătoasă a Evangheliei nu este gândită în aşa fel, încât să poată fi impusă de către Duhul Sfânt minţii celui care totuşi alege să se îndoiască. Adevărul Evangheliei este singurul adevăr care se recomandă singur, care stă în picioare pe baza propriilor lui merite, fără nici un fel de intervenţie spectaculoasă din partea lui Dumnezeu sau prin subterfugii oarecare pentru a-l impune.

Aşadar, studiul de faţă vine ca urmare a înţelegerii, din partea mea, prin studiu aprofundat, cu multă rugăciune serioasă, a unui adevăr legat de persoana Duhului Sfânt, cum în viziune profetică este descoperit sau văzut ca persoană divină şi având chiar o anumită formă, un chip, drept pentru care profetul îl numeşte Străjerul, Veghetorul divin, Cel nevăzut sau invizibil ochilor omeneşti care sunt participanţi la acele scene, şi vom vedea că sunt mai multe unde este înfăţişat ca persoană distinctă, tot aşa după cum Tatăl şi Fiul lui Dumnezeu sunt două persoane distincte.

Acest adevăr s-a legat în mintea mea, scenă după scenă, întocmai asemenea unui film, în timp ce citeam unul dintre capitolele cărţii sublime Hristos Lumina Lumii, o carte care cred că ascunde comori nedescoperite până astăzi, dintre care una este cea despre care vom vorbi. Dimineaţă de dimineaţă citesc, capitol cu capitol, din această carte, iar într-una dintre dimineţi, acum câteva zile, aveam să înţeleg un adevăr de o rară frumuseţe, peste care am trecut de atâtea ori fără să îl observ.

Acest sublim fragment sună în felul următor:

     "În consiliul acesta, adunat pentru a plănui moartea lui Hristos, era de faţă Martorul care auzise cuvintele îngâmfate ale lui Nebucadneţar, Cel care văzuse serbarea idolatră a lui Belşaţar şi care fusese prezent când Hristos se anunţase în Nazaret ca fiind Cel Uns. Martorul acesta se străduia să-i determine acum pe conducători să înţeleagă lucrarea pe care o făceau. Evenimentele din viaţa lui Hristos apăreau atât de clar înaintea ochilor lor, încât i-au alarmat. Şi-au amintit de scena din templu, când Isus, pe atunci un copil de doisprezece ani, a stat în faţa savanţilor învăţători ai legii, punându-le întrebări care îi uimiseră. Minunea săvârşită chiar atunci dădea dovadă că Isus nu era altul decât Fiul lui Dumnezeu. Adevăratul înţeles al Scripturilor Vechiului Testament privitoare la Hristos le lumina mintea ca un fulger. Tulburaţi şi neliniştiţi, conducătorii întrebau: >Ce să facem?< Consiliul era împărţit. Sub impresia Duhului Sfânt, preoţii şi conducătorii nu puteau să îndepărteze convingerea că se luptau împotriva lui Dumnezeu." Hristos Lumina Lumii, cap. Uneltirile preoţilor, par. 7.

Eu, personal, cred că Duhul Sfânt este o persoană, distinctă de Tatăl şi de Fiul, şi am şi scris despre acest fapt. Dar, modul cum este descoperit acum adevărul că Duhul Sfânt este o persoană divină, m-a umplut de o bucurie nespusă. Repet, nu am căutat cu tot dinadinsul să înţeleg mai bine şi mai mult acest adevăr, în felul în care îl voi prezenta acum, nu a fost interesul meu major, nu a fost preocuparea mea. El a venit pur şi simplu ca o binecuvântare, asemenea unui susur blând şi subţire, la timpul potrivit; cred, potrivit pentru mulţi care au dubii serioase cu privire la persoana Duhului Sfânt, în sensul dacă este distinct, deci separat de Tatăl şi Fiul, sau este o manifestare ori o ipostază a Amândurora în diverse circumstanţe, adică o altă manifestare a celor două persoane ale Dumnezeirii, Tatăl şi Fiul.

