Titlul acestui studiu nu are în vedere sufletul omului, adică salvarea lui, ci mai degrabă o situaţie în care Isus Hristos s-ar fi putut afla, dacă ar fi dat greş în împlinirea planului mântuirii. Aşadar, titlul face referire doar la persoana Mântuitorului, mai exact la probabilitatea reală de a fi fost învins de către Satana.
Potrivit concepţiei adventiste, aşa cum a prins ea rădăcină în interiorul adventismului din România, se crede cu toată convingerea că Isus Hristos ar fi putut să piară pe vecie, dacă ar fi eşuat în îndeplinirea planului mântuirii, dând credit fie şi unui singur principiu rău în gândire, vorbire, manifestare şi guvernare, ce caracterizează împărăţia întunericului. Am specificat adventismul din România, întrucât nu ştiu cum stau lucrurile în alte părţi, cu excepţia adventismului anglofon. O să clarific acest lucru un pic mai târziu.
Aşadar, se crede chiar cu convingere că Mântuitorul ar fi fost pierdut pentru veşnicie dacă nu ar fi reuşit să îndeplinească voia lui Dumnezeu întru totul, fără greşeală, în ce priveşte salvarea omului păcătos. Există cel puţin două paragrafe care fac referire la această problemă, iar ele se găsesc în cartea Hristos Lumina Lumii. Ele au fost traduse în felul următor:
"În cer, Satana Îl urâse pe Hristos pentru poziţia Sa la tronul
lui Dumnezeu. L-a urât şi mai mult atunci când el însuşi a fost
înlăturat. L-a urât pe Acela care Se legase să-i răscumpere pe
păcătoşi. Cu toate acestea, în lumea în care Satana se
pretindea stăpân, Dumnezeu I-a îngăduit Fiului Său să vină ca
un prunc slab, supus slăbiciunii omeneşti. El I-a îngăduit să
dea piept cu primejdiile vieţii la fel ca oricare om, să ducă lupta
vieţii aşa cum trebuie să o ducă orice vlăstar omenesc, cu
riscul de a da greş şi a pierde veşnicia." Hristos Lumina Lumii, cap. Vi s-a născut un Mântuitor, penultimul paragraf.
"Noi nu vom putea pricepe niciodată cât a costat
răscumpărarea noastră, până nu vom sta în faţa tronului lui
Dumnezeu, împreună cu Răscumpărătorul nostru. Când slava
locuinţelor veşnice va străluci înaintea ochilor noştri extaziaţi,
ne vom aminti că Iisus a părăsit toate acestea pentru noi şi nu
numai că S-a exilat din curţile cereşti, dar a riscat să fie înfrânt
şi să fie pierdut pentru veşnicie." Hristos Lumina Lumii, cap. Biruinţa, ultimul paragraf.
După cum putem observa, ambele paragrafe vorbesc despre un risc real pentru Hristos, acela de a fi înfrânt şi pierdut pentru veşnicie. Cu alte cuvinte, înfrângerea lui Hristos de către Satana, ar fi adus pierzania definitivă a Mântuitorului şi, deci, inexistenţa Sa în interiorul Dumnezeirii. Aceasta este înţelegerea celor mai mulţi, dacă nu chiar aproape a tuturor credincioşilor adventişti de limbă română. De ce de limbă română? Din simplul motiv că aşa sună traducerea celor două paragrafe din cartea menţionată mai sus. Nu doresc să fac vreo referire la motivele de care a fost călăuzit traducătorul, întrucât nu le cunosc, şi nici măcar nu este important acest lucru. Este adevărat, se pot face greşeli de traducere fără intenţie, fără rea-voinţă, iar eu cred că traducătorul (traducătorii) a făcut această lucrare de traducere într-un mod cu totul sincer. Personal, ştiu ce implică munca de traducere, precum şi unele primejdii ce stau la pândă atunci când nu este pătruns sensul cuvintelor care dau o anumită putere, în anumite contexte, mai ales scrierilor inspirate.
Când omul inspirat de Dumnezeu este impresionat cu anumite gânduri despre un anumit aspect al misiunii Mântuitorului, sau oricare alt aspect privitor la marile adevăruri ale Evangheliei, el foloseşte tocmai acele cuvinte care au menirea de a exprima cel mai bine gândul sau ideea cu care a fost impresionat de către Duhul Sfânt. Cuvintele nu sunt induse cu forţa minţii lui prin acţiunea puterii Duhului Sfânt, ci scriitorul aflat sub inspiraţie divină alege din repertoriul vocabularului însuşit în şcoala vieţii, a propriului său vocabular, mai ales dacă a citit mult şi bine, acele cuvinte sau expresii care dau o notă aparte ideii pe care caută să o exprime cel mai limpede posibil, astfel încât, pe cât cu putință, să nu dea ocazia chiţibuşarilor de a ajunge la interpretări eronate ale gândului respectiv, distorsionând adevărul lui Dumnezeu, îmbrăcat cu putere de sus.
