Melhisedec, zecimea și circuitul binefacerilor

Marile adevăruri ale Evangheliei sunt presărate peste tot în Sfintele Scripturi, de aceea această carte extraordinară este cartea principiilor, nu a regulilor, nu a unui set de învăţături rigide sau a unor istorisiri care demască răutăţi şi cruzimi specifice anumitor vremuri demult apuse. Principiile Evangheliei veşnice o dată însuşite formează viaţa în sufletul celui credincios. Aceste principii sunt deosebite sau cunoscute numai cu ajutorul Duhului Sfânt. Bunăoară, aproape toţi aşteptătorii îşi concentrează interesul asupra Sabatului, ca ziua a şaptea a săptămânii, în încercarea de a dovedi că este ziua de închinare şi totodată semnul după care se cunosc închinătorii lui Yahweh. Astfel, se demonstrază că Sabatul este adevărata zi de închinare, şi este corect în teorie, dar ce valoare poate avea ziua a şaptea fără însuşirea şi înţelegerea principiului Sabatului?

Principiul Sabatului este singurul care indică în mod corect către adevăraţii închinători ai lui Dumnezeu şi care dă valoare zilei a şaptea. Iar principiul Sabatului este acesta: "Voi să-Mi fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt, Eu, Domnul; Eu v-am pus deoparte dintre popoare ca să fiţi ai Mei". Levitic 20,26. Numai atunci când Dumnezeu este prezent în inima credinciosului, numai atunci ziua a şaptea este cu adevărat Sabatul Domnului, altfel nu. Nu pot fi despărţite cu nici un chip principiul Sabatului, adică sfinţenia lui Dumnezeu, şi ziua a şaptea, dacă se doreşte ca ziua a şaptea să fie cu adevărat ceea ce Dumnezeu a intenţionat să fie: ziua de închinare în duh (în sfinţenie) şi adevăr!

     "Nici o altă instituţie încredinţată iudeilor n-a urmărit aşa de mult să-i deosebească de neamurile din jurul lor cum a făcut-o Sabatul. Dumnezeu a intenţionat ca păzirea lui să-i arate ca închinători ai Săi. Trebuia să fie un semn al despărţirii lor de idolatrie, al legăturii lor cu adevăratul Dumnezeu. Dar, pentru a sfinţi Sabatul, şi oamenii trebuie să fie sfinţi. Prin credinţă, ei trebuie să ajungă părtaşi la neprihănirea lui Hristos. Când i s-a dat lui Israel porunca: >Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti<, Domnul a mai spus şi >Să-Mi fiţi nişte oameni sfinţi< (Exod 20,8; 22,31). Numai în felul acesta Sabatul putea să-i deosebească pe izraeliţi ca închinători ai lui Dumnezeu." Hristos Lumina Lumii, cap. Sabatul, par. 9.

Principiile Evangheliei sunt viaţă, nu nişte simple teorii cu privire la nişte lucruri pe care ar trebui şi noi să le cunoaştem. Tot astfel trebuie că este şi în legătură cu zecimea; trebuie să fie mai întâi principiul zecimii şi abia după aceea zecimea ca a zecea parte din venitul unui credincios, sub formă de dar. Când principiul zecimii, de altminteri ca şi al Sabatului, nu este înţeles, atunci zecimea ca rânduială divină îşi pierde semnificaţia şi nu mai are nici o valoare. De pildă, iudeii învăţaţi sau cărturarii îşi "plăteau" zecimile din lucruri mărunte, practic din nimicuri, lăsând pe dinafară dreptatea, mila şi credincioşia, adică exact principiul sau Evanghelia zecimii, ce trebuie înţeles sau înţeleasă şi ca neprihănirea lui Dumnezeu în inimă, fiindcă tocmai acest lucru este!

     "Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen şi lăsaţi nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila şi credincioşia; pe acestea trebuia să le faceţi, şi pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute." Matei 23,23.

Caracterul lui Dumnezeu este neprihănire, aşa cum este zugrăvit frumos în cele zece porunci ale Decalogului. Cine are neprihănirea lui Dumnezeu, are principiul zecimii şi al Sabatului în inimă, ca putere a unei vieţi curate şi sfinte. Principiul zecimii este cel mai bine ilustrat în viaţa lui Avram, care ulterior avea să devină Avraam. El este primul credincios care introduce zecimea ca semn al bunăvoinţei lui Dumnezeu arătate lui şi al primirii beneficiilor preoţiei lui Melhisedec. De fapt semnificaţia zecimii nu poate fi pricepută în mod corect dacă nu se vede şi nu este înţeleasă legătura ei cu preoţia lui Melhisedec.

Este cât se poate de interesant faptul că zecimea apare în contextul preoţiei după rânduiala lui Melhisedec. "Melhisedec, împăratul Salemului, a adus pâine şi vin: el era preot al Dumnezeului celui Preaînalt. Melhisedec a binecuvântat pe Avram şi a zis: >Binecuvântat să fie Avram de Dumnezeul cel Preaînalt, Ziditorul cerului şi al pământului. Binecuvântat să fie Dumnezeul cel Preaînalt, care a dat pe vrăjmaşii tăi în mâinile tale!< Şi Avram i-a dat zeciuială din toate." Geneza 14,18-20. Întrebarea care se află în mintea multor cercetători serioşi ai Scripturilor este următoarea: De ce Avram a plătit zecime lui Melhisedec şi nu a procedat altfel pentru recunoaşterea preoţiei lui Melhisedec şi a primirii beneficiilor acesteia?

Primul fapt ce trebuie observat este acela ca Dumnezeu nu i-a cerut lui Avram în mod expres să-i aducă darul zecimii, ca un semn al credincioşiei sale faţă de Cel Preaînalt şi al recunoştinţei sale faţă de grija părintească şi darurile providenţei divine. Acţiunea lui Avram este una spontană, dar voită, şi asta pentru că înţelege semnificaţia binecuvântării primite prin intermediul preoţiei lui Melhisedec. Mai mult decât atât, acţiunea sa îşi găseşte izvorul în credinţa pe care Dumnezeu avea să i-o socotească neprihănire. El şi-a părăsit ţara, rudeniile şi familia tatălui său prin credinţă, pentru o ţară pe care avea să i-o arate Dumnezeu, dar în care n-a primit "nici măcar o palma de loc" drept stăpânire. Vezi Fapte 7,5.

Avram era un credincios adevărat, aşa cum puţini credincioşi există în momentul de faţă. Credinţa lui exprima o încredere neclintită în lucrurile care nu se văd, altfel cum ar fi putut să dea crezare deplină cuvintelor lui Dumnezeu în legătură cu o ţară şi cu o sămânţă de urmaşi din care avea să iasă Răscumpărătorul? "Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd... Prin credinţă Avraam, când a fost chemat să plece într-un loc pe care avea să-l ia ca moştenire, a ascultat şi a plecat fără să ştie unde se duce." Evrei 1,1.8. Prin urmare, atitudinea lui Avram prin oferirea darului zecimii are o strictă legătură cu credinţa sa în făgăduinţa lui Dumnezeu referitoare la ţara promisă şi la un fiu pe care Sara avea să-l nască la o vârstă imposibilă.

