Legea veşnică a lui Dumnezeu

Legea lui Dumnezeu este indispensabilă vieţii create, întrucât ea asigură libertatea absolută în neprihănire. Practic existenţa fiinţelor create depinde de ascultarea din inimă de această lege, mai precis de principiile ei, iar principiile ei nu sunt grele. Nici una dintre fiinţele create nu face efortul de a respecta această lege, pentru că nu-i nevoie. Principiile legii sunt sădite, prin creaţie, în însăşi fiinţa lor, în mintea lor. Din moment ce Dumnezeu este iubire, atunci El nu ar putea oferi altceva decât iubire. Aşa că ea se găseşte în toate fiinţele create, care nu au păcătuit niciodată, întrucât omul nu se naşte cu această iubire; ci ea trebuie căpătată prin experienţa naşterii din nou. Deci, darul iubirii se găseşte în tot ce a creat mâna divină, şi cum iubirea este singura formă de exprimare a lui Dumnezeu, atunci fiinţele create nu se puteau exprima decât în modul în care Dumnezeu le-a creat.

Viaţa nu poate fi fericită şi plină de bucuriile pe care le produce decât dacă este plină de iubirea lui Dumnezeu, fiindcă la urma urmei iubirea lui Dumnezeu este însăşi viaţa Sa. Aşa că, atunci când a creat, El şi-a dăruit propria viaţă, deci propriul caracter, inteligenţelor din Univers; iar în caracterul Lui se regăsesc principiile neprihănirii care întregesc legea Sa. Pentru ca acestea să poată prinde formă, pentru a deveni vii şi active în făpturile create şi pentru a putea fi exprimate potrivit nivelului lor, de făpturi create, dar şi pentru a le conferi libertatea absolută în toate privinţele, Dumnezeu a sădit aceste principii în mintea lor sub forma iubirii şi aprecierii lui Dumnezeu ca ceea ce este El, şi a iubirii şi aprecierii semenilor ca ceea ce sunt ei!!! Adică în însăşi viaţa dăruită făpturii, Dumnezeu a dăruit caracterul Său şi implicit principiile legii Sale!!

Legea Sa este însăşi temelia scaunului Său de domnie, nu în sensul că sub jilţul Său împărătesc s-ar afla o carte, două table de piatră sau ceva asemănător pe care stă scrisă cu litere acestă lege, întrucât scrisul este specific numai pământului nostru şi fiinţelor căzute în păcat, adică oamenilor, ci în sensul că izvorul guvernării Sale şi al modului cum El se raportează la inteligenţele cereşti şi pământeşti este în întregime iubirea. Ea este chintesenţa întregului divin pe care se bazează guvernarea Sa.

Legea scrisă cu degetul lui Hristos este legea Sa, dar adaptată nevoilor sufleteşti şi la condiţia păcatului în care se găseşte omul. Faptul că Dumnezeu i-a spus lui Moise să pună cele două table de piatră în chivot, reflectă o realitate cerească indiscutabilă, dar nu în sensul că sub scaunul de domnie al lui Dumnezeu s-ar găsi două table de piatră pe care se află legea Sa, ci în sensul că această lege, de fapt principiile ei, stă la temelia întregului sistem de guvernare ceresc, lege sau principii care, de altfel, sunt motorul vieţii tuturor fiinţelor inteligente necăzute în păcat! În cer nu se poate afla ceva scris pe hârtie, pe piatră, pe piei de animale, etc., întrucât într-o lume lipsită de păcat scrisul este o inutilitate, un neajuns!!! Cu toate acestea, legea Sa este într-adevăr scrisă în fiecare fibră a fiinţelor cereşti!! Ceea ce Dumnezeu i-a transmis lui Moise trebuie înţeles doar ca un tablou al unei realităţi cereşti, ce nu poate fi cuprinsă de mintea mărginită şi păcătoasă. Dar, cu toate acestea, acest tablou ne vorbeşte despre o realitate vie, palpabilă la care trebuie să aspirăm cu toţi, întrucât, prin Hristos, ne aparţine.

Am învăţat, de asemenea, că legea lui Hristos este veşnică, şi asta pentru că El însuşi este veşnic. Dar, cu toate acestea, studentul atent va observa din start că, în felul cum a fost elaborată şi scrisă legea lui Dumnezeu pe două table de piatră, aceasta, legea, nu ar arăta deloc că este veşnică, fără început ca şi Dumnezeu. Dacă ne raportăm strict la text, atunci vom descoperi că mai degrabă are accente omeneşti, cu atât mai mult cu cât a fost scrisă pentru întâiaşi dată pe Sinai, cam cu o mie cinci sute de ani înainte de naşterea lui Hristos!! Din acest motiv, aproape întreaga creştinătate astăzi consideră că nu mai este valabilă, întrucât a fost dată evreilor, iar ea privea strict doar pe evrei. De pildă, prima poruncă face referire la scoaterea evreilor din Egipt. Deci, ar putea indica faptul că a fost dată doar pentru evrei şi că îşi are valabilitatea doar până la cruce.

Dar, veşnicia ei nu poate fi înţeleasă din perspectiva scrierii şi timpului când a fost dată oamenilor!!! Veşnicia ei nu are de-a face cu cuvintele, ci cu principiile şi spiritul legii scrise!!! Ea a avut de-a face cu poporul evreu pentru că planul lui Dumnezeu era acela de a face cunoscut caracterul Său, prin evrei, întregii lumi!!! Odată cu acest fapt, ar fi fost cunoscută şi legea Sa, care ar fi devenit ghid pentru viaţa oricărui cetăţean al Terrei! Însă, din păcate, planul lui Dumnezeu a eşuat, dar legea Sa a rămas în continuare valabilă, în pofida cuvintelor ei omeneşti. Ea a fost scrisă astfel pentru a veni în întâmpinarea nevoilor omului, mai întâi a evreului şi apoi a grecului, cum spune Pavel!!! Ea nu a fost niciodată un bun care să aparţină evreilor, ci este un bun universal care aparţine tuturor. Dumnezeu a gândit-o din perspectiva aceasta. Prin urmare, ea nu se aplică doar iudeilor, ci întregii lumi, fiindcă evreul nu este decât un reprezentant al Terrei, al acestei lumi, adică este un om căruia Dumnezeu i-a oferit un mare privilegiu, acela de a descoperi caracterul Său sau principiile Legii Sale în însăşi viaţa sa, chiar dacă el, evreul, a dat greş până la urmă.

Dacă a fost scrisă la Sinai, asta nu înseamnă că atunci s-au pus bazele ei. Faptul că Dumnezeu a scris-o cu degetul Său atestă existenţa ei înainte de Sinai, căci şi Dumnezeu există înainte de Sinai!!! A scris-o El, cu mâna Lui, pentru a arăta că principiile ei sunt proprii caracterului Său şi că nu-şi pot găsi izvorul într-o lume a păcatului. Însă le-a aşternut în scris, din prea mare milă, într-un limbaj limitat şi şubred omenesc. Asta se mai cheamă iubire plină de înţelegere!!! Legea a apărut sub formă scrisă la Sinai ca o necesitate, din cauza faptului că iudeii nu înţelegeau sfinţenia lui Dumnezeu şi caracterul Său. Chiar faptul că a fost scrisă atunci vorbeşte în favoarea existenţei ei înainte de Sinai, dar nu sub formă scrisă, întrucât până la Avraam omenirea nu a avut nevoie de scris şi nu a ştiut ce este scrisul!! Fiindcă mintea omului se pipernicea pe măsură ce nelegiuirile creşteau în rândul oamenilor, a fost necesară descoperirea scrisului, un dar tot de la Dumnezeu, pentru ca omul să se poată exprima şi în scris, astfel încât scrisul să vină în ajutorul minţii acestuia, pentru ca omul să aibă posibilitatea de a păstra cunoştinţa ştiută şi descoperită!!!

Că legea lui Dumnezeu exista înainte de Sinai este dovedit prin crearea lui Adam şi a Evei. Întotdeauna când Dumnezeu creează, El dă viaţă fiinţei create, chiar viaţa Sa în care se regăsesc principiile legii Sale. El nu poate lucra niciodată altfel decât în modul acesta. Aşadar, Adam şi Eva aveau legea scrisă în minte ca orice altă fiinţă creată de Dumnezeu până la data aceea. Ei se manifestau întocmai aşa cum se manifestă Dumnezeu. Întrucât acesta este adevărul, mergând mai departe cu acest gând, referitor la lege, atunci este lesne de înţeles că legea exista înainte de crearea omului, dar nu sub forma celor zece principii, ci sub forma celor două principii enunţate de Hristos: "Unul din cărturari, care-i auzise vorbind, fiindcă ştia că Isus răspunsese bine saducheilor, a venit la El şi l-a întrebat: >Care este cea dintâi dintre toate poruncile?< Isus i-a răspuns: >Cea dintâi este aceasta: Ascultă Israele! Domnul Dumnezeul nostru este un singur Domn; şi: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău şi cu toată puterea ta; iată porunca dintâi<. Iar a doua este următoarea: >Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi<. Nu este altă poruncă mai mare decât acestea." Marcu 12,28-31.

Practic aceste două mari principii, pe care Isus le numeşte porunci, ca să folosească acelaşi limbaj ca al cărturarului, au fost formulate pe tablele legii sub forma a zece precepte, pentru a veni şi mai mult în ajutorul minţii degradate de păcat a omului. Primul principiu enunţat de Hristos a fost exprimat şi lărgit ca înţeles prin primele patru precepte ale decalogului, iar al doilea principiu a fost de asemenea exprimat şi lărgit prin următoarele şase precepte. "Legea lui Dumnezeu exista înainte ca omul să fi fost creat. Îngerii erau conduşi de ea. Satana a căzut pentru că a încălcat principiile guvernării lui Dumnezeu. După ce i-a creat pe Adam şi Eva, Dumnezeu le-a făcut cunoscut Legea Sa. Nu a fost scrisă atunci, ci le-a fost repetată de Iehova... Principiile celor Zece Porunci existau înainte de cădere şi aveau un caracter potrivit unei categorii de fiinţe sfinte. După cădere, principiile nu au fost schimbate, ci au fost date în plus şi alte precepte, pentru a veni în întâmpinarea omului în starea lui căzută." Istoria mântuirii, cap. Legea lui Dumnezeu, subcap. Legea veşnică a lui Dumnezeu, par. 1, 2.