Este extraordinar de important felul cum este aşternut în cuvinte omeneşti, slabe aşa cum sunt ele, un adevăr divin de o importanţă colosală. Am observat, de-a lungul anilor, că toţi scriitori inspiraţi au scris cât se poate de îngrijit, simplu şi clar, fiind foarte atenţi în redarea cât mai exactă a gândurilor inclusiv viziunilor pe care le-au avut în minte. Scrisul şi exprimarea aparţin în exclusivitate omului, Inspiraţia divină având de-a face în schimb cu gândurile care se formează în mintea omului lui Dumnezeu. Oamenii inspiraţi, sau care se află într-o bună şi permanentă legătură cu Dumnezeu, deci care nu au neapărat viziuni, sunt făcuţi să înţeleagă, treptat ce-i drept, marile adevăruri ale Evangheliei numai prin puterea de iluminare a Duhului Sfânt asupra minţii, fiind aduşi în situaţia de a pricepe sensul lor exact la momentul oportun, adică atunci când deja au ajuns, pe calea sfinţirii, la o educare a minţii ce a fost făcută capabilă să interacţioneze şi să cunoască mintea lui Dumnezeu. Astfel, adevărurile Evangheliei veşnice se înlănţuiesc unul de altul în mintea ucenicului lui Hristos, formând tezaurul lui Dumnezeu încredinţat omului spre mântuire.
Trebuie să existe o potrivire cât mai precisă între gândul înţeles, atât cât a putut fi înţeles de scribul lui Dumnezeu, cu care a fost impresionată mintea lui, şi cuvintele în care a fost aşternut. Numai pe calea aceasta, în scris, lăsând la o parte întruparea, se putea descoperi Dumnezeu oamenilor; nu exista altă posibilitate întrucât singurul mijloc de abordare a omului era limba în care vorbea acesta, o limbă alcătuită din cuvinte şi expresii care sunt prea sărace să redea întreaga slavă a cunoştinţei lui Dumnezeu. Dumnezeu a reuşit să ajungă la noi, mai înainte de întruparea Mântuitorului, pe calea limbii omeneşti, într-un fel în care să se facă accesibil tuturor, pe limba fiecăruia.
Întorcându-mă la gândul de mai sus, unde am subliniat că o să clarific de ce face excepţie adventismul anglofon, şi având în vedere cele menţionate deja, cu privire la limbajul uman şi scrierea sau redarea gândului divin în cuvinte omeneşti, doresc să scot în evidenţă cum sună totuşi adevărul, referitor la riscul la care a fost supus Isus prin ispitirea naturii Sale umane, slabe şi păcătoase, cu posibilitatea de a da greş, în limba originală în care a fost scris întâiaşi dată. Vom descoperi ce a dorit să surprindă Duhul lui Dumnezeu, prin profetul Său, şi ce a ieşit în urma traducerii în limba română. Textul original, şi mă refer la ambele paragrafe, scris în limba engleză, este după cum urmează:
"He permitted Him to meet life's peril in common with every human soul, to fight the battle as every child of humanity must fight it, at the risk of failure and eternal loss." The Desire of Ages (Hristos Lumina Lumii), cap. Unto You a Saviour (Vi s-a născut un Mântuitor), penultimul paragraf.
"Then as the glories of the eternal home burst upon our enraptured senses we shall remember that Jesus left all this for us, that He not only became an exile from the heavenly courts, but for us took the risk of failure and eternal loss." The Desire of Ages (Hristos Lumina Lumii), cap. The Victory (Biruinţa), ultimul paragraf.
Partea care ne interesează în ambele fragmente este cea subliniată cu litere italice, aplecate. Un adevăr de felul celui care a fost scris în limba profetului trebuie să fie luminos şi precis în acelaşi timp, căci atunci când se are în vedere riscul la care s-a supus Hristos prin întruparea Sa, trebuie să pricepem că posibilitatea de a da greş este musai să fie însoţită de a anume consecinţă pe care noi suntem chemaţi să o înţelegem cum se cuvine, adică potrivit minţii lui Dumnezeu. Urmarea care ar fi putut avea loc, din cauza eşecului lui Isus de a împlini planul mântuirii, trebuie să fie o descoperire divină şi nu o presupunere sau o ipoteză care îşi găseşte izvorul în mintea omului. Nu ne este lăsat nouă să decidem care ar fi putut fi această consecinţă teribilă, dacă Isus ar fi eşuat în misiunea salvării noastre. Ci Dumnezeu, Tatăl nostru, a avut grijă să ne înveţe, prin descoperire divină, care ar fi fost în mod precis această consecinţă îngrozitoare.
Mesajul îngerului al treilea, potrivit Apocalipsei 14, conţine absolut tot ce este necesar pentru mântuirea oricărui suflet omenesc de pe planeta Terra; orice adevăr care face obiectul unei cunoaşteri lămuritoare cu privire la caracterul lui Dumnezeu, la întruparea lui Hristos - adică taina lui Dumnezeu -, la principiile de guvernare divină, ş.a.m.d. Este cea mai luminoasă descoperire, cea mai amplă, lămuritoare şi exactă explicaţie, deopotrivă, a Vechiului şi Noului Testament. Unele mari adevăruri ale Bibliei, necunoscute niciodată până la timpul sfârşitului, timp care marchează sfârşitul domniei papalităţii şi începutul vestirii celor trei solii îngereşti din Apocalipsa 14, sunt toate conţinute şi presărate peste tot în Spiritul profeţiei, adică în toate aceste trei solii îngereşti menţionate. Printre aceste adevăruri fabuloase amintesc doar pe cele legate de identitatea celor patru făpturi vii, a cărţii sigilate cu şapte peceţi, identitatea lui Melhisedec, preoţia după rânduiala lui Melhisedec şi lucrarea desăvârşirii, descoperirea lămurită, într-un mod unic, a persoanei divine a Duhului Sfânt, păcatul ca natură spirituală prezentă în natura omenească, caracterul lui Dumnezeu manifestat doar potrivit principiilor neprihănirii şi ale guvernării divine, sigiliul Duhului Sfânt şi sigiliul Marelui nostru Preot, etc.