Când Dumnezeu i-a dat făgăduinţa cu privire la o ţară, pe care urma să o ia în stăpânire doar el şi sămânţa lui, adică Hristos, i-a spus totodată că îl va şi binecuvânta. "Domnul zisese lui Avram: >Ieşi din ţara ta, din rudenia ta şi din casa tatălui tău şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta. Voi face din tine un neam mare şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare şi vei fi o binecuvântare<." Geneza 12,1.2. Orice făgăduinţă a lui Dumnezeu conţine în ea o binecuvântare deosebită, de care primitorul trebuie să se bucure în timpul vieţii Sale, nu numai după ea prin urmaşii săi. Dumnezeu urmărea ca prin despărţirea lui Avram de casa tatălui său, de rudenii şi de propria ţară, să îl facă deosebit şi să arate beneficiile ascultării pline de credinţă în cuvântul Domnului. Caracterul lui Avram trebuia să fie diferit cu totul de celelalte caractere din lume. Avram trebuia să fie neprihănirea lui Dumnezeu în Isus Hristos, prin credinţă! Aceasta este binecuvântarea pe care Dumnezeu urmărea să i-o dea lui Avram, la timpul potrivit.

     "Solia lui Dumnezeu a ajuns la Avraam: >Ieşi din ţara ta, din rudenia ta şi din casa tatălui tău şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta< (Geneza12,1). Pentru ca Dumnezeu să-l poată califica pentru marea Sa lucrare, ca păstrător al sfintelor Sale cuvinte, Avraam trebuia să fie despărţit de cei cu care fusese asociat la începutul vieţii sale. Influenţa neamurilor şi a prietenilor avea să fie o piedică în calea educaţiei pe care Dumnezeu îşi propusese să o dea slujitorului Său. Acum, când într-un mod special Avraam era legat de cer, el trebuia să locuiască printre străini. Caracterul său trebuia să fie cu totul deosebit, diferit de celelalte caractere din lume. El nici n-ar fi putut explica felul comportării sale, astfel încât să fie înţeles de prietenii săi. Lucrurile spirituale trebuie înţelese în mod spiritual, iar motivele şi acţiunile sale nu erau înţelese de către rudeniile lui idolatre." Patriarhi şi profeţi, cap. Chemarea lui Avraam, par. 3.

Ocazia primirii binecuvântării lui Dumnezeu, aşa cum El promisese lui Avram, potrivit Genezei 12,2, s-a ivit atunci când lui Avram i-a ieşit în întâmpinare Melhisedec, preotul Dumnezeului cel Preaînalt. Este momentul când Avram este pregătit să primească marea binecuvântare împărtăşită chiar prin mâinile lui Melhisedec. Acesta, după cum am învăţat, nu era un păgân sau un om oarecare, căci nimeni la vremea aceea nu putea fi cu adevărat şi în mod deplin preot după rânduiala lui Melhisedec din rândul oamenilor muritori! Preotul trimis de Dumnezeu pe pământ, pentru scurtă vreme, nu putea fi decât unul care trebuia să fie întruchiparea neprihănirii şi sfinţeniei lui Dumnezeu, un om răscumpărat fără păcat şi desăvârşit, întrucât toţi preoţii din ordinul lui Melhisedec trebuie să fie oameni răscumpăraţi, slăviţi, sfinţi, desăvârşiţi şi fără păcat, asemenea Mântuitorului prin al cărui sânge ispăşitor este singurul care-i poate califica pe această poziţie unică.

Acest preot, "care, după însemnătatea numelui său, este întâi >împărat al neprihănirii<, apoi şi >împărat al Salemului<, adică >împărat al păcii<", Evrei 7,2, trebuia să vină de sus, de la Tatăl luminii, căci era necesar să fie pe pământ în vremea aceea reprezentantul Tatălui, chiar "vocea lui Dumnezeu în lume". "Hristos este cel care a vorbit prin Melhisedec, preotul Dumnezeului cel Preaînalt. Melhisedec nu a fost Hristos, ci era vocea lui Dumnezeu în lume, reprezentantul Tatălui." The SDA Bible Commentary, vol, 1, pag. 1093. După cum am arătat deja, Melhisedec, care a ieşit în întâmpinarea lui Avram, este chiar Enoh cel slăvit, primul om calificat de Hristos în postura de preot Melhisedec!

Dacă Hristos este cel care a vorbit prin Melhisedec, atunci binecuvântarea primită de Avram prin preoţia lui Melhisedec este chiar binecuvântarea neprihănirii aflată în făgăduinţa făcută de Hristos prietenului său Avram, înainte ca acesta să iasă din ţara sa. Acest fapt este confirmat puţin mai târziu, după primirea binecuvântării din partea lui Melhisedec, când Dumnezeu socoteşte credinţa lui Avram neprihănire. Vezi Geneza 15,6. Nu înseamnă că până la acest moment credinţa lui Avram ar fi fost altceva, ci înseamnă că Dumnezeu confirmă o dată în plus o credinţă vie, bine ancorată în cuvintele lui Dumnezeu. Promisiunea lui Dumnezeu că Avram va avea un moştenitor, constituie dovada cea mai vie şi palpabilă pentru neprihănirea lui Avram, pentru credinţa sa care lucra neprihănire în el. Rodul acestei neprihăniri se vede foarte bine în dispoziţia lui Avram de a aduce zeciuială din tot ce avea, din tot ce era al lui.

El nu dă această zeciuială oricui, ci o dă direct lui Melhisedec, iar acest fapt certifică recunoaşterea din partea lui Avram a beneficiilor acestei preoţii, adevărata preoţie prin care omul pocăit capătă toate beneficiile mântuirii. Avram recunoaşte preoţia legământului harului, preoţia după rânduiala lui Melhisedec, şi al cărei Mare Preot este însuşi Isus Hristos, adevărata şi singura preoţie prin care omul pocăit obţine salvarea şi desăvârşirea. Acum, dacă Avram se bucura de neprihănirea lui Dumnezeu în suflet, datorită credinţei sale vii, atunci este de înţeles că acolo, chiar în inima sa, să se afle şi principiul zecimii şi inclusiv principiul Sabatului sau altfel spus sfinţenia lui Dumnezeu!