Din această perspectivă, putem spune cu certitudine că legea lui Dumnezeu este veşnică. Şi totuşi, studentul serios va pune următoarea întrebare: Dacă este veşnică, atunci cum se face că în cuprinsul ei este amintit un lucru care este specific doar acestui pământ, adică Sabatul? Sabatul a fost creat ca o zi, ca un lucru ce ţine mai degrabă de pământ, căci face referire la o zi a creaţiei, a şaptea. Deci, cum ar putea fi Sabatul veşnic? Este o întrebare foarte serioasă şi, de aceea, comportă un răspuns pe măsură. "Sabatul poruncii a patra a fost instituit în Eden. După ce a făcut lumea şi l-a creat pe om pe pământ, Dumnezeu a făcut Sabatul pentru om. După păcatul şi căderea lui Adam, nu a fost nimic scos din Legea lui Dumnezeu." Istoria mântuirii, cap. Legea lui Dumnezeu, subcap. Legea veşnică a lui Dumnezeu, par. 2.

Este adevărat că Sabatul este o zi despre care Dumnezeu pomeneşte în porunca a patra. Dar tot la fel de adevărat este faptul că El ne spune să ne aducem aminte de această zi de odihnă, nu ca s-o respectăm ca pe o zi, ci ca s-o sfinţim!!! Aici este punctul cheie cuprins în porunca a patra. Respectarea sau păzirea unei zile, fie ea şi a şaptea, nu înseamnă a o sfinţi!!! Înseamnă, însă, că ziua ca atare, a şaptea, cele douăzeci şi patru de ore, nu este importantă? Este, dar numai într-un singur context, şi anume al prezenţei speciale a lui Dumnezeu în ea şi în inima celui care sfinţeşte Sabatul!!! Chiar dacă Sabatul ca zi a fost instituit în Eden, deci are un început, totuşi Sabatul ca principiu există din veşnicie!! Ziua a şaptea nu este decât coaja care acoperă miezul, sau este stindardul care vorbeşte despre un domeniu ce este şi aparţine doar lui Dumnezeu, domeniul sfinţeniei!!!

Preceptul referitor la Sabat nu are ca accent oprirea de la munca fizică, căci aceasta trebuie să fie doar consecinţa sau urmarea sfinţeniei din inima celui care respectă ziua respectivă şi i-o închină lui Dumnezeu!! Prin urmare, Sabatul lui Dumnezeu are de-a face cu sfinţenia şi este singurul precept care arată în mod clar spre oamenii lui Dumnezeu care sunt sfinţi!!! Eu aici nu vorbesc despre un grup de oameni, despre o biserică sau despre biserici organizate care fac trimitere la Sabat în ce priveşte numele sau crezul lor. Nu am în vedere aşa ceva, căci preceptul referitor la Sabat este foarte precis şi clar. Sfinţenia celor care respectă Sabatul este pusă pe picior de egalitate cu sfinţenia lui Dumnezeu, căci le este dată de Dumnezeu!!!

     "Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului Dumnezeului tău: să nu faci nicio lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea, şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea s-a odihnit: de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o." Exod 20,8-11.

"A sfinţi" nu înseamnă doar a pune deoparte ceva în semn de respect, mai ales că omul în starea sa păcătoasă nici nu poate face aceasta, şi asta pentru că nici un om nu poate sfinţi ceva dacă el însuşi nu este sfânt mai întâi!!! Ci înseamnă a fi şi a trăi ca Cel ce a sfinţit Sabatul pe care l-a binecuvântat cu prezenţa Sa!!! Odihna lui Dumnezeu, care ne este dată ca exemplu de urmat, nu este odihnă fizică pentru că El nu oboseşte niciodată, ci este odihna sfinţeniei Sale, care, după câte vom vedea, este chiar odihna mântuirii, a salvării omului din păcat, odihnă care-i este oferită omului păcătos în dar!! (A nu se înţelege că în Sabat se munceşte, căci porunca interzice munca fizică sau ocupaţiile specifice celorlalte şaze zile). Aşadar, Sabatul este un dar din partea lui Dumnezeu care descoperă necontenit slava sfinţeniei lui Hristos. De fapt, Sabatul a fost aşezat ca zi, a şaptea, doar pentru a arăta spre ce a realizat puterea Sa creatoare, şi mai cu seamă spre starea de sfinţenie a omului, bărbat şi femeie, în Eden! De aceea, el este şi va fi permanent semnul sfinţeniei Sale, care este descoperită în Adam şi Eva, adică este semnul care trebuie să indice starea spirituală a omului în toate zilele săptămânii - sfinţenia! Iar această sfinţenie este subliniată chiar de Legea lui Dumnezeu!

Preceptul al patrulea din decalog este foarte explicit în acest sens: "... de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o". Dumnezeu a sfinţit-o cu prezenţa Sa, ceea ce înseamnă că numai astfel ziua a şaptea este Sabatul lui Dumnezeu, altfel, fără prezenţa Lui în acea zi, ziua a şaptea este doar o zi oarecare, ca şi celelalte zile ale săptămânii. În virtutea celor spuse se poate afirma cu certitudine că Sabatul este semnul creării acestui pământ, apoi este semnul salvării din păcat şi, în ultimă instanţă, va fi semnul recreării acestui pământ, căci oriunde este prezent Dumnezeu, este prezentă şi puterea Sa creatoare, iar unde este prezentă puterea Sa creatoare întotdeauna este prezent şi Sabatul!!!

Sabatul, fără Dumnezeu sau puterea Sa creatoare, nu este nimic, nu are în el nici un fel de sfinţenie. După cum Dumnezeu s-a bucurat de toată creaţia Sa în Sabat, alături de Adam şi Eva, tot astfel doreşte El să se bucure astăzi alături de oamenii transformaţi prin harul Său, recreaţi în minte după chipul şi asemănarea Sa! Reţineţi, vă rog, că nu are importanţă numele pe care-l poartă creştinul respectiv, nu are importanţă biserica din care face parte, ci ceea ce este cu adevărat important este ca acel creştin, acel om să fie sfânt, să aibă sfinţenia lui Dumnezeu în minte şi în suflet. Numai astfel acest om se poate bucura cu adevărat în Sabatul lui Dumnezeu de prezenţa lui Dumnezeu. De fapt, nu numai că se bucură de Sabat, ci chiar mai mult, el are în inima sa Sabatul lui Dumnezeu, ceea ce-l face cu adevărat un păzitor al Sabatului.

     "Iudeu nu este acela care se arată pe din afară că este iudeu; şi tăiere împrejur nu este aceea care este pe din afară, în carne. Ci iudeu este acela care este iudeu înăuntru; şi tăiere împrejur este aceea a inimii, în duh, nu în slovă; un astfel de iudeu îşi scoate lauda nu de la oameni, ci de la Dumnezeu." Romani 2,28.29.

Legea sfântă a libertăţii

Odată ce am stabilit că neprihănirea lui Dumnezeu rezistă pe baza propriilor ei merite şi că acest lucru arată spre caracterul lui Dumnezeu ca fiind imposibil de schimbat în orice privinţă, după cum este dovedit cu prisosinţă în toate evenimentele din Vechiul Testament, ce au ridicat multe semne de întrebare de-a lungul sutelor de ani, a sosit timpul să las să se prezinte pe sine legea lui Dumnezeu. Dumnezeu este Dumnezeul iubirii şi, ca atare, El acţionează numai în iubire, fie atunci când caută salvarea păcătosului, fie atunci când trebuie să distrugă păcatul. De aceea, aş dori să rămână pentru totdeauna întipărit în mintea cercetătorului serios şi sârguincios al Bibliei aceste două mari adevăruri veşnice, privitoare la felul cum pedepseşte Dumnezeu:

     "Noi nu trebuie să-l privim pe Dumnezeu ca şi când ar aştepta să-l pedepsească pe cel păcătos pentru păcatul lui. Cel păcătos aduce pedeapsa asupra lui însuşi. Propriile lui fapte declanşează un lanţ de circumstanţe care vor aduce roade sigure. Fiecare faptă nelegiuită reacţionează asupra celui păcătos, produce în el o schimbare a caracterului şi îl face să-i fie mai uşor să păcătuiască din nou. Prin alegerea de a păcătui, oamenii se despart de Dumnezeu, rup legătura cu mijlocul prin care vine binecuvântarea, iar ruina şi moartea sunt urmarea sigură." Solii alese, vol. 1, cap. Legea în Galateni, subcap. Îndeosebi legea morală, par. 4.

     "Dumnezeu nu stă înaintea păcătosului ca un executor al sentinţei date împotriva nelegiuirii; dar îi lasă pe cei care au respins mila Sa să culeagă ceea ce au semănat. Orice rază de lumină respinsă, orice avertizare dispreţuită sau neluată în seamă, orice pasiune îngăduită, orice călcare a Legii lui Dumnezeu este o sămânţă semănată, care aduce un seceriş ce nu dă greş. Duhul lui Dumnezeu, căruia păcătosul i s-a împotrivit cu înverşunare este în cele din urmă retras de la acesta, şi atunci nu mai are nici o putere să-şi stăpânească pornirile rele ale sufletului şi nici o ocrotire faţă de răutatea şi vrăjmăşia lui Satana." Tragedia veacurilor, cap. Distrugerea Ierusalimului, par. 45.

Cu aceste adevăruri în minte, putem purcede acum la înţelegerea legii lui Dumnezeu ca o necesitate indispensabilă tuturor fiinţelor create. Fiindcă Dumnezeu este iubire, atunci şi legea Sa este iubire. În cadrul acestei legi este cuprins infinitul, toate drepturile şi îndatoririle inteligenţelor create şi mai cu seamă libertatea supremă, absolută. De fapt, libertatea fiinţelor create nu ar fi posibilă fără cadrul unei legi!! Mai mult decât atât, o minte inteligentă presupune de la sine şi luarea unor decizii personale, decizii care nu pot fi luate sau exprimate decât dacă există libertatea lui Dumnezeu!!! Prin urmare, legea lui Dumnezeu este legea libertăţii supreme, cea care asigură bucuria şi liniştea tuturor inteligenţelor create şi totodată armonia cu Dumnezeu, precum şi cea care apără liberul arbitru.

