Limbajul violent al Bibliei

Cred că va fi de folos să abordăm o problemă care a lăsat în urma ei multe semne de întrebare, nedumeriri, care a provocat totodată dihonii, împărţind biserica în partide care susţin un punct de vedere sau altul, în funcţie de înţelegerea fiecăruia. Mărturisesc că nu este deloc o problemă uşoară. Ea necesită multă atenţie şi o bună înţelegere a felului de gândire a Duhului Sfânt, adică a modului cum Dumnezeu doreşte să înţelegem mesajul divin îmbrăcat în cuvinte omeneşti slabe, specifice lumii păcatului în care trăim.

Până la urmă, Biblia este o carte scrisă de oameni inspiraţi de Dumnezeu, oameni care în bună parte nu au avut privilegiul unei educaţii înalte, dar care s-au lăsat educaţi într-o şcoală mai înaltă, şi anume şcoala umblării cu Dumnezeu. Limba folosită şi expresiile care o îmbogăţeau erau umane, slabe şi cu deficienţe. Ce ar fi putut folosi Dumnezeu mai bun, a folosit, iar acesta era doar un limbaj specific omului căzut în păcat. Neprihănirea lui Dumnezeu nu a avut ca scop să îmbogăţească vocabularul unei limbi şi nici să facă sfânt limbajul uman; ea nu are de-a face cu limba, ci cu inima, cu mintea omului. Este adevărat, pe de altă parte, că oamenii care au scris Biblia au folosit limba comună, obişnuită a omului de jos, a maselor, pentru ca mesajul divin să poată pătrunde în absolut toate clasele. Nici un scriitor al Bibliei nu a folosit expresii din lumea academică a celor învăţaţi, expresii specifice filozofiei sau altor ramuri înrudite cu aceasta.

Oamenii, care au ales să îl slujească pe Dumnezeu, au fost inspiraţi să folosească cel mai uşor şi accesibil limbaj al vremii în care au trăit fiecare dintre ei; se poate spune că au fost inspiraţi să aleagă şi să folosească cele mai uşoare şi cele mai simple cuvinte pe care absolut toţi oamenii din toate erele să le poată înţelege fără probleme, dacă se poate. Un limbaj nepretenţios, dar plin de putere, cu un anumit farmec specific influenţei Inspiraţiei divine. Ei au fost făcuţi să înţeleagă frumuseţea caracterului lui Dumnezeu, atât cât le-a stat în putinţă, în funcţie de darurile căpătate prin moştenire de la părinţii lor. Dumnezeu a făcut ca aceste talente ale minţii şi cugetului lor să fie îmbogăţite cu noi descoperiri ale caracterului Său, iar ei, plini de acest frumos divin, au încercat să îl exprime şi să îl aştearnă în scris potrivit cu toată dibăcia lor. Dumnezeu nu a fost cu mâna lor inspirând cuvintele scrise, întrucât nu cuvintele sunt inspirate în Biblie, ci mesajul conţinut şi redat în aceste cuvinte, pur omeneşti până la urmă, mesaj care până la urmă a devenit Cuvântul lui Dumnezeu pentru oameni.

Prin urmare, Biblia este o carte divino-umană, în sensul că Dumnezeu l-a inspirat cu gânduri, cu idei despre împărăţia harului, despre caracterul lui Dumnezeu, despre adevăr şi mântuire, etc., pe omul aflat sub binecuvântarea influenţei Duhului Sfânt, dar şi în sensul că omul le-a redat în scris doar într-un limbaj obişnuit, strict omenesc, un limbaj slab şi păcătos. Nici nu se putea altfel, şi aici trebuie să cădem toţi de acord. De reţinut, deci, că Dumnezeu nu a influenţat limba cuiva, ca şi cum ar fi căutat să creeze una fără deficienţele şi slăbiciunile omeneşti, caracteristice lumii noastre, ce nu a mai existat până atunci, ci El a inspirat mintea profetului umplând-o cu gânduri despre o lume sau o împărăţie care ne este străină, dar care există, o lume reală în care nu există păcat, o lume care este echivalentul veşniciei şi care nu cunoaşte moartea, o lume care este acel acasă pentru orice suflet omenesc care o doreşte cu toată inima şi ar da orice să o aibă, o lume a lui Dumnezeu creată să se bucure şi să fie fericită încontinuu, o lume plină de vitalitate şi de sănătate, o lume a unei tinereţi fără bătrâneţe, o lume a lui Isus Hristos, căci ce poate însemna această lume fără Isus Hristos care este Fiul lui Dumnezeu?

Pur şi simplu, Dumnezeu a încercat să aducă şi a adus principiile lumii veşnice în lumea noastră prin oamenii care s-au lăsat călăuziţi de El şi pe care aceştia le-au îmbrăcat în cuvinte omeneşti, pentru ca noi toţi ceilalţi, care citim Biblia, să le credem şi să trăim după ele. Numai că aceste principii intră în conflict dur cu principiile lumii noastre păcătoase, cu principiile păcatului, care ţine lumea în robia lui cruntă. Cele mai contestate sunt principiile care subliniază sau scot în relief caracterul lui Dumnezeu în Vechiul Testament. Problema este că acestea sunt exprimate, sunt redate într-un limbaj omenesc slab. Din cauza influenţelor vremii, a culturii, a obiceiurilor, a educaţiei şi a învăţăturilor filozofiei şi mai ales a teologiei, aceste principii care întregesc caracterul lui Dumnezeu sunt înţelese cu totul şi cu totul greşit de majoritatea creştinilor, chiar de către aceia care zic că îl urmează pe Isus şi că pun în practică învăţăturile Lui.