De ce a dat Avram zecime sau zeciuială lui Melhisedec? Pentru că zecimea, ca dar, reprezintă în simbol prezenţa neprihănirii în inima celui ce o oferă! Principiul sau spiritul zecimii este însuşi neprihănirea lui Hristos în suflet, iar bunăvoinţa de a dărui a zecea parte din tot ce a avut Avram, constituie doar semnul, indiciul acelei prezenţe a neprihănirii în inima sa. Avram, şi toţi cei ce au credinţa lui Avram, face acest gest prin credinţă şi din credinţă, sub influenţa divină a Duhului Sfânt, căci altfel cum ar fi putut fi neprihănit Avram, prietenul lui Dumnezeu, fără lucrarea lăuntrică a Duhului Sfânt în templul trupului său? Melhisedec iese să binecuvânteze, în numele lui Hristos, pe acela care, căutând sfat de la Dumnezeu, se dovedise un erou pe câmpul de luptă, şi care demonstrase pe viu că neprihănirea nu este şi nu poate fi niciodată laşitate. Curajul dovedit de Avram în înfrângerea coaliţiei invadatoare, a fost răsplătit de Dumnezeu direct prin reprezentantul Său în lume, Enoh-Melhisedec.

     "Bogat în credinţă, nobil în generozitate, neşovăitor în ascultare şi umil în simplitatea vieţii lui de peregrin, Avraam a fost, de asemenea, înţelept în diplomaţie şi viteaz şi îndemânatic în război... Se dovedise că viaţa de neprihănire nu este laşitate şi că religia lui Avraam l-a fãcut curajos în susţinerea a ceea ce este drept şi gata să apere pe cel oprimat. Actul său eroic a adus o influenţă largă printre triburile înconjurătoare." Patriarhi şi profeţi, cap. Avraam în Canaan, par. 11.

Acţiunea lui Avram de a oferi din inimă zeciuială lui Melhisedec trebuia să rămână consemnată "ca o confirmare a credinţei sale şi o dovadă pentru generaţiile viitoare de oameni, că planurile milostive ale lui Dumnezeu faţă de ei se vor împlini". Patriarhi şi profeţi, cap. Avraam în Canaan, par. 16. Este foarte important să înţelegem că zecimea o ia sau o primeşte Melhisedec, ca preot şi totodată ca reprezentant al preoţiei după rânduiala lui Melhisedec. Acesta este singurul moment din timp când Melhisedec primeşte din punct de vedere fizic zeciuială, adică un dar plin de recunoştinţă adus sub formă de zeciuială. De ce? Pentru că Melhisedec urma să se înalţe la cer, pentru a da posibilitatea directă lui Hristos, care la vremea respectivă, deci în timpul lui Avram, încă nu era calificat ca preot după rânduiala lui Melhisedec, în pofida legământului încheiat cu Tatăl în care era prevăzută mântuirea noastră prin sângele Său ispăşitor, ca să se întâlnească direct cu Avram pe pământ, înainte de distrugerea Sodomei şi Gomorei.

Asta demonstrează că templul ceresc nu trebuie să fie lipsit vreodată, câtuşi de puţin, de prezenţa unui preot. Singurul preot care putea ţine locul lui Hristos în templul ceresc, la vremea respectivă, şi care putea mijloci doar prin sângele şi meritele Răscumpărătorului, era Enoh-Melhisedec. (Acest adevăr este dovedit şi prin faptul că Melhisedec iese în întâmpinarea lui Avram cu pâine şi vin. Ele constituiau un simbol al lui Hristos, căci atât pâinea cât şi vinul sunt întruchiparea Lui. Peste foarte mulţi ani Hristos "iese" în întâmpinarea ucenicilor Lui în camera de sus tot cu pâine şi vin (must), despre care spune că reprezintă fiecare trupul şi sângele Său vărsat pentru mântuirea omenirii. Astfel, Hristos instituie Sfânta Cină împrumutând simbolurile specifice preoţiei lui Melhisedec, aşa cum au fost prezentate mai întâi de Enoh-Melhisedec lui Avram, simboluri ce indicau spre această preoţie, într-un timp când Hristos se apropia de calificarea finală pentru a deveni preot după rânduiala lui Melhisedec). Unica posibilitate ca Isus să se coboare pe pământ şi să vorbească direct cu prietenul Său, Avram, (căruia îi schimbă numele în Avraam), căci toate făgăduinţele el le primise prin intermediul îngerilor, era ca Melhisedec să se întoarcă în cer.

Observăm că zecimea este pusă în legătură directă cu preoţia lui Melhisedec, care stă şi la baza legământului încheiat de Dumnezeu cu Avram, căci preoţia acestui legământ al harului este însăşi preoţia lui Melhisedec. Legământul încheiat de Dumnezeu cu Avram este consemnat în Geneza 15. Asta înseamnă că dacă preoţia după rânduiala lui Melhisedec este veşnică, atunci în mod logic şi principiul zecimii trebuie că rămâne veşnic, întocmai ca şi Sabatul. Prin principiul zecimii trebuie să înţelegem principiul dăruirii dintr-o inimă plină de bunăvoinţă, neprihănire şi iubire la adresa lui Dumnezeu. Este adevărat că în cer şi pe noul pământ nimeni nu mai trebuie să aducă ca dar a zecea parte din tot ce are, dar nu este adevărat că principiul dăruirii sau al zecimii va dispărea o dată cu instituirea noii împărăţii a slavei pe un pământ refăcut!

Principiul dăruirii rămâne veşnic, căci inimile dăruitorilor vor fi pline pe vecie cu neprihănirea lui Hristos. Acest principiu stă la baza circuitului binefacerilor, fără de care nimeni nu poate exista. Viaţa lui Dumnezeu înseamnă a dărui, şi orice fiinţă inteligentă care o primeşte o va dărui înapoi lui Dumnzeu prin Isus Hristos sub formă de laude, bucurie şi închinare.

     "Privind la Isus, vedem că slava Dumnezeului nostru este de a da. >Nu fac nimic de la Mine însumi<, zice Hristos. >Tatăl, care este viu, M-a trimis pe Mine şi Eu trăiesc prin Tatãl.< >Eu nu caut slava Mea<, ci slava Celui ce M-a trimis (Ioan 8,28; 6,57; 8,50; 7,18). În aceste cuvinte, se face cunoscut marele principiu, care este legea vieţii pentru univers. Domnul Hristos a primit toate lucrurile de la Dumnezeu, însă El a primit ca să dea. Tot aşa procedează El şi în curţile cereşti, în slujirea Sa pentru toate fiinţele create: prin Fiul iubit, viaţa Tatălui se revarsă peste toţi şi tot prin Fiul revine, printr-o slujire voioasă şi de proslăvire, în valuri de iubire la Marele Izvor al tuturor. Şi astfel, prin Hristos, circuitul binefacerilor este complet, reprezentând caracterul Marelui Dătător, legea vieţii." Hristos Lumina Lumii, cap. Dumnezeu cu noi, par. 7.