Inteligenţa, deci, nu este posibilă fără libertatea gândirii care, la rândul ei, nu este posibilă fără asigurarea libertăţii absolute! Pentru a asigura deplina funcţionare a inteligenţei create, a minţii inteligente dacă vreţi, Dumnezeu i-a stabilit şi cadrul necesar pentru aceasta, în persoana legii Sale. De aceea, legea Sa trebuia să fie expresia fidelă şi exactă a minţii lui Dumnezeu. Ca atare, ea trebuie să fie oglindirea slavei lui Dumnezeu, adică mai precis a caracterului Său! Iar caracterul Său este dragoste, neprihănire şi adevăr. Această lege trebuie să fie totodată şi veşnică din moment ce Dumnezeu este veşnic. Mai mult, ea trebuie să fie o lege morală şi spirituală, adică o lege care trebuie să aibă de a face cu interiorul fiinţei create, cu simţămintele, emoţiile, dorinţele şi motivaţiile sale, nu numai cu comportamentul exterior!!!

Prin urmare, libertatea adevărată nu poate fi libertate câtă vreme nu are o componentă morală şi una spirituală. Mulţi oameni pot fi morali în adevăratul sens al cuvântului, dar asta nu-i face oameni liberi şi nici spirituali!!! Ei vor muri tot la fel ca şi cel mai mare ucigaş în serie care a existat vreodată şi care a refuzat împăcarea cu Dumnezeu!! A fi moral nu înseamnă neapărat a fi ca Dumnezeu!!! Omul cu adevărat liber este omul moral şi spiritual, adică acel om care a fost transformat prin harul lui Dumnezeu pentru a deveni liber în Hristos!!! Componenta morală nu poate fi pusă în evidenţă cu adevărat şi nu este morală în ochii lui Dumnezeu, potrivit normei neprihănirii Sale, câtă vreme lipseşte componenta spirituală care dă valoare acesteia! Iar această componentă spirituală este viaţa lui Dumnezeu! Nenorocirea gravă, asemenea celei mai mari calamităţi care s-a abătut vreodată asupra pământului, este că biserica creştină este o adevărată maşină de creat şi format oameni morali, însă nu şi spirituali!! De ce? Fiindcă îi lipseşte Evanghelia lui Hristos, puterea creatoare care face dintr-un păcătos un om sfânt, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu! Altă nenorocire tot la fel de gravă ca şi prima este că ea are nevoie continuu de oameni pentru a supravieţui, pentru a exista, şi asta încearcă să facă prin mulţimea programelor evanghelistice omeneşti, dar nu-şi vede lipsa de Dumnezeu!!!

Orice încălcare a legii lui Dumnezeu înseamnă pierderea libertăţii personale şi, mai grav, înseamnă încercarea de a-i asupri pe ceilalţi, de a-ţi impune punctul de vedere prin toate vicleşugurile posibile şi de a face din tine centrul în jurul căruia să graviteze toţi şi toate!!! Nu este nevoie cu adevărat să fii forţat să încalci legea lui Dumnezeu, ci este de ajuns doar cultivarea unor gânduri, a unor idei deformate cu privire la Dumnezeu, la caracterul Lui sau cu privire la alţii. Acest lucru se întâmplă totdeauna prin faptul că mintea ta s-a rupt de Izvorul fericirii, Isus Hristos. Când Dumnezeu a creat fiinţele inteligente, El ştia că în însuşi darul inteligenţei trebuia să se dăruiască pe Sine. Nimeni nu poate fi cu adevărat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, dacă Dumnezeu nu s-ar fi dăruit pe Sine în darul minţii inteligente, care face dintr-o fiinţă o asemănare, o copie a lui Dumnezeu.

În toate fiinţele care nu au căzut în păcat, trăieşte Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Din acest motiv, mintea lor este mintea lui Dumnezeu, deoarece aceste fiinţe găsesc ceva firesc şi o mare plăcere să trăiască aşa cum trăieşte Dumnezeu. Prin simplul fapt că ele iubesc libertatea acordată de Dumnezeu, că ascultarea lor faţă de principiile neprihănirii care se regăsesc în legea lui Dumnezeu este benevolă, neimpusă şi de dorit, ele nu fac altceva decât să exprime caracterul lui Hristos sau ceea ce ar face Hristos dacă ar fi în locul lor. De asemenea, Dumnezeu s-a asigurat prin legea Sa să nu poată impune nimic niciodată fiinţelor create!!! Tocmai din acest motiv inteligenţele sfinte se mişcă în voie şi în deplină siguranţă în cadrul legii Sale.

Pentru a arăta cât de bună şi veşnică este legea Sa, Dumnezeu s-a întrupat prin Hristos în mijlocul lor, luând chipul unui înger. El chiar a fost înger adevărat, tot aşa după cum avea să fie şi om adevărat, prin naşterea Sa pe pământ. El însuşi trăieşte după normele legii Sale în calitatea pe care o are, de Comandant al oştirii cereşti care poartă realmente chipul şi natura făpturii create în care este ascunsă natura Sa veşnică de Dumnezeu. De aceea, El însuşi dă un exemplu de trăire consecventă după toate principiile legii Sale!! Chiar dacă legea Sa asigură tot confortul libertăţii absolute, fiinţele create, totuşi, au dreptul şi libertatea de a decide altceva pentru ele, dacă vor. Adică pot decide singure, neconstrânse, să se despartă de Dumnezeu, dacă aleg aşa ceva! Legea lui Dumnezeu nu împiedică şi nici nu va încălca vreodată o astfel de cale sau de decizie, întrucât Dumnezeu a asigurat cu tronul şi cu viaţa Sa libertatea supremă a oricărei fiinţe create, indiferent ce ar alege aceasta vreodată!!! El a dorit să fie un drept inalienabil veşnic, asigurat cu viaţa Sa tuturor fiinţelor iubite de El!!! De altminteri, nici nu ar fi fost posibilă existenţa fiinţelor inteligente şi implicit a inteligenţei în Universul lui Dumnezeu, fără această libertate absolută asigurată prin cel mai adecvat cadru posibil - o lege morală şi spirituală veşnică sau legea sfântă a libertăţii.

Însă, când făptura inteligentă a decis că vrea să trăiască fără Dumnezeu, atunci ea se situează în afara libertăţii Lui şi, deci, în afara vieţii!!! Libertatea lui Dumnezeu înseamnă viaţă veşnică. În acest caz, datoria lui Dumnezeu este să facă tot posibilul să convingă mintea ei, doar prin adevăr şi iubire, căci El nu are altceva, că s-a despărţit de Izvorul vieţii. Singurul mijloc prin care o poate face este prin Duhul Sfânt, care în mod special a ales în planul creaţiei, înainte de a exista viaţa creată sub forma unor inteligenţe extraordinare, să fie invizibil şi să se manifeste invizibil, deşi o Persoană în toate privinţele, dar fără chip şi formă!!! Era singura alternativă prin care Dumnezeu putea comunica de oriunde cu mintea creată. Iubirea şi adevărul apelează la nivelul minţii, prin Duhul Sfânt, fie prin cuvântul rostit de cineva, fie prin cititul Scripturilor, fie printr-un concurs de împrejurări favorabile, cum ar fi anumite întâmplări, ce pot conduce mintea să cântărească între bine şi rău, Duhul Sfânt având menirea de a sublinia beneficiile binelui în raport cu răul şi consecinţele acestuia. El acţionează efectiv ca un susur blând şi subţire, tocmai fiindcă este plin de respect pentru mintea creată de Dumnezeu!!!

Având în vedere acest fapt, putem înţelege că decizia aparţine totdeauna şi în totalitate acelei fiinţe, niciodată Duhului Sfânt sau altcuiva. Observaţi, vă rog, că Dumnezeu nu încalcă niciodată libertatea individului de a alege, căutând să-l forţeze în vreun fel să stea de partea neprihănirii, ori să renunţe la păcat. Dumnezeu doreşte o slujire liberă şi în cunoştinţă de cauză din partea oricărei făpturi create. Nu-i trebuie roboţi, pentru că nu a creat roboţi. Îl iubesc pe Dumnezeu pentru că înţeleg şi cunosc dragostea Lui, pentru că o pot aprecia ca ceea ce este cu adevărat pentru mine. El se pune la dispoziţie mea, prin faptul că îşi descoperă caracterul şi modul Său de manifestare, pentru ca eu să-l pot înţelege, iar viaţa lui Hristos atestă din plin acest fapt. Ba mai mult, El a venit în lumea mea, a păcatului, devenind unul ca mine pentru a mă înţelege şi ajuta în toate privinţele, acceptând de bunăvoie să fie făcut păcat pentru ca eu să pot scăpa de blestemul acestuia!!!

Acum, când legea Sa este încălcată, Dumnezeu nu o poate schimba pentru a rezolva problema păcatului!! Când Lucifer, demonii şi oamenii, păcăliţi de Satana, au păcătuit, Isus a ştiut că nu poate schimba legea Sa, fiindcă, dacă ar fi făcut-o, atunci ar fi însemnat să accepte o schimbare în El, ceea ce n-ar mai fi făcut posibilă întruparea!!! Elementul cheie al întrupării a fost tocmai pentru a demonstra în lumea păcatului, în chipul şi asemănarea oamenilor, dar fără păcat, că legea Sa poate fi ascultată şi că, astfel, se poate trăi virtuos, fără păcat! Apoi, păcatul nu poate fi păcat dacă nu este dovedit a fi aşa ceva printr-o normă clară, fără echivoc. Orice altceva în afara neprihănirii lui Dumnezeu este păcat, iar legea lui Dumnezeu îl condamnă la moarte veşnică. Legea în sine nu poate rezolva problema păcatului întrucât stabileşte doar cadrul neprihănirii, iar tot ce nu se potriveşte acesteia se află sub condamnare. Prin urmare, legea descoperă păcatul şi-i spune păcătosului că trebuie să moară.

Singura posibilitate de rezolvare a problemei păcatului, pentru salvarea păcătosului, adică a omului, era ca Dumnezeu să se pună singur sub condamnarea legii Sale, în chipul păcătosului, adică al omului, şi să accepte să poarte toată greutatea vinovăţiei păcatului nostru pentru ca astfel să satisfacă pretenţiile legii!!! Întruparea, viaţa şi moartea lui Hristos arată către imposibilitatea schimbării legii Sale!! În felul acesta Dumnezeu a demonstrat că viaţa în Universul Său nu este posibilă fără o lege morală - legea sfântă a libertăţii supreme - şi mai ales fără ascultarea de această lege! Legea Lui nu numai că reglementează comportamentul tuturor fiinţelor inteligente, ci arată că ascultarea de ea este indispensabilă, întrucât numai prin ascultare de bună voie se face posibilă existenţa şi perpetuarea vieţii create.

