Teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu

Aşadar, ultima lucrare pe care trebuie să o săvârşească cei 144.000, în calitate de mişcare a îngerului al şaselea, cea mai înfricoşătoare lucrare realizată vreodată de copiii sfinţi ai lui Dumnezeu, este aceea de a-i nimici pe toţi nelegiuiţii de pe faţa pământului!! Însă, noi ştim că Dumnezeu nu este nimicitorul, ceea ce înseamnă în mod precis că nici cei 144.000 nu au cum să fie nimicitori, de vreme ce sunt sfinţi, curaţi, cu o minte din care lipseşte orice dispoziţie de a face rău cuiva, fie şi numai printr-un gând îndreptat spre rău!! Este evident, deci, că o minte sigilată în neprihănire, care mai şi exprimă credinţa lui Isus, nu are cum să gândească nici un rău, oricât de infim ar fi, darmite să mai şi înfăptuiască răul, în cazul nostru omorul tuturor celor răi!!!

Iubirea adevărată este singura formă reală prin care poate fi exprimată neprihănirea interioară şi credinţa lui Isus. Fiindcă cei 144.000 sunt plini de iubirea lui Hristos, cu toate că au dus o luptă, un chin sufletesc de nedescris în timpul strâmtorării lui Iacov, atunci ei nu pot exprima decât milă şi compasiune pentru bieţii muritori, semeni de-ai lor, care nu mai au nici o şansă la mântuire. Având în vedere acest fapt, atunci, pe bună dreptate, cum pot să-i nimicească cei 144.000 pe toţi oamenii nelegiuiţi? Cum pot ei să culeagă via pământului şi să arunce toţi strugurii în teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu?

În primul rând, limbajul este unui simbolic, chiar dacă prin el se descrie o realitate. Este de înţeles, deci, că simbolul nu este realitatea în sine, ci doar o descriere, un tablou cu privire la o realitate care are loc la vremea aceea pe pământ. De fapt, ce anume produce moartea tuturor celor răi? Aceasta este întrebarea care face lumină şi ne ajută să găsim şi să înţelegem corect răspunsul la întrebările de mai sus. Răspunsul este următorul: strălucirea slavei neprihănirii divine din cei 144.000 sau altfel spus iubirea şi frumuseţea caracterului lor desăvârşit în contrast cu caracterul slut al celor răi!!!

Când slava caracterului lui Dumnezeu din cei 144.000 străluceşte în afară, ca răspuns la glasul lui Dumnezeu care se face auzit şi care pune astfel capăt robiei poporului Său, 144.000, cei răi se trezesc şi-şi văd adevărata stare înaintea lui Dumnezeu. Puritatea şi strălucirea caracterului celor 144.000 manifestate prin atitudinea şi felul lor de a fi de a nu face nici cel mai mic rău celor care căutau să le ia viaţa în timpul primelor cinci plăgi, îi conduce pe cei răi la o trezire la realitate, ei ajungând să conştientizeze că sunt pierduţi şi că nu au de ce să mai trăiască. Îşi dau seama în mod deplin că s-au luptat împotriva lui Dumnezeu şi că au pierdut totul în lupta cea mare a vieţii lor.

     "Când glasul lui Dumnezeu pune capăt robiei poporului Său, se produce o trezire teribilă a acelora care au pierdut totul în marea luptă a vieţii. În timpul de har, ei au fost orbiţi de amăgirile lui Satana şi şi-au îndreptăţit calea păcătoasă. Cei bogaţi s-au îngâmfat cu superioritatea lor faţă de cei mai puţin favorizaţi decât ei; dar ei câştigaseră bogăţiile prin călcarea Legii lui Dumnezeu. Ei neglijaseră să-i hrănească pe cei flămânzi, să-i îmbrace pe cei goi, să lucreze cu dreptate şi să iubească mila. Ei au căutat să se înalţe pe ei înşişi şi să obţină omagiul semenilor. Acum sunt jefuiţi de tot ceea ce i-a înălţat şi sunt lăsaţi săraci şi fără apărare. Ei privesc cu groază la distrugerea idolilor pe care îi preţuiseră mai mult decât pe Creatorul lor. Şi-au vândut sufletele pentru distracţii şi bogăţii pământeşti şi nu au căutat să devină bogaţi în ascultare de Dumnezeu. Urmarea este că viaţa lor ajunge un eşec; plăcerile lor sunt schimbate în amărăciune, iar comorile lor sunt date stricăciunii. Câştigul unei vieţi întregi este spulberat într-o clipă. Cei bogaţi deplâng distrugerea caselor lor mari şi risipirea aurului şi argintului lor. Dar plângerile lor sunt aduse la tăcere de groaza că ei înşişi trebuie să piară împreună cu idolii lor." Tragedia veacurilor, cap. Pustiirea pământului, par. 4.

În decursul primelor patru plăgi, oamenii răi acumulează o ură şi o furie fără margini, care sunt îndreptate desigur împotriva celor 144.000, consideraţi a fi capul răutăţilor de pe pământ, ca fiind aceia care au adus toate plăgile pe un pământ răvăşit de orice durere şi chin. Decretul morţii deja a fost dat în timpul de har, căci este ultima încercare prin care trebuie să treacă cei ce urmează să formeze grupa celor 144.000 şi care-i obligă să ia decizia finală: pentru Dumnezeu sau împotriva lui Dumnezeu. Când au luat decizia pentru Dumnezeu, arătând în felul acesta că sunt dispuşi să renunţe la viaţa lor pentru a deveni martiri pentru Hristos, chiar dacă nu vor muri niciodată, atunci începe judecata de cercetare a lor, adică a celor vii; fiindcă această judecată are în vedere doar pe cei 144.000, adică pe toţi aceia care au trecut de ultimul test, decretul morţii.

Durata timpului judecăţii de cercetare este foarte scurtă, o dată cu terminarea ei începând marele timp de strâmtorare în care intră sau face parte şi timpul strâmtorării lui Iacov. Când harul se termină astfel, cei răi, care rămân sigilaţi în păcat pentru totdeauna, pun în aplicare cerinţele decretului morţii, decret care este îndreptat împotriva celor 144.000. Încep să cadă plăgile, primele patru, care nu sunt generale, ci doar pe alocurea, în anumite zone, cele mai afectate de păcat. "Aceste plăgi nu sunt generale, căci locuitorii pământului ar fi nimiciţi cu totul. Totuşi, ele vor fi cele mai îngrozitoare calamităţi care au fost cunoscute vreodată de muritori. Toate judecăţile care au venit peste oameni până la încheierea timpului de probă fuseseră amestecate cu milă. Sângele mijlocitor al lui Hristos îl ferise pe cel păcătos să primească măsura deplină pentru vinovăţia lui; dar, în judecata finală, mânia este revărsată neamestecată cu milă." Tragedia veacurilor, cap. Timpul strâmtorării, par. 42.

Nici una din aceste plăgi nu afectează în vreun fel pe cei 144.000, dar este adevărat că vor trebui să facă cunoştinţă cu oboseala, amânarea şi foamea, iar în aceste condiţii vitrege este nevoie mai mult ca oricând de exercitarea credinţei lui Isus, o credinţă aşa cum El a exercitat-o în pustia ispitirii!! "Timpul de încercare şi de groază din faţa noastră va cere o credinţă care să suporte oboseala, amânarea şi foamea - o credinţă care nu va slăbi, chiar dacă va fi aspru încercată. Tuturor le este oferit timpul de har pentru a se pregăti pentru vremea aceea. Iacov a biruit pentru că a fost stăruitor şi hotărât. Biruinţa lui este o dovadă a puterii rugăciunii stăruitoare. Toţi aceia care se vor prinde de făgăduinţele lui Dumnezeu aşa cum a făcut el şi vor fi sinceri şi stăruitori aşa cum a fost el vor reuşi asemenea lui. Aceia care nu sunt gata să se lepede de sine, să se lupte înaintea lui Dumnezeu, să se roage mult şi stăruitor pentru binecuvântarea Sa nu o vor primi. A te lupta cu Dumnezeu - cât de puţini ştiu ce înseamnă lucrul acesta! Cât de puţini sunt aceia care şi-au înălţat sufletul către Dumnezeu cu o dorinţă atât de puternică, până când toată puterea a ajuns la limită. Când valurile disperării, pe care nici o limbă nu o poate exprima, se revarsă peste cel care se roagă, cât de puţini se prind cu credinţă statornică de făgăduinţele lui Dumnezeu!" Tragedia veacurilor, cap. Timpul strâmtorării, par. 21.

Pe măsură ce plăgile cad, furia nestăvilită a celor răi, în dorinţa lor de a pune capăt vieţii celor 144.000, creşte stăpânindu-i cu totul. De fapt, viaţa lor va fi o împletire între absolut toate formele cunoscute şi gândite ale păcatului, care nu mai este îngrădit sub nici o formă prin lucrarea între oameni a Duhului Sfânt, aşa cum se întâmplă astăzi! Viaţa lor se confundă cu păcatul în toate privinţele, Satana stăpânind minţile celor răi în voie, după bunul lui plac. Până când are loc acea trezire despre care pomeneam mai sus, pe durata revărsării acestor patru plăgi oamenii răi mor cu milioanele. Din cauza furiei ei sunt orbi, nerealizând că adevărata cauză a distrugerii vieţii sunt chiar ei înşişi.

Singura modalitate de a fi treziţi este să fie aduşi până acolo încât să-şi vadă propriul caracter în contrast cu caracterul lui Dumnezeu din cei 144.000. Pentru acest lucru este necesar să se facă auzit glasul lui Dumnezeu, care nu li se adresează lor, ci doar celor 144.000. Atunci cei răi se opresc din furia lor oarbă, mai ales că asupra pământului se abate şi plaga a cincea, văd curcubeul ceresc şi cum feţele poporului lui Dumnezeu strălucesc de slava cerului. Slava de sus se uneşte cu slava de jos, iar cei răi se trezesc definitiv din orbirea lor. Îşi dau seama ca niciodată înainte că sunt adevărata cauză a distrugerilor pământului şi că au pierdut totul.

Însă asta nu-i totul. Se întâmplă ceva uimitor. După ce ei ajung să priceapă pe deplin şi să vadă, pentru ei înşişi, adevăratul caracter al legii sfinte a lui Dumnezeu şi, deci, chiar caracterul neprihănit şi plin de iubire al lui Dumnezeu, prima lor reacţie va fi că se aruncă la picioarele sfinţilor, potrivit profeţiei biblice. Sinagoga Satanei, în interiorul căreia se află şi iudeii, adică acei adventişti care au avut totdeauna atitudinea fariseilor, sau a acelor adventişti care au abandonat adevărul Evangheliei cuprins în marea avertizare mondială, în timpul scurs între decretul duminical şi decretul morţii, se aruncă la picioarele sfinţilor, a celor 144.000. "Iată că îţi dau din cei ce sunt în sinagoga Satanei, care zic că sunt iudei şi nu sunt, ci mint; iată că îi voi face să vină să se închine la picioarele tale, şi să ştie că te-am iubit." Apocalipsa 3,9.

După acest eveniment, mintea celor răi începe să lucreze cu rapiditate, tot trecutul experienţei lor trecându-le pe dinainte. Acum, abia acum îşi dau seama că au acceptat minciunile aşa-zişilor slujitori ai Evangheliei sau pastorilor şi preoţilor. Realizează că au fost înşelaţi şi minţiţi ca să nu creadă adevărul divin prezentat în timpul marii avertizări mondiale, dar chiar şi înainte de începerea acestei mari lucrări. Acum furia lor demonică se întoarce spre pastorii şi preoţii care i-au minţit, şi astfel începe cea mai mare vărsare de sânge din istoria omenirii!!! Priveliştea este una îngrozitoare şi dincolo de orice cuvinte omeneşti. Obiectele mâniei acestor oameni cu chipuri de demoni sunt acum pastorii şi prelaţii, care au condus întreaga operaţiune de distrugere a copiilor lui Dumnezeu. Ei sunt reprezentanţii principali ai Babilonului cel mare care, prin puterea legislativă a statului, conduc operaţiunea de nimicire a lui Hristos în persoana adevăraţilor Lui copii, cei 144.000.

     "Slujitorul care a sacrificat adevărul pentru a câştiga favoarea oamenilor îşi dă acum seama de caracterul şi influenţa învăţăturilor lui. Se vede lămurit că ochiul atotştiutor l-a însoţit când era la amvon, când mergea pe stradă, amestecându-se cu oamenii în diferitele scene din viaţă. Orice emoţie a sufletului, orice rând scris, orice cuvânt rostit sau orice faptă care i-a făcut pe oameni să găsească scăpare la adăpostul minciunii a fost o sămânţă semănată; iar acum, în sufletele pierdute şi nenorocite din jurul lui, vede recolta...
     Atât slujitorii, cât şi poporul văd că n-au menţinut legătura corectă cu Dumnezeu. Ei văd că s-au răsculat împotriva Autorului oricărei legi drepte şi adevărate. Lepădarea preceptelor divine a dat naştere la mii de izvoare ale răului, discordiei, urii, nelegiuirii, până ce pământul a devenit un vast câmp de luptă, o cloacă de stricăciune. Aceasta este priveliştea pe care o văd aceia care au lepădat adevărul şi au ales să iubească rătăcirea. Nici o limbă nu poate exprima dorinţa pe care cel neascultător şi necredincios o simte faţă de tot ce a pierdut pentru totdeauna - viaţa veşnică. Bărbaţi la care lumea s-a închinat pentru talentele şi elocvenţa lor văd acum aceste lucruri în adevărata lor lumină. Îşi dau seama ce au pierdut prin neascultare şi cad la picioarele acelora a căror credincioşie au dispreţuit-o şi au batjocorit-o şi mărturisesc că Dumnezeu i-a iubit.

     Oamenii văd că au fost duşi în rătăcire. Ei se acuză unul pe altul pentru că i-au condus la distrugere; dar toţi se unesc în manifestarea celei mai crude condamnări faţă de slujitorii religiei. Păstorii necredincioşi au proorocit lucruri plăcute; ei i-au condus pe ascultătorii lor să facă fără valoare Legea lui Dumnezeu şi să-i prigonească pe aceia care au sfinţit-o. Acum, în deznădejdea lor, aceşti învăţători mărturisesc înaintea lumii lucrarea lor de amăgire." Tragedia veacurilor, cap. Pustiirea pământului, par. 7, 10, 11.

Acum strugurii viei pământului sunt aruncaţi în teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu. Dar nu de către mâinile celor 144.000, căci practic ei nu întreprind nimic pentru distrugerea acestor oameni năpăstuiţi, ci datorită descoperirii stării lor şi a caracterului lor pus în contrast cu caracterul celor 144.000!!! Când realizează cine sunt şi ce au făcut, când îşi dau seama că au rămas fără Dumnezeu şi, mai ales, când văd că adevărata cauză a acţiunilor lor sunt pretinşii slujitori ai Evangheliei, pastorii şi prelaţii, toată furia şi patimile lor nestăvilite se îndreaptă asupra acestora. Se ucid reciproc în cea mai mare baie de sânge din lume, până acolo încât sângele ajunge aproape de zăbalele cailor, potrivit profeţiei biblice. 