Prin urmare, având un asemenea Tată, ar fi fost nefiresc să fim lăsaţi noi să dăm cu presupusul în anumite lucruri care vizau persoana şi misiunea Mântuitorului, sau oricare alte adevăruri care sunt Evanghelia veşnică. Aşadar, ce consecinţă ar fi avut loc dacă Isus ar fi fost învins de Satana? Potrivit traducerii româneşti, El ar fi fost pierdut pentru veşnicie, lucru ce nu poate fi înţeles decât într-un singur fel, şi anume pierderea vieţii veşnice, deci inexistenţa. Veşnicia este eternitate doar dacă este în sine viaţă veşnică, un ceva continuu plin de prezenţa lui Dumnezeu şi mai ales a lui Isus Hristos, în calitatea Lui de Fiu al lui Dumnezeu. Putem conchide că ar fi fost imposibil să mai vorbim despre trei persoane ale Dumnezeirii, din moment ce s-ar fi isprăvit cu persoana Mântuitorului. Dar, ce poate să însemne Cerul fără a doua Persoană a Dumnezeirii! Cum ar fi Cerul fără prezenţa Fiului lui Dumnezeu, dacă definiţia, singura de altminteri, a Cerului este prezenţa continuă a Fiului lui Dumnezeu cu această calitate excepţională, fără de care ar fi imposibilă existenţa? Dacă Fiul lui Dumnezeu ar fi fost înfrânt de Satana şi El ar fi fost pierdut pentru veşnicie, atunci în ce fel se mai poate vorbi despre Cer, ori despre alimentarea cu viaţă şi continuitatea existenţei celor creaţi, de vreme ce tot ce este creat depinde de viaţa care vine de la Dumnezeu prin Isus Hristos?
Ce ne spune Duhul lui Dumnezeu, care face lumină deplină în această privinţă? Că "El (Dumnezeu Tatăl) i-a îngăduit să dea piept cu primejdiile vieţii la fel ca oricare om, să ducă lupta vieţii ca orice copil omenesc, cu riscul eşecului şi al pierderii veşnice". Deci, potrivit minţii lui Dumnezeu, care ştie cel mai bine care ar fi fost această consecinţă îngrozitoare, Fiul lui Dumnezeu - Isus Hristos - risca eşecul şi o pierdere veşnică, eternă, permanentă. A fi pierdut pentru veşnicie nu-i totuna cu a suferi o pierdere veşnică. Nu au acelaşi înţeles, ba dimpotrivă sunt tot atât de opuse cum sunt lumina cu întunericul.
În ambele paragrafe, aşa cum au fost ele scrise în limba engleză, este folosită expresia "eternal loss", care se traduce doar cu "pierdere veşnică" şi nimic mai mult. Ca atare, una este să fii pierdut pentru totdeauna şi cu totul altceva este să suferi un eşec şi o pierdere veşnică. Bunăoară, putem spune despre cineva îndurerat profund, căruia i-a murit cea mai dragă fiinţă într-un accident provocat chiar de către el, că a suferit un eşec grozav şi o pierdere definitivă a fiinţei dragi. Neatenţia la volan a costat viaţa soţiei sale. Însă, cu totul altceva este să spunem că un expert în echilibristica mersului pe cablu, întins deasupra cascadei Niagara, înţelegând riscul la care se expune, este totuşi înfrânt şi pierdut pentru totdeauna prin faptul că face un singur pas greşit, la care nu se aştepta deloc, alunecându-i piciorul şi dezechilibrându-se, căzând astfel în gol în apele învolburate de dedesubt şi murind într-o manieră neaşteptată.
Deci, dacă Isus ar fi cedat în lupta vieţii pentru mântuirea noastră, El ar fi eşuat şi ar fi suferit o pierdere veşnică. Acum, la ce anume raportăm această pierdere veşnică? Răspunsul este unul singur: la omenire şi la Universul creat de Dumnezeu fiindcă planul mântuirii nu ar fi fost îndeplinit prin moartea ispăşitoare a Mielului lui Dumnezeu. Hristos ar fi pierdut prin incapacitatea de a salva omenirea şi de asemenea ar fi pierdut stăpânirea asupra împărăţiei cereşti cu tot ce conţine ea. Planul mântuirii prevedea edificarea minţilor îngerilor şi a locuitorilor celorlalte lumi în ce priveşte principiile întunericului, propuse de către Satana ca mijloc de desfăşurare a vieţii fără legea lui Dumnezeu; salvarea omului prin lucrarea de ispăşire, prin sângele Mântuitorului, de la dispariţie veşnică, şi, drept consecinţă, se oferea stabilitate definitivă, pe vecie, Universului şi existenţei creaţiei, fără posibilitatea de a mai răsări vreodată păcatul.
Realitatea existenţei posibilităţii eşecului, ce plana asupra misiunii Mântuitorului, nu este ascunsă de Dumnezeu, ci descoperită, şi ne spune limpede ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi avut loc acest eşec. Planul mântuirii ar fi fost distrus, Hristos ar fi rupt legământul făcut cu Tatăl, în care se preciza, prin angajament, că Isus, pe pământ, nu se va folosi niciodată de puterea divinităţii Sale să scape de ispitele lui Satana sau dintr-o împrejurare dureroasă ori deosebit de primejdioasă, aşa cum au fost cele trei ispite din pustie, iar toate acestea ar fi demonstrat că pretenţiile lui Satana sunt juste, au fundament, că principiile propuse de el sunt mai bune decât ale lui Dumnezeu şi că el merită locul pe care-l solicitase, acela de a fi ca Dumnezeu.