Privind din perspectiva aceasta, acum putem înţelege mai bine de ce Dumnezeu a rămas şi va rămâne neschimbător în procedeul Său cu păcatul şi de ce se manifestă faţă de păcat doar potrivit principiilor legii Sale!! De fapt, prin chiar legea Sa Dumnezeu arată că va rămâne totdeauna neschimbător. Fiindcă această lege este expresia caracterului Său, atunci, pentru a o putea face accesibilă minţii inteligente, a trebuit să-şi definească, să-şi exprime caracterul sub forma a două mari principii: să iubeşti pe Dumnezeu cu toată inima ta, cu tot cugetul tău, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta, şi să iubeşti pe aproapele sau pe semenul tău ca pe tine însuţi! Când oamenii au păcătuit, El a trebuit să transpună caracterul Său, în scris, potrivit noii condiţii umane, în păcat, sub forma a zece precepte scurte dar cuprinzătoare. Vezi Exod 20.

Dar oamenii au văzut în lege, sub influenţa lui Satana, o serie de interdicţii. În felul acesta, au tras concluzia că Dumnezeu doreşte să-i îngrădească în exprimarea lor, să îi lispească chiar de bruma de libertate pe care o mai au, dar care de fapt nici nu o au! Însă, forma de exprimare este pur umană, chiar dacă a fost scrisă cu degetul lui Hristos, pe muntele Sinai. A făcut acest lucru pentru a veni în întâmpinarea nevoilor sufletului. Prin urmare, legea Sa nu trebuie privită din perspectiva interdicţiilor, ci din perspectiva milei divine şi a unei iubiri incomensurabile!!! Mai mult, în spatele fiecărui precept stau zece principii eterne ca şi Dumnezeu. Şi încă asta nu-i totul. În spatele fiecărui principiu, ce defineşte explicit caracterul lui Dumnezeu, stă autoritatea supremă a lui Dumnezeu!! Care este autoritatea Lui? Una singură: IUBIREA!!!

În sistemul Său de guvernare, Dumnezeu a ştiut că singurul mijloc de exprimare este iubirea, căci ea aduce cu sine armonia cu Dumnezeu şi unul cu celălalt, precum şi siguranţa fericirii. De aceea, autoritatea prin care guvernează Dumnezeu este iubirea. Singura formă de expresie a lui Dumnezeu este iubirea, din care decurg neprihănirea şi adevărul. De vreme ce în spatele fiecărui precept al legii morale se află autoritatea iubirii lui Dumnezeu, înseamnă că ea are de a face cu viaţa, nu cu moartea, chiar dacă ea condamnă păcatul! Asta mai înseamnă că Dumnezeu ne-a oferit o lege prin care ne transmite cum ar trebui să fim noi, potrivit cerinţelor neprihănirii. Legea Sa este deci un dar al Său oferit în condiţia noastră păcătoasă!!! Din acest motiv, interdicţiile ei trebuie privite ca fiind garanţia sigură a fericirii care vine doar prin ascultare!! "Când este primită în Hristos, ea lucrează în noi curăţia caracterului, care ne ve aduce bucurie de-a lungul veacurilor veşniciei. Pentru cel ascultător, ea este un zid apărător. Noi vedem în ea bunătatea lui Dumnezeu care, prin faptul că le descoperă oamenilor principiile neschimbătoare ale neprihănirii, caută să-i apere de relele care vin ca urmare a nelegiuirii." Solii alese, vol. 1, cap. Legea în Galateni, subcap. Îndeosebi legea morală, par. 3. Adică, ea ne spune că adevărata libertate se găseşte doar în cadrul ei, nu în afara ei, unde de altfel ne găsim ca păcătoşi! Deci, este iraţional să spunem că nu avem nevoie de legea lui Dumnezeu sau că nu mai este bună şi de folos, căci în felul acesta spunem că nu avem nevoie de libertate, cu toate că toţi ne-o dorim!!!

Singura posibilitate ca oamenii să poată fi treziţi la realitate pentru a-şi înţelege starea păcătoasă şi pentru a vedea păcatul aşa cum este, pentru a înţelege că nu se nasc liberi, ci robi, trebuie să se facă prin intermediul unei legii morale care să treacă dincolo de comportamentul exterior omenesc. Iar în acest sens ea trebuie să fie, ca principii, spirituală. Legile omeneşti privesc doar comportamentul uman, faptele şi acţiunile oamenilor, dar nu au nimic de a face cu gândurile şi motivaţiile sau dorinţele omului! Prin urmare, Dumnezeu a ieşit în întâmpinarea omului păcătos cu o lege făurită pe potriva condiţiei Sale. Adică a adaptat legea Sa la nevoile unor fiinţe păcătoase care nu-şi cunosc starea. Mai mult, a gândit-o să fie un îndrumător către Acela care a luat locul nostru şi a rezolvat problema păcatului. Interdicţiile sale chiar acest scop îl au. Ne spun că suntem păcătoşi şi că, în starea noastră, nu împlinim criteriile neprihănirii, deci ca atare trebuie să murim. Dar, nu ne lasă aşa, în descurajare, ci ele ne trimit la Hristos care ne descoperă slava Evangheliei şi puterea mântuirii ei. "Păcatul nu l-am cunoscut decât prin lege." Romani 7,7. "Simţământul acesta de vinovăţie pentru păcat, adus în inimă de lege, îl trimite pe cel păcătos la Mântuitorul. În nevoia lui, omul poate să prezinte argumentele puternice oferite de crucea de pe Golgota. El poate cere neprihănirea lui Hristos, deoarece ea îi este împărtăşită fiecărui păcătos care se pocăieşte." Solii alese, vol. 1, cap. Neprihănirea lui Hristos în lege, subcap. Transcrierea caracterului lui Hristos, ultimul paragraf.

Legea lui Dumnezeu este o necesitate absolută în orice condiţie, fie a neprihănirii, fie a păcatului. În condiţiile păcatului ea este prezentată sub formă de interdicţii, dar care sunt o formă de binecuvântare în care sunt ascunse bunătatea şi mila lui Dumnezeu, ce are în vedere binele fiinţelor căzute. Chiar şi prezentată în formă de interdicţii ea este desăvârşită şi înviorează sufletul celui pocăit! "Legea Domnului este desăvârşită şi înviorează sufletul; mărturia Domnului este adevărată şi dă înţelepciune celui neştiutor. Orânduirile Domnului sunt fără prihană şi înveselesc inima; poruncile Domnului sunt curate şi luminează ochii." Psalm 19,7.8. Din cauza păcatului a trebuit Dumnezeu să ne-o ofere sub formă de interdicţii. În concluzie, legea lui Dumnezeu nu poate fi desfiinţată de nimic şi de nimeni, şi va rămâne permanent etalonul neprihănirii pentru toate fiinţele inteligente. Ea este forma prin care sunt puse în valoare inteligenţa, gândirea şi libertatea sub toate formele ei!!! Nu poate exista ceva mai măreţ ca principiile acestei legi, din moment ce ele sunt transcrierea caracterului lui Hristos.

Focul sacru şi focul străin

Aş dori să abordăm o problematică foarte spinoasă, care de-a lungul timpului a născut multe semne de întrebare pentru aceia care doreau să înţeleagă modul de manifestare a lui Dumnezeu. Este vorba despre nimicirea unora cu foc, cum e cazul lui Nadab şi Abihu, precum şi a soldaţilor trimişi de Ahazia să-l prindă pe Ilie, 2Împăraţi 1,1-18, sau aprinderea jertfei de pe altarul arderii de tot cu foc venit din cer. Întrebarea nu este de ce Dumnezeu a trimis focul asupra acelor oameni sau asupra jertfei de pe altarul arderii de tot, ci ce mesaj doreşte să ne transmită Duhul Sfânt prin astfel de acţiuni. Este descoperit caracterul lui Dumnezeu, aşa cum este, în astfel de manifestări, sau ţinta lui Dumnezeu este de a ne transmite ce se află în spatele acestor manifestări, care este de fapt tabloul realităţii divine?

Este adevărat că, la un moment dat, Dumnezeu se înfăţişează poporului evreu sub forma unui stâlp de foc, şi asta pentru a-i acomoda cu adevărul că El este o persoană şi că, datorită sfinţeniei Lui, nu li se poate arăta căci altfel ar fi nimiciţi. Problema principală, însă, este legată de felul cum mor anumiţi oameni, o moarte adusă printr-un foc ce vine de sus, sau ce iese "dinaintea Domnului" (Levitic 10,2). Fiindcă se consideră că Dumnezeu e drept, atunci se acceptă că felul cum El pedepseşte este îndreptăţit, fiindcă poate face tot ce vrea, chiar să toarne foc asupra unor bieţi muritori care oricum nu au cum să se apere! De fapt, aceasta este imaginea unui Dumnezeu fabricat de mintea nespirituală, perceput prin prisma a ceea ce este familiar omului, adică o pedeapsă îndreptăţită asupra păcătosului, indiferent de forma ei. Pe pământ, oamenii pedepsesc răul şi implicit omul care constituie un maxim pericol prin pedepse cât mai severe.

Trăind într-o astfel de lume, pe care noi am făurit-o, din cauza păcatului, cu mijloace specifice pentru orice formă de pedepsire, este firesc ca orizontul nostru să nu depăşească limitele lumii noastre şi a principiilor care stau la baza ei!! Având un astfel de orizont, ne este lesne ca în el să-l încadrăm pe bunul nostru Tată, dat fiind şi limbajul Bibliei. Satana a exploatat la maximum acest limbaj omenesc al Bibliei, făcându-ne să-i atribuim lui Dumnezeu caracteristici umane, nu dumnezeieşti. Acesta este şi motivul pentru care Mântuitorul ne spune în mod direct: "Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre". Isaia 55,8.9.

Numai din această perspectivă trebuie privite şi înţelese toate evenimentele din Vechiul Testament, şi mai ales episoadele când unii păcătoşi mor prin foc. Din păcate, teologia a acceptat un Dumnezeu drept care trebuie să pedepsească păcătosul, fiindcă dreptatea Lui cere acest lucru. Însă, la o privire atentă, se va observa că imaginea acestui Dumnezeu este una deformată, caracteristică omului schimbător. Să ne gândim un pic. Dacă Dumnezeu este neschimbător, atunci nu ar fi normal să aibă o singură formă de pedepsire a păcătosului? De ce odată îl pedepseşte prin sabie, altădată prin omorârea cu pietre, apoi altădată prin foc, apoi prin fel şi fel de alte fenomene ale naturii care au menirea mai degrabă să te bage în sperieţi? Dacă este într-adevăr drept şi neschimbător, atunci de ce atâtea formule de pedepsire? N-ar fi fost de ajuns una singură, de vreme ce El este neschimbător?