     "Mulţimile se umplu de furie. >Suntem pierduţi!< strigă ei, >şi voi sunteţi cauza pieirii noastre<; şi se aruncă asupra păstorilor care i-au dus la pieire. Chiar aceia care odinioară îi admirau în cel mai înalt grad vor rosti împotriva lor blestemele cele mai grozave. Chiar mâinile care odinioară îi încoronaseră cu lauri se vor ridica să-i distrugă. Săbiile care erau destinate să-i ucidă pe copiii lui Dumnezeu sunt acum folosite pentru a-i distruge pe adversarii lor. Pretutindeni este luptă şi sânge vărsat. 

     >Vuietul ajunge până la marginea pământului; căci Domnul Se ceartă cu neamurile, intră la judecată împotriva oricărei făpturi, şi dă pe cei răi pradă săbiei< (Ieremia 25,31). Timp de şase mii de ani a continuat marea luptă; Fiul lui Dumnezeu împreună cu solii cereşti au fost în luptă cu puterea celui rău, pentru a-i avertiza, a-i lumina şi a-i salva pe fiii oamenilor. Acum toţi au luat hotărârea; nelegiuiţii s-au unit deplin cu Satana în lupta contra lui Dumnezeu. A venit timpul ca Dumnezeu să restabilească autoritatea Legii Sale călcate în picioare. Acum lupta nu mai este numai cu Satana, ci şi cu oamenii. >Domnul se ceartă cu popoarele<; >El va da săbiei pe cei nelegiuiţi.<

     Semnul eliberării a fost pus asupra acelora >care suspină şi gem din cauza tuturor nelegiuirilor care s-au săvârşit<. Acum iese îngerul morţii, reprezentat în viziunea lui Ezechiel prin bărbaţii cu armele de nimicire, cărora le este dată porunca: >Ucideţi pe bătrâni şi pe tineri, fete, copii şi femei; dar să nu vă atingeţi de nici unul din aceia care au semnul; începeţi cu locaşul Meu cel sfânt<. Profetul spune: >Ei au început cu bătrânii care erau înaintea casei< (Ezechiel 9,1-6). Lucrarea de distrugere începe cu aceia care au pretins că sunt păzitorii spirituali ai poporului. Străjerii falşi sunt primii care cad. Nu există nimeni care să aibă milă sau să cruţe. Bărbaţi, femei, fete şi copii pier deopotrivă. 

     >Căci iată, Domnul iese din locuinţa Lui, să pedepsească nelegiuirile locuitorilor pământului; şi pământul va da sângele pe faţă, şi nu va mai acoperi uciderile< (Isaia 26,21). >Dar iată urgia cu care va lovi Domnul pe toate popoarele, care vor lupta împotriva Ierusalimului. Le va putrezi carnea stând încă în picioare, le vor putrezi ochii în găurile lor, şi le va putrezi limba în gură. În ziua aceea, Domnul va trimite o mare învălmăşeală în ei; unul va apuca mâna altuia, şi vor ridica mâna unii asupra altora< (Zaharia 14,12-13). În lupta nebunească a patimilor crude şi datorită revărsării grozave a mâniei neamestecate cu milă a lui Dumnezeu, cad locuitorii nelegiuiţi ai pământului - preoţi, conducători şi popor, bogat şi sărac, de sus şi de jos. >Cei pe care-i va ucide Domnul în ziua aceea vor fi întinşi de la un capăt al pământului până la celălalt; nu vor fi jeliţi, nici adunaţi, nici îngropaţi< (Ieremia 25,33).

     La venirea Domnului Hristos, nelegiuiţii sunt şterşi de pe faţa întregului pământ, nimiciţi de suflarea gurii Sale şi distruşi de strălucirea slavei Sale. Hristos îşi ia poporul în cetatea lui Dumnezeu, iar pământul este golit de locuitori. >Iată, Domnul deşartă ţara şi o pustieşte, îi răstoarnă faţa şi risipeşte locuitorii. Ţara este pustiită de tot şi prădată; căci Domnul a hotărât aşa. Ei călcau legile, nu ţineau poruncile, şi rupeau legământul cel veşnic! De aceea mănâncă blestemul ţara, şi suferă locuitorii ei pedeapsa nelegiuirilor lor; de aceea sunt prăpădiţi locuitorii ţării< (Isaia 24,1.3.5-6).

     Pământul întreg pare ca un pustiu trist. Ruinele oraşelor şi satelor distruse de cutremur, copaci dezrădăcinaţi, stânci sfărâmate, aruncate de mare sau scoase din pământ, zac răspândite pe suprafaţa lui, în timp ce văgăuni uriaşe marchează locul de unde au fost smulşi munţii din temeliile lor." Tragedia veacurilor, cap. Pustiirea pământului, par. 11-16.

Distrugerea celor nepocăiţi, după cum putem constata, nu este întreprinsă de cei 144.000, fiindcă ei sunt doar simpli spectatori ai ultimului act al marii drame a autodistrugerii colective a oamenilor răi!!! Atunci, în ce sens se spune că ei aruncă cosorul în vederea culegerii viei pământului şi aruncarea strugurilor în teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu? Exact în acelaşi sens în care membrii îngerului al doilea îşi fac lucrarea, fără ca ei să fi produs rezultatele sau urmările respingerii primei solii îngereşti!!! Ei nu fac altceva decât să anunţe căderea Babilonului, dar fără ca ei să fi produs de fapt sau fără ca ei să fi participat în vreun fel la mizeria spirituală pe care sunt nevoiţi să o expună prin vestirea soliei îngerului al doilea!! 

Cu alte cuvinte, în loc să fie observatori tăcuţi ai respingerii primei solii îngereşti, membrii îngerului al doilea sunt nevoiţi, sub impresia Duhului Sfânt, să prezinte urmările respingerii Evangheliei de către Babilonul acelei vremi sau biserica protestantă apostaziată. Altfel, ar fi fost doar nişte observatori tăcuţi ai evenimentelor petrecute prin respingerea Evangheliei. În mod asemănător stau lucrurile şi cu mişcarea îngerului al şaselea, numai că ei nu mai au de vestit nimic, întrucât lucrarea Evangheliei prezentate sub forma marii avertizări s-a încheiat demult, iar vestirea ei n-ar mai avea nici un efect asupra minţii celor răi, lipsiţi de harul lui Dumnezeu. Ei pur şi simplu stau şi privesc modul cum acţionează urmările, survenite prin descoperirea caracterului lui Dumnezeu, în viaţa celor osândiţi la moarte veşnică!! Adevărul îi împinge să se omoare unii pe alţii, fiindcă nu mai au nimic de câştigat.

Mişcarea îngerului al şaselea este, deci, doar un privitor tăcut al urmărilor lucrării săvârşite de ei în vremea când erau mişcarea îngerului al cincilea!! Se spune că nimicirea este făcută de ei în sensul că aceasta are loc în perioada lucrării lor ca îngerul al şaselea, fiind practic urmarea firească a mărturiei lor aduse prin descoperirea neprihănirii lui Hristos, pe fondul auzirii glasului eliberator al lui Dumnezeu, când erau mişcarea îngerului al cincilea!!! 

Aşadar, teascul mâniei lui Dumnezeu însemnă distrugerea celor răi prin ei înşişi, fiindcă li se descoperă caracterul şi înţeleg totodată cine este Dumnezeul cerului!! Acest teasc ajunge o necesitate, chiar dacă nedorită de Dumnezeu, datorită şi prin lucrarea celor 144.000, fără de care acest teasc nu ar fi putut exista. Acum vom înţelege mai bine de ce este absolut necesar să existe o biserică desăvârşită şi curată, căci fără ea Dumnezeu nu ar putea să-i aducă pe cei răi să se înţeleagă, să se descopere cine sunt cu adevărat şi să vadă caracterul lui Dumnezeu aşa cum nu l-au văzut niciodată, expus, manifestat, descoperit în viaţa unor semeni care au ales neprihănirea şi dragostea lui Dumnezeu. Când acest eveniment are lor, strugurii pământului ajung în teascul mâniei lui Dumnezeu şi sunt zdrobiţi de propria furie, de patimile nestăpânite şi de grozăvia vinovăţiei personale înaintea unui Dumnezeu sfânt. La această lucrare de nimicire a celor răi contribuie şi plaga a şaptea care aduce cu ea grindina şi cel mai mare cutremur care a avut loc pe pământ vreodată, cutremur care înghite insulele mărilor şi oceanelor şi care distruge mare parte din uscat. 

Este uşor de observat, deci, că nu Dumnezeul cerului îi distruge în mod personal pe cei răi, şi nici cei 144.000 nu o fac din punct de vedere fizic. Acţiunea de distrugere a celor răi vine de la şi prin ei înşişi. Este practic propria lor acţiune îndreptată împotriva lor înşişi!! Însă, este adevărat că totul pleacă de la descoperirea caracterului neprihănit al legii lui Dumnezeu şi a caracterului Său prin viaţa şi prin atitudinea celor 144.000. Ar trebui să pricepem că dacă această descoperire a caracterului lui Dumnezeu ar avea loc în timpul de har, atunci ar fi loc de pocăinţă generală, dar fiindcă ea are loc într-un timp lipsit de har, pentru că biserica de astăzi este mult prea lumească, lipsindu-i harul Duhului Sfânt, atunci această descoperire necesară ajunge aducătoare de moarte, fiindcă oamenii nu se mai pot îndrepta spre mântuire, ci vor ajunge să se osândească unii pe alţii, până la nimicire totală. 

Mişcarea îngerului al şaselea

Întrucât misiunea celor 144.000, ca primele roade, este în primul rând să descopere caracterul lui Dumnezeu în aşa fel, încât toţi cei răi să înţeleagă în mod corect, fără nici o umbră de îndoială sau semne de întrebare, caracterul lui Dumnezeu, neprihănirea şi iubirea Sa, şi totodată şi grozăvia păcatului lor de neiertat, acest fapt în sine ne introduce în faza următoare a lucrării ce trebuie efectuată pe pământ, înainte ca Hristos să-şi facă apariţia pe norii cerului. Deoarece această lucrare următoare este importantă în derularea evenimentelor prezise în Scripturi, în Apocalipsa 14, este uşor de înţeles că ea nu poate fi adusă la îndeplinire decât tot de o mişcare, pentru că îngerul, să nu uităm, este un simbol pentru o mişcare de oameni, potrivit simbolisticii cuprinse în Apocalipsa 14.

Aşa că este timpul apariţiei mişcării îngerului al şaselea. Dar, din cine este compusă această mişcare? Pe pământ, la vremea aceea, chiar la finalul timpului strâmtorării lui Iacov, care introduce plaga a şaptea, nu mai există decât două categorii de oameni: cei sfinţi sau cei 144.000, şi cei nelegiuiţi, adică milioanele de oameni care vor mai fi supravieţuit după ce au trecut prin cele şase plăgi! Pentru a putea răspunde corect la această întrebare, fără să facem nici un fel de greşeală, este bine şi util să lăsăm Scripturile să ne dea singure răspunsul. Despre îngerul al şaselea se vorbeşte în aceste cuvinte: "Şi din Templul care este în cer a ieşit un alt înger care avea şi el un cosor ascuţit". Apocalipsa 14,17.

De unde iese acest înger? "... din Templul care este în cer". Aşadar, iese din templul ceresc sau din sanctuarul ceresc, exact din locul de unde până mai deunăzi a mijlocit Hristos!!! Ceea ce devine interesant e faptul că şi mişcarea îngerului al cincilea iese tot din templul ceresc. Atunci, nu ne rămâne decât o singură concluzie corectă, şi anume că mişcarea îngerului al şaselea trebuie să fie şi este întru totul tot cei 144.000, care devin mişcarea îngerului al şaselea!!! Nedumerirea ar putea creşte dacă ne întrebăm cum ar putea ca cei 144.000 să reprezinte două mişcări îngereşti consecutive! Tot Apocalipsa 14 ne oferă răspunsul, iar acum ne vom confrunta cu o realitate extraordinară, care dacă ar fi avut loc aşa cum a plănuit Dumnezeu, atunci n-am mai fi vorbit niciodată despre şase mişcări îngereşti, ci doar despre una singură în şase faze diferite ale îndeplinirii lucrării ei!!! A şaptea mişcare îngerească este una specială, de aceea nu am făcut referire la ea.

Nu a fost niciodată planul lui Dumnezeu ca cei care au format mişcarea primului înger să fi eşuat lamentabil în a urma îngerul al doilea, după cum nu a fost intenţia lui Dumnezeu ca cei care ajunseseră să alcătuiască mişcarea îngerului al doilea, aproximativ cincizeci de mii de credincioşi, să se fi risipit, dintre ei rămânând în jur de o sută de credincioşi statornici, când Hristos nu şi-a făcut apariţia în 22 octombrie 1844!! Planul Său a fost să formeze o singură mişcare prin primirea vestirii Evangheliei veşnice, pe care să o conducă mai apoi, dacă toţi membrii ei ar fi ascultat, din fază în fază a dezvoltării adevărului până ar fi făcut posibilă apariţia şi, deci, venirea literală a lui Hristos pe norii cerului!

De fapt, acest plan al Său se vede din faptul că prima mişcare îngerească este baza formării celei de a doua mişcări îngereşti, care la rândul ei este baza iniţierii celei de a treia mişcări îngereşti, ulterior cunoscută sub numele de mişcarea adventistă. Problema gravă este că, din cauza spiritului neascultării şi a ideilor eronate la care mulţi nu au vrut să renunţe, întocmai precum s-a manifestat odinioară spiritul fariseilor, prima mişcare îngerească nu s-a păstrat ca un întreg, la care să se adauge mai apoi alţii şi iar alţii, şi tot aşa, până la venirea Mântuitorului. Dacă s-ar fi întâmplat acest lucru, dacă toţi credincioşii ar fi dat dovadă de un spirit altruist şi de ascultare faţă de tot ceea ce Dumnezeu descoperise, atunci am fi vorbit doar despre o singură mişcare care parcurge doar nişte etape, şase la număr, în drumul său de înaintare prin credinţa lui Isus înspre cea de-a doua venire a lui Hristos.

