Zămislirea lui Hristos şi calitatea de Fiul lui Dumnezeu într-un sens nou

     "Îngerul i-a răspuns: >Duhul Sfânt se va coborî peste tine, şi puterea Celui Preaînalt te va umbri. De aceea Sfântul care se va naşte din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu<." Luca 1,35.

Întruparea Fiului lui Dumnezeu este fără discuţie o taină insondabilă. Numai înţelepciunea divină putea produce un astfel de miracol. Cu toate acestea, Dumnezeu a descoperit destule splendori ale Evangheliei referitoare la această taină, despre care Pavel a dorit să scrie sub inspiraţie divină. "Vreau, în adevăr, să ştiţi cât de mare luptă duc pentru voi, pentru cei din Laodicea şi pentru toţi cei ce nu mi-au văzut faţa în trup; pentru ca să li se îmbărbăteze inimile, să fie uniţi în dragoste şi să capete toate bogăţiile plinătăţii de pricepere, ca să cunoască taina lui Dumnezeu Tatăl, adică pe Hristos, în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei." Coloseni 2,1-3.

Potrivit lui Pavel, această taină poate şi trebuie să fie cunoscută de toţi credincioşii adevăraţi. De înţelegerea ei corectă depinde în mare măsură înţelegerea învăţăturii biblice despre desăvârşire. Hristosul propovăduit prin intermediul acestei taine este Hristosul Domnului, Fiul lui Dumnezeu care a venit să ne mântuiască în trup omenesc. Întruparea Sa descoperă formidabilul fapt că orice om venit în această lume poate trăi şi birui aşa cum a trăit şi a biruit Hristos. El a venit să ne dea putere să biruim orice păcat şi orice ispită, şi să arătăm slava lui Dumnezeu în trupuri muritoare, slabe, degenerate şi păcătoase. "Căci Dumnezeu, care a zis: >Să lumineze lumina din întuneric<, ne-a luminat inimile, pentru ca să facem să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos. Comoara aceasta o purtăm în nişte vase de lut, pentru ca această putere nemaipomenită să fie de la Dumnezeu, şi nu de la noi." 2Corinteni 4,6.7.

Dar, deşi aceasta este învăţătura sănătoasă a Evangheliei descoperită în taina evlaviei, totuşi doctrina care predomină în lumea creştină este că Hristos a venit cu un trup omenesc diferit de al nostru, fiindcă pe nici o altă cale posibilă El nu putea fi biruitor, căci dacă ar fi avut un trup degenerat ca al nostru, atunci ar fi trebuit să fie părtaş la păcatul acestuia.

Ideea este că, potrivit acestei învăţături omeneşti, Hristos a fost diferit de noi, indiferent cât, în ce priveşte trupul omenesc. Numai pe baza acestui fapt, se argumentează, a fost posibilă trăirea unei vieţi desăvârşite, fără păcat din partea lui Isus. Adevărul este că întruparea lui Hristos în lumea păcatului reprezintă taina lui Dumnezeu Tatăl, care a ţinut neapărat ca Fiul Său să fie Dumnezeu cu noi. Înţeleasă corect această taină, ne permite să pricepem că desăvârşirea este idealul lui Dumnezeu pentru orice om născut din nou, cu un trup păcătos şi slab, care doreşte să-l cunoască.

Hristos a deschis un drum pe care poate să meargă orice om sprijinit de puterea Duhului Sfânt şi de exercitarea unei credinţe vii în Acela care nu poate greşi niciodată. Depinde, însă, foarte mult cum înţelegem taina lui Dumnezeu. Chiar dacă este o taină, ea este una descoperită, şi cuprinde atât de multe lucruri, încât limbajul omenesc este prea slab ca să le descrie. Cu toate acestea, vom face o incursiune în această taină magnifică, până spre miezul ei. Cuvintele din versetul de debut al acestui studiu ne introduc în cea mai tainică şi profundă lucrare a Duhului Sfânt, a treia Persoană a Dumnezeirii, şi ne arată ce rol a avut în zămislirea Fiului lui Dumnezeu, care, după cum vom vedea, va obţine calitatea de Fiul lui Dumnezeu într-un sens cu totul nou!

Adevărul este că de înţelegerea corectă a zămislirii şi a naşterii Fiului lui Dumnezeu în trup omenesc depinde în mare măsură toate celelalte învăţături ale Evangheliei, căci întruparea este puntea care ne ajută să înţelegem mai departe viaţa şi răstignirea Mântuitorului. Mai întâi, trebuie să înţelegem că mântuirea omului păcătos era o necesitate numai prin singura alternativă care o putea aduce la stadiul de realitate obiectivă, şi anume întruparea celei de a doua Persoane a Dumnezeirii, adică a Fiului lui Dumnezeu. În al doilea rând, întruparea trebuia să presupună literalmente şi în mod necesar ca Fiul lui Dumnezeu să devină şi să fie integral, pentru totdeauna, Dumnezeu cu noi. Iar ca să fie Dumnezeu cu noi trebuia să fie om adevărat şi deplin cu tot ceea ce implică termenul respectiv.