Principiul fundamental care stă la baza caracterului lui Dumnezeu este dragostea. Un alt principiu care îl întăreşte pe cel dintâi este că Dragostea nu se schimbă, că în Dumnezeu nu există nici umbră de mutare. "Cine nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste... Şi noi am cunoscut şi am crezut dragostea pe care o are Dumnezeu faţă de noi. Dumnezeu este dragoste; şi cine rămâne în dragoste rămâne în Dumnezeu, şi Dumnezeu rămâne în el." 1Ioan 4,8.16. "Orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit este de sus, coborându-se de la Tatăl luminilor, în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare." Iacov 1,17.

Cu toate acestea, atunci când citim în Scripturile adevărului că Dumnezeu a făcut să plouă pucioasă şi foc peste Sodoma si Gomora, că a lovit sau a omorât pe toţi întâii născuţi ai Egiptului, ori că a poruncit evreilor să treacă prin ascuţişul sabiei cetatea, bărbaţi, femei şi copii, bătrâni, oi, boi, etc., creştinii cred realmente că acest limbaj descoperă caracterul lui Dumnezeu, că El fiind atotputernic poate face orice, că dragostea lui Dumnezeu, care nu se schimbă, îi impune să facă aceste lucruri oribile, în scopul stopării păcatului. Dar, în mod incredibil, nu cred acelaşi lucru despre Isus Hristos cel întrupat, pentru că în modul Său de manifestare, în propria Sa viaţă nu s-au văzut astfel de atitudini!

În mod absolut cert, Dumnezeul Vechiului Testament este acelaşi cu Isus Hristos din Noul Testament, că Dumnezeul care a vorbit tuturor văzătorilor şi profeţilor în Vechiul Testament este exact acelaşi care s-a întrupat pentru a ne mântui din păcat. Yahweh al Vechiului Testament sau Acela care s-a recomandat lui Moise drept "Eu sunt Cel ce sunt" este Mesia Noului Testament care a spus despre Sine iudeilor batjocoritori că este "Eu sunt", adică exact una şi aceeaşi Persoană de peste tot din Vechiul Testament. Cum e posibil să credem în două feluri despre Dumnezeu? De ce îl acceptăm mai lesne pe Mesia Noului Testament şi îl detestăm pe Dumnezeul Vechiului Testament, dacă totuşi, după cum mărturisesc fără echivoc Scripturile, sunt una şi aceeaşi Persoană sublimă?

Unii creştini cred în mod sincer că Dumnezeu nu nimiceşte, deşi Biblia declară tocmai contrariul, alţii că Dumnezeu distruge, fiindcă dacă n-ar face-o atunci nu ar fi drept şi nici Judecător. Nu voi face nici cea mai mică încercare să intru pe terenul acesta disputat de ambele tabere, ci voi scoate la lumină principiul după care trebuie înţeles caracterul lui Dumnezeu în Vechiul Testament, ajutat tot de Vechiul Testament. Pentru aceia care doresc să se lase învăţaţi de Maiestatea cerului în această privinţă, se va împlini Scriptura care spune: "Dar cărarea celor neprihăniţi este ca lumina strălucitoare, a cărei strălucire merge mereu crescând până la miezul zilei". Proverbe 4,18.

În primul rând, Biblia este cartea contrastelor, a contradicţiilor aparente, nu reale, întrucât în ea nu există contradicţii reale; dacă ar exista atunci Dumnezeu nu este consecvent cu Sine. În ea există declaraţii scrise, de felul celor care subliniază în mod vădit că Dumnezeu a trimis foc, a omorât sau a dat poruncă să fie omorâţi chiar copii, care în opinia noastră ar fi putut fi inocenţi, declaraţii care nu sunt o greşeală din partea autorului lor, adică a aceluia care le-a scris sub inspiraţia lui Dumnezeu. Aceste cuvinte subliniază o realitate, o stare de fapt, care l-au obligat pe Dumnezeu, pe Isus Hristos de fapt, să ia atitudine, o atitudine pe care în mintea noatră o asociem lesne cu dreptatea, dar şi cu cruzimea. Nu există nici o problemă pentru majoritatea creştinilor să asocieze dreptatea, inclusiv cruzimea născută în urma manifestării dreptăţii divine, cu caracterul lui Dumnezeu. Acesta este un adevăr de necontestat, din păcate.