Păcatul, indiferent de forma lui de manifestare, este tot păcat în ochii lui Dumnezeu, aşa că ar fi trebuit să fie de ajuns o singură formă de pedepsire!! Ceea ce trebuie să se înţeleagă este că forma de pedepsire a păcătosului nu vine şi nu este aleasă aleator de Dumnezeu!!! El este un Dumnezeu care trebuie să pedepsească păcatul, nu păcătosul; acesta este planul Lui. Dacă păcătosul şi-ar transmite păcatul, prin mărturisire, asupra lui Hristos şi asupra sanctuarului ceresc, atunci acesta ar ajunge, în cele din urmă, cu condiţia să trăiască în neprihănire, asupra lui Satana, iniţiatorul păcatului. Dar, dacă alege în continuare păcatul, atunci forma morţii de care va avea parte, pe pământ, înainte de a primi moartea veşnică, depinde foarte mult de circumstanţe, de regiunea geografică în care se află şi de dispoziţia altor oameni din apropierea lui!!! Când alungă definitiv prezenţa Duhului Sfânt, atunci păcătosul se plasează singur sub influenţa totală a lui Satana, care poate manipula forţele naturii, necontrolate de Dumnezeu, care poate folosi circumstanţele create prin păcatul acelui păcătos împotriva lui însuşi şi, de asemenea, se poate folosi de oamenii din apropierea lui.

Păcatul acestor oameni păcătoşi nu strică şi nu schimbă niciodată dispoziţia lui Dumnezeu sau starea Lui interioară. Ceea ce nu înţelege majoritatea este că Dumnezeu îl iubeşte permanent pe păcătos, chiar şi atunci când acesta s-a plasat singur în sfera influenţei lui Satana. Aşadar, pedepsele care se abat asupra păcătosului rămas nepocăit sunt totdeauna alegerea sa, iar forma morţii sale depinde de cele enumerate mai sus. Moartea este consecinţa păcatului, căci plata păcatului este moartea veşnică. Din moment ce păcatul aduce moartea, inclusiv moartea fizică, atunci cum am putea crede că Dumnezeu aduce moartea păcătosului!? Oamenii au încercat să-l facă pe Dumnezeu mai drept decât este. Să nu uităm niciodată că dreptatea Lui nu este altceva decât iubirea dezbrăcată de mila harului Duhului Sfânt!!! Înseamnă că m-am adus singur faţă în faţă cu mine însumi şi cu păcătoşenia mea, realizând ce înseamnă să rămân fără Dumnezeu şi fără Mijlocitor!!

De aceea, dreptatea lui Dumnezeu se manifestă prin aceea că îmi arată, în cele din urmă, ce am ajuns eu fără Dumnezeu, prin respingerea milei divine toată viaţa mea!!! Îmi descoperă minţii, care realizează pe deplin impactul, că nu se poate trăi fără Dumnezeu, că încercarea de a trăi într-un univers creat de Dumnezeu, fără Dumnezeu, este practic o imposibilitate!!! De aceea, menirea dreptăţii lui Dumnezeu este aceea de a-mi arăta că Dumnezeu a respectat decizia mea de a rămâne cu păcatul, pe vecie, iar acum trebuie să fiu lăsat în seama puterii lui distructive, întrucât asta am voit!!!

Ca să înţelegem corect moartea unor păcătoşi survenită prin foc "de la Dumnezeu", trebuie să dăm dovadă de un alt tip de gândire, de gândirea Duhului lui Dumnezeu, de felul de a gândi al lui Hristos, manifestat prin modul cum l-a prezentat pe Tatăl şi caracterul Lui pe pământ prin întruparea Sa!!! Pentru a face acest lucru este necesar să înţelegem deosebirea dintre focul sacru care cu adevărat a venit de la Dumnezeu, chiar din slava Sa, şi focul străin care se abătea asupra păcătoşilor, iar uneori chiar asupra victimelor (miei, viţei, ţapi, etc.) aflate pe altarul arderilor de tot, situat în curtea cortului întâlnirii.

În Levitic 10,1.2 ne este înfăţişat cazul a doi preoţi, fiii lui Aaron, care au fost omorâţi prin foc pentru că au adus foc străin înaintea Domnului. "Fiii lui Aaron, Nadab şi Abihu, şi-au luat fiecare cădelniţa, au pus foc în ea şi au pus tămâie pe foc; şi au adus astfel înaintea Domnului foc străin, lucru pe care El nu li-l poruncise. Atunci a ieşit un foc dinaintea Domnului, i-a mistuit şi au murit înaintea Domnului." Aici se vorbeşte despre un foc străin pe care Dumnezeu nu-l poruncise a fi folosit atunci când tămâia trebuia arsă înaintea Lui! Fiindcă se pomeneşte despre un foc străin, atunci e musai că trebuie să existe şi unul sacru sau sfânt, căci nimic nu poate fi străin sau profan dacă nu ar exista şi opusul lui, sacrul. Focul străin era focul folosit de oameni la gătitul mâncării sau atunci când trebuiau să ardă jertfa adusă pentru păcatul omului, pe altarul arderilor de tot. Vezi Levitic 1,1-17. Acest foc era bun doar în sfera lui de activitate, dar nu era bun atunci când trebuia arsă tămâia!!

Dacă focul obişnuit avea de a face cu activităţile din curtea şi din afara cortului întâlnirii, atunci înseamnă că focul sacru trebuie că are de a face doar cu interiorul cortului întâlnirii!! Şi aşa şi este, întrucât tămâia trebuia să se ardă doar în prima încăpere a cortului şi numai cu cărbuni aprinşi luaţi de pe altarul tămâierii!!! Asta înseamnă că acest foc sacru trebuia să se găsească doar pe altarul tămâierii, după cum şi numele lui! De aceea, Scripturile ne spun următoarele în privinţa acestei realităţi: "Aaron... Să ia o cădelniţă plină cu cărbuni aprinşi de pe altarul dinaintea Domnului şi doi pumni de tămâie mirositoare pisată mărunt; să ducă aceste lucruri dincolo de perdeaua dinăuntru; să pună tămâia pe foc înaintea Domnului, pentru ca norul de fum de tămâie să acopere capacul ispăşirii de pe chivotul mărturiei, şi astfel nu va muri". Levitic 16,11-13.

Aceste cuvinte adevărate sunt întărite de o poruncă expresă a lui Dumnezeu, referitoare la aducerea unei arderi de tămâie străine pe altarul tămâierii!! "Să nu aduceţi pe el nici o ardere de tămâie străină, nici ardere de tot, nici dar de pâine, nici turnare să nu aduceţi pe el." Exod 30,9. Biblia Ortodoxă Română.  Mai concis, în sfânta sau prima încăpere a cortului întâlnirii preoţii nu trebuiau să intre niciodată cu foc străin pentru a arde tămâia. Ei trebuiau să intre cu cădelniţa în care puneau cărbuni aprinşi de pe altarul tămâierii după care puneau peste ei tămâia. În felul acesta se forma norul sau fumul de tămâie, frumos mirositor, care trebuia să fie ca o protecţie pentru preot, căci acest nor de fum stătea între preot şi şekina sau prezenţa lui Dumnezeu dintre cei doi heruvimi din aur de pe capacul ispăşirii, situaţi în sfânta sfintelor sau a doua încăpere a cortului întâlnirii. Ispăşirea nu se făcea niciodată fără tămâia arsă de focul sfânt, din altarul tămâierii, întreţinut permanent cu cărbuni, zi şi noapte, fără să se stingă. Acest foc este singurul foc aprins de Dumnezeu, numit focul sacru ce trebuia întreţinut continuu de preoţi, fără să se stingă vreodată. Ca atare, ei nu aveau voie să intre cu altfel de foc în sfânta, fără să păcătuiască împotriva lui Dumnezeu.

Tot ce am spus până acum este întărit de următoarele cuvinte adevărate: "Domnul aprinsese un foc sacru din care preoţii trebuia să ia cărbuni pentru arderea tămâii înaintea Domnului". The Signs of the Times, 17 februarie 1888. "Focul de pe acest altar a fost aprins de Domnul însuşi, şi era îngrijit cu sfinţenie prin întreţinerea lui cu tămâie sfântă, ce umplea cortul cu norul ei parfumat zi şi noapte." Spiritual Gifts, vol. 4a, pag. 9. "Chiar înaintea perdelei ce despărţea sfânta de sfânta sfintelor şi în imediata apropiere a prezenţei lui Dumnezeu, se afla altarul de aur al tămâierii. Pe acest altar, preotul trebuia să ardă tămâie în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară; coarnele altarului erau atinse cu sângele jertfei pentru păcat şi erau stropite cu sânge în ziua cea mare a ispăşirii. Focul de pe acest altar a fost aprins de Dumnezeu însuşi, şi era îngrijit şi păstrat cu sfinţenie." Patriarhi şi profeţi, cap. Cortul şi serviciile lui, par. 14.

De ce era considerat sacru acest foc? Pentru că pur şi simplu Dumnezeu l-a aprins!!! Dar nu trebuie să ne oprim aici. El semnifica ceva de cea mai mare importanţă care, în amestec sau asezonat cu tămâia, făcea să se formeze norul sau fumul frumos mirositor ce simboliza şi el ceva! Ei bine, fiindcă venea de la Dumnezeu cu adevărat, spre deosebire de orice alt foc din afara cortului întâlnirii, el simboliza pe Dumnezeu şi caracterul Lui, iar tămâia aprinsă cu acest foc mijlocirea permanentă a lui Isus în sanctuarul ceresc. La rândul lui, fumul de tămâie, un fum frumos mirositor, un adevărat parfum, simboliza rugăciunile copiilor lui Dumnezeu care nu pot ajunge la Dumnezeu decât prin Isus Hristos!! "Focul sacru despre care Dumnezeu a poruncit să fie folosit în serviciul sanctuarului îl reprezenta pe Dumnezeu." Manuscript Releases, vol. 3, pag. 325.