Aşadar, să purcedem în aprofundarea acestui subiect magnific. În paragraful menţionat mai sus se specifică un fapt demn de toată admiraţia, şi anume că în consiliul care plănuia moartea Mântuitorului, după ce a avut loc miraculoasa înviere a lui Lazăr, era prezent sau "era de faţă Martorul...", un Martor care nu este unul oarecare, astfel încât să fim lăsaţi a trage concluzii pripite şi greşite, ci chiar Martorul "care auzise cuvintele îngâmfate ale lui Nebucadneţar, Cel care văzuse serbarea idolatră a lui Belşaţar". Adică, în acest consiliu, din care lipseau două somităţi distinse, anume nechemate, Nicodim şi Iosif din Arimatea, era prezent un Martor divin, nu unul oarecare, un Martor care fusese de faţă la curtea Babilonului atât în timpul lui Nebucadneţar, cât şi în timpul domniei nepotului său, Belşaţar.

Aici sunt specificate două evenimente care s-au petrecut la curtea Babilonului, în două timpuri diferite, unul este cel referitor la fălirea lui Nebucadneţar, cu privire la cetatea pe care o iubea până la idolatrizare, când din cer se aude o voce care pronunţă sentinţa: şapte ani de nebunie pentru împăratul fălos, pe care avea să-i petreacă alături de animalele din pădure, spre stupefacţia mai marilor împărăţiei sale; şi celălalt referitor la ospăţul dat de Belşaţar celor o mie de mai mari ai împărăţiei, când o mână ca a unui cadavru, a scris sentinţa acestuia pe unul din pereţii încăperii unde avea loc orgia. Este, deci, foarte important ce ne comunică Duhul lui Dumnezeu prin mărturiile care-i aparţin, în legătură cu Martorul care a fost prezent în timpuri diferite la cel puţin trei evenimente majore: cele două menţionate mai sus, care au loc în timpul Vechiului Testament, şi evenimentul uneltirii preoţilor pentru distrugerea lui Isus, uneltire pusă la cale în cel mai înalt for decizional iudaic al vremii aceleia, şi anume Sanhedrinul.

Una şi aceeşi persoană a fost prezentă acolo, iar această persoană este numită Martorul. Să vedem cum ni-l prezintă Scripturile adevărului în cele două evenimente vechi-testamentare. În Daniel capitolul al patrulea, însuşi Nebucadneţar îşi prezintă experienţa întâlnirii lui personale cu Cel atotputernic, într-o formă dramatică, urmare a îngâmfării sale extraordinare, şi de asemenea convertirea sa, după cei şapte ani de nebunie petrecuţi împreună cu animalele pădurii. Ceea ce ne interesează pe noi este prin cine i-a vorbit Dumnezeu. Nebucadneţar susţine că, în vedenia pe care o avusese în "capul lui", din ceruri s-a coborât "un străjer sfânt". "În vedeniile care-mi treceau prin cap în patul meu, mă uitam şi iată că s-a coborât din ceruri un străjer sfânt." Daniel 4,13. El venise din ceruri cu o hotărâre luată în "sfatul străjerilor", cu privire la împărat. Dumnezeu îi mai acordase încă un an să se îndrepte, înainte de a-şi făuri singur soarta pentru şapte ani de ruşine. După fix douăsprezece luni, în timp ce se fălea cu măreţia Babilonului, acelaşi străjer pe care-l văzuse în viziune cu un an în urmă, rosteşte cuvintele teribile despre care fusese avertizat că se vor împlini dacă nu depune eforturi să se îndrepte. "De aceea, împărate, placă-ţi sfatul meu! Pune capăt păcatelor tale şi trăieşte în neprihănire, rupe-o cu nelegiuirile tale şi ai milă de cei nenorociţi, şi poate că ţi se va prelungi fericirea!" Daniel 4,27.

Aici nu se specifică mai mult cine ar fi acest străjer sfânt, aşa că se poate trage concluzia că poate fi probabil un anumit înger de un rang foarte înalt. Totuşi, trebuie să ţinem seama de faptul că hotărârea este luată în sfatul străjerilor. Acesta este un punct foarte important care ne va edifica mai târziu în studiul nostru.