În tot acest tablou, un fapt este cert, că acele cuvinte spun ceea ce spun şi nimeni nu trebuie să încerce să le schimbe, fiindcă, aşa cum vom vedea, ele au un farmec aparte, scot în evidenţă un fapt despre adevăratul caracter al lui Dumnezeu în toate acele împrejurări. De-a lungul timpului fiecare a înţeles exact ceea ce spun cuvintele respective, fără să se gândească de fapt ce vrea să ne transmită Duhul Sfânt prin ele, El fiind Artizanul întregii Scripturi. Ne aducem aminte în acest punct al studiului nostru că nu cuvintele în sine sunt inspirate, ci mesajul pe care ele au menirea să-l descopere. Nu înseamnă deloc că cuvintele acelea sunt greşite; ele îşi au locul lor bine determinat acolo, şi au menirea să descopere cu adevărat frumuseţea desăvârşită a caracterului lui Dumnezeu, întocmai după cum carnea şi sângele lui Hristos au descoperit, deşi în pofida slăbiciunii şi deteriorării lor, caracterul lui Dumnezeu la modul cel mai elocvent cu putinţă, astfel încât îngerii au ajuns să rupă orice verigă de simpatie pentru diavolul!

Da, ceea ce a fost întruparea lui Hristos pe pământ, este întocmai întruparea Cuvântului sau a gândului lui Dumnezeu în Sfintele Scripturi. Despre trupul şi înfăţişarea lui Isus Scripturile declară că "N-avea nici frumuseţe, nici strălucire ca să ne atragă privirile, şi înfăţişarea Lui n-avea nimic care să ne placă", Isaia 53,2, deşi cu toate acestea El a descoperit toată slava Dumnezeirii necesară mântuirii omului care crede; întocmai astfel este şi cu Biblia, ea este întruparea gândului lui Dumnezeu în limbajul omenesc slab şi păcătos, plin de cusururi, adică un limbaj care n-are nici frumuseţe, nici strălucire, nimic care să ne placă. Nu trebuie să ne lăsăm păcăliţi de cuvintele care exprimă un anumit fapt despre atitudinea lui Dumnezeu, ci trebuie să descoperim în ele caracterul neprihănit al lui Dumnezeu ascuns. Acesta este principiul fundamental pentru înţelegerea caracterului lui Isus din Vechiul Testament - ceea ce a fost întruparea lui Mesia între oameni, întocmai, la fel, cu desăvârşire trebuie să fie şi întruparea gândului lui Dumnezeu într-un limbaj omenesc slab în Sfintele Scripturi. După cum Isus Hristos este întruparea lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor, în trupul oamenilor păcătoşi, tot la fel Biblia este întruparea lui Dumnezeu, a Cuvântului veşnic, în mijlocul oamenilor, în limbaj omenesc slab şi păcătos.

Ca să îl deosebim bine pe Dumnezeul cerului în trupul lui Isus avem nevoie de Duhul Sfânt; tot la fel, dacă dorim să deosebim bine caracterul lui Dumnezeu în Biblia Vechiului Testament, atunci avem nevoie de Duhul Sfânt, întrucât El este Acela şi Singurul care a îmbrăcat pe Dumnezeu, gândul Lui, în formă de exprimare umană. Aşadar să purcedem să descoperim mesajul divin conţinut în cuvinte care ne trimit la exasperare, îndoială şi nedorinţă de a-l cunoaşte pe Dumnezeu. Trebuie să spun că Satana s-a folosit de acest limbaj al Vechiului Testament semănând multe erori, şi încă grave, despre caracterul neasemuit de frumos şi liniştit al lui Dumnezeu. Acum, vom da vălul la o parte şi vom pătrunde în frumuseţea mirifică a modului de manifestare a lui Dumnezeu în anumite împrejurări, folosindu-ne exact de limbajul Bibliei cu privire la acţiunea Lui în raport cu anumiţi oameni ai Bibliei.

Aşadar, cum trebuie să înţelegem limbajul Bibliei, atunci când citim că Dumnezeu, bunăoară, a omorât? În Scripturi ni se spune limpede că "gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre." Isaia 55,8.9. Asta înseamnă că, potrivit acestui principiu, acesta fiind al doilea prin care vom înţelege gândul lui Dumnezeu exprimat în cuvinte omeneşti, nu cuvintele sunt atât de importante, cât mesajul pe care acestea le conţine. Deci, vom lua cuvintele ca atare şi vom lăsa înţelesul lor adevărat în seama Duhului Sfânt, până când acestea, cuvintele respective, ne vor dezvălui adevăratul lor înţeles cu privire la caracterul imuabil al lui Dumnezeu. În acelaşi timp, voi lăsa Biblia să se explice singură, aşa după cum ne învaţă să facem chiar Duhul adevărului.

Voi lua două exemple biblice şi voi lăsa apoi ca acele cuvinte să fie explicate prin intermediul altor părţi din Scripturi. Prin urmare, cum omoară Dumnezeu? Să luăm cazul lui Saul, primul rege al evreilor. Despre el, Biblia declară într-un mod clar că "Saul a murit, pentru că s-a făcut vinovat de fărădelege faţă de Domnul, al cărui cuvânt nu l-a păzit, şi pentru că a întrebat şi cerut sfatul celor ce cheamă morţii. N-a întrebat pe Domnul: de aceea Domnul l-a omorât, şi împărăţia a dat-o lui David, fiul lui Isai". 1Cronici 10,13.14. În această parte a Scripturii se spune limpede că Dumnezeu l-a omorât pe Saul. Cuvintele nu sunt o greşeală de exprimare, ci prin ele Duhul Sfânt declară o realitate petrecută în dreptul lui Saul.