Asta înseamnă că în natura Lui umană Hristos trebuia să fie deopotrivă sau identic din punct de vedere biologic, emoţional, sentimental şi psihic cu orice trup omenesc care se naşte pe acest pământ. El trebuia să intre în lumea noastră exact aşa cum intră orice copil din punct de vedere al structurii corpului omenesc şi cu tot ceea ce implică lucrarea legii eredităţii generaţie de generaţie. Cu toate acestea, El nu putea fi şi nici nu a fost doar un simplu om, ca mine şi ca tine, ci a fost Dumnezeu îmbrăcat în carnea şi sângele noastre degenerate de păcat, deci decăzute, slabe şi muritoare. Zămislirea Fiului lui Dumnezeu în pântecele Mariei a fost actul creator al Duhului Sfânt. Fiul lui Dumnezeu nu se putea naşte niciodată prin acţiunea combinată dintre un bărbat şi o femeie, întrucât produsul zămislit în acest caz ar fi fost doar un om şi nimic mai mult.

Salvarea sau mântuirea noastră o putea face doar Dumnezeu întrupat sau îmbrăcat în carne. Ca să capete în mod deplin carnea şi sângele nostru trebuia să intre în lumea noastră pe aceeaşi cale cum intră orice copil născut, adică prin zămislire într-un uter şi, deci, printr-o naştere reală. Numai în acest fel putea deveni carne din carnea noastră şi sânge din sângele nostru. Or, pentru a ajunge embrion în uterul unei femei erau necesare, mai întâi, bunăvoinţa unei femei care să fie dispusă, deci nesilită, să poarte pe Fiul lui Dumnezeu în pântecele ei, şi apoi lucrarea supranaturală a Duhului Sfânt prin care a produs o viaţă în stadiul embrionar în care trebuiau să fie combinate în mod tainic două naturi distincte, fiecare cu individualitatea ei: natura divină sau Dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu, proprietatea Lui veşnică, şi natura umană specifică omului păcătos, pe care a căpătat-o de la Maria, mama Lui biologică.

Natura divină a Fiului lui Dumnezeu era deci proprietatea Sa din veşnicie, căci nici una dintre Persoanele Dumnezeirii nu se poate dezbrăca de propria natură divină. Acest lucru este imposibil. Această natură divină trebuia îmbrăcată în carnea şi sângele nostru. Singura posibilitate era ca Hristos să devină embrion, căci numai pe această cale putea fi făcut părtaş naturii omeneşti şi născut în chip de om real, exact ca unul dintre noi. Cu toate acestea, Isus nu şi-a pierdut Dumnezeirea, ci doar a acceptat de bunăvoie să îi confere, prin lucrarea tainică a Duhului Sfânt, Tovarăşul Său de lucru în toată opera creaţiei universale, o altă formă şi înfăţişare pentru totdeauna, aceea de om adevărat în absolut toate privinţele.

     "Natura omenească nu a luat locul celei divine şi nici natura divină nu a luat locul celei omeneşti. Aceasta este taina evlaviei. Cele două expresii "omenesc" şi "divin" erau în Hristos una în mod inseparabil şi strâns legate, şi totuşi ele aveau o individualitate distinctă. Deşi Hristos s-a umilit pe Sine pentru a deveni om, totuşi Dumnezeirea era încă proprietatea Sa. Divinitatea Sa nu putea fi pierdută câtă vreme rămânea ferm credincios loialităţii Sale." The SDA Bible Commentary, vol. 5, pag. 1130.

Acum, lucrarea tainică sau "umbrirea" Duhului Sfânt, ca să folosesc expresia biblică în acest sens, nu a însemnat sub nici o formă faptul că Duhul Sfânt ar fi ferit natura umană biologică a Fiului lui Dumnezeu, cea care urma să-i îmbrace divinitatea, de consecinţele acţiunii legii eredităţii, adică de tot ceea ce primesc copiii prin linia genealogică, de la zămislire până la formarea lor ca făt şi viitori nou-născuţi. Dumnezeu nu apelează la tertipuri sau artificii pentru a-l pune pe Fiul Său într-o postură la care oamenii nu au cum să ajungă, prin naştere, niciodată. Adică, Tatăl, prin Duhul Sfânt, nu a intervenit pe nici o cale, astfel încât natura umană care urma să fie ţesută în pântecele Mariei pentru îmbrăcarea divinităţii Fiului lui Dumnezeu, să nu primească rezultatele acţiunii legii eredităţii, adică tot ceea ce implică rezultatele eredităţii în cazul naturii omeneşti pe un pământ blestemat de păcat!