"Una dintre clauzele legământului dintre Tatăl şi Fiul în privinţa întrupării, a fost >nu pot face nimic de la Mine însumi<. Ioan 5,30. Dacă Hristos ar fi fost înşelat prin ispitele diavolului şi şi-ar fi exercitat puterea supranaturală pentru a ieşi din dificultate, El ar fi rupt legământul făcut cu Tatăl, de a fi un reprezentant al omenirii." Gânduri despre cartea Apocalipsei, cap. Întruparea Fiului lui Dumnezeu, subcap. Isus ca Dumnezeu, par. 1.
Pierderea suferită de Isus, în cazul eşecului numai într-una din multele sale lupte ale vieţii, care erau aidoma luptelor noastre, cu deosebirea că erau mult mai accentuate ca intensitate datorită curăţiei Sale sufleteşti, ar fi avut ca urmare înfrângerea Dumnezeirii în încercarea de a salva omul şi Universul de prezenţa păcatului. S-ar fi demonstrat că principiile neprihănirii şi ale guvernării lui Dumnezeu nu ţin la proba păcatului, că, încercate fiind de păcat, nu fac faţă prin manifestarea iubirii, milei şi bunătăţii divine, că nu au putere înaintea puterii păcatului şi că, deci, păcatul este mai tare decât neprihănirea. În condiţiile păcatului, manifestarea bunătăţii, milei şi iubirii divine ţine o vreme după care continuă în spiritul principiilor satanice, subliniate de frică, cruzime, violenţă şi constrângere.
Noi trebuie să înţelegem bine ce a implicat şi implică marea luptă dintre Hristos şi Satana. Dacă, fie şi cât de infim, s-ar fi creat aparenţa că păcatul poate fi înfrânt prin vreunul din mijloacele care aparţin împărăţiei lui Satana, atunci Dumnezeu ar fi fost biruit definitiv. Hristos trebuia să fie descoperirea integrală, veşnică şi supremă a principiilor neprihănirii, care rezistă la orice test al păcatului. Modul Său de manifestare trebuia să fie în contrast vădit şi permanent, clipă de clipă, cu pretenţiile nejustificate ale lui Satana, care susţine şi astăzi că se poate trăi fără legea lui Dumnezeu. În viaţa Mântuitorului nu trebuia să-şi găsească locul nici cea mai infimă formă de manifestare, prin gândire, vorbire sau comportament, a principiilor satanice, care stau la temelia lumii noastre păcătoase. Dacă Isus ar fi căzut în capcana unui singur gând păcătos, ar fi fost înfrânt; însă El nu s-a supus ispitei nici măcar printr-un singur gând, atât de eficace a fost credinţa şi educaţia Sa, din copilărie până la maturitate.
">Vine stăpânitorul lumii acesteia<, a spus Isus, >el n-are nimic în Mine<. Ioan 14,30. În El nu se găsea nimic care să răspundă la amăgirile lui Satana. El nu s-a lăsat ademenit de păcat. Nici chiar printr-un gând nu s-a supus ispitei. Aşa poate să fie şi cu noi. Natura omenească a lui Hristos era unită cu cea dumnezeiască; El era pregătit de luptă prin locuirea lăuntrică a Duhului Sfânt. Iar El a venit să ne facă părtaşi la natura Lui dumnezeiască." Hristos Lumina Lumii, cap. Ispitirea lui Isus, penultimul paragraf.
Miza luptei celei mari era una cu consecinţe uriaşe, atât pentru Dumnezeu, cât şi pentru Satana, prinţul răutăţii şi cruzimii. Era deci suficient ca Satana să-l poată determina pe Isus să cadă sub ispitele sale fie numai şi printr-un gând, şi atunci speranţa neamului omenesc s-ar fi evaporat, ar fi pierit pe vecie. Atât de trainică şi exactă trebuia să fie cunoaşterea Scripturilor, exercitarea credinţei în Dumnezeul cerului ca Tatăl cel iubitor şi atât de profundă trebuia să fie educaţia lui Isus în domeniul religios, încât toate acestea să-l ajute în lupta cu Satana. El a unit puterea divină cu natura lui omenească, slabă şi păcătoasă. Trăia doar prin Cuvântul lui Dumnezeu, respira putere şi viaţă din Cuvânt, vorbea permanent ca Unul care avea putere de a trezi interes numaidecât în ce priveşte marile adevăruri ale Evangheliei. Isus era un adevărat balsam vindecător pentru umanitate.
Să lăsăm în continuare ca Duhul lui Dumnezeu să facă mai multă lumină cu privire la situaţia reală ca Isus să cedeze în faţa ispitei sau să-şi folosească puterea Sa creatoare, divină, pentru a se salva dintr-o împrejurare nedorită ori surprinzătoare pentru natura Lui umană. Existau deci două mari posibilităţi ca Isus să fie înfrânt: una, să cedeze la vreuna dintre ispitele lui Satana şi să-şi folosească puterea divină pentru a ieşi din criză, ori pentru a face o minune, cum i s-a cerut să facă în pustia ispitirii, prin prefacerea pietrelor în pâine, şi a doua, să păcătuiască, asemenea lui Adam, dând credit ispitei, şi să ajungă sub puterea lui Satana. Cea de-a treia ispită din pustie ne descoperă acest aspect al ispitei, când Lucifer i-a propus lui Isus un târg, şi anume să îi recunoască supremaţia închinându-se înaintea lui. Dacă Isus ar fi făcut aceasta, ar fi păcătuit şi ar fi trecut sub controlul direct al lui Satana.