Din acest motiv foarte bine întemeiat, "preoţilor care ardeau tămâie înaintea Domnului li se ceruse să folosească focul aprins de Domnul, care ardea zi şi noapte şi niciodată nu se stingea". Confrontation, pag. 80. Tot ce se făcea în serviciul sanctuarului, mai ales în cele două încăperi, trebuia să arate către sau să indice realitatea care se desfăşoară în ceruri. Aşadar, focul sacru era un simbol al caracterului lui Dumnezeu, un foc ce nu trebuia să se stingă niciodată. Din acest foc fusese aprins şi sfeşnicul, care şi el trebuia să ardă permanent zi şi noapte fără să se stingă, întrucât îl simboliza pe Mântuitorul ca Lumina lumii. Acesta, deci, spun Scripturile, este singurul foc sacru pe care preoţii aveau obligaţia să-l folosească în arderea tămîii. Dacă se aducea alt foc, aşa cum au făcut cei doi fii ai lui Aaron, se strica simbolistica, arătându-se că oamenii pot fi mântuiţi prin meritele personale, întrucât focul străin, în cazul de faţă, este simbolul faptelor şi meritelor omeneşti care subliniază autoritatea arbitrară a omului!!! Însă, oamenii nu pot fi mântuiţi pe baza meritelor personale.

Aceşti doi fii ai lui Aaron au adus foc străin şi din cauza faptului că înainte de a săvârşi cele prevăzute în serviciul cortului consumaseră băuturi tari. "Fiii lui Aaron n-au luat focul sacru de la altar, pe care Domnul îl aprinsese şi pe care poruncise preoţilor să-l folosească atunci când ei ofereau tămâie înaintea Lui... Minţile lor erau întunecate, astfel că ei n-au mai fost în stare să facă deosebirea între sfinţenia focului pe care Dumnezeu l-a lăsat să cadă din Cer, şi care trebuia să ardă continuu pe altar, şi focul obişnuit despre care El le spusese să nu-l folosească." Spiritual Gifts, vol. 4a, pag. 11, 12.

În concluzie, acest foc sacru, aprins realmente de Dumnezeu, singurul care provenea din El, spre deosebire de orice alt foc amintit în Vechiul Testament, şi care se găsea numai în prima încăpere a cortului întâlnirii, foc ce avea menirea, prin sfeşnic, să lumineze tot interiorul, înseamnă preamărirea adevărului şi prezentarea mirosului sfânt al caracterului lui Hristos!!! În el sunt cuprinse iubirea, adevărul, mila, bunătatea şi neprihănirea lui Dumnezeu, toate la un loc fiind viaţă, deci care nu ucid niciodată!!! Spre deosebire de acest foc, mai exista cel străin, despre care am amintit mai sus. Acesta este un foc care nu avea nimic comun cu Dumnezeu şi pe care nu l-a trimis niciodată pentru a distruge pe cineva. Focul de care beneficiem toţi este oferit de Dumnezeu, nu din el, din slava Lui, pentru beneficiul nostru, căci cu ajutorul lui putem face multe lucruri.

Focul străin folosit de Nadab şi Abihu în serviciul lui Dumnezeu înseamnă lauda de sine, îngâmfarea, fariseismul sau îndreptăţirea de sine, autoritatea arbitrară şi stăpânitoare, apăsarea şi restrângerea libertăţilor poporului lui Dumnezeu prin planuri şi reguli omeneşti (autoritatea sabiei), adică înseamnă reprezentarea falsă a caracterului lui Hristos!!! Acest foc niciodată nu are ce să caute în serviciul şi planurile lui Dumnezeu.

Dar, ce putem spune despre focul care i-a distrus pe fiii lui Aaron sau pe oştenii trimişi după Ilie să-l prindă şi să-l omoare? Acest foc este simbolul dreptăţii divine împotriva păcatului!!! Manifestarea lui este doar un simbol, un tablou vizibil pentru ochiul omenesc, al dreptăţii lui Dumnezeu, lipsite de milă, îndreptată împotriva păcatului! Acest foc nu provenea din Dumnezeu şi nu a provenit niciodată. El doar l-a lăsat să se manifeste asupra păcătosului imposibil de salvat! Dumnezeu nu nimiceşte, ci Satana, de aceea, manifestarea acelui foc, permis de Dumnezeu numai după ce păcătosul a trecut dincolo de posibilitatea mântuirii, nu ilustrează caracterul Său, ci caracterul nimicitorului!!! Dreptatea Lui este văzută prin însuşi faptul că lasă pe păcătos să secere ceea ce a semănat, adică păcatul. Numai în acest sens putem vedea în manifestarea acelui foc dreptatea lui Dumnezeu, dar el nu ilustrează în sine caracterul Său, căci El nu se poate descoperi prin două focuri diferite, unul sacru şi altul străin, chiar profan!!! Aşadar, manifestarea acestui foc trebuie înţeleasă prin contrast!!

Lucrurile sunt şi mai simple dacă avem în vedere ce simbolizează focul. Dacă el este trimis asupra jertfei pentru arderea de tot, aşa cum s-a întâmplat în unele cazuri în Vechiul Testament, atunci acest foc este un nimicitor al jertfei respective, întrucât victima simboliza totdeauna pe Mântuitorul!!! Prin urmare, dacă ar fi fost trimis direct de Dumnezeu, din El sau din slava Lui, asupra jertfei, atunci prin chiar acest fapt se arată că El este nimicitorul, întrucât distruge, pulverizează jertfa, aşa cum s-a întâmplat pe muntele Carmel! Dar dacă Dumnezeu permite manifestarea unui astfel de foc, ce nu provine din El, atunci este pentru că El doreşte ca noi să înţelegem cum se manifestă dreptatea divină, dreptate care nu trebuie legată de nici un fel de manifestare pământeană, întrucât ea este divină, nu pământeană şi, ca atare, nu poate fi asemuită cu nimic pământesc, tot aşa cum nici împărăţia Lui nu poate găsi asemănare cu ceva slab şi păcătos de pe pământ. Singura posibilitate a lui Dumnezeu să ne arate că El este drept şi că nu poate lăsa păcatul să trăiască, pentru ca oamenii să poată înţelege ceva din caracterul Lui, privind această latură a dreptăţii, era să permită manifestarea acestui foc ca să distrugă victima sau pe păcătoşii irecuperabili!!

În foc, în acest fel de foc, nu era Dumnezeu şi nu se manifestă Dumnezeu, dar El doreşte să citim totdeauna tabloul nimicirii păcătosului dacă acesta doreşte să rămână definitiv cu păcatul stăpânitor!!! Este forma cea mai amplă a modului cum Dumnezeu ne putea învăţa cum trebuie să acţioneze dreptatea divină!!! De reţinut că focul acesta, în sine, nu este dreptatea lui Dumnezeu, căci neprihănirea Lui este viaţă, viaţa pe care omul transformat de harul Duhului Sfânt o capătă prin naşterea din nou!!! El este doar o ilustraţie vie, un simbol al nimicitorului care satisface dreptatea divină, întrucât legea lui Dumnezeu cere viaţa păcătosului, dacă acesta nu se predă cu totul lui Dumnezeu!!!

În schimb, orice jertfă trebuia asezonată cu sare şi cu foc divin. Mulţi comentatori consideră că focul divin este cel de pe altarul arderilor de tot, dar acest lucru nu-i adevărat, întrucât focul respectiv, indiferent că-l aprindea omul sau venea de sus, distrugea totdeauna victima!! Or, focul divin nu face niciodată aşa ceva, întrucât ar fi însemnat să distrugă simbolistica serviciului sanctuarului. El era prezent doar în sfânta. "Nici o jertfă nu era primită de Dumnezeu dacă nu era cu sare şi asezonată cu foc divin, ceea ce reprezenta comunicarea dintre Dumnezeu şi om, deschisă numai prin Hristos." Temperanţa, cap. Alcoolul şi oamenii din poziţie de răspundere, par. 1. Asezonarea cu foc divin face referire la prezentarea sângelui jertfei în sfânta cu ajutorul tămâiei frumos mirositoare ce trebuia arsă cu focul divin de pe altarul tămâierii!!! Numai aşa putea fi primită jertfa de Dumnezeu.

Victima putea fi sacrificată afară şi apoi pusă pe altar, dar dacă sângele nu era stropit în interiorul cortului întâlnirii, în prima încăpere, prin mijlocirea fumului de tămâie sau prin arderea tămâii cu focul divin de pe altarul tămâierii, atunci serviciul început nu avea nici un efect şi nu vorbea sub nici o formă de realitatea cerească. Asta înseamnă că simbolistica, absolut toată, cuprinsă în serviciului sanctuarului pământesc trebuia să vorbească, să arate şi să cuprindă întocmai realitatea cerească sau serviciul pe care Hristos îl desfăşoară pentru noi, păcătoşii, în sanctuarul ceresc!!! Prin urmare, focul divin, din interiorul cortului întâlnirii trebuia să fie expresia fidelă a caracterului lui Hristos, şi era. El nu putea arde niciodată victima, de aceea Dumnezeu a avut grijă să plaseze acest foc doar în sfânta, pe altarul tămâierii. Orice alt foc, fie aprins de oameni, fie venit din atmosferă, care ardea victima, indica spre nimicitorul - păcatul care aduce moartea veşnică a păcătosului rămas neschimbat!!!

La cruce este descoperit modul cum se manifestă acest foc, în sensul că Hristos a fost lăsat pradă "flăcărilor" lui mistuitoare ce au dus la plesnirea inimii Sale!!! Intensitatea acestui foc nu o vor cunoaşte decât cei ce vor muri veşnic. Acesta este totodată şi tabloul manifestării dreptăţii divine ce lasă pe păcătos în seama propriilor păcate, care-l nimicesc pe vecie. Dreptatea lui Dumnezeu arată că păcătosul şi-a ales singur soarta iar Mântuitorul nu mai poate veni în ajutorul lui, de aceea îi stă împotrivă, fiindcă nu a vrut să o primească pentru a avea viaţă!! Un alt episod despre felul cum acţionează acest foc asupra conştiinţei este descoperit în moartea lui Anania şi a Safirei. Ei au murit exact ca şi fiii lui Aaron, doar că manifestarea acestui foc nu a fost vizibilă. El s-a manifestat ca şi la Mântuitorul, înăuntrul conştiinţei, al minţii. Cei doi păcătoşi au fost imediat lipsiţi de prezenţa Duhului Sfânt şi puşi faţă în faţă cu păcatul minciunii, care i-a pulverizat, asta pentru că au minţit în prezenţa specială a Duhului Sfânt. Când păcătosul este lăsat în seama păcatului propriu, cu toată greutatea vinovăţiei lui, atunci moartea este cumplită. Habar nu avem ce înseamnă acest lucru, şi asta pentru că Isus încă mijloceşte pentru noi, beneficiind de harul sau mila Sa mai departe. De aceea se spune că toate judecăţile Sale sunt amestecate cu milă astăzi.