Dimpotrivă, Isus s-a supus şi a acceptat tot ceea ce implica ereditatea căpătată de Maria, prin strămoşii ei. "Pentru Fiul lui Dumnezeu ar fi fost o umilinţă aproape fără margini ca să ia natura omului chiar şi atunci când Adam se afla în Eden, nevinovat. Dar Isus a luat corp omenesc atunci când rasa umană fusese slăbită de patru mii de ani de păcat. Ca orice copil al lui Adam, El şi-a asumat consecinţele acţiunii legii eredităţii. Care erau consecinţele acestea, se poate vedea în istoria strămoşilor Săi pământeşti. El a venit cu o ereditate ca aceasta, ca să împartă cu noi grijile şi ispitele şi să ne dea o pildă de o viaţă fără păcat." Hristos Lumina Lumii, cap. Vi s-a născut un Mântuitor, par. 14.

Este o realitate, deci, că natura omenească a lui Isus a fost identică, deopotrivă cu a noastră din toate punctele de vedere, dar mai puţin din punct de vedere spiritual. Aşa ne învaţă Scripturile. "Astfel, dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul... Prin urmare, a trebuit să se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un Mare Preot milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului. Şi, prin faptul că El însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi." Evrei 2,14.17.18.

El a venit la cei păcătoşi ca să-i mântuiască, ceea ce înseamnă că natura umană pe care avea să o îmbrace nu avea cum să fie diferită nicicum faţă de cea a muritorilor nevoiaşi pe care dorea atât de mult să-i salveze. Dacă Isus ar fi venit în trupul lui Adam înainte ca acesta să păcătuiască, adică într-un trup sfânt şi păcătos, atunci cum ar fi putut El să fie ispitit în toate privinţele şi în tot ceea ce a suferit, câtă vreme se ştie că Adam nu cunoştea suferinţa, ca să poată fi ispitit şi să cedeze? Un trup uman sfânt, nedegenerat sau slăbit de păcat, desăvârşit nu poate cunoaşte durerea, suferinţa şi nici măcar moartea. Mai mult decât atât, nu poate simţi tot ceea ce simte la propriu şi în mod real tot ceea ce implică încercările, ispitele şi durerile omului păcătos!

Fiul lui Dumnezeu a consimţit din veşnicie să fie una cu fiinţele păcătoase, să devină unul dintre ele în mod real, fără să abată sau să reţină în vreun fel consecinţele legii eredităţii cu tot ceea ce implică acest lucru. Demonstraţia de a trăi fără păcat şi desăvârşit, Isus trebuia să o dea doar în acelaşi trup şi în aceeaşi natură păcătoasă specifică în toate privinţele făpturilor căzute în păcat. Orice altă demonstraţie nu ar fi dovedit absolut nimic, ar fi fost doar un teatru ieftin, un circ penibil menit să inducă în eroare minţile inteligente necăzute în păcat. Ar fi fost pur şi simplu o batjocură şi o ofensă adusă Sieşi, ca Persoană divină nemuritoare! Or, Dumnezeu nu poate fi împotriva Lui însuşi şi nici nu şi-a propus să calce în picioare darul inteligenţei.

Acum, faptul că Isus a îmbrăcat un trup omenesc păcătos, adică degenerat de păcat, decăzut, slab şi muritor nu făcea din El un păcătos, fiindcă El nu a moştenit, nu a primit prin naştere sau nu a fost făcut părtaş de natura spirituală rea şi păcătoasă pe care o primesc toţi oamenii păcătoşi! Natura Lui spirituală era propria Lui natură divină sau Dumnezeirea Lui. Din moment ce era proprietatea Sa şi de vreme ce pe aceasta urma să o îmbrace cu o natură umană decăzută, păcătoasă şi muritoare, atunci El nu avea cum să fie părtaş la natura spirituală pe care o primesc toţi oamenii păcătoşi, şi al cărei tată este însuşi diavolul.