Ar fi existat pur şi simplu o singură mişcare în şase faze de dezvoltare, introduse întotdeauna "printr-un alt înger", tocmai pentru a putea desemna şi delimita faza următoare a lucrării lor în derularea evenimentelor profeţiei. Acest "alt înger" ar fi fost de fapt tot îngerul de dinainte, numai că acum este prezentat datorită noii misiuni sau noii faze a lucrării Evangheliei pe care el trebuie să o vestească sau să o îndeplinească!! Din păcate, planul lui Dumnezeu în forma Sa iniţială nu s-a împlinit şi nu se va împlini niciodată în felul gândit de Dumnezeu, din cauza necredinţei!!! În Apocalipsa 14 se împletesc aceste două idei în legătură cu planul iniţial, aşa cum a fost gândit de Dumnezeu, prin faptul că cei 144.000 reprezintă două mişcări, a cincea şi a şasea, deşi este aceeaşi în toate privinţele, doar pentru a desemna faza următoare a lucrării lor, şi realitatea crudă a felului cum s-au petrecut evenimentele din punct de vedere istoric, potrivit părţii referitoare la primii patru îngeri, deşi al patrulea nici măcar nu face parte din Apocalipsa 14, ca urmare a necredinţei şi a neascultării multora care au format primele trei mişcări îngereşti!!!

Mai simplu, în formarea primelor trei mişcări îngereşti, aşa cum sunt prezentate în Apocalipsa 14,6-10, istoria aşa cum s-a întâmplat ea, surprinde elementul omenesc al necredinţei şi chiar al fanatismului, care se abate de la planul lui Dumnezeu în formarea unei singure mişcări ce ar fi trebuit să încheie lucrarea pe acest pământ! Însă, în partea a doua a Apocalipsei 14, care ne introduce îngerii al cincilea, al şaselea şi al şaptelea, Inspiraţia ne înfăţişează cum se vor derula evenimentele datorită credinţei şi ascultării celor 144.000, un tablou în care trebuie să citim adevărata intenţie a lui Dumnezeu şi cu primii trei îngeri, care ar fi trebuit să fie unul singur descris în trei etape!!

Observaţi, vă rog, că în tabloul mişcărilor introduse prin nişte îngeri în Apocalipsa 14, îngerul al patrulea nici nu există!!! El se află, după cum am arătat cu ceva timp în urmă, în Apocalipsa 18,1-5. Acest fapt demonstrează eşecul planului iniţial al lui Dumnezeu în care ar fi trebuit să fie prevăzută o singură mişcare, introdusă de fiecare dată "printr-un alt înger", ce ar fi trebuit să crească în neprihănire şi să inunde pământul cu slava lui Hristos sau caracterul Său!!! Din păcate, a devenit necesară prezenţa unui al patrulea înger care să fie marea avertizare a îngerului al treilea, înger ce a eşuat în misiunea destinată lui. Dacă îngerul al treilea şi-ar fi îndeplinit misiunea la timpul potrivit, adică imediat după 1844, aşa cum este prevăzut în Apocalipsa 14,9-11, atunci nu ar fi existat niciodată îngerul al patrulea introdus în Apocalipsa 18, ci ar fi urmat îngerul care întruchipează pe cei 144.000 şi care ar fi fost, în ordinea apariţiei îngerilor din Apocalipsa 14, al patrulea. Număraţi-i, şi o să vă convingeţi singuri. După îngerul al treilea urmează îngerul care iese din templul ceresc, adică exact cei 144.000. Asta înseamnă că în faza următoare a derulării evenimentelor, dacă îngerul al treilea şi-ar fi îndeplinit lucrarea la timpul apariţiei lui şi puţin după aceea, potrivit profeţiei, atunci acest înger ar fi devenit al patrulea, adică cei 144.000, care trebuie să existe şi să-şi facă lucrarea în timpul lipsit de har!!!

Dacă am privi prin ochii lui Dumnezeu felul cum trebuie înţelese cu adevărat profeţiile, atunci Cuvântul lui Dumnezeu ar avea o altă însemnătate pentru noi! Nu am mai avea vederi de tip şablon din care nu putem ieşi, fiindcă mintea a fost formată să gândească doar dintr-o perspectivă slabă, lipsită de puterea de viaţă a Duhului Sfânt. Gândul divin este conţinut în mesajul Bibliei, iar acesta nu poate fi descifrat decât prin intermediul Duhului Sfânt. Toţi au posibilitatea să cunoască gândul lui Dumnezeu, dacă vor şi dacă aleg să iasă din tiparele înrădăcinate în biserică de-a lungul sutelor de ani. Dar, pentru aceasta este necesară renunţarea la toată ştiinţa închipuită în domeniul religios şi primirea adevăratei ştiinţe divine, aşa cum Moise a învăţat patruzeci de ani în Madian cum să gândească din perspectiva omului chemat de Dumnezeu să săvârşească cea mai mare misiune încredinţată unui om - eliberarea unei naţiuni întregi de sub opresiunea egipteană!!! Nu mai trebuie să amintesc de Mântuitorul şi de Ioan Botezătorul, care vreme de treizeci de ani, au făcut totul pentru a se acomoda, pentru a învăţa şi pentru a însuşi gândul lui Dumnezeu descoperit în Scripturile Vechiului Testament, şi cum să umble cu Duhul Sfânt, pentru săvârşirea celor mai mari lucrări din istoria omenirii şi a Universului creat!!

Aşadar, îngerul al şaselea este tot mişcarea îngerului al cincilea, dar în faza următoare a lucrării pe care acesta trebuie să o îndeplinească. Inspiraţia divină face acest lucru, adică ne prezintă un alt înger, tocmai pentru a indica etapa în care intră cei 144.000. Ei sunt un alt înger, în raport cu predecesorul fiindcă trebuie să facă altă lucrare. Sunt un altul doar din această perspectivă, pentru că fac altceva decât au făcut anterior, când erau mişcarea îngerului al cincilea!!! Într-adevăr, ei sunt singurii care pot ieşi din templul ceresc la vremea aceea, fiindcă cei răi nu pot face acest lucru. Ieşirea din templul ceresc este evident una de natură spirituală, întrucât cartea Apocalipsei este cartea simbolurilor biblice, prin care se urmăreşte să se descrie nişte realităţi întâmplate sau pe cale să se întâmple.

Trebuie să fie clar, deci, că ieşirea îngerului al şaselea, simbolul celor 144.000 în altă fază a lucrării lor, de altfel ultima pe care o mai săvârşesc, este una spirituală. Amintesc iară că doar aceia care au primit şi primesc solia neprihănirii descoperită prin mesajul îngerului al treilea, pot intra, prin credinţă, deci în sens spiritual, în sanctuarul de sus, acolo unde Isus mijloceşte pentru oameni şi biserica Sa. Ei ies din templu doar pentru a indica faptul că tot cei 144.000 de sfinţi sunt în realitate cei care compun următoarea mişcare. Ei practic nu ies de două ori din templu, aşa cum ar lăsa să se înţeleagă Inspiraţia, fiindcă deja o fac când devin mişcarea îngerului al cincilea. Ci Duhul Sfânt doar descoperă prin aceste cuvinte, faptul că ies din templu, pentru ca noi să nu facem nici o greşeală, că este vorba tot despre cei 144.000!

Când Isus îşi sfârşeşte lucrarea de mijlocire în sanctuarul ceresc, El îmbracă roba regală, iese din templul ceresc şi se îndreaptă pe pământ. Când această ieşire din templu are loc, atunci, împreună cu Hristos, prin credinţă, ies şi cei 144.000 şi continuă să-l urmeze pe Isus în umblarea lor spirituală prin credinţă!! Această ieşire din templu are loc înainte de plaga a cincea, plaga marelui întuneric fizic ce va acoperi pământul, ascunzându-i pe cei 144.000 de mânia celor răi. Când sunt mişcarea îngerului al cincilea, cei 144.000 îi solicită lui Hristos, şi evident că limbajul este tot unul simbolic, să arunce seceră şi să secere pământul, prin aceasta desemnându-se lucrarea prin care se face posibilă învierea tuturor copiilor lui Dumnezeu de-a lungul tuturor veacurilor. Deja am arătat că cei 144.000 sunt primele roade, în virtutea cărora se face posibil secerişul pământului, adică învierea celor adormiţi în Hristos de la Adam.

Când cei 144.000 îşi isprăvesc lucrarea desemnată, ca îngerul al cincilea, ei intră în etapa următoare în vederea începerii ultimei lucrări menite lor, prin care se face posibilă, în sfârşit, venirea lui Hristos! Când încep această lucrare, Duhul Sfânt îi indică tot pe ei, prin faptul că spune că ies din templul din cer, ca fiind mişcarea îngerului al şaselea de astă dată, tocmai pentru a arăta, după cum spuneam, că au intrat în ultima fază a lucrării lor!! Aceasta este metoda de lucru a Duhului Sfânt, în profeţie, cel puţin aici în Apocalipsa 14, dar nu numai, când doreşte să ne transmită cum se desfăşoară lucrarea lui Dumnezeu în diferitele ei etape.

Acum, ceea ce este interesant, e faptul că, în timp ce cei 144.000, când erau mişcarea îngerului al cincilea, îl roagă stăruitor pe Isus să arunce secera pe pământ şi să secere, şi ei la rândul lor primesc o solicitare asemănătoare, dar din partea îngerului al şaptelea!!! În felul acesta, se introduce următoarea lor lucrare. "Şi un alt înger, care avea stăpânire asupra focului, a ieşit din altar şi a strigat cu glas tare către cel ce avea cosorul cel ascuţit: >Pune cosorul tău cel ascuţit şi culege strugurii viei pământului, căci strugurii ei sunt copţi<. Şi îngerul şi-a aruncat cosorul pe pământ, a cules via pământului şi a aruncat strugurii în teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu. Şi teascul a fost călcat în picioare afară din cetate; şi din teasc a ieşit sânge, până la zăbalele cailor, pe o întindere de o mie şase sute de stadii." Apocalipsa 14,18-20.

De remarcat că, atunci când cei 144.000 alcătuiesc mişcarea îngerului al cincilea, în mâinile lor nu este văzută nici o seceră sau un cosor, nu sunt descrişi ca având aşa ceva, însă când devin mişcarea îngerului al şaselea ei deja au în mâinile lor un cosor ascuţit, potrivit traducerii lui Cornilescu. Spre deosebire de Hristos, mişcarea îngerului al şaselea are misiunea să culeagă strugurii viei pământului şi să-i arunce în teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu. Ceea ce înseamnă că această ultimă lucrare pe care trebuie să o săvârşească mişcarea îngerului al şaselea, la solicitarea îngerului al şaptelea, este un seceriş al morţii!!! Aceşti struguri ai viei pământului sunt copţi, ne spune Cuvântul lui Dumnezeu, dar copţi pentru nimicire!!

De asemenea, trebuie să observăm că lui Isus i se cere în sens spiritual să secere secerişul pământul, care şi el la rândul lui este copt. Numai că una este secerişul pământului şi cu totul alta este secerişul strugurilor viei pământului!!! Secerişul pământului face trimitere la ce se află în sau sub pământ şi nu pe pământ, adică la sfinţii lui Dumnezeu morţi, de aceea îi spune secerişul pământului, pe când secerişul strugurilor viei pământului face trimitere evidentă la ceva care se află la ora aceea pe pământ. Cum mişcării îngerului al şaselea i se cere să săvârşească această lucrare, atunci înseamnă că singurii, în afara celor 144.000, care pot fi reprezentaţi prin strugurii pământului sunt doar cei nelegiuiţi, ce căutau cu puţin timp în urmă să ia viaţa celor 144.000!!!

Acum se întoarce roata, cum se spune. Dacă înainte de acest eveniment, până la plaga a şasea, când are loc secarea râului Eufrat, cei 144.000 sunt vânaţi pentru a fi distruşi, acum celor 144.000 le revine sarcina de a-i nimici pe toţi cei nelegiuiţi. Şi exact lucrul acesta îl vor face. Întrebarea e, cum vor face ei această lucrare înfiorătoare? Trebuie să fie evident că acel cosor din mâinile lor este de natură simbolică, după cum şi adresarea îngerului al şaptelea este tot una simbolică sau spirituală dacă vreţi. Cosorul acesta indică spre lucrarea pe care o are de înfăptuit mişcarea îngerului al şaselea; acesta este motivul pentru care sunt văzuţi ca având în mâini un cosor ascuţit!! Şi pentru că simbolurile fac trimitere şi descriu o realitate, atunci trebuie să aflăm cum are loc nimicirea tuturor celor răi, care nu mai pot fi salvaţi, fiind irecuperabili veşnic. Dar asta o vom afla în episodul următor.

Credinţa lui Isus - credinţa celor 144.000

Experienţa celor 144.000 este unică în felul ei, prin ea netrecând vreodată nici un alt credincios de la Adam. Este unică mai ales prin faptul că ajung să trăiască fără harul mijlocitor al Mântuitorului şi, deci, fără Mijlocitorul Isus Hristos. Este unică pentru că ajung să cunoască din experienţă personală ce înseamnă să ajungi să fii curăţit de orice păcat şi de orice urmă de simpatie pentru Satana; şi ceea ce este şi mai interesant, ei vor trece prin toată această experienţă exprimând credinţa lui Isus! A exprima credinţa lui Isus în asemenea împrejurări, adică în timpul strâmtorării lui Iacov, este o experienţă pe care doar cei 144.000 o vor gusta datorită purităţii caracterului lor în care se oglindeşte perfect chipul lui Hristos Isus!!! De altminteri, va fi credinţa care le conferă dreptul veşnic de a avea un templu pe noul pământ în care vor intra doar ei şi Isus Hristos, pe baza mărturiei Cuvântului imuabil al lui Dumnezeu, care spune că ei "urmează pe Miel oriunde merge El". Apocalipsa 14,4.

     "Pe cel ce va birui îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu, şi nu va mai ieşi afară din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, Noul Ierusalim, care are să se coboare din cer de la Dumnezeul Meu, şi Numele Meu cel nou." Apocalipsa 3,12.

     "Cei 144 000 erau toţi sigilaţi şi perfect uniţi. Pe frunţile lor scria: Dumnezeu, Noul Ierusalim, şi mai era o stea strălucitoare în care era scris Numele cel nou al lui Isus...
     Muntele Sion se afla chiar înaintea noastră şi pe el era un templu strălucitor, în jurul acestuia fiind alţi şapte munţi pe care creşteau trandafiri şi crini. Şi i-am văzut pe micuţi urcând sau, dacă voiau, folosindu-şi aripile mici şi zburând către vârfurile munţilor şi culegând florile care nu se ofileau niciodată. Erau tot felul de copaci în jurul templului pentru a înfrumuseţa locul: cimişirul, pinul, bradul, măslinul, mirtul, rodiul şi smochinul, aplecat sub greutatea smochinelor sale coapte - toate acestea făceau ca locurile să fie peste măsură de atrăgătoare. Iar când eram pe punctul să intrăm în templul cel sfânt, Isus şi-a ridicat minunatu-i glas şi a spus >numai cei 144 000 intră în acest loc<, iar noi am strigat >Aleluia<." Scrieri timpurii, cap. Prima mea viziune, par. 3, 11.

Acest templu maiestuos nu trebuie confundat cu templul ceresc în care mijloceşte Isus pentru noi astăzi, întrucât templul celor 144.000 se va afla pe noul pământ, chiar pe muntele Sion.