Focul de pe Carmel

Una dintre cele mai de seamă manifestări ale dreptăţii divine este fără îndoială cea de pe muntele Carmel. Ea s-a făcut prin foc, un foc neobişnuit dacă avem în vedere faptul că acesta a mistuit jertfa, pietrele altarului şi pământul pe care se afla acesta, precum şi apa, pe care pur şi simplu a supt-o, a secat-o. Prea mulţi creştini arată cu degetul spre acest eveniment susţinând că un asemenea foc numai Dumnezeu îl putea trimite, întrucât nu era deloc unul obişnuit. Trebuie să fi fost un foc care a ieşit direct din slava Sa, cu atât mai mult cu cât a provocat căinţa unei naţiuni întregi, strânsă în acel loc! "Atunci a căzut foc de la Domnul şi a mistuit arderea de tot, lemnele, pietrele şi pământul, şi a supt şi apa care era în şanţ. Când a văzut tot poporul lucrul acesta, au căzut cu faţa la pământ şi au zis: >Domnul este adevăratul Dumnezeu! Domnul este adevăratul Dumnezeu!<" 1Împăraţi 18,38.39.

În opinia acestor creştini numai un foc de o asemenea magnitudine putea provoca o căinţă generală. Aici, în acest eveniment, vom descoperi frumuseţea Evangheliei lui Hristos, cum numai la cruce poate fi văzută în plenitudinea manifestării ei!!! Adevărul este că, pe Carmel, Dumnezeu a înfăţişat un tablou al celor ce urmau să aibă loc la Golgota!!! Prin urmare, Dumnezeu nu avea cum să fie în focul acela şi nu avea cum să se manifeste printr-un foc nimicitor, pentru a conduce la pocăinţă un popor adormit în păcat, de vreme ce acel foc era nimicitor, devastator în toate privinţele!!! Astfel de manifestări sunt străine de Dumnezeu, întrucât pocăinţa nu poate fi impusă prin manifestări violente, ci printr-un susur blând şi subţire sau printr-un glas duios, şoptit şi blând - glasul Duhului Sfânt!!

Toată acţiunea se petrece pe fondul unei grozave secete ce a durat peste trei ani. Această secetă a fost urmarea idolatriei poporului, care a fost depărtat de Dumnezeu prin exersarea religiei idolatre a Isabelei, soţia lui Ahab. Dacă se poate demonstra că seceta a fost opera directă a lui Dumnezeu, atunci în aceeaşi măsură se poate dovedi că şi focul care a mistuit jertfa adusă de Ilie, a fost coborât în mod direct de Dumnezeu, din slava Sa!! Atât de mare ajunsese să fie necredinţa poporului, încât acesta aproape că se despărţise de tot de Izvorul puterii şi ocrotirii lui. "Necredinţa despărţea cu repeziciune poporul ales de Izvorul puterii lui." Profeţi şi regi, cap. Ilie Tişbitul, par. 3.

Dumnezeu este Izvorul tuturor binecuvântărilor oamenilor, iar dacă oamenii se rup de El, prin acţiunile lor păcătoase şi sfidătoare, atunci, fiindcă se despart de acest Izvor al tuturor binecuvântărilor, vor avea parte de blestemul păcatului pe care l-au ales!! De aceea, orice manifestare a suferinţei şi durerii, orice calamitate ce are loc pe pământ sunt consecinţa firească a despărţirii oamenilor de Izvorul tuturor binecuvântărilor, prin exercitarea liberă a voinţei lor în direcţia păcatului stăpânitor. Dacă Dumnezeu ar elibera cu totul frâiele puterii Sale restrictive de la cei păcătoşi astăzi, atunci am asista la calamităţi şi mai mari decât cele ce se petrec sub ochii noştri. Ilie a intervenit şi s-a rugat ca Dumnezeu să trezească popor din letargia lui, pentru a-l face să conştientizeze îndepărtarea lui de Cer.

A fost suficientă prezenţa unui singur om al lui Dumnezeu pentru ca El să poată interveni în favoarea poporului idolatru. Este greu de spus ce s-ar fi întâmplat fără Ilie. Satana revendică totdeauna pe cei care i se închină, păcăliţi fiind că aduc închinare lui Iahweh, iar dacă nu ar exista un mijlocitor în persoana unui om credincios care să stăruie în rugăciune pentru cel vinovat, atunci acesta din urmă va fi lăsat cu totul în seama nimicitorului!!! Lumea datorează mult oamenilor lui Dumnezeu care au trăit de-a lungul veacurilor şi care trăiesc şi astăzi, întrucât fără ei ea nu ar putea exista!!! Aşadar, Dumnezeu a ascultat rugăciunea profetului şi a intervenit în favoarea poporului Său orbit de păcat, dându-i o dovadă despre ce înseamnă să nu mai beneficiezi de binecuvântările puse de Dumnezeu în natură. Adică i-a lipsit de apă şi de rouă.

     "Cu groază în suflet, el a implorat pe Dumnezeu să oprească poporul favorizat de odinioară de pe calea lui păcătoasă, să îi trimită judecăţi, dacă este nevoie, ca să poată fi determina să vadă în adevărata lumină îndepărtarea lui de Cer. El dorea să-i vadă aduşi la pocăinţă înainte ca ei să meargă atât de departe în nelegiuirea lor, încât să-L provoace pe Dumnezeu să-i distrugă cu totul.
     Rugăciunea lui Ilie a fost ascultată. Apelurile repetate adesea, mustrările şi avertizările nu aduseseră pe Israel la pocăinţă. Venise timpul când Dumnezeu trebuia să îi vorbească prin judecăţi. Atâta timp cât închinătorii lui Baal pretindeau că darurile cerului, roua şi ploaia, nu veneau de la Iehova, ci de la puterile ce dirijau natura şi că prin energia creatoare a soarelui pământul era îmbogăţit şi făcut să rodească din belşug, blestemul lui Dumnezeu avea să cadă greu asupra ţării întinate. Seminţiilor apostaziate ale lui Israel trebuia să li se arate nebunia încrederii în puterea lui Baal pentru binecuvântări pământeşti. Până când nu se vor întoarce la Dumnezeu cu pocăinţă şi nu-L vor recunoaşte ca izvor al tuturor binecuvântărilor, nu va cădea pe pământ nici rouă, nici ploaie." Profeţi şi regi, cap. Ilie Tişbitul, par. 3, 4.

De ce a trebuit să acţioneze astfel Dumnezeu? Întrucât credinţa poporului fusese îndreptată către zeul Baal, care înseamnă "Stăpânul", adică acela care, potrivit credinţei lor, furniza toate binecuvântările pământeşti, vremelnice!! Ca şi antediluvienii care făcuseră din natură propriul lor zeu, şi poporul iudeu ajunsese să creadă că Baal le oferă darurile cerului, roua şi ploaia, care erau furnizate de forţele naturii! Ba mai mult, credeau cu toată convingerea că energia solară face să odrăslească pământul care astfel îşi aduce rodnicia sa. Prin urmare, Dumnezeu aici trebuia să intervină pentru a veni în ajutorul lor, fiindcă-i iubea cu o iubire veşnică şi neschimbătoare. Zeul lor trebuia pus la încercare, pentru ca ei să vadă singuri în ce ajunseseră să-şi pună încrederea.

Este foarte important să reţinem că Dumnezeu avea să îşi restrângă foarte mult puterea Sa binecuvântată asupra forţelor naturii, astfel încât să nu se mai poată forma roua şi norii de ploaie!!! În acest fel, soarele avea să devină din ce în ce mai arzător, până când cerul avea să devină ca arama în timpul celor trei ani de secetă cumplită. "De şapte ori robul s-a întors cu răspunsul că nu vede nici un nor de ploaie pe cerul ca arama." Profeţi şi regi, cap. De la Izreel la Horeb, par. 3. În acele condiţii, atmosfera trebuie să fi fost înăbuşitoare, extrem de arzătoare, mai ales în condiţiile inexistenţei vaporilor de apă în ea!

În timpul acestor trei ani şi aproape jumătate, poporul continua să se închine lui Baal, iar profeţii lui, în număr de patru sute cincizeci, şi preoţii în număr asemănător, patru sute, îşi continuau incantaţiile, slujbele şi ritualurile lor pentru invocarea puterii lui Baal de a coborî ploaia. Dar nu s-a întâmplat nimic. Pământul era pârjolit şi arăta ca un deşert învăpăiat. "Pământul este ars de parcă a trecut un foc peste el. Câmpiile înfloritoare sunt asemenea unui deşert învăpăiat. Aerul devine uscat şi sufocant, iar furtuna cu praf te orbeşte şi aproape că îţi opreşte respiraţia." Mărturii, vol. 3, cap. Biserica laodiceană, subcap. Ilie mustră pe Ahab, par. 10.

Cu toate acestea, poporul suferea mai departe consecinţele propriei apostazii, întrucât idolatria lor era mai grozavă decât pârjolul şi seceta pe care trebuiau să le îndure. Nu s-au gândit o clipă că adevărata cauză a nenorocirii erau ei înşişi!! "Toate aceste dovezi ale dreptăţii şi judecăţii lui Dumnezeu nu îl trezesc pe Israel la pocăinţă... Setea şi foametea îşi împlinesc trista lor lucrare şi, cu toate acestea, israeliţii apostaziaţi nu-şi smeresc inimile mândre şi păcătoase înaintea lui Dumnezeu, ci murmură şi se plâng împotriva profetului lui Dumnezeu care a adus asupra lor această stare îngrozitoare de lucruri. Taţi şi mame îşi văd copiii pierind, fără a putea să le vină în ajutor. Şi totuşi, oamenii se află într-un întuneric atât de teribil,încât nu pot vedea că dreptatea lui Dumnezeu s-a abătut împotriva lor din pricina păcatelor lor şi că această îngrozitoare calamitate este trimisă din milă asupra lor pentru a-i salva, oprindu-i să-L tăgăduiască şi să-L părăsească total pe Dumnezeul părinţilor lor. Mărturii, vol. 3, cap. Biserica laodiceană, subcap. Ilie mustră pe Ahab, par. 11, 13.