Unirea dintre un bărbat şi o femeie conduce la zămislirea unei făpturi omeneşti, care se va bucura de aceeaşi natură biologică asemenea ambilor părinţi, adică o natură umană decăzută, slabă, degenerată şi muritoare, pe care şi Isus a avut-o, dar şi de aceeaşi natură spirituală rea pe care toţi am primit-o de la Adam cel căzut în păcat, şi pe care Isus nu a avut-o prin naştere. Isus a fost diferit de noi doar în ce priveşte natura spirituală interioară, care locuieşte în trupul omenesc păcătos, şi nu în ce priveşte natura umană, care-i doar vasul în care poate locui binele sau răul! La rândul nostru, noi putem fi ca Hristos doar atunci când căpătăm prin naşterea din nou caracterul Lui sau natura Lui divină, lucru care nu schimbă sub nici o formă calitatea naturii noastre omeneşti, ea rămânând mai departe păcătoasă, adică degenerată din cauza păcatului, slabă, decăzută şi muritoare.

Când un copil se naşte pe calea pe care o cunoaştem, atunci el primeşte şi o natură spirituală care va sta la baza formării viitorului caracter. Această natură spirituală este însuşi eul lui Satana, spiritul lui vrăjmaş împotriva lui Dumnezeu, împreună cu toate înclinaţiile păcătoase ce ţin strict de această vrăjmăşie, aşa cum o numeşte Pavel în Romani 8,7. Prin înclinaţii păcătoase trebuie să înţelegem, preamărirea eului, extravaganţa, mândria, etc. Aceste înclinaţii mortale, ce nu pot fi stăpânite cu nici un chip de nici o minte umană, nu trebuie confundate cu înclinaţiile sau tendinţele naturale proprii naturii omeneşti slăbite tocmai din cauza acestei vrăjmăşii pe care am primit-o toţi de la Adam, desigur ereditar. Ea este o moştenire de care nu scapă nimeni, cu excepţia lui Hristos, căci Tatăl Lui spiritual era chiar Dumnezeul cerului! Înclinaţiile naturale proprii naturii omeneşti sunt reunite sub forma apetitului, afecţiunilor şi poftelor sau dorinţelor care toate trag înspre păcat, mai degrabă decât înspre neprihănire. Ele nu sunt păcătoase şi nu sunt smulse din caracterul omului prin naşterea din nou, căci altfel ne-am pierde şi individualitatea şi viaţa!

Aşadar, aceste înclinaţii naturale sau fireşti nu sunt păcătoase, ci doar trag înspre păcat, asemenea unui magnet care atrage pilitura de fier. Aceste înclinaţii pot fi şi trebuie să fie controlate de o minte renăscută, de o voinţă supusă lui Hristos. Acest lucru îl poate face doar omul născut din nou. Vrăjmăşia interioară este forţa păcatului îmbibată cu spiritul lui Satana, un spirit de neascultare ce nu se supune şi nici nu poate fi supus de Dumnezeu, prin adevăr şi iubire. Această forţă a devenit moştenirea fiecărui urmaş al lui Adam, cel căzut în păcat. "Rezultatul luării din pomul cunoştinţei binelui şi răului se manifestă în fiecare experienţă umană. Există în natura omului o înclinaţie spre rău, o forţă căreia, fără ajutor din exterior, omul nu-i poate rezista." Educaţie, cap. Legătura educaţiei cu răscumpărarea, par. 4.

Neprihănirea lui Adam, reprezentată foarte bine prin haina de lumină dăruită de Isus în momentul aducerii lui la viaţă, a fost pierdută prin neascultare, astfel spiritul ascultării şi încrederii binevoitoare faţă de un Tată iubitor, a devenit prin pierdere un spirit acut de neascultare păcătoasă, încăpăţânare şi lipsă de încredere. Aşadar, singura moştenire a copiilor este fără doar şi poate păcatul, această forţă, această vrăjmăşie extraordinară care ne ţine în sclavie ca un tiran nemilos şi de care scăpăm doar printr-o moarte spirituală şi o înviere la o nouă viaţă în Isus Hristos. Moartea este spirituală fiindcă vrăjmăşia este de natură spirituală, dar este o moarte reală, asemănătoare cu cea fizică, doar că ne naştem spiritual în împărăţia lui Dumnezeu şi devenim fiii Săi prin naştere, nu numai prin creaţie.

     "Moştenirea copiilor este aceea a păcatului. Păcatul i-a separat de Dumnezeu. Isus şi-a dat viaţa pentru ca să poată reface legăturile sfărâmate cu Dumnezeu. Dacă ne raportăm la primul Adam, oamenii nu primesc de la el decât vinovăţie şi condamnare la moarte." Îndrumarea copilului, cap. Responsabilitate pentru interese veşnice, subcap. Puterea lui Satana poate fi sfărâmată, par. 1.