Zecimea ca a zecea parte din venitul cuiva este doar un indiciu, un semn prin care cineva îşi arată recunoştinţa faţă de bunătatea lui Dumnezeu, prin care şi de la care primeşte totul, şi prin care doreşte astfel să arate că este părtaş acestui circuit al binefacerilor cereşti. Numai cine are spiritul zecimii în inimă, numai acela poate da zecime prin Melhisedec lui Dumnezeu şi astăzi, arătând prin aceasta că doreşte să fie parte a acestui circuit binecuvântat din care au ieşit prin încăpăţânare şi neascultare Satana şi îngerii răi. Scripturile mărturisesc fără putinţă de tăgadă că zecimea, astăzi, o primeşte Melhisedec tot atât de mult cum a primit-o de la Avraam!

Ceea ce trebuie să ştim este că unul din rolurile importante ale lui Melhisedec este acela de a primi zecimea din partea fraţilor săi credincioşi de pe pământ. El este acela care de la instituirea ei, în neprihănire şi prin neprihănire, datorită credinţei lui Avram, şi până la a doua venire a lui Hristos, primeşte zecimea sau zeciuiala. Să luăm aminte la cuvântul Inspiraţiei divine: "În adevăr, Melhisedec acesta,... a luat zeciuială de la Avraam şi a binecuvântat pe cel ce avea făgăduinţele. Dar fără îndoială că cel mai mic este binecuvântat de cel mai mare. Şi apoi aici, cei ce iau zeciuială sunt nişte oameni muritori; pe când acolo, o ia cineva despre care se mărturiseşte că este viu." Evrei 7,1.7.8.

Acesta nu este un limbaj figurat, ci Pavel descoperă o realitate extraordinară. Zecimea, în timpul când Pavel scrie epistola către evrei, era primită mai departe de către Melhisedec, care era viu, deoarece fusese înălţat la cer pe când trăia, ca să poată fi calificat în cer ca preot după rânduiala lui Melhisedec, el însuşi purtând acest nume nou. Enoh este deschizătorul de drumuri pentru preoţia după rânduiala lui Melhisedec şi totodată acela cu ajutorul căruia este instituită zecimea, dar toate acestea datorită lui Isus Hristos! Melhisedec în timpul lui Avraam, în timpul lui Pavel şi în timpul de faţă este acela care a luat şi ia în continuare zecimea de la toţi cei neprihăniţi de pe pământ. Această zecime nu se măsoară în venituri, roade sau alte lucruri, căci este evident că Dumnezeu nu are ce să facă cu bunurile noastre din moment ce totul vine de la El. Ci ea se măsoară după spiritul dăruirii potrivit cu toate capacităţile cuiva născut din nou şi potrivit cu lucrarea Duhului Sfânt efectuată în sufletul acelui credincios, care înaintează din treaptă în treaptă a desăvârşirii creştine.

Nu trebuie să tragem concluzia că adevăratul credincios nu mai oferă zecime din venitul său, căci principiul sau spiritul zecimii nu poate fi despărţit cu nici un chip, aici pe pământul blestemat de păcat, până la a doua venire a lui Hristos, de zecimea adusă sub formă de dar din veniturile acelui credincios. Ci ceea ce am vrut să subliniez este că darul zecimii este măsurat în ochi cerului după spiritul în care este adus. De acest lucru se ocupă Melhisedec, adică Enoh cel slăvit şi nemuritor astăzi. Acest spirit al dăruirii, de fapt, trebuie să se vadă în orice, nu numai în dăruirea zecimii ca a zecea parte din veniturile noastre. Aşadar, zecimea, cu tot ce implică ea, este doar un licăr din binecuvântatul şi slăvitul cerc al binefacerilor, care stă la baza existenţei vieţii făpturilor inteligente din tot cuprinsul nemărginit al universului creat de Dumnezeu.

Zecimea nu este un moft impus de Dumnezeu, ci este marea binecuvântare, după căsătorie şi Sabat, prin care omul este pus în legătură directă şi chiar introdus în circuitul binefacerilor divine, dar aici pe pământ. Este doar o pregustare a circuitului marilor binecuvântări veşnice. Prin urmare, principiul sau viaţa zecimii nu va trece niciodată, ca şi principiul Sabatului, care ce-i drept, spre deosebire de principiul zecimii care nu se va mai exprima prin a zecea parte a venitului cuiva, ci doar prin circuitul binefacerilor veşnice, va fi celebrat în fiecare zi de Sabat, pe noul pământ. "Căci, după cum cerurile cele noi şi pământul cel nou, pe care le voi face, vor dăinui înaintea Mea - zice Domnul - aşa va dăinui şi sămânţa voastră şi numele vostru. În fiecare lună nouă şi în fiecare Sabat, va veni orice făptură să se închine înaintea Mea - zice Domnul." Isaia 66,22.23.

Prin intermediul zecimii, un credincios născut din nou devine parte a preoţiei lui Melhisedec, căci este singura prin care se capătă desăvârşirea. (Nu trebuie să înţelegem deloc că prin oferirea zecimii cineva ajunge desăvârşit aici pe pământ. Acest lucru este dăunător şi nu este Evanghelia mântuirii din păcat. Oferirea zecimii sub formă de dar nu este decât expresia spiritului neprihănirii, din inima celui credincios, care este spiritul dăruirii în sine. El nu caută mântuirea prin fapte bune, ci darul zecimii lui este doar semnul exterior al unei lucrări interioare săvârşită de Dumnezeu prin Duhul Sfânt şi care atestă prezenţa neprihănirii. Vorbesc doar despre adevăraţii credincioşi născuţi din nou). Este aşa pentru că Melhisedec o primeşte şi astăzi de la toţi copiii adevăraţi ai lui Dumnezeu.

Melhisedec nu primeşte zecimea cuiva adusă dintr-un spirit de obligaţie, sau pentru că nu are încotro, doar pentru că ea face parte din învăţăturile bisericii. Dumnezeu primeşte totul înapoi, cu bucurie, doar din partea unei inimi renăscute şi plină de neprihănirea lui Hristos, aşa după cum este dovedit în viaţa lui Avraam. Aşadar, zecimea este marea binecuvântare prin care Dumnezeu ne pune în legătură cu preoţia lui Melhisedec, cu templul ceresc, fiindcă acolo se desfăşoară actualmente această preoţie, şi cu circuitul divin al binefacerilor prin care primim totul aici pe pământ. Zecimea este şi trebuie să fie doar expresia fidelă a credinţei lui Avraam, sau altfel spus a credinţei care lucrează prin iubire şi dăruire. Numai aşa putea lua naştere zecimea ca o imagine a circuitului binecuvântărilor.

"Aici este răbdarea sfinţilor"

Evanghelia este puterea creatoare şi salvatoare din păcat, pentru omul slab, păcătos şi muritor, care poate reface în el chipul lui Dumnezeu şi care îi dă onoarea veşnică de a sta pe scaunul de domnie al lui Dumnezeu împreună cu Creatorul şi Răscumpărătorul lui, Isus Hristos. Întrucât trăim ultimele momente ale istoriei acestei planete pline de păcat, şi întrucât mai beneficiem de un timp de har al liniştii, ar fi bine să ne concentrăm tot interesul spre farmecul inegalabil al Evangheliei aflate în cuvintele profeţiei din titlul acestui episod. Aceste cuvinte fac parte dintr-o profeţie foarte amplă şi, deci, ele însele sunt o profeţie, şi încă o profeţie neîmplinită.