Totuşi, în altă parte a Scripturii ni se spune într-un mod vădit că nu Dumnezeu l-a omorât pe Saul, că de fapt acesta s-a sinucis. "Filistenii au urmărit pe Saul şi pe fiii lui şi au ucis pe Ionatan, Abinadab şi Malchişua, fiii lui Saul. Saul a fost prins în toiul luptei; arcaşii l-au ajuns şi l-au rănit greu. Saul a zis atunci celui ce-i ducea armele: >Scoate-ţi sabia şi străpunge-mă, ca nu cumva aceşti netăiaţi împrejur să vină să mă străpungă şi să-şi bată joc de mine<. Cel ce-i ducea armele n-a voit, căci îi era teamă. Şi Saul şi-a luat sabia şi s-a aruncat în ea. Cel ce ducea armele lui Saul, văzându-l mort, s-a aruncat şi el în sabia lui şi a murit împreună cu el. Astfel au pierit, în acelaşi timp şi în aceeaşi zi, Saul şi cei trei fii ai lui, cel ce-i purta armele şi toţi oamenii lui." 1Samuel 31,2-6.

Cele două declaraţii sunt contradictorii, deşi adevărate, dar cu toate acestea ele sunt complementare, se completează una pe alta. În timp ce una ne dezvăluie, în plan uman, potrivit realităţii cu care toţi suntem familiarizaţi, faptul că Saul şi-a luat singur viaţa, cealaltă ne descoperă o realitate divină, o realitate aşa cum este văzută de Dumnezeu, aşa cum de fapt este înţeleasă în plan divin, potrivit Cerului! Aşadar, avem înţelegerea omenească şi înţelegerea divină. Toţi ştim că Saul s-a sinucis şi că nu Dumnezeu l-a omorât. Asta înseamnă că "a omorî" are un anumit înţeles potrivit limbajului uman, dar cu totul alt înţeles potrivit mesajului divin conţinut în astfel de cuvânt. Aşa declară Scriptura, că gândurile lui Dumnezeu nu sunt gândurile noastre, deci modul cum trebuie înţeleasă această situaţie referitoare la Saul trebuie să fie înţeleasă doar aşa cum o cere realitatea ascunsă de privirile muritorilor, o realitate ce e musai să fie percepută prin ochii şi mintea lui Dumnezeu, de aceea se spune că Dumnezeu l-a omorât pe Saul.

Mai întâi, se declară realitatea petrecută în plan uman, iar după aceea motivul sau cauza pentru care a fost împins Saul să-şi ia viaţa. În plan uman, potrivit felului omului păcătos de a înţelege o acţiune şi aşa cum şi trebuie descrisă şi înţeleasă o astfel de acţiune despre care vorbim, Saul s-a omorât singur. Dar care să fie cauza? Cauza este îmbrăcată şi ascunsă în cuvintele "Domnul l-a omorât" pe Saul. Ce făcuse în realitate Saul de a ajuns să-şi ia singur viaţa? Cuvântul cel sigur al Bibliei ne spune: "Saul a murit, pentru că s-a făcut vinovat de fărădelege faţă de Domnul, al cărui cuvânt nu l-a păzit, şi pentru că a întrebat şi cerut sfatul celor ce cheamă morţii". Făcându-se vinovat de fărădelege prin faptul că nu a respectat cuvântul lui Dumnezeu să nu se ducă la vrăjitori să ceară sfatul, Saul a păcătuit direct împotriva Duhului Sfânt, care l-a părăsit pentru totdeauna.

     "Saul se aşezase cu totul sub puterea lui Satana; şi acum, acela a cãrui unică plăcere este de a aduce mizerie şi ruină a folosit cât a putut mai mult această ocazie prielnică pentru a aduce pieirea asupra nefericitului împărat." Patriarhi şi profeţi, cap. Moartea lui Saul, par. 11.

Cine l-a împins pe Saul să se sinucidă? Aşa după cum se declară mai sus, însuşi Satana. Aşadar, când în Scripturi se spune că Dumnezeu a omorât, noi trebuie să înţelegem că Lui i s-a luat dreptul şi orice ocazie de a mai salva sufletul omenesc de la piere chiar de către sufletul respectiv. El şi-a retras harul, adică mijlocirea duioasă a Duhului Sfânt, iar sufletul sau omul a rămas pentru totdeauna la cheremul stăpânului pe care şi l-a ales de bunăvoie, adică Satana.

Să luăm un alt exemplu relevant în acest sens. În Bible se spune limpede că: "Domnul s-a aprins de mânie din nou împotriva lui Israel; şi a stârnit pe David împotriva lor, zicând: >Du-te şi fă numărătoarea lui Israel şi a lui Iuda<... David n-a făcut numărătoarea celor în vârstă de la douăzeci de ani în jos din Israel, căci Domnul făgăduise că va înmulţi pe Israel ca stelele cerului. Ioab, fiul Ţeruiei, începuse numărătoarea, dar n-a isprăvit-o, căci Domnul se mâniase pe Israel, din pricina acestei numărători care n-a fost trecută în Cronicile împăratului David". 2Samuel 24,1; 1Cronici 27,23.24. Aici se arată că Dumnezeu l-ar fi aţâţat pe David să facă numărătoarea bărbaţilor de luptă de la douăzeci de ani în sus.