Acum, care ar fi fost consecinţele în aceste două situaţii, dacă Isus ar fi fost înfrânt de diavolul, pe o cale sau pe alta? Mai precis, ce s-ar fi întâmplat cu persoana Mântuitorului? Să permitem Duhului Sfânt să ne lumineze mintea potrivit gândului care era şi în Hristos Isus, căci pe noi ne interesează doar răspunsul lui Dumnezeu la această problemă cu care s-ar fi putut confrunta în mod real Isus, Fiul Său preaiubit. Astfel, dacă Isus ar fi fost înşelat de ispitele perfide ale lui Satana de a-şi folosi puterea divină, făcând o minune pentru sine, ca să se salveze dintr-o situaţie anume, atunci Isus nu ar mai fi putut împlini planul mântuirii şi nu avea cum să mai fie reprezentantul omului şi nici înlocuitorul acestuia. În atare situaţie, Dumnezeu ar fi fost înfrânt şi Universul scăpat de sub controlul Său. Mântuitorul s-ar fi întors în Cer înfrânt, căci în planul mântuirii clauza, care constituia temelia lui pentru aducerea l-a îndeplinire şi biruinţă, era ca Fiul lui Dumnezeu întrupat să nu-şi folosească în nici o împrejurare şi nici o clipă puterea divinităţii Sale pentru a face vreo minune în folosul Său, şi asta pentru că omul, pe care îşi propusese să-l salveze, în condiţiile prezenţei păcatului, nu deţine nici o putere miraculoasă care să-l facă în stare să se apere în faţa lui Satana şi nici să se salveze.
Fiul lui Dumnezeu trebuia să accepte limitele naturii omeneşti cu absolut tot ce implică ea, mai puţin păcătoşenia acesteia. În acest sens stă scris: "Una dintre clauzele legământului dintre Tatăl şi Fiul în privinţa întrupării, a fost >nu pot face nimic de la Mine însumi<. Ioan 5,30. Dacă Hristos ar fi fost înşelat prin ispitele diavolului şi şi-ar fi exercitat puterea supranaturală pentru a ieşi din dificultate, El ar fi rupt legământul făcut cu Tatăl, de a fi un reprezentant al omenirii." Gânduri despre cartea Apocalipsei, cap. Întruparea Fiului lui Dumnezeu, subcap. Isus ca Dumnezeu, par. 1.
"A fost o misiune dificilă pentru Prinţul vieţii să aducă la îndeplinire planul făcut pentru salvarea omului, prin îmbrăcarea divinităţii Sale în omenesc. El primise slavă în curţile cereşti şi era familiarizat cu puterea absolută. Era tot atât de dificil pentru El să păstreze nivelul omenescului cum este dificil pentru oameni să se ridice deasupra nivelului scăzut al naturii lor decăzute şi să fie părtaşi ai naturii divine. Hristos a fost supus la încercările cele mai grele, având nevoie de tăria tuturor facultăţilor Sale, pentru a rezista înclinaţiei de a-şi folosi puterea în timpul primejdiei, pentru a se salva singur şi a triumfa asupra puterilor prinţului întunericului. Satana a demonstrat că el cunoaşte punctele slabe ale inimii omeneşti şi şi-a folosit toată puterea pentru a profita de slăbiciunea naturii omeneşti pe care Hristos a luat-o asupra Sa, cu scopul de a birui ispitele în locul omului." Gânduri despre cartea Apocalipsei, cap. Întruparea Fiului lui Dumnezeu, subcap. Isus ca Dumnezeu, par. 2.
"Biruinţa şi ascultarea lui Hristos sunt acelea ale unei adevărate fiinţe omeneşti." Gânduri despre cartea Apocalipsei, cap. Întruparea Fiului lui Dumnezeu, subcap. Ascultarea lui Hristos nu a fost dinspre Dumnezeu spre Dumnezeu, ci dinspre omul Isus spre Dumnezeu, par. 1.
Trebuie să fim foarte atenţi la modul cum ne comunică Duhul Sfânt aceste mari adevăruri. El ne spune că Isus ar fi putut uza de puterea divinităţii Sale pentru a se salva dintr-o situaţie şi a triumfa astfel asupra puterilor întunericului. Acest lucru nu l-ar fi adus în situaţia de a deveni păcătos, asemenea lui Adam, care pierduse neprihănirea ce-i fusese dată de Isus. Cu alte cuvinte, Isus se putea folosi de autoritatea Sa de Dumnezeu, ce-i aparţine veşnic de drept, pentru a-l alunga pe diavolul şi a scăpa din strânsoarea ispitelor demonilor, triumfând asupra lor. Acesta era un drept divin pe care ar fi putut să-l folosească; numai că, procedând în felul acesta, ar fi încălcat legământul cu Tatăl şi nu mai putea fi deloc un reprezentant al omului, fiindcă pur şi simplu nu ne putea reprezenta folosindu-şi puterea creatoare, puterea divinităţii Sale, ca să se salveze din pustia ispitirii, de exemplu.