Ele se găsesc în Apocalipsa 14,12: "Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus". Aceste cuvinte profetice constituie în realitate mesajul de încheiere a puternicei solii a îngerului al treilea, care nu s-au împlinit niciodată în legătură cu icoana fiarei şi numărul numelui ei, 666, fiindcă acestea niciodată nu s-au format până acum. La rândul ei, solia îngerului al treilea trebuie pusă în legătură cu sanctuarul ceresc şi cu lucrarea pe care Hristos o săvârşeşte acolo împreună cu toţi membrii ordinului preoţesc Melhisedec, adică acei sfinţi înviaţi şi înălţaţi la cer de-a lungul veacurilor, despre care vorbesc Scripturile adevărului, până la învierea şi înălţarea lui Isus Hristos. Aceştia sunt simbolizaţi mai întâi prin cei douăzeci şi patru de bătrâni şi cele patru făpturi vii, care mai apoi, în funcţie de context, sunt bunăoară descoperiţi ca îngeri care aduc cele şapte urgii pe pământ. Este aşa pentru că aceştia sunt "îmbrăcaţi în in curat, strălucitor şi erau încinşi împrejurul pieptului cu brâie de aur". Apocalipsa 15,6. Orice eveniment descoperit în Apocalipsa, chiar dacă e îmbrăcat în simboluri, are legătură directă cu aceşti răscumpăraţi, care acum ocupă poziţia îngerilor căzuţi, dezertori, în sensul în care ne este arătat în mod explicit ce lucrare au desfăşurat şi desfăşoară ei în folosul bisericii adevărate a lui Dumnezeu până la încheierea păcatului.

Profeţia pe care o vom aborda nu poate fi înţeleasă decât în contextul mesajului adus de primii trei îngeri. Mai întâi, este foarte bine de ştiut că în Sfintele Scripturi întâlnim doar de două ori ideea de răbdare a sfinţilor, o dată în Apocalipsa 12,10 şi a doua oară în textul pe care îl studiem, din Apocalipsa 14,12. Textul din Apocalipsa 12,10 spune astfel: "Cine duce pe alţii în robie va merge şi el în robie. Cine ucide cu sabia trebuie să fie ucis cu sabie. Aici este răbdarea şi credinţa sfinţilor". În al doilea rând, se poate observa cu uşurinţă că ambele expresii profetice, sunt parte integrantă a unor profeţii, unele împlinite, alte pe cale de a se împlini. Asta înseamnă că acestea, cuvintele profetice referitoare la răbdarea sfinţilor, ascund nişte realităţi şi adevăruri ce trebuie cunoscute de toţi copiii adevăraţi ai lui Dumnezeu, căci este spre folosul mântuirii. Nu trebuie înţeles că această cunoştinţă aduce cu ea mântuirea, căci mântuirea o poate da numai Isus Hristos, ca Persoană divină, căci până la urmă ea este un dar ce se capătă prin credinţă. Vreau doar să subliniez importanţa unei astfel de cunoaşteri care va deschide înaintea minţii noastre un orizont asupra căruia prea puţin ne-am gândit.

De ce aceste cuvinte sunt puse în două contexte asemănătoare, care ambele ne descoperă o putere ce este asmuţită făţiş împotriva acestor sfinţi? Bunăoară, în contextul din Apocalipsa 13, aceşti sfinţi sunt chiar biruiţi de către fiara care rostea hule împotriva lui Dumnezeu şi a cărei stăpânire cuprindea toată lumea cunoscută a vremii aceleia, iar în contextul din Apocalipsa 14, aceşti sfinţi extraordinari devin obiectul urii generale manifestată prin fiară şi icoana ei. Profeţiile din Apocalipsa 13 şi 14 sunt de cea mai mare actualitate, şi trebuie înţelese în toată semnificaţiile lor. Astfel, în Apocalipsa 13,1-10, avem tabloul a ceea ce s-a întâmplat în trecut, iar în Apocalipsa 13,11-18 şi Apocalipsa 14, noi avem descoperit tabloul a ceea ce urmează să se întâmple. Cu alte cuvinte, suntem aduşi în situaţia de a înţelege cum istoria trecutului se va repeta la scară planetară în viitorul foarte apropiat. Cum a fost în trecut, aşa va fi şi în viitor, nu există vreo scăpare din acest tipar, din păcate.

Din acest motiv, ne întâlnim cu sfinţi care au trebuit să-şi câştige mântuirea prin răbdare şi credinţa lor, atunci când fiara odioasă, asemenea unui leopard, a încercat să îi distrugă de pe faţa pământului, şi de asemenea cu alţi sfinţi, de astă dată la sfârşitul timpului, care au de înfruntat cea mai nimicitoare confederaţie pe care Satana a pus-o la cale vreodată, şi anume un monstru format din fiară, urmaşa modernă a fiarei din Apocalipsa 13,1-10, adică papalitatea, icoana fiarei sau fiicele primei fiare, care ajung chipul şi asemănarea mamei lor, chiar o icoană, o imagine perfectă a primei fiare, şi aici vorbim despre bisericile protestante care calcă pe urmele blasfematoarei, deci protestantismul decăzut, şi în ultimă instanţă apele sau guvernarea civilă şi politică, aşa cum este arătat în Apocalipsa 17, puterea politică fiind reprezentată aici şi prin al doilea simbol, fiara, pe care şade desfrânata şi din care îşi sug seva şi cele zece coarne, simbolul protestantismului apostat, căci ele au pierdut demult puterea Evangheliei.

Acest conglomerat pestriţ, această coaliţie unicat în istorie, o vor avea de înfruntat toţi sfinţii lui Dumnezeu din ultimele zile, care sunt obligaţi să dezvolte o răbdare pe care ceilalţi sfinţi, pe urmele cărora trebuie să calce, nu au putut-o dezvolta decât în măsura în care era necesară păstrarea credinţei lor salvatoare în împrejurări în care fiara vremii aceleia a făcut prăpăd în mijlocul lor timp de patruzeci şi două de luni profetice sau altfel spus timp de o mie două sute şaizeci de ani. Mai mult decât atât, primilor, adică sfinţilor despre care se face vorbire în Apocalipsa 13,1-10, nu li s-a cerut să păzească poruncile lui Dumnezeu, întrucât lumina cu privire la însemnătatea legii lui Dumnezeu nu putea constitui un test al credinţei lor, căci despre papalitate se spune în mod clar că avea să se încumete, pe lângă alte grozăvii, "să schimbe vremurile şi legea", Daniel 7,25.