Experienţa celor 144.000 mai este unică şi datorită faptului că ei sunt singurii credincioşi din toate timpurile care exprimă credinţa lui Isus în împrejurări care nu au existat niciodată pe pământ, împrejurări caracterizate prin lipsa timpului de har. Este necesar acest lucru pentru ca ei să poată fi curăţiţi de pământescul din natura lor omenească. Nici un alt credincios mântuit, mort sau înălţat la cer, nu a atins acest nivel de curăţire, când se afla în viaţă pe acest pământ! Această curăţire este necesară pentru a se dovedi universului martor că oricine ascultă de bunăvoie de principiile legii lui Dumnezeu, prin harul lui Hristos şi prin credinţa lui Isus, poate atinge sfere ale desăvârşirii nebănuite, dar preconizate de Dumnezeu pentru împlinirea planului Său veşnic ce vizează fericirea şi bucuria tuturor locuitorilor Universului creat.

Un prim aspect ce trebuie subliniat este că cei 144.000 nu aleg ei înşişi să treacă printr-un asemenea timp înspăimântător, ci sunt conduşi aici datorită ascultării de mesajul soliei îngerului al treilea, cu tot ce implică el, şi datorită credinţei lui Isus, credinţă care a devenit prin exersare zilnică credinţa lor personală. Trebuie să facem o distincţie între credinţa în Isus şi credinţa lui Isus. În timp ce orice om poate exprima credinţă în Isus, indiferent că îl consideră un personaj istoric sau Fiul lui Dumnezeu, nu orice om şi creştin poate avea şi poate exprima credinţa lui Isus!!! Aceasta din urmă este un dar care este primit de sus în cadrul experienţei naşterii din nou. Această credinţă nu poate fi exprimată decât dacă cineva se bucură cu adevărat de prezenţa Duhului Sfânt şi a naturii divine a lui Hristos în el însuşi. Deci, ea poate fi exprimată doar cu ajutorul Duhului Sfânt, o credinţă care pune în mişcare puterea Sa creatoare prin care pot avea loc orice fel de minuni!!!

De fapt, ca să merg mai în adâncul problemei, este chiar credinţa pe care Hristos a exprimat-o pe acest pământ, prin întruparea Sa!!! Cu alte cuvinte, El a deschis un drum cu privire la modul cum trebuie să ne raportăm la Dumnezeu, prin exprimarea unei credinţe absolut neşovăitoare în Cuvântul lui Dumnezeu!! Este credinţa biruitoare în absolut toate împrejurările, indiferent cât de apăsătoare sunt ispitele, situaţiile prin care trecem sau răutăţile diavolului! Este credinţa adevărată care trăieşte doar prin orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu. Ea nu ştie să se bizuie pe nimic altceva decât pe Cuvântul fără greş al Tatălui din cer. Aceasta este credinţa lui Isus pe care orice om născut din nou o primeşte în dar, o dată cu intrarea în experienţa naşterii din nou.

Nu trebuie să se facă greşeala de a crede că, o dată primită o astfel de credinţă, credinciosul o va exprima încă de la început în felul în care a exprimat-o şi trăit-o Hristos! Ar fi o gravă eroare să se creadă aşa ceva. În această credinţă se creşte zi de zi prin cunoaşterea şi însuşirea principiilor neprihănirii, prin exersarea acestor principii şi prin transpunerea în practică a rugăciunilor noastre!! Ea ne este dată la început, asemenea naturii divine a lui Hristos, în formă de sămânţă, deşi în forma aceasta ea este desăvârşită. Însă, la începutul experienţei naşterii din nou credinciosul este un nou-născut, ceea ce înseamnă că atât hrana spirituală cât şi exprimarea credinţei lui Isus este asemenea sau se face din perspectiva unui prunc. Nu degeaba vorbea Petru de laptele duhovnicesc. "Lepădaţi, dar, orice răutate, orice vicleşug, orice fel de prefăcătorie, de pizmă şi de clevetire; şi, ca nişte prunci născuţi de curând, să doriţi laptele duhovnicesc şi curat, pentru ca prin el să creşteţi spre mântuire, dacă aţi gustat în adevăr că bun este Domnul." 1Petru 2,1-3.

Nimeni nu poate creşte în experienţa religioasă fără exersarea credinţei lui Isus, care trebuie să devină tot mai viguroasă în fiecare etapă de dezvoltare a caracterului, până la atingerea maturităţii depline de bărbaţi şi femei desăvârşiţi în Hristos!! Nenorocirea este că cei mai mulţi cred că este suficient să crezi în Isus şi, deci, să ai credinţă în Isus. Dar, acest lucru este o înşelăciune amarnică, ce-l poate costa în cele din urmă viaţa veşnică pe credinciosul astfel amăgit! Credinţa într-un Mântuitor viu şi personal ajută sufletul plin de căinţă să primească darul vieţii veşnice, sub forma naturii divine a lui Hristos, prin naşterea din nou, numai atunci când s-a aruncat cu totul în braţele lui Isus, când voinţa lui este pusă în întregime în mâinile salvatoare ale lui Hristos. De aici, din acest moment al experienţei, trebuie să înceapă exersarea şi trăirea prin credinţa lui Isus!! Numai prin această credinţă sublimă poate avea loc creşterea în har spre desăvârşire.

Aşadar, credinţa în Isus, sub imboldul Duhului Sfânt, ne poate conduce la piciorul crucii, acolo unde ne abandonăm pur şi simplu în braţele veşnice ale Celui ce a murit şi înviat pentru noi, ceea ce presupune o moartea spirituală reală! Are loc transformarea din temelii, în plan spiritual, a credinciosului, când natura spirituală a lui Satana sau vrăjmăşia este dezrădăcinată din sufletul celui pocăit şi înlocuită cu natura divină a lui Isus, în felul acesta devenind părtaş de natură divină! Astfel, credinţa în Isus, numai sub imboldul lucrării Duhului Sfânt, este poarta de intrare spre o experienţă în care credinţa lui Isus, primită în dar de sus, trebuie să înceapă să caracterizeze modul de viaţă al credinciosului respectiv zi de zi!

Credinţa lui Isus este plină de viaţă, iar cine are pe Hristos şi credinţa Lui, are viaţa veşnică. De aceea spunea Hristos: "Adevărat, adevărat vă spun că cine crede în Mine are viaţa veşnică". Ioan 6,47 Rostul lucrării lui Hristos în sfânta sfintelor din sanctuarul ceresc este să-l ajute pe creştinul autentic să dezvolte la maximum această credinţă a lui Isus în toate împrejurările vieţii!! Din acest motiv, toţi cei ce au primit mesajul îngerului al treilea, în acest timp de har, adică Evanghelia cea veşnică şi neprihănirea vie a lui Hristos, au intrat, prin credinţă, în locul unde mijloceşte Isus pentru întreaga omenire, beneficiind astfel de toate binecuvântările puse la dispoziţie prin lumina îngerului al treilea şi al patrulea.

Pentru a putea înţelege cum va fi exprimată această credinţă în condiţiile vitrege în care se vor afla cei 144.000 şi cum se vor bizui doar pe făgăduinţele din Cuvântul lui Dumnezeu, în felul acesta manifestându-se credinţa lui Isus, este foarte util să aprofundăm pentru noi înşine experienţa lui Isus din pustia ispitirii, fiindcă acolo, ca de altfel şi la cruce, iese în evidenţă felul cum trebuie exprimat acest dar al lui Dumnezeu numit credinţa lui Isus. Ceea ce trebuie să ştim încă de la început, iar acest lucru va deveni mai clar pe parcurs, este faptul că există o asemănare izbitoare între experienţa lui Isus din pustia ispitirii şi experienţa celor 144.000 în timpul strâmtorării lui Iacov! Biruinţa lui Hristos asupra diavolului aici, în pustie, va fi biruinţa celor 144.000 înainte de aşternerea întunericului plăgii a cincea, asupra diavolului şi a simpatiei pentru căile lui!!!

În primul rând, Isus a fost condus de Duhul Sfânt în acel pustiu, nu pentru a fi supus ispitirilor diavolului, ci pentru a se ruga şi a medita la viitoarea lucrare pe care trebuie s-o îndeplinească. El şi-a luat astfel, într-un mod înţelept, timp pentru a se gândi la lucrarea cea mare a răscumpărării noastre. "Când a fost dus în pustie pentru a fi ispitit, Isus a fost mânat de Duhul lui Dumnezeu. El nu a chemat ispita. S-a dus în pustie ca să fie singur şi să mediteze asupra misiunii şi lucrării Sale. Prin post şi rugăciune, El avea să-şi întărească sufletul pentru cărarea însângerată pe care trebuia să meargă." Hristos Lumina Lumii, cap. Ispitirea lui Isus, par. 2. Pasul făcut de Hristos a fost efectuat sub îndrumarea Tatălui Său, prin Duhul Sfânt. El nu a căutat să invite ispita şi pe ispititorul acolo. Era, deci, planul lui Dumnezeu ca El să mediteze asupra a ceea ce avea să facă, pentru a realiza cu mintea întreagă şi în linişte ce implicaţii veşnice urmau să aibă eşecul sau biruinţa Lui pentru salvarea oamenilor. Pustiul l-a ales pentru a fi singur şi în linişte, pentru a nu fi tulburat de nici un om. Nu a fost deloc o retragere egoistă.

De asemenea, El ştia că trebuie să rămână acolo atâta vreme cât Tatăl avea să-l îndrume spre lucrarea pe care trebuia să fie gata să o înceapă. Însă, din cauza diavolului şederea Sa s-a prelungit pentru patruzeci de zile! Diavolul a ştiut că timpul cel mai prielnic pentru ispitirea lui Isus era cel în care Isus se afla în pustiu. El nu a acţionat oricum, ci a aşteptat ca lipsa hranei să aibă efect asupra trupului şi asupra minţii omului Isus Hristos!! "Dar Satana ştia că Isus s-a dus în pustie şi a socotit că acela era timpul cel mai potrivit pentru a se apropia de El." Hristos Lumina Lumii, cap. Ispitirea lui Isus, par. 2. Pentru a-şi păstra permanent o minte limpede, Hristos şi-a impus postul însoţit de rugăciune şi cugetare profundă. În asemenea condiţii se impunea pur şi simplu postul, întrucât lucrarea care-i stătea în faţă era cât se poate de grea, ştiind că nu-şi poate permite nici cel mai mărunt eşec, dacă dorea să ne salveze. "N-a mâncat nimic în zilele acelea; şi, după ce au trecut acele zile, a flămânzit." Luca 4,2.

Hristos a intrat în pustie, în acel loc singuratic cu animale sălbatice, fiind înconjurat de slava Tatălui din cer. Din această perspectivă şi-a început Isus postul, rugăciunile şi cugetarea. Numai că, slava Tatălui avea să-l părăsească pentru a fi lăsat să se lupte în omenescul Său cu puternicul ispititor!!! Dumnezeu nu l-a chemat pe Satana acolo şi nici nu i-a interzis să-l ispitească pe Fiul Său preaiubit. Din acest motiv, Hristos a trebuit să rămână în pustie patruzeci de zile, fiindcă până la finalul lor nu a avut asigurarea din partea Lui de a pleca de acolo. Hristos a rămas pur şi simplu în pustie, ştiind că o poate părăsi numai dacă Tatăl Lui îi face cunoscut acest lucru, altfel era dispus să moară acolo, dar fără să iasă din cuvântul Tatălui! Aceasta este în fapt credinţa lui Isus, şi aşa trebuie exprimată de cei 144.000 la timpul lor!

     "Când a intrat în pustie, Isus era înconjurat de slava Tatălui. Absorbit în comuniunea cu Dumnezeu, a fost înălţat mai presus de slăbiciunile omeneşti. Dar slava s-a depărtat şi El a fost lăsat singur să lupte cu ispita. Ea înainta din toate părţile. Natura Sa omenească se cutremura în faţa luptei care îl aştepta. Timp de patruzeci de zile, El postise şi se rugase. Slab şi sfârşit de puteri din cauza foamei, obosit şi hărţuit de gânduri, >atât de schimonosită îi era faţa şi atât de mult se deosebea înfăţişarea Lui de a fiilor oamenilor< (Isaia 52,14). Acum era o ocazie pentru Satana. Acum, credea el, va putea să-L biruie pe Hristos." Hristos Lumina Lumii, cap. Ispitirea lui Isus, par. 15.

Postul Său prelungit se datora în mare măsură şi din cauza lipsei slavei binecuvântate a Tatălui Său, care începuse să se facă acut simţită, un Tată care-l lăsase în seama ispititorului cu încrederea totală că Fiul Său va ieşi învingător, ceea ce s-a şi întâmplat de altfel. Aşa că şederea lui Isus în pustie se tot prelungea pe zi ce trecea, pentru că nu primea nici un fel de răspuns din partea Tatălui Său, iar organismul Său lipsit de energia oferită de hrană era pe punctul de a claca. Mintea, în astfel de situaţii, îţi poate juca feste, poţi avea chiar halucinaţii. Însă, nu tot aşa au stat lucrurile cu mintea Mântuitorului, deşi era hărţuită de gânduri!

Pe fondul acesta a venit Satana cu ispitirile Sale grozave. L-a atacat cu prima ispită exact acolo unde au căzut Adam şi Eva, în domeniul apetitului, care al lor nu era stricat, pe când apetitul lui Isus era o moştenire primită după patru mii de ani de degenerare masivă a naturii omeneşti din cauza păcătuirii continue!!! Corpul lui Isus tânjea după hrană, mintea era hărţuită acum nu numai de gândul că fusese părăsit de slava cerească, ci şi de ispitirile groaznice ale diavolului, iar înclinaţiile Sale naturale, ale corpului Său omenesc, îl trăgeau înspre direcţia de a lua repede decizia de a face rost de hrană, chiar şi printr-o minune creatoare!!! Or, ca un făcut parcă, chiar acest lucru a venit din partea diavolului. Ispita a venit ca şi cum părea chiar un răspuns la rugăciunile Lui fierbinţi adresate Tatălui din cer!!! Hristos aştepta răspunsul Tatălui, iar acum se părea că avea răspunsul!!! Ce era de făcut?

Acum intră în scenă şi se manifestă credinţa lui Isus în împrejurări cu care El nu se întâlnise niciodată în viaţa de dinainte! Lipsa slavei cereşti o putem asocia oarecum cu lipsa harului, de care cei 144.000 vor duce lipsă în timpul strâmtorării lui Iacov. Şi ei se roagă precum Isus, ca să primească răspuns la rugăciunile lor, în împrejurări care arată că, dacă mai continuă presiunile la care sunt supuşi, e puţin probabil să mai trăiască, iar cauza lui Dumnezeu va fi afectată, căci nu va putea exista o biserică absolut curată prin care să se poată încheia în neprihănire lucrarea lui Dumnezeu. Ei se află în acele împrejurări, nu pentru că le-au chemat, ci pentru că au ascultat întru totul de Dumnezeu, întocmai cum a făcut şi Isus în pustie. Ei se află la îndemâna tuturor ispitirilor posibile, imaginate de diavolul, exact aşa cum a fost lăsat şi Isus în pustie!! Care va fi răspunsul într-o astfel de situaţie care acum ne pare imposibilă?