Deci, nu era nevoie ca Isus să devină păcătos, pentru a putea fi înfrânt, ci era suficient să fie determinat cumva de diavolul să apeleze la propria-i putere divină pentru a-l alunga pe el şi demonii lui, ca să iasă din lupta cu ei fără suferinţă. Prin urmare, dacă Isus ar fi dat greş în a ne reprezenta în mod deplin, el nu ar fi devenit un păcătos, asemenea lui Adam, dar ar fi fost înfrânt de diavolul, iar planul mântuirii ar fi fost zădărnicit pentru totdeauna, Satana şi demonii s-ar fi salvat. Însă, influenţa acestei înfrângeri s-ar fi răsfrânt definitiv asupra împărăţiei lui Dumnezeu şi asupra celor trei persoane ale Dumnezeirii. Isus, Fiul lui Dumnezeu şi al omului, s-ar fi întors în cer, dar numai ca înfrânt.
Acum, să lăsăm Duhul lui Dumnezeu să ne edifice în privinţa situaţiei în care Hristos ar fi devenit păcătos în natura lui omenească, asemenea lui Adam. Nu voi face nici cea mai mică încercare să presupun ceva sau să arunc vreo ipoteză personală în această problemă deosebit de interesantă, căci rezolvarea ei este demnă de numele lui Dumnezeu şi poartă direct amprenta Tatălui din cer. Cred că a sosit timpul să înţelegem că solia îngerului al treilea conţine tot adevărul descoperit pentru mântuirea omului. Nu lipseşte absolut nimic din cadrul acestei solii; ba mai mult, adevăruri revelatoare, proaspete şi curate vor ieşi la iveală, fiind încărcate cu toată puterea Dumnezeirii, căci ele vor fi slava îngerului al patrulea prin care va fi luminat întregul pământ.
Aşadar, ce s-ar fi întâmplat cu persoana Mântuitorului dacă ar fi cedat vreunei ispite, căzând sub puterea lui Satana? Ar fi pierit ca persoană cu înfăţişare umană sau ar fi putut să-şi reia locul în cer, dar bineînţeles ca un înfrânt, purtând ruşinea înfrângerii pe vecie, asemenea unui stigmat? Stă scris:
"Dacă Satana l-ar fi făcut pe Hristos să păcătuiască în cel mai mic amănunt, el ar fi strivit capul Mântuitorului. Dar el n-a putut decât să-i rănească călcâiul. Dacă ar fi strivit capul lui Hristos, ar fi pierit speranţa neamului omenesc. Mânia divină ar fi venit asupra Lui, aşa cum a venit asupra lui Adam. Hristos şi biserica ar fi rămas fără speranţă." Gânduri despre cartea Apocalipsei, cap. Întruparea Fiului lui Dumnezeu, subcap. În privinţa caracterului Său omenesc, Hristos a fost fără păcat, par. 1.
În situaţia în care Fiul omului ar fi păcătuit, chiar şi în cel mai mic detaliu, atunci El şi biserica ar fi rămas fără speranţă, mânia lui Dumnezeu căzând asupra lor. Mânia lui Dumnezeu căzută asupra lui Adam a însemnat despărţirea de Dumnezeu, dar nu şi imposibilitatea ca el şi urmaşii lui să poată fi mântuiţi prin pocăinţă şi credinţă. În urma acestui adevăr, putem trage concluzia, fără să greşim, că atât Hristos, cât şi biserica ar fi ajuns în starea de despărţire de Dumnezeu, de viaţa lui Dumnezeu. Acum, nu ar însemna acest lucru că persoana Mântuitorului ar fi fost pierdută pentru eternitate? Trebuie să fim foarte atenţi la răspuns, căci se aseamănă foarte bine cu rătăcirea că a doua Persoană a Dumnezeirii, Isus Hristos, dacă ar fi dat greş în misiunea Sa de salvare a omului, indiferent cum, El ar fi fost pierdut pentru veşnicie, adică ar fi murit şi ar fi dispărut din rândul celor trei persoane ale Dumnezeirii.
Traducerea în limba română către aşa ceva trimite mintea cititorului, şi asta pentru că nu a respectat, din neatenţie, intenţia profetului şi nici gândul lui Dumnezeu. Ca să răspundem potrivit minţii lui Dumnezeu, atunci trebuie să avem în vedere persoana Mântuitorului, în calitatea Sa unică de Dumnezeu-om. Întruparea Fiului lui Dumnezeu presupunea realitatea îmbrăcării sau învelirii propriei naturi personale dumnezeieşti cu natura omului degradată de păcat. În pântecele Mariei, a avut loc îmbinarea sau unirea celor două naturi, divină şi umană, în mod cu totul tainic, rezultatul fiind Dumnezeu cu înfăţişare de om, cu individualitate distinctă, în urma unirii celor două naturi, şi cu personalitate omenească, nicidecum divină.
Fiecare natură care, prin unire, forma Omul Isus Hristos, era distinctă şi au fost păstrate distincte tot timpul, deşi unite una cu cealaltă. În această situaţie, Fiul lui Dumnezeu era pregătit să se manifeste în mod deplin ca om, asemenea oamenilor, în toate privinţele, cu excepţia păcatului acestuia, căci Isus nu s-a născut cu păcătoşenia omului.
"În Hristos au fost unite divinitatea şi umanitatea, Creatorul şi creatura. Natura lui Dumnezeu, a cărui lege a fost călcată, şi natura lui Adam, călcătorul ei, se întâlnesc în Isus, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul omului." The S.D.A. Bible Commentary, vol. 7, pag. 926.