Aceasta este moştenirea noastră: păcatul care aduce vinovăţie şi condamnare la moarte încă de la naştere. Dar, ceea ce aduce vinovăţia şi moartea noastră este păcatul sub forma vrăjmăşiei, care este o natură spirituală cu care ne naştem, şi nu trupul nostru, carnea şi sângele noastre degradate şi păcătoase, sau natura noastră omenească predispusă păcatului şi foarte uşor de ispitit. Aşadar, omul are o componentă spirituală şi una fizică. Cea spirituală este o entitate prezentă în componenta fizică, adică în natura omenească reprezentată foarte bine prin trupul biologic. Aceasta este imaginea corectă şi biblică a omului păcătos. Vezi Romani 6, 7 şi 8.

Lucrarea Duhului Sfânt în zămislirea Fiului lui Dumnezeu în trup omenesc a vizat în primul rând componenta spirituală, căci oricine se naşte din Duhul, se naşte curat din punct de vedere spiritual. De aceea, copiii lui Dumnezeu născuţi din nou sunt curaţi moral şi spiritual. A vizat şi componenta fizică în sensul unirii tainice a divinităţii Fiului lui Dumnezeu cu ovulul de natură strict umană ce i-a aparţinut Mariei şi prin care a putut căpăta astfel o natură omenească supusă întru totul legii eredităţii. "Dar, când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege." Galateni 4.4. "Ea (Evanghelia) priveşte pe Fiul Său, născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul, iar în ce priveşte duhul sfinţeniei, dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morţilor; adică pe Isus Hristos, Domnul nostru." Romani 1,3.4. Duhul Sfânt nu a întreprins nimic în cazul naturii umane a lui Hristos, prin care să oprească rezultatele acţiunii legii eredităţii, care a lucrat în toţi stră-stră-strămoşii lui Isus. Asta fiindcă o natură umană degenerată de păcat din cauza eredităţii, slabă, muritoare şi plină de înclinaţii naturale spre păcat, nu poate face din Fiul lui Dumnezeu un păcătos, de vreme ce el nu a moştenit vrăjmăşia, adică spiritul lui Satana, căci Tatăl spiritual al naşterii Sale în condiţia de om adevărat a fost Duhul Sfânt, a treia Persoană a Dumnezeirii!

Cineva născut prin lucrarea miraculoasă şi atotputernică a Duhului Sfânt, fie Fiul lui Dumnezeu, fie omul păcătos, nu poate primi decât o natură spirituală pe potriva curăţiei, sfinţeniei şi desăvârşirii lui Dumnezeu, în pofida unei naturi omeneşti căpătate ereditar de la părinţi, natură în care se găsesc marile consecinţe ale acţiunii legii eredităţii manifestate prin degenerarea lucrată de păcat prin diverse infirmităţi, slăbiciuni, oboseală, foame, sete, şi diverse alte nevoi specifice naturii omeneşti. Reţinem că natura omenească păcătoasă nu ne face păcătoşi în ochii Cerului, ci vrăjmăşia lăuntrică de care trebuie să scăpăm prin actul naşterii din nou. Hristos a căpătat de la Maria o natură umană specifică tuturor oamenilor, cu toate înclinaţiile naturale spre păcat, ca să poată fi ispitit în toate lucrurile ca şi noi, o natură care nu l-a făcut păcătos din naştere, fiindcă natura umană nu este păcatul sau vrăjmăşia, ci doar un trup slab în care se găseşte o natură spirituală.

În templul trupului Său se întâlneau deopotrivă divinitatea Sa curată, sfântă şi desăvârşită, şi natura omenească slabă, degenerată, păcătoasă, decăzută şi muritoare, cu toate tendinţele naturale, fireşti spre păcat, căci altfel cum ar fi putut Satana să-l ispitească pe Hristos? Satana ştia că în natura Lui divină, chiar în Dumnezeirea Sa, Hristos divinul nu avea cum să fie ispitit, din moment ce Scripturile declară că: "Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău, şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni." Iacov 1,13. Natura divină nu poate fi asaltată de ispite şi este mai presus de orice manifestare a păcatului, a durerii şi suferinţei. Ea nu poate fi îngenuncheată niciodată, căci este de-a dreptul o imposibilitate. Prin urmare, Satana l-a ispitit pe Isus omul în natura Lui omenească degradată prin lucrările păcatului generaţii la rând, slabă şi neputincioasă în lupta cu forţele iadului, fără credinţa şi încrederea deplină într-un Dumnezeu Tată, Frate şi Prieten veşnic şi statornic.