Ceea ce l-a salvat pe Isus, şi aici iese în evidenţă puterea Cuvântului lui Dumnezeu, au fost cuvintele adresate de Tatăl Lui la botezul Său în Iordan!!! Credinţa lui Isus se baza doar pe Cuvântul lui Dumnezeu, fără să iasă din acest cadru niciodată indiferent de puterea ispitelor, chiar cu acceptarea riscului pierderii vieţii înainte de vreme, adică înainte de a ajunge la cruce!!! Credinţa lui Isus este biruinţă, căci viaţa ei este Cuvântul lui Dumnezeu sau orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu!!! Scopul principal al lui Satana a fost să-l determine pe Isus să piardă încrederea în cuvintele adresate de Tatăl către Fiul la Iordan! Pentru a face acest lucru, a încercat să-i îndrepte lui Isus atenţia şi privirile la nevoia Lui de hrană, indicând nişte pietre în formă de pâine în acest scop. O singură minune prin care să scape de foame, şi misiunea Lui în pustie se încheia, dar pentru totdeauna, fără putinţa de a fi salvat chiar El, Isus-omul!!!

     "Cuvintele pornite din ceruri: >Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care îmi găsesc plăcerea< (Matei 3,17) încă mai răsunau în urechile lui Satana. Dar el era hotărât să-L facă pe Isus să-şi piardă încrederea în această mărturie. Cuvântul lui Dumnezeu a fost pentru Isus asigurarea că misiunea Sa era dumnezeiască. El venise să trăiască în mijlocul oamenilor ca om, şi Cuvântul spunea lămurit care era legătura Lui cu Tatăl. Dar scopul lui Satana era de a-L face să se îndoiască de acest cuvânt. Dacă putea să clatine încrederea lui Hristos în Dumnezeu, Satana ştia că victoria în această luptă va fi a lui. Ar fi putut atunci să-L învingă pe Hristos. El spera că, sub presiunea disperării şi a foamei grozave, Isus avea să-şi piardă încrederea în Tatăl Său şi să facă o minune în favoarea Sa. Dacă ar fi făcut lucrul acesta, planul mântuirii ar fi fost zădărnicit." Hristos Lumina Lumii, cap. Ispitirea lui Isus, par. 18.

Răspunsul lui Isus, unicul posibil într-o astfel de situaţie teribilă, a fost răspunsul credinţei pline de încredere în cuvintele Tatălui, lăsând cu totul în plan secundar foamea teribilă la care fusese supus!!! Această credinţă pe drept poartă numele de credinţa lui Isus, iar cei 144.000 o vor exercita în cel mai teribil timp pe care-l va cunoaşte omul de la întemeierea lumii!!! "Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus." Apocalipsa 14,12. Această credinţă extraordinară se deosebeşte de tot ce-şi închipuie omul că este credinţă, prin faptul că se întemeiază şi îşi găseşte izvorul în principiile legii lui Dumnezeu, aşa cum se oglindesc ele în toate cele zece porunci!!! Când spiritul poruncilor lui Dumnezeu, cele zece, devine spiritul de viaţă al credinciosului, atunci credinţa lui Isus va fi exercitată ca un lucru firesc, ca ceva de la sine înţeles. Izvorul ei şi plăcerea ei, indiferent de înclinaţiile şi simţămintele personale, de presiunile şi împrejurările vieţii, sunt cuvintele lui Dumnezeu. Nimic mai mult şi nimic mai puţin. Ea nu pune în balanţă niciodată interesele personale şi nici măcar viaţa personală, ci doar Cuvântul cel sigur al lui Dumnezeu, care nu dă greş niciodată!! Singurul ei ghid este Cuvântul lui Dumnezeu, principiile neprihănirii, voia lui Dumnezeu descoperită, înţeleasă şi trăită!!!

     "Când i-a spus ispititorului: >Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu<, Hristos a repetat cuvintele pe care le rostise către Israel cu paisprezece veacuri mai înainte: >Domnul, Dumnezeul tău, te-a călăuzit în timpul acestor patruzeci de ani în pustie... te-a smerit, te-a lăsat să suferi de foame şi te-a hrănit cu mană, pe care nici tu n-o cunoşteai şi nici părinţii tăi n-o cunoscuseră, ca să te înveţe că omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura Domnului trăieşte omul< (Deuteronom 8,2.3; KJV). În pustie, când se isprăviseră toate merindele, Dumnezeu a trimis poporului Său mană din cer; li se dădea în fiecare zi hrană îndestulătoare. Lucrul acesta trebuia să-i înveţe că, atâta timp cât aveau încredere în Dumnezeu şi urmau căile Lui, El nu-i uita. Mântuitorul practica acum învăţătura pe care o dăduse lui Israel. Prin Cuvântul lui Dumnezeu se dăduse ajutor poporului evreu şi tot prin acelaşi Cuvânt trebuia să primească ajutor şi Isus. El aştepta timpul când Dumnezeu avea să-i aducă alinare. El se afla în locurile acelea pustii pentru că ascultase de Dumnezeu şi El nu voia să obţină hrană prin ascultarea de sfatul lui Satana. În faţa universului, care era martor, El a dovedit că e mai uşor să suferi orice rău ar veni decât să te desparţi de Dumnezeu cât de puţin." Hristos Lumina Lumii, cap. Ispitirea lui Isus, par. 23.

Hristos avea în balanţă oferta ispititoare a diavolului şi Cuvântul sau cuvintele lui Dumnezeu. Credinţa Lui a optat lesne pentru cuvintele lui Dumnezeu, căci erau hrană pentru ea, lăsând în plan secundar chiar viaţa Sa. Credinţa lui Isus rămâne credinţa lui Isus tot atâta vreme cât rămâne alipită de Cuvântul cel sigur al lui Dumnezeu, nedorind niciodată să se despartă de Dumnezeu, oricare ar fi preţul!!! În felul acesta, Hristos a arătat că nu are nici un fel de simpatie pentru diavolul, că apetitul şi tendinţele fireşti ale naturii Sale omeneşti nu pot câştiga supremaţia asupra unei minţi îmbibate cu principiile curate ale Cuvântului lui Dumnezeu, care devin viaţă pentru sufletul însetat după neprihănire!!! Credinţa Sa l-a ridicat deasupra nevoii de hrană şi deasupra tuturor presiunilor şi ispitelor la care fusese supus. A arătat prin credinţa Sa că este dispus să sufere orice rău, mai degrabă decât să se despartă de Tatăl Său, a cărui prezenţă nu o percepea decât prin credinţă. El pur şi simplu credea că face în mod corect voia lui Dumnezeu aflându-se mai departe acolo, mai degrabă decât să se apuce să facă rost de hrană, fie şi printr-o minune.

Ei bine, acest fel de exprimare a credinţei şi a încrederii totale în Dumnezeu trebuie să devină felul de exprimare a credinţei şi încrederii celor 144.000. Rostul trecerii lor prin timpul strâmtorării lui Iacov este ca să ajungă la acest nivel al exprimării credinţei lui Isus, aşa cum nu ar fi fost posibil nicicum în alte împrejurări, în timp de har!!! Când ei ajung să se lase cu totul în seama cuvintelor lui Dumnezeu, a făgăduinţelor Sale, când ajung să se bizuie doar pe ele, atunci va dispărea şi pământescul lor, tendinţa de a face ceva să scape din situaţia respectivă la sugestia diavolului.

     "În ultimul mare conflict al luptei cu Satana, aceia care vor rămâne credincioşi lui Dumnezeu vor vedea cum li se ia orice mijloc de întreţinere. Pentru că ei refuză să calce Legea Sa, ca să asculte, în schimb, de puterile pământeşti, li se va interzice să cumpere şi să vândă. În cele din urmă, se va da un decret ca toţi să fie omorâţi. Vezi Apocalipsa 13,11-17. Dar celui care ascultă de Dumnezeu i se dă făgăduinţa: >Acela va locui în locurile înalte; stânci întărite vor fi locul lui de scăpare; i se va da pâine şi apa nu-i va lipsi< (Isaia 33,16). Prin această făgăduinţă vor trăi copiii lui Dumnezeu. În timp ce pământul va fi pustiit de foamete, ei vor fi hrăniţi. >Ei nu rămân de ruşine în ziua nenorocirii, ci au de ajuns în zilele de foamete< (Psalm 37,19). Timpul acesta de mare nenorocire a fost văzut de profetul Habacuc şi cuvintele lui exprimă credinţa bisericii. >Chiar dacă smochinul nu va înflori, viţa nu va da nici un rod, rodul măslinului va lipsi şi câmpiile nu vor da hrană, oile vor pieri din staule şi nu vor mai fi boi în grajduri, eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi bucura în Dumnezeul mântuirii mele!< (Habacuc 3,17.18)." Hristos Lumina Lumii, cap. Ispitirea lui Isus, par. 25.

Tot ceea ce le va rămâne celor 144.000 în acest timp, când pământescul lor trebuie să dispară pentru totdeauna, sunt făgăduinţele lui Dumnezeu pe care le găsim în Psalmii 91 şi 46. Se vor rezema pe aceste făgăduinţe cu toată fiinţa lor şi cu toată încrederea pe care o au, dând pe faţă astfel credinţa lui Isus în cea mai pură formă, asemenea experienţei Mântuitorului în pustia ispitirii!!! Ei se vor afla acolo, în acele împrejurări şi în acea situaţie datorită ascultării lor de porunca lui Dumnezeu şi a încrederii în făgăduinţele Lui scumpe inimii lor!! Aşadar, apogeul acestei credinţe minunate va fi exprimat atunci, în acel timp înfricoşător, de către cei 144.000 de oşteni ai neprihănirii!

     ">Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.< Deseori, urmaşul lui Hristos e pus în situaţia de a nu putea să-I servească lui Dumnezeu şi să-şi continue, în acelaşi timp, lucrul său obişnuit. Se poate întâmpla ca ascultarea de unele cerinţe lămurite ale lui Dumnezeu să pară că va opri mijloacele de trai. Atunci Satana îl va face pe acest urmaş să creadă că trebuie să renunţe la convingerile conştiinţei lui. Dar singurul lucru din lumea noastră pe care ne putem sprijini este Cuvântul lui Dumnezeu. >Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra< (Matei 6,33). Chiar şi în viaţa aceasta nu e spre binele nostru să ne depărtăm de voinţa Tatălui din cer. Când cunoaştem puterea Cuvântului Său, nu trebuie să urmăm sugestiile lui Satana când e vorba să ne câştigăm hrana sau să ne salvăm viaţa. Singurul lucru la care trebuie să ne gândim este acesta: Care e porunca lui Dumnezeu şi care e făgăduinţa Lui? Dacă le cunoaştem, trebuie să ascultăm de cea dintâi şi să ne încredem în cea de a doua." Hristos Lumina Lumii, cap. Ispitirea lui Isus, par. 24.

Drumul deschis de Mântuitorul pentru noi face posibilă biruinţa asupra oricărui păcat mărturisit şi părăsit şi mai cu seamă ne învaţă cum să exercităm zi de zi credinţa lui Isus în viaţa noastră, până la atingerea apogeului acestei exprimări la sfârşitul timpului strâmtorării lui Iacov! Exemplul lui Hristos va fi urmat de către cei 144.000 în toate privinţele, lucru care-i va face cu adevărat unici. Izbânda lor va fi izbânda lui Hristos prin ei asupra diavolului, care-şi pecetluieşte definitiv soarta pentru moarte şi uitare veşnică.

     "În propria noastră putere, este cu neputinţă să aducem la tăcere pretenţiile firii noastre decăzute. Pe calea aceasta, Satana va aduce ispitele asupra noastră. Hristos ştie că vrăjmaşul va veni la orice fiinţă omenească, încercând să profite de slăbiciunile moştenite şi să-i ademenească, prin minciunile şi viclenia lui, pe toţi aceia care nu şi-au pus încrederea în Dumnezeu. Mergând prin locurile pe unde trebuie să treacă omul, Domnul a pregătit calea pentru ca noi să biruim. El nu vrea să fim mai slabi în lupta cu Satana. El nu vrea să ne lăsăm intimidaţi, descurajaţi de atacurile şarpelui. >Îndrăzniţi<, zice El, >Eu am biruit lumea< (Ioan 16,33).
     Acela care se luptă împotriva forţelor poftei să privească la Mântuitorul în pustia ispitei, să-L vadă în agonie pe cruce, când a strigat: >Mi-e sete<. El a suportat tot ce putem suporta şi noi. Biruinţa Lui este biruinţa noastră.
     Isus s-a sprijinit pe înţelepciunea şi tăria Tatălui Său ceresc. El declară: >Domnul Dumnezeu M-a ajutat; de aceea nu M-am ruşinat... ştiind că nu voi fi dat de ruşine... Iată, Domnul Dumnezeu Mă ajută<. Arătând spre pilda pe care ne-o dă, El ne spune: >Cine dintre voi se teme de Domnul...! Cine umblă în întuneric şi n-are lumină, să se încreadă în Numele Domnului şi să se bizuie pe Dumnezeul lui!< (Isaia 50,7-10).
     >Vine stăpânitorul lumii acesteia<, a spus Isus. >El n-are nimic în Mine< (Ioan 14,30). În El nu se găsea nimic care să răspundă la amăgirile lui Satana. El nu s-a lăsat ademenit de păcat. Nici chiar printr-un gând nu s-a supus ispitei. Aşa poate să fie şi cu noi. Natura omenească a lui Hristos era unită cu cea dumnezeiască; El era pregătit de luptă prin locuirea lăuntrică a Duhului Sfânt. Iar El a venit să ne facă părtaşi de natura Lui dumnezeiască. Câtă vreme suntem legaţi de El prin credinţă, păcatul nu mai are putere asupra noastră. Dumnezeu apucă mâna credinţei noastre şi o ajută să se ţină tare de dumnezeirea lui Hristos, ca noi să putem ajunge la desăvârşire de caracter.

     Şi Hristos ne-a arătat cum se ajunge aici. Prin ce mijloc a biruit El în lupta cu Satana? Prin Cuvântul lui Dumnezeu. El n-a putut să se împotrivească ispitei decât prin Cuvânt. >Stă scris<, a spus El. Nouă ne-au fost date >făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte< (2Petru 1,4). Nouă ne aparţine fiecare făgăduinţă din Cuvântul lui Dumnezeu. Noi trebuie să trăim >prin orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu<. Când sunteţi atacaţi de ispite, nu priviţi la împrejurări sau la slăbiciunile personale, ci la puterea Cuvântului. Toată puterea vi se dă vouă. >Strâng Cuvântul Tău în inima mea<, zice psalmistul, >ca să nu păcătuiesc împotriva Ta!< >După cuvântul buzelor Tale, mă feresc de calea celor asupritori< (Psalmi 119,11; 17,4)." Hristos Lumina Lumii, cap. Ispitirea lui Isus, par. 28-32.