"Hristos a avut două naturi: natura omului şi natura lui Dumnezeu.
În El, divinitatea şi umanitatea au fost îmbinate şi, prin păstrarea fiecărei naturi distincte, El a oferit lumii o reprezentare a caracterului lui Dumnezeu şi a caracterului unui om desăvârşit." Gânduri despre cartea Apocalipsei, cap. Întruparea Fiului lui Dumnezeu, subcap. Când Hristos a venit pe pământ, El nu a schimbat divinitatea cu umanitatea, ci a unit natura umană cu natura Sa divină, par. 1.
"Dar, deşi slava divină a lui Hristos a fost acoperită pentru un timp şi eclipsată prin acceptarea naturii omeneşti, totuşi El nu a încetat să fie Dumnezeu. Omenescul nu a loc locul divinităţii şi nici divinitatea locul omenescului. Aceasta este taina evlaviei. Omenescul şi divinitatea au fost în Hristos una, strânse şi inseparabile, şi totuşi ele au o individualitate distinctă. Deşi Hristos s-a umilit pe Sine pentru a deveni om, dumnezeirea era totuşi proprietatea Sa." The S.D.A. Bible Commentary, vol. 5, pag. 1129.
Un lucru care trebuie ştiut de toţi creştinii este acela că Dumnezeu nu poate fi afectat niciodată de ispite şi de păcat, adică nu poate păcătui sub nici o formă orice s-ar întâmpla. Stă scris: "Nimeni, când este ispitit, să nu zică: >Sunt ispitit de Dumnezeu<. Căci Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău, şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni." Iacov 1,13. Potrivit acestui adevăr indestructibil şi clar, atunci înseamnă că, Isus în natura lui divină, care este proprietatea Sa de drept din veşnicie, pe care a îmbrăcat-o cu o natură umană predispusă păcătuirii, nu putea fi ispitit de Satana şi nici nu putea fi făcut să păcătuiască vreodată în nici un timp şi în nici o împrejurare. Deci, nu putem vorbi niciodată de faptul că Isus ar fi păcătuit în natura lui de Dumnezeu, deci ca Dumnezeu. Aşa ceva este imposibil. De aceea se spune limpede că cele două naturi ale Sale erau distincte, deşi unite, una fiind indestructibilă şi cu neputinţă de ispitit, aceasta fiind natura Lui divină, iar cealaltă, natura omenească, slabă, decăzută şi păcătoasă, plină de infirmităţile care ne sunt prea bine cunoscute, care putea fi şi a fost asaltată de ispitele lui Satana.
Aşa că, dacă Isus ar fi cedat în faţa vreunei ispite a lui Satana, şi ar fi devenit astfel păcătos, ar fi făcut-o omul Isus în natura Lui omenească, prin mintea şi voinţa Sa omeneşti. Numai natura umană putea fi mânjită de păcat, niciodată natura divină. Toate alegerile şi deciziile lui Isus au fost făcute potrivit minţii Lui omeneşti specifică unei naturi omeneşti slabe şi păcătoase, aşa cum preluase El din Maria această natură. El se obligase, prin legământ, să trăiască asemenea omului, să gândească, să simtă şi să se manifeste asemenea unui om, cu tot ce implică noţiunea de om, cu excepţia păcătoşeniei acestuia.
"El a îmbrăcat divinitatea Sa cu natura omenească. A fost tot timpul Dumnezeu, dar nu s-a manifestat ca Dumnezeu...
Ca membru al familiei omeneşti, a fost muritor, dar ca Dumnezeu, El era Izvorul vieţii pentru lume." Gânduri despre cartea Apocalipsei, cap. Întruparea Fiului lui Dumnezeu, subcap. Isus ca om, par. 2, 3.
Aşadar, putem spune cu certitudine că, dacă Mântuitorul ar fi păcătuit, cedând ispitelor lui Satana, El ar fi făcut-o doar în natura Lui omenească, nicidecum în cea divină. Numai în acest sens trebuie să înţelegem că Isus şi biserica ar fi rămas fără speranţă. Persoana lui Isus din Nazaret, vreau să spun omul Isus, ar fi trebuit să sufere mânia şi judecata lui Dumnezeu, ca orice om care nu beneficiază de sângele ispăşirii. Păcătuirea lui Hristos ar fi făcut să nu poată exista sânge ispăşitor, Mântuitor, iertare şi reabilitarea omului. Biserica, adică toţi credincioşii de pe pământ, împreună cu păcătoşii, ar fi rămas fără speranţa mântuirii şi a vieţii veşnice.
Fiindcă Duhul lui Dumnezeu ne vorbeşte despre două naturi distincte, unite în Isus din Nazaret, ca Fiu al omului, atunci devine limpede că rezultatul păcătuirii lui Hristos ar fi condus la pierderea dumnezeirii Sale. Această pierdere nu înseamnă anihilare sau pieire, căci natura divină este indestructibilă şi nemuritoare. Asta înseamnă că divinitatea din omul Isus Hristos s-a fi întors din nou în ceruri, pe aceeaşi cale cum a fost adusă pe pământ, adică prin intermediul celei de a treia Persoane a Dumnezeirii, Duhul Sfânt. Câtă vreme Isus rămânea credincios Tatălui şi planului de mântuire, tot atâta vreme îşi putea păstra dumnezeirea Sa. Să luăm aminte la aceste cuvinte inspirate, pline de putere: "Divinitatea Sa nu putea fi pierdută atâta timp cât El rămânea credincios şi drept loialităţii Sale." Gânduri despre cartea Apocalipsei, cap. Întruparea Fiului lui Dumnezeu, subcap. Cele două naturi au fost una, strânse şi inseparabile, deşi fiecare are o individualitate distinctă, par. 1.