Dar în altă parte a Scripturii ne este descoperit tocmai un lucru contrar cu privire la acest caz. "Satana s-a sculat împotriva lui Israel şi a aţâţat pe David să facă numărătoarea lui Israel... Porunca aceasta n-a plăcut lui Dumnezeu, care a lovit pe Israel. Şi David a zis lui Dumnezeu: >Am săvârşit un mare păcat făcând lucrul acesta! Acum, iartă fărădelegea robului Tău, căci am lucrat în totul ca un nebun!<" 1Cronici 21,1.7.8. Cum să înţelegem aceste două declaraţii aparent contradictorii? Ca şi în primul caz expus mai sus referitor la moartea lui Saul. Duhul Sfânt ne înfăşişează fapta lui David, cât şi cauza care a stat în spatele acţiuni sale.

Noi ar trebui să ştim pentru totdeauna că Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni, nu are plăcere să aţâţe pe cineva ca să înfăptuiască tocmai păcatul de care El doreşte atât de mult să ne ferim! David ştia că nu trebuie să facă numărătoarea poporului apt de luptă, chiar Ioab îi atrăsese atenţia cu privire la acest lucru deosebit de grav. "Ioab a răspuns: >Domnul să facă pe poporul Lui încă de o sută de ori pe atât! Împărate, domnul meu, nu sunt ei toţi slujitori ai domnului meu? Dar pentru ce cere domnul meu lucrul acesta? Pentru ce să faci pe Israel să păcătuiască astfel?<" 1Cronici 21,3. Însuşi David simţea că îi bate inima în piept conştient că săvârşea un păcat. "David a simţit cum îi bătea inima, după ce făcuse numărătoarea poporului. Şi a zis Domnului: >Am săvârşit un mare păcat, făcând lucrul acesta! Acum, Doamne, binevoieşte şi iartă nelegiuirea robului Tău, căci am lucrat în totul ca un nebun!<" 2Samuel 24,10.

Să ne gândim un pic: cum ar putea Dumnezeu să ne spună să facem ceva care conduce la păcat, iar după aceea să ne acuze că am păcătuit? Cum ar putea El să ne împingă la păcat, El care urăşte păcatul şi pentru care a venit aici, la noi, să moară ca să ne scape de el? Totuşi, Biblia ne spune clar în cuvinte care nu sunt greşite că Dumnezeu l-ar fi aţâţat pe David să facă numărătoarea poporului! Aceste cuvinte decoperă o realitate divină, nu umană, arată cum gândurile şi căile lui Dumnezeu sunt diferite cu totul de gândurile şi căile noastre. Când se spune că Dumnezeu l-a aţâţat pe David să facă ceva necugetat, noi trebuie să înţelegem că El doar a îngăduit ispititorului, Satana, să îl facă pe David să păcătuiască. De ce trebuie să înţelegem aşa şi nu altfel? Pentru că Scriptura dă vălul la o parte şi ne spune care a fost cauza pentru care diavolului i s-a permis să îl ispitească pe David. Iat-o: "Ceea ce îl îndemna pe împărat să facă această lucrare era îngâmfarea şi ambiţia". Patriarhi şi profeţi, cap. Ultimii ani ai lui David, par. 3.

Îngâmfarea şi ambiţia egoistă sunt trăsături satanice, iar aceste două rele l-au oprit pe Isus să-l mai poată ajuta pe David şi, temporar, pentru scurt timp, Duhul Sfânt nu l-a putut ajuta pe împărat deoarece se lăsase în voia unor lucruri care caracterizau pe tatăl minciunii, în felul acesta locul lui Dumnezeu, prin pierderea credinţei, fiind luat imediat de către Satana, care şi-a făcut voia apelând exact la aceste trăsături care de obicei caracterizează natura umană. De astă dată, Duhul Sfânt îl descoperă direct pe iniţiatorul păcatului, pe acela care aţâţă mereu la păcat pe oameni, şi anume Satana. El l-a momit pe David, iar Dumnezeu nu a putut decât să îi permită acestuia să-l ispitească pe David fiindcă chiar asta îşi propusese, deşi ştia că nu trebuie să socotească niciodată poporul apt de luptă, fiindcă ar fi condus la ambiţie egoistă şi la îngâmfare. Aşadar, Dumnezeu l-a aţâţat pe David prin faptul că i-a îngăduit lui Satana să-şi facă lucrarea sa înşelătoare asupra lui David, căci tocmai acest lucru şi-l alesese cu încăpăţânare David.

Deci, "a aţâţa", conform înţelesului pe care îl dă Inspiraţia divină nu înseamnă deloc ceea ce definim noi prin acest verb când îl raportăm la Dumnezeu, ci înseamnă a permite să se întâmple ceva prin retragerea temporară a ocrotirii divine de la persoana care alege să facă ceva ce ştie deja că nu este bine. Mai întâi, Biblia expune cuvântul lui Dumnezeu în cuvinte omeneşti pe care noi le definim într-un fel, după înţelesul pe care li l-am dat, din experienţa de zi cu zi, iar mai apoi descoperă realitatea, adevărata cauză sau mai bine zis iniţiatorul căderii care a stat la baza acţiunii nechibzuite a lui David, că tot l-am luat pe el ca exemplu.