În celălalt eveniment, referitor la Belşaţar, episodul cu pricina este unul foarte cunoscut, aşa că voi insista doar asupra prezenţei acestui Martor în sala de ospăţ. El îşi face simţită prezenţa fără ca vreun participant la ospăţ să aibă vreo viziune sau vis, mai ales dat fiind faptul că toţi erau beţi. Prezenţa aceluiaşi străjer sfânt se remarcă printr-o mână cadaverică, fără viaţă, ce scrie încet cu litere de foc, pe peretele din faţa lui Belşaţar, sentinţa de condamnare a acestuia, şi cu aceasta a întregului Babilon. "Au băut vin şi au lăudat pe dumnezeii de aur, de argint, de aramă şi de fier, de lemn şi de piatră. În clipa aceea, s-au arătat degetele unei mâini de om şi au scris în faţa sfeşnicului, pe tencuiala zidului palatului împărătesc. Împăratul a văzut această bucată de mână care a scris." Daniel 5,4.5.

Apoi, în descrierea a ceea ce a urmat în acest capitol minunat, Daniel subliniază un adevăr magnific, referitor la acel cap de mână. El spune împăratului paralizat de frică următoarele: "De aceea a trimis El acest cap de mână care a scris scrierea aceasta." Daniel 5,24. Deci capul de mână a fost trimis de Dumnezeu, ceea ce înseamnă cu nu putea fi Dumnezeu Tatăl. Menţionez că acel cap de mână era o înfăţişare reală prin care se semnala prezenţa reală a unei persoane nevăzute în interiorul încăperii. Numai aşa puteau fi treziţi petrecăreţii din beţia lor, ca să-şi afle sentinţa. Nu înseamnă că era mâna reală a lui Dumnezeu, ci doar o înfăţişare reală a prezenţei cuiva trimis de Dumnezeu.

Acum, dacă Martorul acesta, care fusese prezent peste veacuri şi în sala unde se adunase Sanhedrinul pentru uciderea lui Mesia, este acelaşi cu străjerul sfânt şi cu reprezentarea lui printr-un cap de mână, înseamnă că Duhul sfânt are să ne transmită ceva extraordinar de măreţ, şi anume că la toate aceste trei evenimente fusese de faţă una şi aceeaşi persoană sfântă nevăzută. Ar putea fi un înger puternic? Dacă da, atunci în ce fel ar putea avea acces în sfatul străjerilor?

Duhul Sfânt sau Inspiraţia divină, are ceva mai mult de spus în ce priveşte aceste două evenimente, care au ca protagonişti nişte păgâni, dintre care unul va fi mântuit. În relatarea mai pe larg a sfidării lui Dumnezeu în cadrul ospăţului machiavelic dat de Belşaţar, Duhul Sfânt strecoară mai multă informaţie în mărturiile Sale, minunat dăruite şi păstrate pentru generaţiile din urmă. El spune astfel:

     "Departe de Belşaţar era gândul că un Martor ceresc era de faţă la petrecerea lui idolatră, că un Observator divin, necunoscut privea la scena profanării, auzea petrecerea hulitoare şi vedea idolatria. Dar în curând Oaspetele neinvitat şi-a făcut simţită prezenţa. Când petrecerea era la culme, a apărut un cap de mână şi a scris pe zidurile palatului litere care străluceau ca focul - cuvinte care, deşi necunoscute mulţimii celei mari, erau o prevestire de nenorocire pentru conştiinţa acum trezită a împăratului şi a invitaţilor lui." Profeţi şi regi, cap. Veghetorul nevăzut, par. 6.

Avem prezentată în această succintă descriere, cine era de fapt capul de mână, sau mai bine zis pe cine îl reprezenta; acesta era chiar Martorul ceresc, nu unul oarecare ci chiar un Observator divin sau altfel spus un Veghetor divin. Deci, acest Martor este de natură divină, întrucât El poartă cu sine hotărârea Celui atotputernic în legătură cu ultimul împărat al Babilonului. El vine direct de la sfatul străjerilor.