Curăţirea pământescului în cuptorul suferinţei

Aşadar, procesul de curăţire al celor 144.000 este o realitate ce nu poate fi ignorată de către studentul serios şi sârguincios al Bibliei, de vreme ce Sfintele Scripturi vorbesc despre el. Este necesară această curăţire întrucât fără ea cei 144.000 nu vor putea reflecta în mod desăvârşit chipul lui Hristos în propriul lor caracter. Biruinţa finală este asigurată doar dacă acest proces se încheie pentru aceşti sfinţi extraordinari, care nu vor şti niciodată ce înseamnă moartea fizică!

Venirea lui Hristos este făcută posibilă, devine realitate, doar dacă există o biserică fără pată, fără păcat şi fără orice fel de simpatie pentru diavolul! Nu este suficient ca ea să fie fără păcat, sigilată în adevăr şi neprihănire, ci este obligatoriu să aducă daruri neprihănite Domnului, adică un caracter în care să fie reflectat chipul lui Hristos, ca urmare a unei experienţe netrăite de nici un muritor de pe acest pământ, din absolut nici o generaţie, cu excepţia Mântuitorului. Pentru ca acest caracter să fie descoperit astfel încât cei răi să se vadă aşa cum sunt în lumina neprihănirii slavei acestui caracter, trebuie ca orice verigă de simpatie dintre cei sfinţi, cei 144.000, şi Satana să fie ruptă, din mintea lor fiind dezrădăcinat pentru totdeauna diavolul şi căile sale!!

Ceea ce trebuie reţinut este că lucrarea săvârşită pentru îngeri trebuie săvârşită şi pentru cei 144.000! Dezrădăcinarea din mintea lor a oricărei simpatii pentru diavolul trebuie să fie acţiunea minţii lor, în toată deplinătatea ei, o acţiune conştientă, înţeleasă, izvorâtă dintr-o convingere de nestrămutat, o acţiune neimpusă cu forţa sau prin şmecherii, aşa cum este obişnuit să facă diavolul. Această dezrădăcinare vine pe fondul celei mai mari presiuni impuse vreodată asupra naturii omeneşti de împrejurări ivite numai din cauza lipsei harului, care se va fi încheiat de ceva timp. Nu uităm că totul se petrece în timpul strâmtorării lui Iacov. Ispitele diavolului sunt cele mai cumplite cu putinţă. Este ceva ce nu poate fi descris, dar va putea fi simţit şi trăit din plin de cei 144.000. Trebuie să spun că nici cea mai vie imaginaţie nu poate cuprinde şi nu poate descrie un aşa timp lipsit de har, când asalturile furibunde ale diavolului ating apogeul.

În acest timp, sfinţii lui Dumnezeu, neştiind că sunt sigilaţi şi fără păcat, sunt ispitiţi de diavolul cu privire la viaţa lor trecută, păcătoasă, când toţi au săvârşit păcate într-un fel sau altul. Ei sunt făcuţi astfel să şi le amintească, scopul lui Satana fiind acela de a le distruge credinţa, şi aşa destul de afectată de împrejurările acestea nefaste. Într-adevăr, ei îşi amintesc toate acele păcate, dar nu mai au nici un fel de simţământ de vinovăţie, mintea lor nu este chinuită în nici un fel de vreun simţământ apăsător de vinovăţie, căci păcatele lor împreună cu vinovăţia lor au fost iertate, iar ei făcuţi neprihăniţi în Domnul!!!

Omul născut din nou nu este niciodată afectat de simţământul vinovăţiei păcatelor mărturisite, deşi şi le poate aminti, întrucât a fost iertat de trecutul său şi totodată izbăvit de păcat. Iertarea adevărată oferită de Dumnezeu este însoţită totdeauna de izbăvire din păcat. Ea are de a face, deci, cu ştergerea trecutului păcătos şi smulgerea din păcat, şi aşezarea pe o temelie nouă imposibil de distrus - Stânca veacurilor, Isus Hristos. Diavolul încearcă să distrugă credinţa celor 144.000, el neştiind la rândul lui că aceştia au fost sigilaţi, nemaiputând păcătui niciodată. Oamenii născuţi din nou sunt făcuţi să păcătuiască atunci când Satana le poate distruge credinţa, pe când cei care nu au fost niciodată izbăviţi de păcat, adică aceia care sunt stăpâniţi de vrăjmăşia păcatului, păcătuiesc în mod firesc, aproape că nici nu-i nevoie să fie ispitiţi încontinuu de diavolul. Mediul celor din urmă este păcatul.

Toate eforturile lui Satana sunt concentrate asupra celor 144.000, prin demoni şi oamenii răi, pentru a-i face cumva să cadă în disperare din cauza trecutului lor păcătos, deşi ei au mărturisit toate păcatele respective. Păcatul comis odinioară este cunoscut minţii celui pocăit, el îşi aminteşte de acel păcat, dar nu mai are nici un simţământ de vinovăţie pentru el, mintea lui nu mai este chinuită de vreun simţământ al vinovăţiei. Dacă cei 144.000 ar intra în timpul strâmtorării lui Iacov cu un singur păcat cunoscut şi nemărturisit, atunci nu vor avea nici o şansă la mântuire, întrucât nu mai există uşa deschisă în sfânta sfintelor, sanctuarul fiind închis, ceea ce înseamnă că nu mai există nici o lucrare de mijlocire şi nici Mijlocitor. Însă, păcatele lor au mers demult la judecată iar acum aşteaptă lucrarea de aşezare a lor asupra iniţiatorului păcatului, Satana, simbolizat prin ţapul pentru Azazel.

     "Dacă Iacov nu s-ar fi pocăit mai înainte de păcatul lui, prin care a primit dreptul de întâi născut prin înşelăciune, Dumnezeu nu i-ar fi ascultat rugăciunea şi nu i-ar fi păstrat viaţa. Tot astfel, în timpul strâmtorării, dacă poporul lui Dumnezeu ar mai avea păcate nemărturisite, care să le vină în minte, pe când sunt chinuiţi de groază şi teamă, ar fi copleşiţi; disperarea le-ar nimici credinţa şi n-ar mai avea încredere în a lupta cu Dumnezeu pentru eliberare. Dar, în timp ce au un simţ adânc al nevredniciei, ei nu au păcate ascunse pe care să le descopere. Păcatele lor au mers înainte la judecată şi au fost şterse, iar ei nu şi le mai pot reaminti." Tragedia veacurilor, cap. Timpul strâmtorării, par. 18.

Sensul propoziţiei "ei nu şi le mai pot reaminti" trebuie înţeles doar din perspectiva faptului că nu simt nici o povară a vinovăţiei păcatelor comise sau gândite! Din moment ce Satana îi asaltează cu păcatele săvârşite de ei în trecut, aducându-le aminte de ele, este lesne de înţeles că mintea lor şi le reaminteşte din punct de vedere faptic, însă greutatea vinovăţiei lor nu mai există. Ei sunt liberi de aşa ceva.

     "Când Satana îi acuză pe copiii lui Dumnezeu pentru păcatele lor, Domnul îi îngăduie să-i încerce până la extrem. Încrederea lor în Dumnezeu, credinţa şi hotărârea lor vor fi aspru încercate. Când trec în revistă trecutul lor, nădejdile lor se topesc, deoarece în toată viaţa lor pot vedea prea puţin bine. Sunt pe deplin conştienţi de slăbiciunea şi nevrednicia lor. Satana caută să-i îngrozească la gândul că situaţia lor este fără nădejde, că ocara lor nu va putea fi ştearsă niciodată. El nădăjduieşte în felul acesta să le distrugă credinţa, pentru ca ei să cedeze acestor ispite şi să-i abată de la credincioşia faţă de Dumnezeu." Tragedia veacurilor, cap. Timpul strâmtorării, par. 14.

Nimeni nu poate trece în revistă trecutul său fără să-şi amintească, uneori pe viu, cele săvârşite, bune sau rele. Însă, când ai greşit faţă de cineva şi apoi eşti iertat cu toată inima, vechea prietenie fiind reînnodată, atunci, deşi îţi aminteşti precis unde ai greşit şi cum ai greşit, nu mai ai nici un simţământ al vinovăţiei, fiindcă pur şi simplu ai fost iertat de persoana faţă de care ai greşit! Deci, Satana caută să-i îngrozească, pentru ca ei să-şi piardă credinţa, cu privire la trecutul lor, cărora le şopteşte că, din cauza grozăviei păcatelor lor, Dumnezeu nu-i poate ierta cu nici un chip. Ţinta atacului vrăjmaşului sufletelor este deci trecutul lor păcătos, un trecut care practic nu mai există în ochii Mântuitorului, fiindcă cei 144.000 au fost făcuţi neprihănirea lui Hristos în Dumnezeu!

Acum se iveşte această întrebare îndreptăţită: De ce Dumnezeu permite ca cei 144.000 să fie încercaţi la extrem în timpul strâmtorării lui Iacov? Răspunsul îl găsim în această declaraţie extraordinară: "Istoria lui Iacov este, în acelaşi timp, şi o asigurare că Dumnezeu nu-i va lepăda pe aceia care au fost amăgiţi, ispitiţi şi duşi în păcat, dar care s-au întors la El cu o pocăinţă adevărată. Când Satana caută să distrugă această grupă de oameni, Dumnezeu îşi trimite îngerii să-i încurajeze şi să-i ocrotească în vreme de primejdie. Asalturile lui Satana sunt furibunde şi hotărâte, amăgirile sunt teribile; dar ochiul Domnului este asupra copiilor Săi, iar urechea Lui aude strigătele lor. Necazul lor este mare, flăcările cuptorului par gata să-i mistuie; dar Maestrul topitor îi va scoate ca pe aurul curăţit în foc. Iubirea lui Dumnezeu pentru copiii Săi, în timpul acestei perioade de încercare cruntă, este tot atât de puternică şi delicată ca în zilele prosperităţii lor celei mai strălucite; dar este necesar pentru ei să fie puşi în cuptorul de foc; pământescul trebuie să fie mistuit, astfel încât chipul lui Hristos să poată fi reflectat pe deplin." Tragedia veacurilor, cap. Timpul strâmtorării, par. 21.

Prin această declaraţie Inspiraţia descoperă un adevăr extraordinar, şi anume că timpul strâmtorării lui Iacov constituie cuptorul de foc pentru cei 144.000, când Maestrul topitor trebuie să-i scoată ca pe aurul curăţit prin foc, deoarece pământescul lor trebuie mistuit, "astfel încât chipul lui Hristos să poată fi reflectat pe deplin". Aici avem dovada clară că lucrarea de curăţire continuă în timpul strâmtorării lui Iacov pentru cei 144.000, deoarece pământescul lor trebuie mistuit, distrus, eliminat, eradicat, îndepărtat. Din păcate, deşi nu-i vina intenţionată a traducătorului, traducerea în limba română a acestui termen "pământescul" a fost redată greşit prin firea pământească, ceea ce face ca sensul traducerii să fie altul, nu cel preconizat de Autorul divin al adevărului.

Ce este pământescul? Nimic altceva decât simpatia pentru Satana, simpatie care nu necesită prezentarea sângelui ispăşitor pentru eliminarea şi dezrădăcinarea ei din mintea celor 144.000!!! Această simpatie are de a face cu încrederea în lucrurile tangibile, vizibile, palpabile în timpuri de criză şi de mare presiune, de natură psihică şi emoţională mai ales! Că aşa stau lucrurile este descoperit în declaraţia următoare. "Când Satana îi acuză pe copiii lui Dumnezeu pentru păcatele lor, Domnul îi îngăduie să-i încerce până la extrem. Încrederea lor în Dumnezeu, credinţa şi hotărârea lor vor fi aspru încercate." Tragedia veacurilor, cap. Timpul strâmtorării, par. 14.

În acest timp înspăimântător al încercării cei 144.000 trebuie să rămână cu şi să exercite doar credinţă simplă şi nimic altceva. Toate împrejurările le spun că trebuie să facă ceva în situaţia lor, că trebuie cumva să scape, dacă pot, de sub acea presiune teribilă de neimaginat. Pentru acest lucru, natura omenească este ispitită să se agaţe cu disperare de orice pare trainic, dar vizibil, pipăibil, întocmai ca cel ce este gata să se înece şi caută să se agaţe şi de paiul care pluteşte deasupra apei!! Această tendinţă a naturii omeneşti este firească şi are de a face cu instinctul de conservare. Acest instinct nu este păcat. Oricine face tot posibilul să scape dintr-o situaţie care-i ameninţă viaţa.

Însă, în situaţia celor 144.000 singurul interes care trebuie să predomine este interesul pentru Dumnezeu şi pentru biruinţa neprihănirii. Satana îi ispiteşte cu trecutul lor păcătos pentru a le crea descurajare şi, astfel, distrugerea credinţei, în timp ce natura lor omenească fiind presată caută un refugiu palpabil, vizibil, o eliberare de aceste presiuni. Pe acest fond tendinţa naturii omeneşti este să se concentreze doar la ea, are în vedere propriul interes sau cum să scape din situaţia în care cei 144.000 se află. Astfel, există tendinţa gravă de a scăpa din vedere pe Dumnezeu într-o situaţie în care trebuie exercitată doar credinţă, pur şi simplu credinţă în lucrurile care nu se văd şi într-un Dumnezeu care pare că nu aude şi nici nu vede!!

Ei bine, această tendinţă a naturii omeneşti este pământescul de care cei 144.000 trebuie să fie curăţaţi, pentru a da loc manifestării desăvârşite a chipului lui Hristos în ei, în forma lui cea mai pură!!! În momentul când cei 144.000 ajung la această credinţă, credinţa în Dumnezeul salvator căruia i-au slujit zi şi noapte, punând deoparte orice interes de a scăpa din situaţia respectivă şi de a-şi pune încrederea în lucrurile vizibile, abia atunci are loc plaga a cincea. Ceea ce declanşează această plagă este finalitatea acestei curăţiri profunde, unice între toţi oamenii sfinţi care au trăit vreodată pe pământ!!!

Cine exercită o credinţă vie astăzi, şi pe zi ce trece tot mai mult, arată că acest proces al curăţirii de pământescul din natura omenească în timpul strămtorării lui Iacov va fi ceva mai uşor de suportat de persoana respectivă! Acest lucru implică multă lepădare de sine. Din păcate această experienţă este încă prea puţin cunoscută credincioşilor lui Dumnezeu de astăzi. Când se va ajunge la punctul lepădării totale de sine, atunci se va fi ajuns la mistuirea pământescului. Abia la acest stadiu putem vorbi de credinţa curată a lui Hristos exercitată de cei sfinţi, o credinţă fără rezerve, în orice împrejurare, doar în Dumnezeu, fără să se aibă în vedere propria persoană sau propriul interes personal!!!