Nu trebuie să uităm că limbajul omenesc al Bibliei doar îmbracă mesajul divin, pe care noi trebuie să îl înţelegem în sensul dat de Dumnezeu, în sensul care caracterizează gândul lui Dumnezeu cu privire la felul cum se raportează El la o anumită împrejurare dată. Dincolo de cuvintele omeneşti trebuie să vedem şi să înţelegem mesajul divin inspirat. Ţinem minte că Dumnezeu nu se schimbă niciodată şi că El este dragoste, prin urmare şi acţiunile Sale sau modul cum rezolvă orice situaţie trebuie să fie conforme cu imuabilitatea şi dragostea Sa. Principiile pe baza cărora acţionează El sunt totdeauna morale, sănătoase, adevărate şi pline de viaţă, toate în folosul omului păcătos.

Până aici am aflat că Dumnezeu aţâţă şi omoară prin retragerea Duhului Sfânt, deci numai atunci când omul păcătuieşte şi se lasă în voia căii alese de el. Dumnezeu este silit să o facă fiindcă Satana îşi revendică stăpânirea sub care se află omul păcătos ori de câte ori omul alege să comită păcat. Hristos nu se impune cu forţa obligându-se să îl ocrotească pe om când acesta înfăptuieşte păcatul, căci păcatul este tocmai domeniul sub care se întinde stăpânirea lui Satana. Ori de câte ori ieşim de sub controlul Duhului Sfânt, Satana îşi revendică din nou stăpânirea asupra noastră, iar Dumnezeu nu îl alungă, întrucât bătălia dintre ei amândoi este o bătălie a principiilor, iar aceste principii, cele satanice şi cele divine, deşi contrare, îşi găsesc locul doar în minte. Unele triumfă asupra altora doar prin alegere, prin decizia personală a minţii. Depinde foarte mult pe care dintre ele le dorim.

     "În mod inevitabil, noi trebuie să fim sub controlul uneia sau alteia dintre cele două puteri care se luptă pentru supremaţia lumii. Nu este necesar să alegem de bunăvoie să servim împărăţiei întunericului, pentru ca să ajungem sub stăpânirea ei. N-avem decât să neglijăm să ne aliem cu împărăţia luminii. Dacă nu conlucrăm cu puterile cereşti, Satana va lua în stăpânire inima şi va face din ea locuinţa lui. Singura apărare împotriva răului este locuirea lui Hristos în inimă, prin credinţă în neprihănirea Lui. Numai când suntem legaţi strâns de Dumnezeu putem rezista efectelor nesfinţite ale iubirii de sine, ale îngăduinţei de sine şi tendinţei spre păcat. Noi putem părăsi multe obiceiuri rele şi, pentru câtva timp, putem da la o parte tovărăşia lui Satana; dar, fără o legătură vie cu Dumnezeu prin predarea noastră faţă de El, în fiecare clipă putem fi biruiţi. Fără o cunoaştere personală a lui Hristos şi o comuniune continuă cu El, suntem supuşi bunului plac al lui Satana şi până la urmă vom împlini pretenţiile lui." Hristos Lumina Lumii, cap. Cine sunt fraţii Mei?, par. 10.

Este foarte util să depunem toate sforţările pentru a înţelege felul cum s-a raportat Isus în anumite situaţii în Vechiul Testament, chiar dacă acesta este descris sau exprimat în cuvinte omeneşti limitate. Toată Biblia este inspirată, dar nu în cuvinte, ci în gândurile sau ideile pe care autorul uman le-a descris în propriile cuvinte, după puterea înţelegerii sale, aşa cum i s-a putut descoperi Dumnezeu. Mai mult decât atât, Biblia nu reprezintă nici felul de gândire, nici felul de exprimare al lui Dumnezeu, întrucât nu El este scriitorul acesteia. Cuvântul lui Dumnezeu este o îmbinare între mintea lui Dumnezeu şi mintea omului, gândul lui Dumnezeu fiind exprimat într-un limbaj specific rasei noastre, a omului căzut în păcat. Tocmai acest lucru dă un farmec cu totul aparte Bibliei.

Potrivit felului de a gândi al lui Dumnezeu, divin, fără cusur, curat, sfânt, atunci, dacă El ar fi fost scriitorul Bibliei, fără îndoială că s-ar fi exprimat nu în maniera în care citim că Dumnezeu a lovit, a omorât, a trimis foc, ş.a.m.d. Cuvinte de felul acesta ne sunt proprii nouă, pământenilor, pentru a descrie o acţiune încărcată de furie, răzbunare ori de aversiune făţişă faţă de ceva care este nedrept şi strigător la cer sau faţă de cineva care trebuie pedepsit ori omorât. Scopul acestui limbaj al Bibliei, uneori violent în dreptul lui Dumnezeu, este acela de a descoperi aversiunea lui Dumnezeu faţă de păcat şi totodată dreptatea Sa, care trebuie să se manifeste în pedepsirea acestuia! Este violent în dreptul lui Isus uneori, în Vechiul Testament, fiindcă El doreşte să ne facă să înţelegem că nu poate tolera păcatul şi manifestările acestuia. Cu toate acestea, cuvintele respective ascund o realitate ce ar trebuie să ne cutremure, şi anume faptul că ar trebui să citim în ele că violenţa lui Dumnezeu împotriva păcatului, oriunde s-ar găsi acesta, inclusiv asupra Fiului lui Dumnezeu pe Golgota, înseamnă întotdeauna şi în orice împrejurare retragerea harului ocrotitor, a Duhului Sfânt şi a îngerilor buni, şi lăsarea vinovatului, care s-a osândit singur, în seama puterii nimicitoare a lui Satana, ce îşi revendică pentru totdeauna prada.