Lumina cu privire la importanţa legii lui Dumnezeu nu putea fi oferită credincioşilor acelui timp, deoarece schimbarea vremurilor (a timpului profetic despre care vorbesc Scripturile, ceea ce înseamnă că s-a încumetat să aducă o interpretare deformată profeţiilor ce au în vizorul lor papalitatea şi toate acţiunile ei diabolice) şi a legii trebuia să dureze până "va veni judecata". Daniel 7,26. În răstimpul celor 1260 de ani cât avea să triumfe papalitatea, Dumnezeu nu putea oferi sfinţilor Săi persecutaţi lumină suplimentară din pricina tainei fărădelegii, adică a acelui spirit şi acelor învăţături care au condus la pierderea dragostei dintâi în biserica apostolică, pe care ulterior au transformat-o în chiar fiara prigonitoare împotriva sfinţilor ce nu îşi puteau supune conştiinţa acestei taine a nelegiuirii! Din cauza acestei taine negura necunoaşterii caracterului lui Dumnezeu nu a putut fi alungată pe dată. O descoperire mai bogată a Evangheliei lui Isus Hristos, în contextul acelui timp nefast, cum ar fi importanţa legii morale, importanţa preoţiei lui Isus în sanctuarul de sus, sau chiar învăţătura cu privire la existenţa unui sanctuar ceresc, ar fi fost prea mult pentru credinţa acelor sfinţi. Aceştia se aflau în aceeaşi situaţie ca şi ucenicii lui Isus care nu puteau discerne implicaţiile adevărului cu privire la răstignirea, moartea şi învierea lui Isus.

De aceea, nu era de folos pentru ei să cunoască însemnătatea legii lui Dumnezeu, motiv pentru care despre ei stau scrise doar aceste cuvinte, ca o mărturie a loialităţii lor faţă de Dumnezeu: "Aici este răbdarea şi credinţa sfinţilor". Apocalipsa 13,10. Nu se pomeneşte nimic despre păzirea poruncilor lui Dumnezeu, aşa cum se întâmplă cu raportul dat despre sfinţii din ultimele zile. "Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus." Apocalipsa 14,12. Asta înseamnă că Dumnezeu, în mila Sa cea mare, a cerut puţin sfinţilor din Evul Mediu întunecat, potrivit cu toată lumina descoperită şi înţeleasă, dar suficientă spre a face faţă furiei Izabelei timpului aceluia, adică papalităţii. Tot întunericul tainei fărădelegii penetrase în întregime societatea, Biblia fusese interzisă, iar într-o asemenea situaţie mintea, oricât de limpede ar fi fost, nu ar fi putut suporta în acea negură o lumină mai strălucitoare care să aducă cu sine, de pildă, frumuseţea descoperită a legii morale, sau binecuvântata lucrare a lui Isus în templul ceresc.

Atât de mult subjuga mintea oamenilor, încât era greu de presupus că poate fi alungată într-un timp relativ scurt. Nici măcar prin marea Reformă din sec. al XVI-lea Dumnezeu nu a adus în prim plan importanţa legii lui Dumnezeu sau alte învăţături care sunt parte integrantă a mesajului nemaipomenit al celor trei îngeri din Apocalipsa 14. A fost suficientă întoarcerea minţii omeneşti spre învăţătură de bază a Evangheliei, şi anume că mântuirea este prin har, prin credinţă, nu prin fapte. Dumnezeu pleacă de la puţin spre a ajunge la mai mult descoperit, şi numai în ritmul în care mintea umană, subjugată de învăţăturile şi spiritul tainei fărădelegii, poate să fie în stare să le cuprindă, chiar să le înţeleagă şi să le practice. Aceasta se cheamă bunătate, răbdare şi înţelepciune din partea Tatălui nostru ceresc.

Aşadar, taina fărădelegii a stat între Dumnezeu şi biserică, îmbrăcând pământul cu mantia plină de întuneric a necunoaşterii caracterului lui Dumnezeu. Din pricina ei, a spiritului, puterii şi caracterului ei, sfinţii lui Dumnezeu din acele timpuri au trebuit să treacă printr-o grea încercare, despre care Hristos spune că "... dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate". Matei 24,22. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune despre aceşti sfinţi minunaţi, adevărata biserică a lui Dumnezeu din acea vreme, că au fost biruiţi de fiara ca un leopard sau de cornul cel mic, două simboluri pentru aceeaşi putere ecleziastică - papalitatea, alias taina fărădelegii despre care scria apostolul Pavel tesalonicenilor. Această biruinţă înseamnă ţinerea departe a luminii adevărului şi influenţei acestuia asupra oamenilor, dar mai ales asupra bisericii!

Prin urmare, sfinţii lui Dumnezeu din acel ev întunecat nu puteau dezvolta decât acea răbdare, care vine totdeauna în urma încercării aprige, şi acea credinţă care ţine cu tărie la ceea ce ştie că este adevăr, indiferent cât de puţin descoperit este acel adevăr, dar care este mântuire pentru suflet. "Aici este răbdarea şi credinţa sfinţilor." Apocalipsa 13,10. Ei au dat piept cu taina fărădelegii, care a ţinut ascunse de ei toate adevărurile Evangheliei veşnice ce urmau să fie redescoperite şi puse în contextul lucrării lui Isus din sfânta sfintelor a sanctuarului ceresc, însă sfinţii ultimelor zile trebuie să dea piept cu icoana fiarei. Iar ca aceasta să poată fi înfrântă, va fi necesară o lumină a adevărului atât de strălucitoare, încât să răpună pentru totdeauna păcatul, pe Satana şi moartea.

Istoria trecutului se va repeta cu cea mai deplină siguranţă posibilă, dar de astă dată taina fărădelegii, întruchipată prin icoana fiarei, papalitatea şi puterea politică, trebuie înfrântă prin puterea cea mare a Evangheliei veşnice, aşa cum este adusă ea, la vremea sfârşitului, de primul înger. În această Evanghelie veşnică sunt cuprinse toate adevărurile necesare pentru înfrângerea definitivă a acestei taine. La loc de cinste stă însăşi legea lui Dumnezeu, care descoperă frumuseţea desăvârşită a caracterului Său. Miezul tuturor învăţăturilor acestei Evanghelii triumfătoare în cele din urmă este că omul creştin născut din nou poate trăi fără păcat, deci poate fi biruitor permanent al păcatului mărturisit în viaţa de zi cu zi, aici pe pământ.