Acum, am subliniat un adevăr indubitabil mai sus, şi anume că acest Martor sau Străjer sfânt nu poate fi Dumnezeu Tatăl, din moment ce el a fost trimis de Dumnezeu, după cum ne spun Scripturile. Dar, acum vine următoarea întrebare: Ar putea fi Fiul lui Dumnezeu? În paragraful prezentat în debutul acestui studiu, avem declaraţia prin care se afirmă cu tărie că acest Martor nu era nici Fiul Lui Dumnezeu. "În consiliul acesta, adunat pentru a plănui moartea lui Hristos, era de faţă Martorul care auzise cuvintele îngâmfate ale lui Nebucadneţar, Cel care văzuse serbarea idolatră a lui Belşaţar şi care fusese prezent când Hristos se anunţase în Nazaret ca fiind Cel Uns." Hristos Lumina Lumii, cap. Uneltirile preoţilor, par. 7. Se observă cu uşurinţă că, dacă acest Martor a putut fi prezent chiar în sala în care se adunaseră preoţii şi mai marii care deja îl condamnaseră la moarte pe Mesia, iar Isus cel întrupat deja se afla pe pământ ca persoană divino-umană, în Betania, fiindcă tocmai îl înviase pe Lazăr, unul dintre cei mai iubiţi prieteni ai lui Isus, atunci e clar că Martorul ceresc nu putea fi Fiul lui Dumnezeu cel întrupat. Nu au cum să fie una şi aceeaşi persoană.

Dacă acest Veghetor divin şi sfânt a fost prezent la toate cele trei evenimente, trebuie să devină limpede pentru orice minte onestă că El nu poate fi nici Tatăl, nici Fiul lui Dumnezeu. Dar, atunci cine este el? Ei bine, acest minunat Martor ceresc şi totodată Veghetor divin, nerecunoscut de către oameni, este Reprezentantul lui Dumnezeu. Aşa afirmă cu tărie Duhul Sfânt. Iată dovada: "Belşaţar era cel mai îngrozit dintre toţi. El fusese acela care, mai presus de toţi ceilalţi, era răspunzător pentru răzvrtirea împotriva lui Dumnezeu care în noaptea aceea ajunsese la culme în imperiul babilonian. În prezenţa Veghetorului nevăzut, reprezentantul Aceluia a cărui putere fusese sfidată şi al cărui Nume fusese hulit, împăratul era paralizat de frică." Profeţi şi regi, cap. Veghetorul nevăzut, par. 8.

Acest paragraf limpede dă sens consistent versetului biblic care spune: "De aceea a trimis El acest cap de mână care a scris scrierea aceasta". Daniel 5,24. Acest trimis al lui Dumnezeu, care este înfăţişat doar ca un cap de mână, lipsită de viaţă, este chiar "Reprezentantul Aceluia a cărui putere fusese sfidată şi al cărui Nume fusese hulit". Prin urmare, ca Reprezentant al lui Dumnezeu, are tot dreptul să participe şi să intre totodată în sfatul străjerilor; ceea ce înseamnă în mod logic că sfatul Străjerilor este totuna cu sfatul Dumnezeirii! Hotărârea a fost luată, decisă în interiorul acestui sfat ceresc. Este o hotărâre pe care Cerul o ia cu cel puţin un an mai înainte ca evenimentul prăbuşirii lucidităţii minţii lui Nabucodonosor al II-lea să se întâmple. Numai Dumnezeirea ştie ce are să se întâmple în viitorul cuiva. De aceea Mesagerul care purta o astfel de solie trebuia să fie de aceeaşi natură cu Dumnezeu, de aceea i se mai spune Veghetorul divin.

Mai avem încă un eveniment de maximă importanţă unde acest Martor ceresc şi Veghetor divin îşi face simţită prezenţa, iar acesta este templul din Ierusalim, după ce Hristos, atârnând pe cruce, strigă: "S-a sfârşit!". Este momentul când perdeaua dinăuntrul templului, care separa cele două încăperi ale acestuia, sfânta şi sfânta sfintelor, este ruptă în două de sus până jos, de către aceeaşi mână, nevăzută de astă dată, care cândva apăruse în formă vizibilă în sala de ospăţ a lui Belşaţar. "Isus a strigat iarăşi cu glas tare şi şi-a dat duhul. Şi îndată perdeaua dinăuntrul Templului s-a rupt în două, de sus până jos, pământul s-a cutremurat, stâncile s-au despicat, mormintele s-au deschis, şi multe trupuri ale sfinţilor care muriseră au înviat." Matei 27,50-52.