Aşadar, violenţa sau aşa-numita violenţă a lui Isus, aşa cum reiese ea din anumite pasaje biblice ale Vechiului Testament, trebuie înţeleasă ca fiind declararea din partea lui Dumnezeu a unui fapt incontestabil asupra păcătosului vinovat, o declaraţie pe care o exprimă în cuvintele noastre omeneşti şi care trebuie să descrie o acţiune dreaptă, chiar dreptatea în sine, aşa cum o cere împrejurările, ce atrage după sine un singur rezultat posibil, şi anume lăsarea dispreţuitorului harului divin, prin îndepărtarea protecţiei divine, în seama stăpânului pe care şi l-a ales definitiv şi pentru totdeauna - Satana. Pedepsirea păcătosului din partea lui Dumnezeu nu înseamnă ceea ce noi înţelegem în mod firesc prin pedepsire, ci înseamnă o acţiune care are corespondent în şi este specifică doar naturii Dumnezeirii. Ea survine totdeauna prin alungarea lui Dumnezeu din partea păcătosului, care neglijează şi dispreţuieşte în mod voit dragostea divină, dragoste care ne cere cu insistenţă plină de bun simţ şi bunătate nemărginită să fim ai ei. Asta pentru că Dumnezeu nu încalcă niciodată liberul arbitru, iar jertfa lui Hristos este dovada cea mai elocventă în acest sens.

Dreptatea divină se manifestă numai atunci când păcătosul a neglijat şi s-a încăpăţânat să rămână alipit de păcatul pe care legea lui Dumnezeu îl condamnă la pieire veşnică. Când Hristos este alungat definitiv, păcătosul rămâne fără Mijlocitor în faţa legii, care acum îşi revendică justa pretenţie - moartea veşnică pentru păcătosul în care locuieşte exact ceea ce legea condamnă, adică păcatul! Aşa cum Hristos a rămas fără Dumnezeu pe dealul Golgotei, tot astfel păcătosul rămâne fără Mijlocitor, iar dreptatea lipsită de milă, adică de mijlocirea duioasă a Duhului Sfânt, îşi spune cuvântul distrugând prin foc păcatul. În acest sens mânia lui Dumnezeu este un foc mistuitor pentru cel păcătos. Aşadar, dreptatea lui Dumnezeu înseamnă lipsa harului divin pentru păcătosul rămas nepocăit, lipsa prezenţei minunate a Dragostei mijlocitoare, alungate de către acesta, şi lăsarea lui în seama stăpânului pe care l-a ales cu bună ştiinţă.

Unii trăiesc cu impresia că uneori dreptatea divină este executată de către Satana, căci din moment ce păcătosul este lăsat în seama diavolului iar acesta îl îmbolnăveşte sau îl omoară, este ca şi cum ar aduce la înfăpturire judecata şi dreptatea lui Dumnezeu. Dar acest lucru nu este adevărat. Dreptatea divină este subliniată doar de către legea lui Dumnezeu şi ea este îndeplinită doar prin judecată, pe care diavolul nu o poate face, fiindcă este călcătorul desăvârşit al legii celor zece porunci. Când călcătorul legii, omul nepocăit, îl alungă pe Dumnezeu, iar acestuia i se întâmplă chiar să moară, cum a fost cazul lui Saul, putem spune cu certitudine că moartea a venit printr-un mijloc de care Satana s-a folosit şi pe care îl are în stăpânirea sa, căci peste tot pământul spune că stăpâneşte, după cum e şi cazul de altminteri. El se poate folosi de sabie, de furtună, de cutremur, de foc, etc., însă moartea sau îmbolnăvirea cuiva nu reprezintă dreptatea lui Dumnezeu, căci aceasta este executată doar la învierea din morţi, şi nu înainte. Una este alungarea ocrotirii divine, a prezenţei lui Dumnezeu manifestată prin Duhul Sfânt, în timpul vieţii păcătosului, înainte de moartea sa, şi cu totul altceva este executarea dreptăţii divine ce decurge din legea sfântă a lui Dumnezeu şi care trebuie să se manifeste prin pedeapsa cu moarte veşnică.

Dar, spunem că Dumnezeu este silit să pedepsească în viaţa aceasta pe cel păcătos doar în sensul real al deciziei acestuia din urmă de a se lipsi de mijlocirea harului divin. El este pedepsit de Dumnezeu prin faptul că El şi-a retras harul sfânt şi puterea Sa restrictivă, singura alternativă rămasă în acest caz fiind aceea că păcătosul rămâne în robia diavolului până la distrugerea finală a păcatului şi tuturor păcătoşilor.