Deci, Isus a primit prin zămislirea Sa în pântecele Mariei propria Sa natură divină, veşnică, neîmprumutată şi nederivată, proprietatea Sa din totdeauna, prin "umbrirea" Duhului Sfânt, şi o natură omenească supusă legii eredităţii, predispusă la orice tip de păcat şi ispită, din afară şi din înăuntru, prin Maria. Isus Hristos a fost opera combinată dintre lucrarea Duhului Sfânt şi om, Maria în cazul nostru, care a primit cu mare bucurie vestea adusă de însuşi Moise-Gabriel. În natura Sa divină sau în divinitatea Sa, Hristos era desăvârşit, fără păcat, dar în natura Lui omenească Isus era slab, muritor, un om care trebuia să îşi supună pasiunile sau dorinţele, afecţiunile şi apetitul unui trup uman degradat şi păcătos printr-o ascultare permanentă, continuă faţă de Dumnezeu, aşa cum este descoperit în Sfintele Scripturi.

     "Natura Lui spirituală era liberă de orice întinăciune a păcatului." The Signs of the Times, 9 decembrie 1897.

Trebuie să facem o deosebire categorică între natura omenească predispusă păcatului sau cu înclinaţii spre păcat, şi păcatul ca atare, care este vrăjmăşie cu Dumnezeu, ce nu poate fi supus nici de către Tatăl din ceruri. Trupul uman păcătos nu ne face păcătoşi în ochii Cerului, dar vrăjmăşia din el, adică eul lui Satana, da, ne condamnă direct la moarte veşnică. Hristos nu s-a întinat pentru că a luat asupra Sa natura umană degenerată şi păcătoasă! El era curat din punct de vedere spiritual şi a menţinut această curăţie toată viaţa Sa pământească. A gândit ca un om şi a acţionat ca un om. Nu s-a folosit de puterea Sa nemărginită, fiindcă pe aceasta o predase în grija Tatălui din cer. El a fost exemplul de om aşa cum trebuie să fie fiecare dintre noi, obţinând biruinţa asupra ispitelor şi puterii păcatului într-un trup omenesc decăzut, slab, păcătos şi muritor, exact ca al tău şi ca al meu, fără nici un fel de diferenţă din punct de vedere biologic, emoţional sau sentimental, dar diferit în ce priveşte natura spirituală, prin care era sfinţit vasul de lut, corpul uman.

Aşa cum şekina sau prezenţa reală a lui Dumnezeu locuia într-un cort făcut de mâini omeneşti, din materiale păcătoase provenite din ţara Egiptului, fără ca acea construcţie să întineze prezenţa Dumnezeirii, tot astfel a locuit divinitatea în natura umană a lui Isus, fără ca cea din urmă să o întineze. Dimpotrivă, în ambele cazuri divinitatea sfinţea cortul întâlnirii şi în aceeaşi măsură şi templul corpului omenesc, pentru care cortul acela era doar o reprezentare.

În întruparea lui Hristos mai este ceva demn de toată admiraţia şi de o profunzime fără egal. Prin întruparea Sa, Hristos a devenit într-un sens nou Fiul lui Dumnezeu. Poate părea uimitor pentru unii, dar chiar aşa s-a întâmplat.

     "Domnul Hristos le-a adus oamenilor puterea de a birui. El a venit în lumea aceasta în chip omenesc pentru a trăi ca om între oameni. El a preluat slăbiciunile naturii omeneşti pentru a fi pus la încercare. În natura Sa omenească, Hristos a fost părtaş al naturii divine. Prin întruparea Sa, El a câştigat într-un sens nou titlul de Fiul lui Dumnezeu. Îngerul i-a spus Mariei: >Puterea Celui Preaînalt te va umbri. De aceea Sfântul care se va naşte din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu<. Luca 1,35. În timp ce era Fiul unei făpturi omeneşti, El a ajuns Fiul lui Dumnezeu într-un sens nou. În felul acesta, El a trăit în lumea noastră ca Fiu al lui Dumnezeu, şi totuşi aliat prin naştere cu neamul omenesc." Solii alese, vol. 1, cap. Hristos, singura noastră nădejde, par. 2.

În planul mântuirii, Isus trebuia să devină prin întruparea Sa Fiul lui Dumnezeu într-un sens nou. Ce înseamnă acest lucru? Dacă Hristosul Domnului a ajuns prin întrupare, aici pe pământul nostru, Fiul lui Dumnezeu într-un sens nou, atunci trebuie că El, în cer, trebuie să fi fost deja Fiul lui Dumnezeu în alt sens! Fără a face nici un fel de speculaţii, chiar aşa stau lucrurile. Ar fi ilogic să afirmi că Isus ajunge sau devine prin întrupare Fiul lui Dumnezeu într-un sens nou, dacă în cer n-ar fi fost Fiul lui Dumnezeu în alt sens! Un sens nou nu poate fi nou nicicum decât în raport cu un sens vechi, decât cu un alt sens care era înaintea lui. Acum, dacă Isus devine într-un sens nou Fiul lui Dumnezeu, şi dacă întruparea Lui presupune ca un fapt real şi istoric naşterea din fecioară, atunci înseamnă că Isus trebuie să fi fost în cer Fiul lui Dumnezeu tot prin naştere!