Pentru că această perdea era foarte groasă şi rezistentă, atunci ruperea ei trebuie să fi fost făcută pe cale supranaturală. În Biblie nu există nici o mărturie cum că preotul sau altă mână omenească ar fi rupt-o. Dar, să vedem ce au de spus mărturiile Duhului Sfânt în această privinţă. "Când Hristos a scos strigătul: >S-a sfârşit!<, mâna nevăzută a lui Dumnezeu a sfâşiat perdeaua templului, alcătuită dintr-o ţesătură rezistentă, de sus până jos." The SDA Bible Commentary, vol. 5, pag. 1150. Acest magnific paragraf scoate în evidenţă un adevăr de care ar trebui să nu ne îndoim niciodată, şi anume că mâna lui Dumnezeu este cea care a rupt perdeaua, şi asta pentru a atrage atenţia asupra faptului că serviciile simbolice de la templu s-au încheiat, nu mai aveau nici un fel de semnificaţie, întrucât toate arătau înspre Mântuitorul, Mesia pe care iudeii l-au răstignit.

Dar, a cui mână a fost aceasta, a cărei persoane divine? Să luăm aminte la următorul adevăr edificator pentru totdeauna.:

     "Deodată au simţit că pământul tremură sub ei, iar perdeaua din templu - o draperie tare şi bogată, care fusese reînnoită an de an - a fost ruptă în două, de sus până jos, de către aceeaşi mână lipsită de viaţă, care a scris cuvintele de condamnare pe zidurile palatului lui Belşaţar." The Spirit of Prophecy, vol 3, cap. Calvary, par. 43 (pag. 166-167 în engleză).

     "Nu mâna preotului a fost aceea care a rupt de sus până jos perdeaua care despărţea sfânta de sfânta sfintelor, ci era mâna lui Dumnezeu. Când Hristos a strigat: >S-a sfârşit!<, Veghetorul sfânt, acela care fusese un oaspete nevăzut la ospăţul lui Belşaţar, a declarat răspicat că naţiunea iudaică este izgonită. Aceeaşi mână care a scris pe zid cuvintele ce constituiau condamnarea lui Belşaţar şi sfârşitul împărăţiei babiloniene, au sfâşiat perdeaua templului de sus până jos, deschizând astfel o cale nouă şi vie pentru toţi, mari şi mici, bogaţi şi săraci, evrei şi neevrei." The SDA Bible Commentary, vol. 5, pag. 1109.

Primul lucru pe care trebuie să îl remarcăm este acela că această mână a fost în toate circumstanţele amintite mâna lui Dumnezeu, şi nu mâna vreunui înger, oricât de înalţat ar fi fost el. Trebuie să fie clar pentru totdeauna acest adevăr veşnic. Apoi, această mână aparţine doar uneia dintre cele trei persoane ale Dumnezeirii, nu Tatălui, nu Fiului, ci doar Duhului Sfânt, numit şi Veghetorul sfânt su Străjerul. Numai în acest fel rămâne adevărat pe vecie că, de vreme ce Veghetorul divin şi Martorul prezent la toate aceste importante evenimente este în realitate trimisul Cerului, chiar Reprezentantul lui Dumnezeu, atunci se înţelege că, potrivit acestui adevăr, singurul care poate reprezenta Dumnezeirea într-o astfel de manieră este doar Duhul Sfânt. El este singurul despre care avem scris că este Reprezentantul lui Hristos, ca Înlocuitor al Lui pe pământ de la înălţarea lui Isus la dreapta Tatălui din cer.

El trebuie să fie, în această calitate de Reprezentant al Celui atotputernic, de acelaşi rang şi de aceeaşi demnitate cu Acela care îl trimite; ceea ce înseamnă că trebuie să aibă aceeaşi putere şi natură divină neîmprumutabilă, ca a lui Dumnezeu - Tatăl şi Fiul. El este singurul, în afara Fiului lui Dumnezeu, care are acces nelimitat în sfatul Dumnezeirii sau în sfatul Străjerilor. În Cer sunt doar trei Străjeri divini, care se completează reciproc şi formează familia numită Dumnezeu - Tatăl, care este Izvorul vieţii, Fiul, care este întipărirea fiinţei Tatălui şi Descoperitorul caracterului Lui, şi Duhul Sfânt, care este Reprezentantul Fiului lui Dumnezeu în calitate de Mângâietor şi Câştigător de suflete pentru Împărăţia lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, Dumnezeu poate fi prezent pretutindeni în acelaşi timp şi poate locui în fiecare făptură creată.