     "Puterea şi răutatea lui Satana şi a oştirii lui ne-ar putea îngrozi cu adevărat, dacă n-am găsi ocrotire şi scăpare în puterea cu mult mai mare a Răscumpărătorului nostru. Ne asigurăm casele cu încuietori şi cu zăvoare, pentru a ne apăra proprietatea şi viaţa de oameni nelegiuiţi; dar rareori ne gândim la îngerii cei răi care caută continuu intrare la noi şi împotriva atacurilor cărora, în puterea noastră, nu avem nici o metodă de apărare. Dacă le îngăduim, ei ne pot lua mintea, pot produce dezordine şi suferinţă în trupurile noastre, ne pot distruge proprietăţile şi viaţa. Singura lor bucurie o găsesc în nenorocire şi distrugere. Grozavă este starea acelora care se împotrivesc cerinţelor divine şi se supun ispitelor lui Satana, până când Dumnezeu îi lasă sub stăpânirea duhurilor rele. Dar aceia care îl urmează pe Hristos sunt totdeauna siguri sub grija Lui ocrotitoare. Îngerii care sunt tari în putere sunt trimşi din cer să-i păzească. Cel nelegiuit nu poate trece de paza pe care Dumnezeu a pus-o în jurul poporului Său." Tragedia veacurilor, cap. Lucrarea duhurilor rele, ultimul paragraf.

     "Satana lucrează şi prin elementele naturii, pentru a-şi strânge secerişul de suflete nepregătite. El a studiat secretele laboratoarelor naturii şi îşi foloseşte toată puterea pentru a controla aceste elemente atât cât îi îngăduie Dumnezeu. Când i s-a îngăduit să-l chinuiască pe Iov, cât de repede turmele, cirezile, robii, casele, copiii au fost distruşi, un necaz venind după altul ca într-o clipă. Dumnezeu este Acela care ocroteşte făpturile Sale şi le înconjoară pentru a le feri de puterea distrugătorului. Dar lumea creştină a dovedit dispreţ faţă de Legea lui Iehova; Domnul însă va face exact ce a spus - îţi va retrage binecuvântările de la pământ şi-şi va îndepărta grija ocrotitoare de la aceia care se răscoală împotriva Legii Sale, învăţându-i şi obligându-i şi pe alţii să facă la fel. Satana are stăpânire peste toţi aceia pe care Dumnezeu nu-i păzeşte în mod deosebit. El îi va favoriza şi îi va face pe unii să prospere pentru a aduce la îndeplinire planurile lui şi va aduce necazuri pentru alţii, fãcându-i pe oameni să creadă că Dumnezeu este Acela care-i chinuieşte." Tragedia veacurilor, cap. Conflictul care se apropie, par. 17.

     "Biblia este scrisă de oameni inspiraţi, dar nu constituie modul de gândire şi exprimare al lui Dumnezeu, ci al omului. Dumnezeu nu este reprezentat ca scriitor. Adesea, oamenii vor spune că o expresie sau alta nu pare să-i aparţină lui Dumnezeu. Totuşi, în Biblie, Dumnezeu nu s-a supus pe Sine verificării prin cuvinte, prin logică sau retorică. Scriitorii Bibliei au fost scribii lui Dumnezeu, dar nu instrumentul Său de scris. Priviţi la diferiţii scriitori.
     Nu cuvintele Bibliei sunt inspirate, ci oamenii sunt inspiraţi. Inspiraţia nu acţionează asupra cuvintelor sau expresiilor omului, ci asupra omului însuşi, care, sub influenţa Duhului Sfânt, primeşte gânduri. Dar cuvintele primesc amprenta minţii omului. Mintea divină este difuzată (cu sensul de pătrundere a minţii omeneşti năpădind-o cu gânduri de sus). Mintea şi voinţa divină sunt combinate cu mintea şi voinţa omului şi, prin urmare, cuvintele omului sunt cuvintele lui Dumnezeu." Solii alese, vol. 1, cap. Inspiraţia scriitorilor profetici, subcap. Obiecţii cu privire la Biblie, ultimele două paragrafe.

Putem conchide, deci, că limbajul biblic care exprimă violenţă din partea lui Dumnezeu la adresa răufăcătorului trebuie înţeles potrivit minţii lui Dumnezeu, a gândului care era şi în Hristos Isus, şi nu potrivit modului cum noi ne exprimăm de obicei. Singura cale de a înţelege această minte divină şi acţiunile lui Dumnezeu, ale lui Isus până la urmă, în Vechiul Testament, este calea duhovnicească sau spirituală. Cuvintele noastre în Scripturi poartă un mesaj divin, de sus, care este musai a fi înţeles prin mijlocirea Duhului Sfânt, nu omeneşte.

     "În adevăr, cine dintre oameni cunoaşte lucrurile omului, afară de duhul omului care este în el? Tot aşa, nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu, afară de Duhul lui Dumnezeu. Şi noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul care vine de la Dumnezeu, ca să putem cunoaşte lucrurile pe care ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său. Şi vorbim despre ele nu cu vorbiri învăţate de la înţelepciunea omenească, ci cu vorbiri învăţate de la Duhul Sfânt, întrebuinţând o vorbire duhovnicească pentru lucrurile duhovniceşti. Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte. Omul duhovnicesc, dimpotrivă, poate să judece totul, şi el însuşi nu poate fi judecat de nimeni. Căci >cine a cunoscut gândul Domnului, ca să-I poată da învăţătură?< Noi însă avem gândul lui Hristos." 1Corinteni 2,11-16.