Lupta cea mare, în ultima ei fază, sau Armaghedonul se va da între legile oamenilor, susţinute şi înălţate de marea confederaţie a nelegiuirii şi legea cea mare a iubirii divine, susţinută, trăită şi înălţată în vieţile sfinţilor lui Dumnezeu, despre care Scripturile mărturisesc: "Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus". Apocalipsa 14,12. Aceşti sfinţi sunt nimeni alţii decât cei 144.000! Aşa cum sfinţii din Evul Mediu nu au fost o organizaţie religioasă, ci oamenii simpli prin credinţa lor statornică, loiali dramului de adevăr pe care-l ştiau şi care le transformase vieţile, tot astfel cei 144.000 nu vor fi o organizaţie religioasă, nu vor fi un corp bisericesc organizat care se transformă peste noapte în nişte creştini autentici şi nobili, ci vor fi toţi aceia care primesc cu tot sufletul mesajul îngerului al treilea sub forma marii avertizări mondiale!

Grosul lor se află în lumea protestantă, dar lor li se alătură catolici, iudei, hinduşi, musulmani, păgâni din triburi uitate de lume, etc, iar nucleul care dă contur acestei grupe ilustre va fi alcătuit din cei mai zeloşi aşteptători, care de multă vreme, înainte de a se face auzită marea avertizare mondială, se vor fi familiarizat cu adevărurile Evangheliei veşnice, aşa cum au fost ele descoperite de la 1831 încoace. Aceşti sfinţi se deosebesc prin faptul că păzesc poruncile lui Dumnezeu şi au credinţa lui Isus. Cu alte cuvinte, în lupta cea mare cu icoana fiarei viaţa acestor sfinţi trebuie să fie o reflectare a caracterului lui Dumnezeu, tot aşa cum viaţa Mântuitorului a fost reflectarea, deci descoperirea caracterului neprihănit al lui Dumnezeu.

Dacă taina fărădelegii, în trecut, şi-a găsit locul în inimile oamenilor, mult din acest întuneric ce nu a putut fi risipit întru totul fiind prezent şi în inimile sfinţilor acelui timp, nu tot astfel se va putea spune despre sfinţii din ultimele zile. Despărţirea lor de lume trebuie să fie atât de definitivă, ca şi despărţirea lui Avraam de ţara, de neamul şi de nepotul său Lot! Ţara Canaanului îi fusese promisă lui şi seminţei sale. În sămânţa lui intră doar cei a căror credinţă le este socotită ca neprihănire. În inimile lor nu trebuie să se mai afle nimic din întunericul tainei fărădelegii. De aceea, marea avertizare mondială va fi caracterizată de aceste cuvinte: "El a strigat cu glas tare şi a zis: >A căzut, a căzut Babilonul cel mare! A ajuns un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte; pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei, şi împăraţii pământului au curvit cu ea, şi negustorii pământului s-au îmbogăţit prin risipa desfătării ei<. Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea: >Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei! Pentru că păcatele ei s-au îngrămădit şi au ajuns până în cer; şi Dumnezeu şi-a adus aminte de nelegiuirile ei<". Apocalipsa 18,2-5.

Nimeni nu poate striga: "A căzut, a căzut Babilonul cel mare!", câtă vreme acest Babilon se mai află în inima celui care strigă în felul acesta. Inimile trebuie să fie curate cu desăvârşire, căci numai astfel poate fi însoţit şi întărit acest mesaj de puterea invincibilă a Duhului Sfânt. Unde e curăţie, în inimă, e totodată şi sfinţenie, neprihănire şi iubirea lui Dumnezeu. Acela care e plin de neprihănirea lui Dumnezeu, e plin de sfinţenia lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că este cu adevărat un păzitor al poruncilor lui Dumnezeu, căci poruncile lui Dumnezeu sunt neprihănire şi sfinţenie! Observaţi, vă rog, că profeţia ne spune că aceşti sfinţi păzesc poruncile lui Dumnezeu, nu numai Sabatul ca ziua a şaptea! Adevăratul Sabat este pecetea neprihănirii, ziua a şaptea fiind doar o mărturie vizibilă ce este obligatoriu să ateste prezenţa lui Dumnezeu în inima păzitorului legii lui Dumnezeu.

În acest fel, Dumnezeu este foarte grijuliu să ne descopere cine sunt aceşti sfinţi în zilele din urmă, tocmai pentru ca nimeni să nu facă greşeala de a aplica bisericii sale acele cuvinte profetice. Bunăoară, iudeii considerau că sunt fiii lui Avraam, şi erau din punct de vedere fizic, dar nu erau din punct de vedere spiritual, întrucât le lipsea credinţa mântuitoare, credinţa lui Avraam. În ochii Cerului, a fi un fiu al lui Avraam înseamnă a avea credinţa lui Avraam, căruia îi fusese socotită ca neprihănire. Tot astfel, a fi membrul unei biserici ce crede că va fi singura care va ajunge să împlinească profeţia pe care o dezbatem, referitoare la sfinţii care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi au credinţa lui Isus, nu presupune în mod logic că vei fi unul din acei sfinţi. Numele bisericii tale, cât şi moştenirea ei nu valorează nimic în ochii Cerului, atâta vreme cât lipseşte credinţa mântuitoare, care aduce cu sine neprihănirea şi eliberează sufletul de păcat!

Ceea ce doresc să înţelegem este faptul că în inimile celor care vor deveni aceşti sfinţi, căci profeţia aceasta nu s-a împlinit niciodată până astăzi, nu se mai află întunericul tainei fărădelegii sau Babilonul. Va trebui de astă dată să fie o clară demarcaţie între sfinţii lui Dumnezeu şi lume sau Babilon, care va deveni cel mare. Altfel oamenii nu vor şti niciodată cum este Dumnezeu. Ei vor trebui puşi în situaţia de a vedea linia de despărţire dintre păcat şi neprihănire în vieţile acelora care vor da lumii marea avertizare, ca să poată alege fără dubii de partea cui vor să fie: Dumnezeu sau Satana.

Caracterul lui Dumnezeu trebuie să fie ca o lumină strălucitoare într-un loc întunecos pentru lume, pentru oamenii care nu îl cunosc pe Dumnezeu. Or, pentru ca acest caracter să strălucească la nivel planetar este nevoie de credincioşi sfinţi, neprihăniţi şi fără păcat, plini de puterea colosală a Duhului Sfânt. Aceştia sunt subiectul profeţiei abordate; sunt cei 144.000 întrucât ei vor constitui, potrivit evenimentelor care sunt descrise după versetul care constituie subiectul studiului de faţă, mişcarea îngerului al cincilea care se adresează lui Hristos şi-l roagă fierbinte astfel: "Pune secera Ta şi seceră, pentru că a venit ceasul să seceri, şi secerişul pământului este copt". Apocalipsa 14,15. Cu aceste cuvinte profetice se intră deja în timpul lipsit de har, când mijlocirea lui Hristos a încetat definitiv pentru biserică şi pentru orice om de pe pământ.