     "Timpul de încercare şi de groază din faţa noastră va cere o credinţă care să suporte oboseala, amânarea şi foamea - o credinţă care nu va slăbi, chiar dacă va fi aspru încercată. Tuturor le este oferit timpul de har pentru a se pregăti pentru vremea aceea. Iacov a biruit pentru că a fost stăruitor şi hotărât. Biruinţa lui este o dovadă a puterii rugăciunii stăruitoare. Toţi aceia care se vor prinde de făgăduinţele lui Dumnezeu aşa cum a făcut el şi vor fi sinceri şi stăruitori aşa cum a fost el vor reuşi asemenea lui. Aceia care nu sunt gata să se lepede de sine, să se lupte înaintea lui Dumnezeu, să se roage mult şi stăruitor pentru binecuvântarea Sa nu o vor primi. A te lupta cu Dumnezeu - cât de puţini ştiu ce înseamnă lucrul acesta! Cât de puţini sunt aceia care şi-au înălţat sufletul către Dumnezeu cu o dorinţă atât de puternică, până când toată puterea a ajuns la limită. Când valurile disperării, pe care nici o limbă nu o poate exprima, se revarsă peste cel care se roagă, cât de puţini se prind cu credinţă statornică de făgăduinţele lui Dumnezeu!
     Aceia care acum pun la lucru puţină credinţă sunt în cea mai mare primejdie de a cădea sub puterea amăgirilor satanice şi a decretului de constrângere a conştiinţei. Chiar dacă vor rezista încercării, vor fi aruncaţi într-o groază şi într-un chin mai adânc în timpul de strâmtorare, pentru că niciodată nu şi-au făcut obiceiul să se încreadă în Dumnezeu. Lecţiile de credinţă pe care ei le-au neglijat vor fi siliţi să le înveţe sub apăsare şi descurajare grozavă." Tragedia veacurilor, cap. Timpul strâmtorării, par. 22, 23.

Când sufletul ajunge să-şi pună încrederea în lucrurile vizibile, el îl va pierde din vedere pe Dumnezeu şi, astfel, va păcătui. Nu va fi cazul şi celor 144.000 care, deşi sunt greu ispitiţi să-şi pună încrederea în lucrurile palpabile, totuşi se aruncă cu totul în braţele Mântuitorului, făcând abstracţie de tot ce se întâmplă în jurul lor, hotărând că sunt gata să moară în neprihănire, chiar dacă Dumnezeu nu ar mai veni niciodată pe pământ!!!

După cum spuneam în episodul trecut, Satana este acela care şi-a mutat credinţa de la Dumnezeu asupra lucrurilor la care ţinea, asupra darurilor lui Dumnezeu. Această tendinţă, o dată cu păcătuirea omului, se află înrădăcinată în natura omenească. Chiar şi după ce are loc naşterea din nou, această înclinaţie puternică va rămâne. De fapt, după cum atestă Inspiraţia, ea va rămâne până la mistuirea ei definitivă în timpul strâmtorării lui Iacov, în cei 144.000. Personal nu cred că cineva a ajuns astăzi să scape de aşa ceva, câtă vreme Dumnezeu ne spune că pământescul va fi eliminat abia la plaga a cincea!

     "Atacurile lui Satana sunt puternice, înşelăciunile sale sunt teribile, dar ochiul Domnului este asupra poporului Său. Suferinţele lor sunt mari, flăcările cuptorului par să-i consume; dar Domnul Isus Hristos îi va scoate ca aurul curăţit prin foc. Pământescul lor trebuie să fie eliminat, chipul Domnului Hristos să se reflecte în mod desăvârşit; necredinţa trebuie să fie biruită; credinţa, nădejdea şi răbdarea să fie dezvoltate." Mărturii, vol. 5, cap. Iosua şi Îngerul, par. 18.

Pentru toţi cei ce vor să înveţe să exercite credinţă vie încă de astăzi, pentru a nu mai fi aleasă atât de uşor îngăduinţa de sine, atunci sfatul lui Dumnezeu este următorul: "Prin manifestarea blândeţii când eşti provocat şi crescând departe de pământescul decăzut, atunci dai dovadă ca ai un Mântuitor în inimă, iar fiecare gând, fiecare cuvânt şi fiecare faptă atrage pe oameni la Isus mai degrabă decât la tine." Mărturii, vol. 5, cap. Aparenţa rea, par. 14.

Aşadar, timpul strâmtorării lui Iacov va scoate la iveală caractere asemenea lui Isus. În timp ce oamenii nelegiuiţi au nevoie de o străfulgerare a acestor caractere neprihănite şi desăvârşite prin cei 144.000, aceştia din urmă trebuie să ajungă, din cauza presiunii împrejurărilor şi a ispitelor lui Satana, să aibă dezrădăcinată din mintea lor orice urmă de simpatie pentru diavolul. Această dezrădăcinare înseamnă ură faţă de toate principiile şi metodele lui Satana, şi despărţire definitivă de el, întocmai cum s-a petrecut cu îngerii loiali din cer la cruce. "Timpul strâmtorării este încercarea cea mai grea care trebuie să scoată la iveală caractere asemenea lui Hristos. Este plănuit să conducă pe poporul lui Dumnezeu să renunţe la Satana şi la ispitele lui. Ultimul conflict îl va descoperi pe Satana înaintea lor în adevăratul lui caracter, acela al unui tiran crud, şi va face pentru ei ceea ce nimic altceva n-ar fi putut face, dezrădăcinându-l cu totul din afecţiunile lor. Pentru că a iubi şi a nutri păcatul înseamnă a iubi şi a-l dori pe autorul lui, acel duşman de moarte al lui Hristos. Când scuză păcatul şi se agaţă de perversitatea caracterului, ei oferă lui Satana un loc în afecţiunile lor şi îi aduc omagiu." The Review an Herald, 12 august 1884.

Ceea ce trebuie observat este faptul că acest timp al strâmtorării scoate la iveală caractere asemenea lui Isus, şi nu le oferă ca pe un dar!! A scoate la iveală înseamnă a descoperi ceva ce deja trebuie să existe, în cazul nostru caractere asemenea lui Hristos. Adevărul este că acest timp îngrozitor va scoate la iveală ceea ce deja există, un caracter frumos, robust, plin cu desăvârşirea lui Hristos, un caracter lipsit cu totul de simpatia sau afecţiunea pentru Satana!!! Asta înseamnă că numai în timpul strâmtorării  lui Iacov se va face cu putinţă dezrădăcinarea lui Satana din afecţinile oamenilor sfinţi. Însă, nimeni nu trebuie să facă greşeala de a nu exercita credinţă vie astăzi, în timp de linişte, gândind că oricum va scăpa de simpatia pentru Satana atunci. Este o greşeală care poate duce la pierderea vieţii veşnice.

Trebuie să ne însuşim aceste cuvinte astfel încât să nu ne trezim că vom face exact ceea ce spun ele: "Aceia care acum pun la lucru puţină credinţă sunt în cea mai mare primejdie de a cădea sub puterea amăgirilor satanice şi a decretului de constrângere a conştiinţei. Chiar dacă vor rezista încercării, vor fi aruncaţi într-o groază şi într-un chin mai adânc în timpul de strâmtorare, pentru că niciodată nu şi-au făcut obiceiul să se încreadă în Dumnezeu. Lecţiile de credinţă pe care ei le-au neglijat vor fi siliţi să le înveţe sub apăsare şi descurajare grozavă." Tragedia veacurilor, cap. Timpul strâmtorării, par. 23.

În concluzie, cei 144.000 trebuie să ajungă în situaţia de a fi curăţiţi de pământescul lor, adică de simpatia pentru Satana, care se manifestă prin încredere în lucrurile vizibile, datorită instinctului de conservare, în încercarea de a scăpa din situaţia în care ei se află. În momentul când ajung să se predea cu totul în braţele veşnice ale lui Isus, atunci ei arată o credinţă totală în Dumnezeul care pare că nu vede, nu aude şi căruia pare că nu-i pasă de vieţile celor 144.000. O astfel de credinţă înseamnă despărţirea definitivă de orice tendinţă de a căuta să-şi păstreze viaţa în acele condiţii vitrege. Înseamnă o bizuire completă pe Dumnezeul cel veşnic care nu poate greşi niciodată, indiferent ce s-ar putea întâmpla cu vieţile lor!!! Vom sonda acest lucru mai mult în experienţa lui Hristos, înainte de a trece la mişcarea îngerului al şaselea.

"Cine este sfânt să se sfinţească şi mai departe!"

Nivelul desăvârşirii cerut pentru ca cei 144.000 să reflecte slava caracterului lui Hristos este unul neatins de nici un alt om sfânt al lui Dumnezeu care a trăit şi a murit pe acest pământ, din timpul lui Adam!! Nici măcar cei care au fost înălţaţi la cer, precum Enoh, Moise şi Ilie, ori sfinţii înviaţi când Hristos a înviat, nu au avut în momentul înălţării la cer acest nivel de perfecţiune. Că aşa stau lucrurile, că aceasta este realitatea, rămâne să descoperim în continuare pentru a vedea acea latură a adevărului Evangheliei care nu a fost înţeleasă de mulţi studenţi ai Bibliei de-a lungul timpului, şi mă refer în special la timpul sfârşitului, acela care începe în 1798 o dată cu căderea papalităţii.

Dintre întrebările puse în urmă cu două episoade, am răspuns la trei dintre ele, care făceau referire la felul cum vor fi treziţi cei răi pentru a înţelege corect caracterul lui Dumnezeu şi al păcatului în timpul lipsit de har. A mai rămas, însă, o întrebare foarte importantă căreia trebuie să-i găsim răspunsul. Iar Biblia ni-l va oferi din plin. Această întrebare sună astfel: "De ce Dumnezeu îşi descoperă caracterul prin cei 144.000 în timpul strâmtorării lui Iacov, şi nu o face în timpul de har?" Răspunsul nu va fi greu de găsit, după cum vom vedea.

În primul rând, în timpul de har, când oamenii ultimei generaţii au putut să se bucure de el, fiindcă îi avem în vedere doar pe ei acum, avertizarea dată de Dumnezeu prin mişcarea îngerului al patrulea este respinsă la nivel global, singurii care o primesc şi preferă să rămână în neprihănirea lui Hristos fiind fecioarele înţelepte, adică majoritatea bisericii lui Hristos din lumea protestantă şi, într-o măsură ceva mai mică, din lumea necreştină. Cu toate că slava îngerului al patrulea luminează tot pământul, caracterul lui Dumnezeu şi al păcatului nu sunt văzute astfel încât să nu mai existe nici un semn de întrebare din partea oamenilor nelegiuiţi cu privire la Dumnezeu şi nelegiuire. Mai mult decât atât, nici măcar mişcarea îngerului al cincilea, adică cei 144.000, nu ajunge să scape până la plaga a cincea de simpatia dintre ei şi Satana!!! Ceea ce înseamnă în mod precis că în acest interval de timp, un timp lipsit cu totul de harul binecuvântat al lui Dumnezeu, procesul de curăţire trebuie să continue mai departe!!!

Pentru unii cititori sinceri acest lucru poate părea straniu. Cum să mai continue procesul de curăţire după ce a avut loc sigilarea? Dacă sigilarea are în vedere stabilirea în adevăr şi neprihănire, din punct de vedere intelectual şi spiritual, ceea ce înseamnă curăţirea şi eliminarea păcatului definitiv din sufletul credinciosului sigilat, atunci ce rost mai are o continuare a procesului de curăţire? Curăţirea de ce anume? Dacă păcatul a fost eliminat în întregime, nemaiexistând sub nici o formă posibilitatea alegerii lui sau întoarcerii lui înapoi asupra sfântului lui Dumnezeu, atunci ce sens ar mai avea o continuare a curăţirii omului sfânt sigilat deja?

Din nefericire, prea mulţi credincioşi nu înţeleg că procesul de rafinare descoperit în Maleahi 3,2-4 este un proces care are în vedere nu numai curăţirea de păcat, ci şi curăţirea de simpatia pentru Satana!!! (Nu este vorba despre o simpatie pentru persoana diavolului, ci mai degrabă de însuşirea unei încrederi în lucrurile vizibile ca ancoră pentru suflet, pentru scăparea din situaţiile limită şi de presiunile externe, de altfel o încredere falsă pe care a dezvoltat-o Satana prin răzvrătirea sa. Primul care şi-a pus încrederea în darurile lui Dumnezeu mai degrabă decât în Dumnezeu ca Dătător al darurilor a fost Lucifer. Aşa a început decăderea lui. Din această perspectiva trebuie privită această simpatie, despre care voi scrie mai mult în episodul următor). Eliminarea definitivă a păcatului şi sigilarea sufletului în adevăr şi neprihănire, nu înseamnă automat şi eliminarea simpatiei faţă de Satana!!! Puritatea la care trebuie să ajungă cei 144.000, nişte oameni muritori, cu trupuri muritoare şi păcătoase, în sensul slăbiciunilor şi degradării la care a fost supus trupul uman ca urmare a nemiloasei acţiuni a păcatului adus asupra lui timp de şase mii de ani de păcătuire încontinuu, trebuie să fie de aşa fel, încât să poată fi reflectat chipul lui Isus în mod perfect. Aceşti oameni speciali trebuie să fie pur şi simplu replica lui Hristos, când El se afla întrupat pe pământ, în ce priveşte calitatea caracterului moral!!!

A nu se înţelege că devin Dumnezeu, căci ar fi o gravă greşeală. Ci în ei chipul moral al lui Dumnezeu va fi aidoma caracterului lui Dumnezeu, aşa cum Hristos l-a descoperit oamenilor şi îngerilor pe pământul blestemat de păcat şi aşa cum tot El îl descoperă clipă de clipă în cer şi pretutindeni. Fiindcă Hristos nu se mai poate întrupa încă o dată pentru a veni pe acest pământ ca să descopere taina caracterului Tatălui oamenilor ultimei generaţii, atunci această lucrare de descoperire a caracterului lui Dumnezeu revine celor 144.000. În sanctuarul ceresc, în sfânta sfintelor, Hristos săvârşeşte o lucrare prin care va putea face posibilă existenţa unor oameni sfinţi, fără să vadă moartea, în care să fie descoperită iubirea lui Dumnezeu la acelaşi nivel cum a fost descoperită prin Hristos la cruce!!! Prin urmare, lucrarea primelor roade trebuie repetată nu în Hristos, ci prin Hristos în cei 144.000!!!

Profeţia spune astfel: "El va şedea, va topi şi va curăţa argintul; va curăţa pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămureşte aurul şi argintul, şi vor aduce Domnului daruri neprihănite". Maleahi 3,3. Oamenii care pot să aducă daruri neprihănite, potrivit profeţiei respective, sunt singurii oameni care o pot face fără existenţa unui Mijlocitor între ei şi Dumnezeu în timpul lipsit de har!!! Nimeni pe pământul acesta, în timpul de har, nici un muritor, sfânt sau păcătos, nu a putut şi nu va putea trăi fără Mijlocitor! În timp de har, Mijlocitorul Isus Hristos stă la dreapta Tatălui şi mijloceşte pentru toţi oamenii, indiferent că sunt păcătoşi sau sfinţi. Însă, în timpul fără har, numit şi timpul strâmtorării lui Iacov, toţi oamenii de pe pământ, cei răi şi cei 144.000, vor rămâne fără Mijlocitor deoarece Hristos şi-a încheiat lucrarea în sanctuar, pe care-l şi părăseşte pentru a veni pe pământ!