     "Duhul Sfânt este reprezentantul lui Hristos, dar fără personalitate omenească şi, deci, independent de aceasta." Hristos Lumina Lumii, cap. Să nu vi se tulbure inima, par. 26.

     "Hristos hotărâse ca atunci când se va înălţa la cer de pe acest pământ, să ofere un dar acelora care crezuseră în El şi acelora care urmau să creadă în El. Ce dar destul de bogat putea oferi El pentru a atrage atenţia şi a onora înălţarea Sa la tronul mijlocirii? Trebuia să fie demn de măreţia Sa şi de demnitatea Sa regală. El a hotărât să dea pe reprezentantul Său, a treia Persoană a Dumnezeirii." The SDA Bible Commentary, vol. 6, pag. 1053.

Având în vedere acest fir roşu care ne-a purtat prin patru evenimente semnificative în istoria umanităţii, este drept să conchidem, fără să greşim, că Străjerul, Veghetorul divin, Martorul ceresc, Oaspetele neinvitat, care s-a prezentat şi sub formă de cap de mână, care a fost prezent până la urmă la fiecare întrunire a Sinedriului iudaic şi care a rupt perdeaua în templul din Ierusalim, la moartea Mântuitorului, este a treia Persoană a Dumnezeirii - Duhul Sfânt. Şi asta fiindcă un trimis, sau un reprezentant nu poate fi niciodată cel care trimite sau cel care trebuie să fie reprezentat în persoană undeva. Duhul Sfânt este singurul care se potriveşte acestui tip de descriere. (Ceea ce este interesant este faptul că Duhul Sfânt are o formă, un chip bine definit în viziunea lui Nebucadneţar, acela de Străjer sfânt).

Totuşi, acest Martor ceresc este identificat în cele din urmă în mod direct cu Duhul Sfânt. În paragraful cu care am deschis acest subiect, sper eu frumos şi lămuritor, se specifică în termeni fără echivoc lucrarea pe care o făcea la momentul respectiv acest Martor.

     "Martorul acesta se străduia să-i determine acum pe conducători să înţeleagă lucrarea pe care o făceau. Evenimentele din viaţa lui Hristos apăreau atât de clar înaintea ochilor lor, încât i-au alarmat. Şi-au amintit de scena din templu, când Isus, pe atunci un copil de doisprezece ani, a stat în faţa savanţilor învăţători ai legii, punându-le întrebări care îi uimiseră. Minunea săvârşită chiar atunci dădea dovadă că Isus nu era altul decât Fiul lui Dumnezeu. Adevăratul înţeles al Scripturilor Vechiului Testament privitoare la Hristos le lumina mintea ca un fulger. Tulburaţi şi neliniştiţi, conducătorii întrebau: >Ce să facem?< Consiliul era împărţit. Sub impresia Duhului Sfânt, preoţii şi conducătorii nu puteau să îndepărteze convingerea că se luptau împotriva lui Dumnezeu." Hristos Lumina Lumii, cap. Uneltirile preoţilor, par. 7.

Aici se arată lămurit că Martorul se străduia să influenţeze cu puterea Sa, asemenea unui susur blând şi subţire, pe demnitarii bisericii, reamintindu-le într-o manieră vie anumite evenimente din viaţa Mântuitorului, la care ei luaseră parte, fuseseră martori, şi anume "scena din templu, când Isus, pe atunci un copil de doisprezece ani, a stat în faţa savanţilor învăţători ai legii, punându-le întrebări care îi uimiseră", "minunea săvârşită chiar atunci (este vorba despre învierea lui Lazăr) dădea dovadă că Isus nu era altul decât Fiul lui Dumnezeu", urmarea fiind aceea că "adevăratul înţeles al Scripturilor Vechiului Testament privitoare la Hristos le lumina mintea ca un fulger". Cine putea face aşa ceva în contextul în care Isus, ca persoană, deci din punct de vedere fizic, se afla în Betania? Numai Duhul Sfânt, căci El este Acela care aduce convingerea de păcat. Acest fapt este demonstrat în cuvintele prin care se arată că Martorul prezent la întrunirea Sinedriului era Duhul Sfânt. Iată-le: "Sub impresia Duhului Sfânt, preoţii şi conducătorii nu puteau să îndepărteze convingerea că se luptau împotriva lui Dumnezeu".