Ceea ce face ca aceşti credincioşi să devină asemenea Mântuitorului în ce priveşte caracterul, este mesajul îngerului al treilea, mesaj care scoate în evidenţă ultima lucrare a lui Isus în templul ceresc, în sfânta sfintelor. Sfinţii din vechime nu puteau beneficia de această lumină fiindcă Hristos se afla atunci doar în sfânta. Prin urmare, lumina care le era oferită era potrivit lucrării lui Isus din prima încăpere a templului ceresc. Aceasta era suficientă pentru mântuirea lor, în pofida prigoanei îngrozitoare la care fuseseră supuşi multă vreme. Ei nu aveau nevoie de lumina suplimentară privitoare la importanţa legii lui Dumnezeu. Dar, pentru sfinţii ultimelor zile lucrurile se schimbă, fiindcă ei trebuie să ajungă biserica lui Dumnezeu pe pământ, înainte de venirea Mântuitorului pe norii cerului, "slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta,... sfântă şi fără prihană". Efeseni 5,27.

Aceasta trebuie să se întâmple în timpul de har şi nu după, căci la judecata lor, a celor 144.000, caracterele lor trebuie să reflecte slava caracterului lui Dumnezeu, deci slava Cerului. Ei trebuie să aibă în momentul judecăţii lor, atunci când se dă decretul morţii, în apropierea sfârşitului timpului de har, mintea lui Hristos, neprihănirea lui Hristos, sfinţenia lui Hristos, îndreptăţirea dată de Hristos, deci într-un cuvânt caracterul desăvârşit al lui Dumnezeu! Judecata aceasta va pune capăt timpului de har. Ea îi face vrednici înaintea locuitorilor universului şi-i descoperă ca pe aceia care pot să treacă prin timpul lipsit de har fără mijlocirea lui Hristos; ceea ce înseamnă că ei devin preoţi după rânduiala lui Melhisedec.

Prin faptul că se spune despre ei că păzesc poruncile lui Dumnezeu, ni se arată în mod desluşit că ei sunt beneficiarii caracterului lui Dumnezeu şi că viaţa lor este o reflectare a slavei cereşti, a sfinţeniei lui Dumnezeu. Păzirea poruncilor lui Dumnezeu nu este posibilă decât prin credinţa lui Isus, pe care ei o au din plin. Credinţa lui Isus este exact acea credinţă care i-a fost socotită neprihănire lui Avraam. Fiii lui Dumnezeu se cunosc după această credinţă, care este plină de neprihănirea legii lui Dumnezeu, oferită în darul acelei credinţe pe care păcătosul pocăit o primeşte în momentul naşterii sale din nou. Legea lui Dumnezeu este o transcriere a caracterului Său, iar Evanghelia cea veşnică este manifestarea neprihănirii acelei legi în şi prin viaţa primitorului ei!

Acum, a avea credinţa lui Isus înseamnă a-l cunoaşte, iar a-l cunoaşte înseamnă a avea viaţa veşnică. Aşa declară Scripturile. Mai mult, a-l cunoaşte pe Hristos înseamnă a păzi poruncile Sale, ceea ce presupune de la sine o manifestare a caracterului lui Dumnezeu pe pământ din partea acelora care deţin această cunoaştere. "Şi prin aceasta ştim că îl cunoaştem, dacă păzim poruncile Lui. Cine zice: >Îl cunosc<, şi nu păzeşte poruncile Lui, este un mincinos, şi adevărul nu este în el. Dar cine păzeşte Cuvântul Lui, în el dragostea lui Dumnezeu a ajuns desăvârşită; prin aceasta ştim că suntem în El. Cine zice că rămâne în El trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus." 1Ioan 2,3-6.

În aceste cuvinte sunt descrişi exact sfinţii despre care se vorbeşte în Apocalipsa 14,12. Răbdarea pe care o dezvoltă ei vine ca urmare a marilor încercări cărora trebuie să le facă faţă prin credinţa lui Isus. Aşadar, Isus Hristos în sfânta sfintelor trebuie să încheie lucrarea Evangheliei în inimile lor, în care nu mai au ce să caute Babilonul, ca taină a fărădelegii, păcatul şi moartea, întrucât desăvârşirea la care vor ajunge îi situează deasupra posibilităţii ca ei să moară. Această lucrare se face doar prin primirea soliei îngerului al treilea, aşa cum este ea descoperită prin intermediul spiritului profeţiei, marea binecuvântare pentru ultimele generaţii de oameni de pe pământ. Nu trebuie să avem un fin simţ al observaţiei pentru a vedea că Apocalipsa 14 începe mai întâi cu prezentarea caracterului celor 144.000, şi asta tocmai pentru faptul ca Inspiraţia să ne arate că biruitorii fiarei şi icoanei ei trebuie să aibă un caracter perfect prin care Cerul să poată pune în contrast caracterul Babilonului cel mare. "Apoi m-am uitat şi iată că Mielul stătea pe muntele Sionului; şi împreună cu El stăteau o sută patruzeci şi patru de mii, care aveau scris pe frunte Numele Său şi Numele Tatălui Său." Apocalipsa 14,1. "Acest verset reprezintă caracterul poporului lui Dumnezeu pentru aceste zile din urmă" The SDA Bible Commentary, vol. 7, pag. 978.

Nu trebuie să uităm că, a fi unul dintre aceşti sfinţi minunaţi, înseamnă a fi despărţit, separat de lume şi păcat. Prin lume trebuie înţeles în mod corect pofta cărnii, adică poftele naturii omeneşti, pofta ochilor şi lăudăroşenia vieţii. Vezi 1Ioan 2,16. Numai adevărul sfinţitor al lui Dumnezeu primit în inimă şi menţinut acolo ne separă de lume cu ale ei. Se va vedea la timpul încercării cât de pregătit este cineva să facă faţă testului impus de icoana fiarei. Dacă Hristos nu a devenit nădejdea slavei astăzi pentru cel care se declară credincios, atunci, la vremea când icoana fiarei va pune presiune zdrobitoare asupra conştiinţei şi sufletului, va fi greu de crezut că va putea sta în picioare şi-l va onora pe Mântuitorul. De fapt va fi ceva imposibil.

Ar fi de folos şi înţelept pentru toţi cei ce se pretind credincioşi astăzi, să se roage pentru acea pricepere pe care Isus Hristos a venit şi ne-a dat-o deja, dar pe care biserica a pierdut-o de multă vreme. Numai cei pricepuţi vor înţelege Evanghelia veşnică şi principiile adevărului. "Ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit şi ne-a dat pricepere să cunoaştem pe Cel ce este adevărat. Şi noi suntem în Cel ce este adevărat, adică în Isus Hristos, Fiul Lui. El este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică." 1Ioan 5,20. "Cei înţelepţi vor străluci ca strălucirea cerului, şi cei ce vor învăţa pe mulţi să umble în neprihănire vor străluci ca stelele, în veac şi în veci de veci... Mulţi vor fi curăţaţi, albiţi şi lămuriţi; cei răi vor face răul şi niciunul din cei răi nu va înţelege, dar cei pricepuţi vor înţelege." Daniel 12,3.10.