Putem conchide, pe baza tuturor celor afirmate, că păcătuirea lui Isus însemna realmente pieirea omului Isus din Nazaret, ca orice om păcătos, lipsit de sânge ispăşitor, fapt care aducea cu sine şi pierderea divinităţii Sale. În cer, Fiul lui Dumnezeu, dezbrăcat de omenescul Său înfrânt, şi-ar fi recăpătat chipul de odinioară, de înger, dar era obligat să accepte ruşinea unei înfrângeri veşnice, ceea ce înseamnă o pierdere veşnică a tot ce ţine de împărăţia lui Dumnezeu, inclusiv scaunul Său de domnie. Înfrângerea Sa ar fi dat credit deplin insinuărilor lui Satana, principiile sale trebuind să devină un mod de viaţă pentru locuitorii Cerului şi ai întregului Univers. Înfrângerea Fiului lui Dumnezeu ar fi îndreptăţit pe vecie caracterul lui Satana şi comportamentul propus de el, şi anume un comportament fără legea vieţii, legea celor zece porunci, unde constrângerea, cruzimea şi violenţa sunt la ele acasă.
Duhul Sfânt ne invită la o înţelegere mai înaltă a riscului pe care şi l-a asumat Isus; de asemenea doreşte să înţelegem că Fiul lui Dumnezeu, întrupat ca om, se putea dezbrăca oricând de natura Lui omenească, fie prin voinţă divină, fie prin cedarea în faţa ispitelor lui Satana, deci în situaţia când păcătuia ca om. Fiul lui Dumnezeu, păcătuind ca om presupunea ca un fapt real obligativitatea dezbrăcării naturii Lui divine de natura omenească, de-acum supusă puterii păcatului, şi întoarcerea în Cer ca înfrânt. Este aşa fiindcă divinitatea nu poate muri, nu poate păcătui şi nici măcar nu poate fi ispitită. Isus din Nazaret nu putea păcătuia niciodată în natura Lui divină. Aşa ceva era de-a dreptul imposibil. Fiul lui Dumnezeu putea ceda ispitei şi putea păcătui doar în natura Lui omenească, aceasta fiind distinctă de natura Lui divină. Dumnezeirea nu poate fi pângărită de nici o formă de manifestare a existenţei păcatului.
În concluzie, când citim că Hristos a riscat eşecul, înfrângerea şi pierderea veşnică, acest fapt înseamnă exact ceea ce Duhul lui Dumnezeu ne-a descoperit mai sus. În ambele cazuri divinitatea lui Isus ar fi trebuit să accepte înfrângerea survenită prin intermediul naturii omeneşti. Dacă ar fi încălcat legământul cu Tatăl, folosindu-şi puterea pentru a scăpa de ispite sau pentru a ieşi dintr-o situaţie neplăcută, triumfând prin ea asupra lui Satana şi demonilor, atunci Fiul lui Dumnezeu, cu înfăţişarea de om, aşa cum s-a născut pe pământ, se putea întoarce în cer înfrânt şi plin de ruşine, fără ca omul să poată fi mântuit şi fără drept la puterea supremă, pe care trebuia să o împartă cu Satana, dacă ar fi fost cu putinţă aşa ceva. De asemenea, dacă ar fi fost făcut să păcătuiască, indiferent cum, de către diavolul, atunci omul Isus din Nazaret ar fi pierdut divinitatea sa sau natura lui divină, urmând, în singura calitate ce îi mai rămânea, aceea de simplu om, să sufere mânia lui Dumnezeu, fără iertare, căci sânge ispăşitor nu cursese, fiindcă a fost înfrânt definitiv de diavolul. Divinitatea s-ar fi întors la tronul lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, reluându-şi chipul de odinioară, acela de înger, dar în calitate de Dumnezeu înfrânt ca om. O ruşine veşnică ar fi urmat să înfrunte şi să sufere Dumnezeirea, din cauza eşecului şi al pierderii suferite de Fiul Său.
Aşa că, mântuirea noastră a comportat un risc îngrozitor, teribil şi neînchipuit de îngrozitor, pe care a hotărât să şi-l asume singur şi neconstrâns Fiul minunat al lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, al tuturor. Ce putem spune, ce cuvinte să folosim pentru a-i mulţumi că a biruit în numele omului, că a fost reprezentantul nostru într-un mod desăvârşit şi că mijloceşte pentru noi, sus în sanctuarul ceresc, în dorinţa Lui nestinsă să ne ştie mântuiţi! E o minune că trăim, dar e dincolo de putinţa de a înţelege vreodată dragostea infinită a lui Dumnezeu, care s-a supus la un asemenea risc de dragul omului păcătos şi neascultător. Minunează-te cerule şi rămâi încremenit pământule!
"Apoi, pe măsură ce gloriile căminului cel veşnic izbucnesc asupra simţurilor noastre extaziate, ne vom aminti că Isus a lăsat toate acestea pentru noi, că El nu numai că a devenit un exilat din curţile cereşti, ci şi-a asumat riscul eşecului şi al pierderii veşnice." The Desire of Ages (Hristos Lumina Lumii), cap. The Victory (Biruinţa), ultimul paragraf.