În întreg acest paragraf se spune limpede că Acela care influenţează mintea şi inima omului este fără doar şi poate Duhul Sfânt. De asemenea, această mărturie fără echivoc în favoarea Duhului Sfânt, ca Martor real, ca Persoană divină în sala consiliului preoţesc, este întărită de o altă în alt fragment din acelaşi capitol. "La consiliul acesta, vrăjmaşii lui Hristos fuseseră adânc convinşi. Duhul Sfânt impresionase mintea lor." Hristos Lumina Lumii, cap. Uneltirile preoţilor, par. 11.

Dar, mai există un eveniment la care acest Martor, ca Veghetor sfânt, este prezent şi înmoaie inimile celor ce vor să scape de lucrurile care-i ţin departe de Dumnezeu, iar acest eveniment este spălarea picioarelor. El este prezent în mod deosebit aici ca de altminteri şi la Sfânta Cină. Despre Duhul Sfânt se spune că este Veghetorul sfânt din ceruri, fiindcă întocmai acesta îi este rolul, în planul mântuirii.

     "Veghetorul sfânt din ceruri este prezent la această ocazie pentru a ne ajuta să ne cercetăm inimile, pentru a ne convinge de păcat, dar şi pentru a ne da asigurarea iertării păcatelor. Hristos este acolo în plinătatea harului Său, pentru a schimba curentul gândurilor care au alergat pe drumurile egoismului. Duhul Sfânt înviorează simţurile acelora care urmează pilda Domnului lor. Când se reaminteşte umilinţa Mântuitorului pentru noi, gândurile se leagă între ele; un lanţ de amintiri este redeşteptat, amintiri despre marea bunătate a lui Dumnezeu şi despre bunătatea şi duioşia prietenilor de pe pământ. Binecuvântări uitate, îndurări de care s-a abuzat, bunătate trecută cu vederea sunt readuse în minte. Rădăcinile de amărăciune, care au înăbuşit planta scumpă iubirii în inimile noastre, ies la iveală. Defectele de caracter, neglijarea datoriilor, nerecunoştinţa faţă de Dumnezeu, răceala faţă de fraţii noştri ne sunt reamintite. Păcatul este văzut în lumina în care-l priveşte Dumnezeu. Gândurile noastre nu sunt gânduri de mulţumire de sine, ci de mustrare aspră şi umilire. Mintea este umplută de energie, pentru a dărâma orice piatră ce a provocat înstrăinarea. Gândurile rele şi vorbirea de rău sunt îndepărtate. Păcatele sunt mărturisite şi sunt iertate. Harul îmblânzitor al lui Hristos pătrunde în fiecare suflet şi iubirea lui Hristos atrage inimile într-o binecuvântată unire." Hristos Lumina Lumii, cap. Un serv al servilor, paragraful al cincilea de la sfârşit.

În acest paragraf cineva ar putea face confuzie asociind persoana Veghetorului sfânt cu persoana lui Hristos, ca şi cum Hristos ar fi prezent la acest eveniment ca persoană, din punct de vedere fizic, şi, deci, că Veghetorul sfânt ar fi chiar Isus Hristos. Dar, la o citire atentă se va observa că Hristos este prezent la spălarea picioarelor "în plinătatea harului Său". Harul nu este altceva şi nu a fost niciodată altceva decât puterea transformatoare şi iluminatoare a Duhului Sfânt, în planul mântuirii. Eu aş adăuga şi puterea modelatoare, întrucât El este Acela care dă chip şi formă cuvântului rostit de către Isus în planul creaţiei. "Cei reprezentaţi prin fecioarele înţelepte primiseră harul lui Dumnezeu, puterea transformatoare şi iluminatoare a Duhului Sfânt, care face din Cuvântul Său o candelă pentru picioare şi o lumină pe cărare". Tragedia veacurilor, cap. Profeţii împlinite, par. 9.