     "Când se încheie solia îngerului al treilea, harul nu mai mijloceşte pentru locuitorii vinovaţi ai pământului. Oamenii lui Dumnezeu şi-au îndeplinit lucrarea. Ei au primit >ploaia târzie<, >înviorarea de la faţa Domnului<, şi sunt pregătiţi pentru ceasul încercării care le stă înainte. Îngerii se grăbesc încoace şi încolo, în ceruri. Un înger care vine de pe pământ anunţă că şi-a terminat lucrarea; încercarea finală a fost adusă asupra lumii, şi toţi aceia care s-au dovedit credincioşi faţă de preceptele divine au primit >sigiliul viului Dumnezeu<. Atunci Isus îşi încetează mijlocirea în Sanctuarul de sus...
     Când El părăseşte Sanctuarul, întunericul îi acoperă pe locuitorii pământului. În acest timp grozav, cel neprihănit trebuie să trăiască înaintea unui Dumnezeu sfânt, fără mijlocire." Tragedia veacurilor, cap. Timpul strâmtorării, par. 1, 2.

În timpul de har, toţi cei sfinţi au beneficiat de toate binecuvântările sanctuarului, prin slujirea lui Hristos, şi primesc sigiliul viului Dumnezeu, sigiliu care păstrează neprihănirea înăuntru şi ţine păcatul în afara sufletului pentru totdeauna. Dar, în acest stadiu sufletul neprihănit încă nu poate aduce daruri neprihănite!!! De ce? Din cauza faptului că procesul de rafinare continuă mai departe. A aduce daruri neprihănite lui Dumnezeu, fără mijlocirea lui Hristos, presupune un lucru nemaiîntâlnit şi nemaifăcut niciodată de vreun om sfânt muritor de pe pământ. Desigur, îl excludem ca de obicei pe Isus. Darurile respective nu sunt propria lor neprihănire, nici propriile lor merite!!! Ci sunt credinţa curată şi încrederea deplină, ce scot la iveală un caracter desăvârşit, fără pată, în meritele unui Mântuitor viu şi prin sângele vărsat pe Golgota, pe care ei le prezintă lui Dumnezeu fără intervenţia lui Hristos, din moment ce El a părăsit sanctuarul şi se îndreaptă spre pământ!!!

Ei pot face acest lucru deoarece devin preoţi şi împăraţi după rânduiala lui Melhisedec pe pământ, înainte de a ajunge în cer!!! Ei se califică în aceeaşi manieră în care s-a calificat Hristos pe pământ, numai că El a făcut-o ca Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec. Ceea ce vreau să reţinem este faptul că aceste daruri neprihănite pot fi aduse numai după ce procesul de rafinare se încheie. Punctul încheierii lui este plaga a cincea. Deci, acest proces de curăţire continuă după sigilare până când are loc plaga a cincea, referitoare la acel întuneric fizic negru ca smoala.

Biblia ne vorbeşte despre acest proces de curăţire în termeni foarte clari, dar probabil fără să fie înţeleşi potrivit intenţiei divine. "Cine este nedrept să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat să se întineze şi mai departe; cine este fără prihană să trăiască şi mai departe fără prihană. Şi cine este sfânt să se sfinţească şi mai departe!" Apocalipsa 22,11. Acest verset, de fapt această profeţie aruncă o mai mare lumină asupra profeţiei din Maleahi 3, referitoare la procesul de rafinare a fiilor lui Levi. Este o profeţie care are de a face numai cu timpul lipsit de har sau timpul strâmtorării lui Iacov. Nu are în vedere un timp când Isus mai mijloceşte pentru oameni. Trebuie reţinut bine acest aspect, pentru a nu se crea confuzii şi pentru a nu se ajunge astfel la concluzii eronate.

Versetul descoperă două categorii de oameni: cei nedrepţi şi întinaţi, şi cei fără prihană şi sfinţi. Versetul este atât de clar, încât ne spune singur că acţiunea despre care vorbeşte se petrece în timpul fără har, întrucât cei care au rămas nedrepţi, deci păcătoşi, vor rămâne mai departe în starea aceasta; cei întinaţi se vor întina şi mai departe căutând să ia viaţa celor 144.000. Pe când, prin contrast, cei fără prihană, deci sfinţii lui Dumnezeu din acel timp, vor trăi mai departe aşa cum sunt, fără prihană. Ba mai mult, ei trebuie să se sfinţească mai departe, căci sfinţirea lucrată înainte de sigilare nu-i suficientă pentru eradicarea oricărei simpatii pentru Satana!! Că aşa stau lucrurile, şi că acţiunea se petrece după încheierea timpului de har, ne este descoperit în următoarea declaraţie inspirată:

     "Când Hristos va înceta lucrarea Sa de Mijlocitor în favoarea omului, atunci va începe acest timp de strâmtorare. Atunci cazul fiecărui suflet va fi hotărât şi nu va mai fi nici un sânge ispăşitor care să curăţească de păcat. Când Isus părăseşte poziţia Sa de Mijlocitor al omului înaintea lui Dumnezeu, atunci se face solemna declaraţie: >Cine este nedrept, să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat să se întineze şi mai departe; cine este fără prihană să trăiască şi mai departe fără prihană. Şi cine este sfânt, să se sfinţească şi mai departe< (Apocalipsa 22,11). Apoi Duhul lui Dumnezeu, care ţinea lucrurile în frâu, este retras de pe pământ." Patriarhi şi profeţi, cap. Noaptea luptei, par. 16.
     "Când se încheie solia îngerului al treilea, harul nu mai mijloceşte pentru locuitorii vinovaţi ai pământului... Atunci Isus îşi încetează mijlocirea în Sanctuarul de sus... El îşi ridică mâinile şi... face acest anunţ solemn: >Cine este nedrept, să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat, să se întineze şi mai departe; cine este fără prihană să trăiască şi mai departe fără prihană. Şi cine este sfânt, să se sfinţească şi mai departe!< (Apocalipsa 22,11). Fiecare caz a fost hotărât pentru viaţă sau pentru moarte. Hristos a făcut ispăşire pentru poporul Său şi i-a şters păcatele. Numărul supuşilor Săi este hotărât; >împărăţia, stăpânirea, măreţia şi domnia de sub cerul întreg< sunt gata să fie date moştenitorilor mântuirii, iar Isus va domni ca Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor." Tragedia veacurilor, cap. Timpul strâmtorării, par. 1.

Partea care ne interesează a acestei profeţii este legată de cuvintele: "Şi cine este sfânt, să se sfinţească şi mai departe!" Întrucât sfinţirea este un proces dinamic şi implică o lucrare de curăţire, atunci devine limpede, potrivit acestui text, că cei 144.000 trebuie să se sfinţească şi mai departe, adică trebuie să beneficieze de o lucrare de curăţire şi după încheierea timpului de har. Ei nu se pot sfinţi spre desăvârşire de unii singuri, căci nici un om nu poate face aşa ceva. Mai mult decât atât, acest proces de curăţire nu implică prezenţa lui Hristos în sanctuar şi, deci, nici sânge ispăşitor!!! (Din moment ce Isus nu se mai află în sanctuarul ceresc, devine limpede că nu mai stă înaintea Tatălui pentru a prezenta sângele Său în favoarea celor 144.000).

Este nevoie de prezentarea sângelui ispăşitor din partea lui Isus numai când este vorba despre curăţirea păcatului din credincios sau din sanctuarul ceresc, aşa după cum este descoperit în serviciile sanctuarului pământesc. Asta înseamnă în mod indubitabil că acest proces de sfinţire sau de curăţire nu implică, nu are în vedere păcatul sau păcatele, vinovăţia şi faptele celor 144.000, întrucât toate aceste probleme sau problema păcatului cu tot ce conţine el a fost rezolvată în timpul harului, făcându-se posibilă astfel lucrarea de sigilare a celor 144.000!!! Încă o dată, această curăţire nu are în vedere păcatul, ci altceva care nu-i păcat, adică simpatia dintre om şi Satana, aceeaşi simpatie dintre îngeri şi Satana înainte de cruce!!!

Curăţirea aceasta sau sfinţirea după cum spune versetul luat în discuţie din Apocalipsa 22, are loc în timpul când Hristos se îndreaptă spre pământ!!! Întrebarea care se ridică e următoarea: Cum este posibilă o astfel de curăţire? Dacă avem în vedere împrejurările şi credinţa solicitată acestor sfinţi ai lui Dumnezeu, atunci vom înţelege cum pot fi curăţiţi. Curăţirea aceasta înseamnă dezrădăcinarea din mintea celor 144.000 a oricărei simpatii pentru diavolul şi a căilor lui!!! Ei nu pot ajunge să manifeste pe deplin slava cerului, atunci când se arată curcubeul, dacă mai întâi nu sunt curăţiţi de această simpatie. Numai în acest moment, când s-a produs, s-a încheiat curăţirea implicată, pot aduce daruri neprihănite, o credinţă vie şi curată şi un caracter asemenea celui al lui Hristos la cruce, de o puritate fără seamăn!!! De fapt, slava caracterului ce răzbate prin natura lor omenească este darul neprihănit pe care-l aduc cei sfinţiţi prin meritele lui Hristos, înaintea lui Dumnezeu. Este cel mai pur dar prezentat vreodată de un om muritor, sfinţit de Hristos, în baza unui nivel al desăvârşirii necunoscut celorlalţi sfinţi adormiţi în Domnul!!

Este aşa pentru că toţi ceilalţi sfinţi adormiţi nu au cunoscut şi nu au trecut niciodată prin acest proces de curăţire de orice urmă de simpatie pentru diavolul şi căile lui, câtă vreme s-au aflat în viaţă!!! Împrejurările prin care trec cei 144.000 în timpul strâmtorării lui Iacov le procură o credinţă care-i aduce în situaţia de a renunţa definitiv la orice verigă de simpatie pentru diavolul. Pentru ei, înainte de a-şi face Hristos apariţia pe norii cerului, trebuie săvârşită aceeaşi lucrare ca şi pentru îngerii sfinţi la cruce!!!

     "Satana a văzut că masca sa a fost smulsă. Guvernarea sa fusese descoperită înaintea îngerilor necăzuţi şi înaintea universului ceresc. El se descoperise ca ucigaş. Vărsând sângele Fiului lui Dumnezeu, el se dezrădăcinase de simpatia fiinţelor cereşti. De aici înainte, lucrarea lui avea să fie restrânsă. Indiferent de atitudinea pe care avea s-o ia, el nu-i mai putea întâmpina pe îngerii ce veneau din curţile cereşti şi înaintea lor să-i acuze pe fraţii lui Hristos că sunt îmbrăcaţi în hainele întunecate şi murdare ale păcatului. Ultima verigă a simpatiei dintre Satana şi lumea cerească a fost ruptă." Hristos Lumina Lumii, cap. S-a sfârşit!, par. 15.

Aşadar, acest proces de curăţire trebuie să aibă loc deoarece sfinţii lui Dumnezeu, cei 144.000, au nevoie să fie aduşi până acolo încât să renunţe singuri, cu mintea întreagă şi în mod deplin şi conştient, ca şi îngerii sfinţi, la orice urmă de simpatie pentru diavolul!!! Iar acest proces nu necesită un timp de har, ci dimpotrivă unul lipsit de har, fiindcă numai într-un asemenea timp este posibilă curăţirea lor. Împrejurările formate în acest timp, când viaţa le este ameninţată, şi când cei răi sunt aproape gata să-i anihileze, dezvoltă în ei o credinţă care n-ar fi fost posibilă în nici o altă circumstanţă în timp de har, o credinţă ce trebuie să-i conducă să se prindă doar de Dumnezeu şi de absolut nimic vizibil, aşa cum tinde să facă natura omenească, astfel încât mintea să ajungă la acel nivel al siguranţei şi al încrederii depline în lucrurile care nu se văd, fapt care o aduce în situaţia de a renunţa singură, de bună voie, la orice verigă de simpatie pentru diavolul şi căile lui!!! Numai în felul acesta poate fi dezrădăcinată această simpatie din mintea lor.

Ei vor rămâne absolut curaţi în Hristos, fără păcat şi fără simpatie pentru diavolul. Când întunericul plăgii a cincea se aşterne peste tot pământul, atunci cei 144.000 au obţinut curăţirea şi de această simpatie şi sunt apţi pentru descoperirea caracterului lui Dumnezeu înaintea celor nelegiuiţi, care trebuie să-l înţeleagă şi să se vadă prin lumina slavei lui aşa cum sunt. Această descoperire nu poate avea loc mai înainte de a se fi încheiat acest ultim stadiul al procesului curăţirii în cei 144.000. Această curăţire îi face unici în tot Universul, întrucât are menirea de a le procura o experienţă necunoscută înainte de absolut nici un muritor. În baza acestei experienţe sunt şi singurii care pot cânta o cântare nouă numai de ei şi de Hristos cunoscută. Este cântarea experienţei lor. Aşa se face că din rândurile celor 144.000 nu pot face parte alţi oameni sfinţi care au murit de-a lungul timpului sau care au murit în credinţa soliei îngerului al treilea, adică din 1844 şi până la încheierea timpului de har. Dar, despre acest aspect voi vorbi pe îndelete în alt episod viitor, fiindcă mai întâi trebuie să continuăm temeinic cu mişcarea îngerului al cincilea, pentru a pregăti terenul în vederea înţelegerii misiunii îngerului al şaselea şi apoi al şaptelea. Apocalipsa 14 este cu adevărat plină de farmec în lumina Evangheliei Celui ce ne-a oferit-o.

Voi dezvolta mai mult şi mai amplu acest adevăr al curăţirii în episodul următor, când voi scoate la iveală alte dovezi biblice cu privire la realitatea acestei curăţiri. Cel care înţelege cu adevărat lucrarea lui Hristos în sanctuarul ceresc, va înţelege tot ce este cuprins în aceste adevăruri frumoase. Fără cunoaşterea sanctuarului şi a serviciilor lui, nu va fi cu putinţă o înţelegere adecvată a lucrării lui Hristos din adevăratul sanctuar ceresc. De aceea, este scopul lui Satana să distrugă adevărul despre sanctuar, căci fără acest adevăr nu mai este cu putinţă de înţeles lucrarea lui Hristos de sus şi nu va fi posibilă nici discernerea adevărului prezentat sub forma mesajului marii strigări. Acest mesaj este fundamentat întru totul pe neprihănirea lui Hristos descoperită în lucrarea Sa din sfânta sfintelor sanctuarului ceresc!