Scripturile afirmă cu putere faptul că Isus este singurul Fiu născut al lui Dumnezeu sau începutul creaţiei, nu ca făptură creată ci ca Fiul lui Dumnezeu. Cea mai clară referinţă, printre altele, este în Evrei: "Căci, căruia dintre îngeri a zis El vreodată: >Tu eşti Fiul Meu; astăzi Te-am născut<? Şi iarăşi: >Eu îi voi fi Tată, şi El îmi va fi Fiu<? Şi iarăşi, când aduce în lume pe Cel întâi născut, El zice: >Şi să se închine Lui toţi îngerii lui Dumnezeu<." Evrei 1,5.6 (Al doilea verset potrivit Bibliei Ortodoxe Române)

În plan ceresc, Tatăl declară că Fiul este născut, iar în plan terestru, acelaşi Dumnezeu Tată declară că îl aduce pe Fiul Său născut deja, pentru a se naşte încă o dată! Naşterea lui Hristos ca Fiul lui Dumnezeu se petrece în veşnicie chiar înainte de apariţia sau crearea primei fiinţe inteligente, Lucifer. Nu este o naştere ca Dumnezeu, căci aşa ceva este imposibil, ci o naştere în sânul Tatălui sau în sfatul Dumnezeirii ca făptură, ca înger, sau mai corect spus ca Dumnezeu întrupat ca înger. Asta înseamnă că a doua persoană a Dumnezeirii devine Fiul lui Dumnezeu prin actul creator al naşterii, prin îmbrăcarea divinităţii Sale cu natura unui înger. În tot Vechiul Testament, Isus este numit Îngerul Domnului, sau Îngerul de la faţa Domnului, ori Arhanghelul, Căpetenia Domnului, etc.

Naşterea lui Hristos în cer a presupus îmbrăcarea naturii Sale divine cu o natură angelică pentru a putea fi piesă de legătură între Dumnezeu Tatăl, care nu poate fi văzut, şi făpturile inteligente. El nu a avut nevoie de un material pentru a se naşte, aşa cum a avut nevoie de un trup omenesc pe pământ ca să se nască asemenea oamenilor, fiindcă îngerii, făpturile care urmau să apară, nu se înmulţesc prin naştere şi nici măcar nu existau. Aşa că Dumnezeu Tatăl a săvârşit un act creator şi a îmbrăcat divinitatea lui Hristos cu o natură de înger, dăruindu-l pentru totdeauna creaţiei. Aşa se explică de ce despre Hristos stă scris că este începutul creaţiei sau al zidirii, după traducerea lui Cornilescu. El este începutul creaţiei nu ca făptură creată, ci ca Fiul lui Dumnezeu născut în chipul îngerilor ce urmau să fie aduşi la viaţă chiar de către Hristos în chip de înger! Astfel, naşterea lui Hristos în cer a făcut ca a doua Persoană a Dumnezeirii să ajungă sau să devină Fiul lui Dumnezeu în sensul de Îngerul Domnului! Numai aşa poate avea însemnătate şi înţeles calitatea de Fiul lui Dumnezeu pentru Hristos, în cer.

Dar, pe pământ, prin întrupare, ceea ce presupunea tot o naştere, dar dintr-o făptură umană, prin actul creator al Duhului Sfânt, Isus ajunge şi chiar câştigă calitatea de Fiul lui Dumnezeu într-un sens nou, ca Fiu al omului. Acesta este sensul cel nou al calităţii de Fiul lui Dumnezeu pentru Isus, acela că a devenit Fiul omului, prin întrupare. Asta înseamnă că Fiul lui Dumnezeu, pentru a-şi păstra această calitate veşnic a trebuit să se nască de două ori, o dată în cer ca Îngerul Domnului, şi o dată pe pământ ca Fiul omului. Singura alternativă pentru ca fiinţele inteligente să îşi menţină existenţa mai departe, fără să fie nimicite de slava lui Dumnezeu, era ca Isus să rămână veşnic Fiul lui Dumnezeu, indiferent dacă vreuna dintre categoriile de făpturi inteligente avea să cadă sau nu în păcat. Hristos este Mijlocitor, astfel, permanent între Dumnezeu şi fiinţele inteligente, şi totodată strălucirea slavei şi chipul fiinţei Tatălui din cer. De la El, fluxul energiei divine primite de la Tatăl porneşte către toate fiinţele create la o intensitate care să le păstreze permanent în viaţă, pline de bucurie, fericire, sănătate, etc.