Aşadar, în ocazia spălării picioarelor, premergătoare actului Sfintei Cine, Isus Hristos este prezent prin Duhul Sfânt, prin plinătatea harului Său, deci nu ca persoană fizică, ci prin reprezentare, în persoana Duhului Sfânt, a treia Persoană a Dumnezeirii. Şi asta pentru că Duhul Sfânt este singurul mijloc prin care Dumnezeu poate convinge sufletul de păcat şi care ne dă asigurarea iertării păcatelor prin sângele Mântuitorului.

Ceea ce e interesant de observat, îl constituie faptul că Duhul Sfânt este înfăţişat direct ca o persoană, ca străjer în vedenia lui Nebucadneţar. Adică este înfăţişat într-o formă care îl determină pe împărat să recunoască, să conştientizeze în vedenia lui că are de-a face cu o persoană deosebită, una sfântă care veghează permanent asupra sufletelor oamenilor, pentru că îi iubeşte şi nu doreşte să piară, dovadă că Nebucadneţar a fost salvat în cele din urmă. De asemenea, mâna divină care a rupt perdeaua din templu, atestă că acolo a fost prezentă în realitate chiar o persoană, deşi nevăzută.

Având în vedere tot ce am scris până acum, întreg acest adevăr mă trimite cu gândul că, în cer şi pe noul pământ, Duhul Sfânt ar putea îmbrăca totuşi un chip, o formă, probabil temporar, în anumite ocazii, în speţă ocaziile speciale de închinare, bucurie şi cântec de slavă. Cel puţin Duhul Sfânt atestă faptul incontestabil cu privire la acest aspect că şi Lui i se aduce închinarea cuvenită Tatălui şi Fiului; şi e şi firesc din moment ce intrarea în împărăţia harului se face prin naşterea din nou certificată prin botezul prin scufundare în apă, în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt.

Spun că este numai ceva temporar, specific doar acestor ocazii de supremă fericire, deoarece închinarea în prezenţa reală, fizică şi tangibilă a Dumnezeirii presupune ca şi Duhul Sfânt să fie de faţă în formă vizibilă, altfel nu pricep cum ar putea cineva să se bucure în cer şi pe noul pământ aducând închinare cuiva pe care nu poate să-l vadă, dacă tot este implicată şi prezenţa Duhului Sfânt. În sprijinul acestei idei vin cu următoarele versete biblice:

     "Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem. Lumea nu ne cunoaşte, pentru că nu L-a cunoscut nici pe El. Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că îl vom vedea aşa cum este. Oricine are nădejdea aceasta în El se curăţă, după cum El este curat. Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin. Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului." 1Ioan 3,1.2; 1Corinteni 13,12; 2Corinteni 3,18.

Noi nu suntem învăţaţi să ne închinăm Duhului Sfânt, cel puţin până la venirea lui Hristos pe norii cerului, şi asta pentru că Isus ne-a învăţat să ne închinăm Tatălui în numele lui Hristos. Dar rugăciunea ar trebui să se facă prin mijlocirea Duhului Sfânt, care este dispus să mijlocească pentru noi cu suspine negrăite. Nu este o prioritate şi o necesitate să ne închinăm Duhului Sfânt, deşi este a treia persoană a Dumnezeirii, deci este de natură divină, este Dumnezeu, deoarece în planul răscumpărării centrul atenţiei noastre trebuie să fie Dumnezeu Tatăl, asta pentru că Isus exact acest lucru a venit să îl descopere - caracterul lui Dumnezeu. Toate rugăciunile lui Isus au făcute doar prin mijlocirea Duhului Sfânt, ca de altfel şi minunile. El s-a rugat ca om, niciodată ca Dumnezeu, întrucât Dumnezeu nu are nevoie să se roage. De rugăciuni au nevoie doar oamenii păcătoşi. Oricum, fie în cer, fie pe pământ, închinarea se aduce doar prin mijlocirea Duhului Sfânt, pentru veşnicie.

 "Şi atunci harpele de aur sunt atinse, iar muzica se revarsă de la toată oastea cerească. Ei cad la pământ şi se închină Tatălui, şi Fiului, şi Duhului Sfânt". Manuscript 139, 1906.