Ceea ce trebuie să observăm este că naşterea la care a fost supus de bună voie Hristos nu a adus nici o schimbare în divinitatea Sa, căci este un lucru imposibil, dar în schimb a adus un început în ce priveşte natura creată, fie ea de înger, fie omenească. Bunăoară, Hristos ca om are început, dar ca Dumnezeu deplin şi veşnic nu are, căci s-a născut ca om, nu ca Dumnezeu. Tot astfel în cer, Hristos ca Înger are început, de-aia se mai spune despre Hristos, repet, că este începutul creaţiei, dar ca Dumnezeu deplin şi veşnic nu are, căci s-a născut ca înger, nu ca Dumnezeu. Naşterea celei de a doua Persoane a Dumnezeirii presupunea în ambele cazuri obţinerea calităţii de Fiul lui Dumnezeu, aşa cum trebuia să fie cunoscut de către toate fiinţele inteligente, căci numai astfel se justifică şi calitatea Sa de Mijlocitor. Când a fost nevoit să se dezbrace pentru totdeauna de natura de înger pentru noi cei păcătoşi, El nu a pierdut calitatea de Fiul lui Dumnezeu, pentru că urma să se întrupeze, deci să se nască din femeie, pe pământ, obţinând şi ducând astfel mai departe calitatea de Fiul lui Dumnezeu într-un nou sens şi într-o altă dimensiune, cea umană sau omenească.

El a fost dintotdeauna "Dumnezeu cu noi", atât cu îngerii şi celelalte fiinţe inteligente care populează nemărginitul univers, cât şi cu omul necăzut în păcat. Însă, când omul a căzut în păcat devenise evident că Hristos trebuia să devină "Dumnezeu cu noi" într-un sens nou, adică în condiţia noastră păcătoasă, dar fără păcat. Această expresie implică foarte mult. Ea presupune ca o realitate incontestabilă faptul că Isus Hristos a devenit una cu fiinţele create în toate privinţele, în natura acestora, în chip şi în înfăţişare, deci fizic, emoţional, sentimental şi psihic. Ea mai înseamnă Hristos dăruit lumii create, fiinţelor inteligente în natura acestora, cu care şi-a îmbrăcat propria divinitate pentru veşnicie. Astfel, în cer, Hristos, chiar dacă acest nume ilustru îl capătă pe pământ prin întrupare, este Îngerul Domnului, pentru că avea înfăţişarea de înger şi era în mod real şi literal înger, iar pe pământ El devine Fiul omului fiindcă s-a născut din femeie, purtând chip de om adevărat cu tot ceea ce implică noţiunea de om. "Dumnezeu cu noi" este o realitate profundă şi demonstrează incomensurabila şi fabuloasa dragoste pe care Dumnezeu ne-o poartă deopotrivă tuturor fiinţelor inteligente din Univers, dar mai ales omului păcătos, căruia i-a promis că va sta împreună cu El pe scaunul Lui de domnie!

Această expresie mai arată către condescendenţa extraordinară a lui Dumnezeu faţă de opera creaţiei Sale - fiinţele inteligente. Ca să-l putem cunoaşte pe Dumnezeu aşa cum este, El a venit în întâmpinarea acestei mari nevoi dăruindu-l pe Isus pentru totdeauna lumii create, în natura şi chipul acesteia. Astfel, în Isus se întâlneau şi se întâlnesc mai departe Dumnezeu şi făptura creată, căci în El erau şi sunt combinate sau unite în mod tainic două naturi, fiecare cu propria ei individualitate: natura divină sau divinitatea Lui, proprietatea Lui dintotdeauna, şi natura creată, mărginită, fie de înger, fie de om păcătos, cu care a învelit sau a îmbrăcat Dumnezeirea Lui. Aceasta este dragostea lui Dumnezeu manifestată în mod real, amplu şi veşnic prin condescendenţă ce nu se poate descrie în cuvinte omeneşti.

Din momentul naşterii Sale în sânul Tatălui, în veşnicia trecutului, Isus Hristos a devenit Fiul lui Dumnezeu şi, de asemenea, "Dumnezeu cu noi", fiinţele inteligente şi dragi Lui, în care a pus propria Sa viaţă veşnică, spre bucuria şi fericirea noastră. Când a trebuit să ne salveze din păcat, Hristos a ajuns într-un sens nou Fiul lui Dumnezeu, dar în dimensiunea umană. Aceasta este dragoste, infinită dragoste, dincolo de a putea fi pricepută vreodată în toată plenitudinea ei. Rezervele ei sunt inepuizabile şi nemărginite, veşnice. Ea va dura cât veşnicia, încontinuu, fără să slăbească vreodată, fără să se consume, fără să sufere vreo schimbare în atitudine şi dăruire, căci Dumnezeu este dragoste.