Pentru a veni şi mai mult în ajutorul lor, Dumnezeu apelează la un alt tablou viu care urma să aibă drept rezultat căinţa lui Israel. Urma să le înfăţişeze ce face dreptatea lui Dumnezeu păcătosului care rămâne pe vecie în păcatul său, stăpânul pe care şi l-a ales. Pe Carmel, vedem practic dragostea lui Dumnezeu care se jertfeşte în locul păcătosului!!! Aşadar, Dumnezeu îi spune lui Ilie să dea de veste lui Ahab că o să vină ploaia, dar nu înainte de a strânge tot poporul pe Carmel. În pofida judecăţilor divine, prin retragerea prezenţei Sale ocrotitoare de la natură, care avea să dea naştere la secetă şi o mare căldură, poporul a rămas mai departe împietrit, dorind moartea profetului lui Dumnezeu. Cu toate acestea, Dumnezeu vine şi mai mult în ajutorul poporului Său apostaziat şi le oferă posibilitatea să cântărească bine ce se întâmplă cu viaţa păcătosului rămas nepocăit, atunci când nimeni nu va mai mijloci pentru el.

Dumnezeu îl învaţă pe Ilie să spună lui Ahab să strângă toţi profeţii şi preoţii lui Baal la muntele Carmel, împreună cu tot poporul evreu, pentru a i se oferi şansa reabilitării şi a mântuirii!! Ahab face întocmai, iar sus pe Carmel, despuiat acum de toate dumbrăvile sale care înainte îl făceau un adevărat paradis pentru ochiul omenesc, sunt Ilie şi toţi profeţii şi preoţii lui Baal, cei din urmă aflaţi în serviciul regelui şi soţiei acestuia. Tot ceea ce se cerea era ca ei, Ilie şi preoţii respectivi, să aducă fiecare câte o jertfă, în cinstea Dumnezeului fiecăruia din cele două categorii de oameni, care mai apoi trebuia arsă cu foc coborât din cer. Jertfa ce urma să fie mistuită astfel, arăta că Dumnezeul uneia dintre cele două categorii de oameni este Dumnezeul adevărat al lui Israel. "Şi Ilie a zis poporului: >Eu singur am rămas din prorocii Domnului, pe când proroci ai lui Baal sunt patru sute cincizeci. Să ni se dea doi junci. Ei să-şi aleagă un junc, pe care să-l taie în bucăţi şi să-l pună pe lemne, fără să pună foc. Şi eu voi pregăti celălalt junc şi-l voi pune pe lemne, fără să pun foc. Apoi voi să chemaţi numele dumnezeului vostru; şi eu voi chema Numele Domnului. Dumnezeul care va răspunde prin foc, acela să fie adevăratul Dumnezeu<. Şi tot poporul a răspuns şi a zis: >Bine!<" 1Împăraţi 18,22-24.

Ilie, le oferă întâietate preoţilor lui Baal care pun jertfa pe altarul construit de ei, şi îşi încep incantaţiile. De dimineaţă şi până spre seară, aproape de ceasul când se aducea jertfa de seară în Israel, aceşti preoţi au făcut tot ce le stătea în putinţă să-l trezească cumva pe Baal, ba chiar se gândeau să aprindă jertfa printr-un şiretlic, însă ochiul vigilent al lui Ilie le stătea împotrivă. "Dimineaţa trece, este miezul zilei şi totuşi nu se face simţită nici o mişcare din partea dumnezeilor lor în semn de îndurare faţă de preoţii lui Baal, amăgiţii închinători la idoli. Nici o voce nu se aude ca răspuns la strigătele lor înnebunite. Preoţii se tot gândesc cum ar putea ca, prin înşelăciune, să aprindă un foc pe altarul lor şi să dea slava lui Baal. Însă ochiul neobosit al lui Ilie este atent la fiecare mişcare. Cele opt sute de voci ajung răguşite. Veşmintele lor sunt acoperite cu sânge şi cu toate acestea agitaţia lor frenetică nu conteneşte. Rugăminţile lor sunt amestecate cu blesteme adresate zeului-soare al lor, pentru că acesta nu trimite foc pentru altarul lor. Ilie stă deoparte, aşteptând, veghind cu ochi de vultur, pentru ca nici o înşelăciune să nu îşi găsească împlinirea, căci el ştie că, dacă, prin vreun mijloc oarecare, ei ar putea să aprindă focul de pe altarul lor, ar fi sfâşiat pe loc în bucăţi. El doreşte să arate poporului nebunia lor de a se îndoi şi de a ezita între două păreri, când au în sprijinul lor lucrările minunate ale puterii înălţătoare a lui Dumnezeu şi dovezile nenumărate ale infinitei Sale îndurări şi bunătăţi pline de iubire faţă de ei." Mărturii, vol. 3, cap. Biserica laodiceană, subcap. Jertfa de pe muntele Carmel, par. 10.

Neîndoios, Satana le-ar fi venit repede în ajutor, însă Dumnezeu îi hotărâse limitele înşelăciunii şi puterii sale distrugătoare. "Cât de bucuros ar veni Satana, care a căzut ca un fulger din cer, în ajutorul celor pe care i-a amăgit, ale căror minţi le-a stăpânit şi care sunt pe deplin devotaţi în slujba lui. Bucuros ar trimite el fulgerul şi le-ar aprinde jertfele; însă Iehova i-a hotărât limitele lui Satana. El i-a restrâns puterea şi toate tertipurile lui nu pot aduce o scânteie pe altarele lui Baal." Mărturii, vol. 3, cap. Biserica laodiceană, subcap. Jertfa de pe muntele Carmel, par. 12.

La ceasul jertfei de seară, Ilie drege altarul lui Dumnezeu, aflat în paragină de multă vreme, pune pe el lemnele iar deasupra lor viţelul tăiat. Apoi îi roagă pe oameni să sape un şanţ de jur împrejurul altarului şi să-l umple cu apă. I-a rugat să toarne de trei ori apă pe lemne şi pe jertfă. 1Împăraţi 18,31-35. Tot altarul şi ce se afla pe el, inclusiv şanţul, musteau de apă pe o vreme înfricoşător de toridă. Apoi Ilie se roagă scurt, rugăciune care, dacă e citită normal, nu durează mai mult de douăzeci de secunde, iar la finele ei are loc cea mai înfricoşătoare manifestare a dreptăţii divine!!! "Atunci a căzut foc de la Domnul şi a mistuit arderea de tot, lemnele, pietrele şi pământul, şi a supt şi apa care era în şanţ." 1Împăraţi 18,38.

Care a fost consecinţa aproape imediată a acestui foc? "Când a văzut tot poporul lucrul acesta, au căzut cu faţa la pământ şi au zis: >Domnul este adevăratul Dumnezeu! Domnul este adevăratul Dumnezeu!<" 1Împăraţi 18,39. Întrebarea este aceasta: Cum poate un asemenea foc să genereze, să producă pocăinţa unui întreg popor, când manifestarea lui a fost de-a dreptul teribilă? La această întrebare vom răspunde corect punând o alta: Ce anume produce pocăinţa omului păcătos? Focul care a căzut asupra jertfei adusă de Ilie nu a fost unul obişnuit, întrucât a consumat absolut totul! Poate o manifestare de acest fel, care mai degrabă generează frică teribilă, să aducă pocăinţa poporului?

Noi am învăţat deja că nici un element de constrângere, nici cea mai mică formă de impunere sau forţa, nu este folosită în convingerea păcătosului că este ceea ce este, pentru ca apoi să urmeze pocăinţa lui. Dumnezeu nu are astfel de arme şi nu ar putea folosi aşa ceva. Forţa produce totdeauna, ca răspuns, contraforţa!!! Ea nu induce decât frică şi eventual o supunere din frică! Or, Dumnezeu nu doreşte supunere din frică, cu atât mai mult cu cât o căinţă adâncă niciodată nu va fi produsă de frică, de forţă sau prin altă formă de constrângere!! Atunci, ce produce căinţa profundă, regretul unei minţi dezarmate în faţa Dumnezeului iubirii? Ei bine, căinţa este produsă întotdeauna numai de bunătatea lui Dumnezeu!!! "Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?" Romani 2,4.

     "Domnul Hristos spunea: >Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii< (Ioan 12,32). Domnul Hristos trebuie să fie descoperit păcătosului ca Mântuitor care a murit pentru păcatele lumii. Privind la Mielul lui Dumnezeu înălţat pe crucea Golgotei, taina mântuirii începe să se descopere minţii noastre, iar bunătatea lui Dumnezeu ne conduce la pocăinţă. Prin moartea Sa pentru cei păcătoşi, Domnul Hristos a dat pe faţă o iubire mai presus de înţelegerea noastră. Pe măsură ce păcătosul o contemplă, dragostea aceasta îi înduioşează inima, îi impresionează mintea şi îi conduce sufletul la căinţă." Calea către Hristos, cap. Pocăinţa, par. 12.

În bunătatea lui Dumnezeu se află concentrată toată iubirea Sa plină de jertfire de Sine, de abnegaţie, care se dăruie pe Sine pentru cel mai odios păcătos care a existat sau care există pe pământ!!! Nimic altceva nu poate dezarma mintea unui om de prejudecăţi, ca să se poată vedea aşa cum este înaintea lui Dumnezeu, decât bunătatea formidabilă a lui Isus. În iubirea Lui extraordinară, divină, nu se poate afla nici o formă de constrângere, din moment ce a murit de bunăvoie pentru mine şi pentru tine!!! Asta arată că El nu a venit să-şi impună iubirea, ci doar să o descopere, pentru ca eu şi cu tine să putem alege în mod liber şi neconstrânşi de nimeni iubirea Lui sau păcatul nostru mai departe!

Aşadar, dacă pocăinţă este produsă doar de bunătatea lui Dumnezeu, atunci înseamnă că în focul respectiv, care a căzut peste întregul altar, iudeii nu puteau vedea bunătatea lui Dumnezeu, căci un astfel de foc nu poate fi manifestarea bunătăţii!!! Prin urmare, focul acela era doar dreptatea manifestată a lui Dumnezeu asupra victimei!! Dacă mergem mai departe, atunci trebuie să conchidem că ceea ce a produs pocăinţa poporului întreg a fost imaginea victimei pe altarul de jertfă în care au putut să deosebească pe Mielul lui Dumnezeu ca înlocuitor al păcătosului, şi mai ales al lor, păcătoşilor învrăjbiţi împotriva Cerului!!! Ei au văzut ce înseamnă dreptatea lui Dumnezeu pentru păcătosul lipsit de orice protecţie şi de un Mijlocitor pe măsură. Ar fi fost imposibil ca poporul să-şi vadă păcatul dacă seceta ar mai fi continuat, întrucât aceasta nu a făcut decât să-i învrăjbească împotriva profetului lui Dumnezeu şi a lui Dumnezeu. Asta demonstrează că pedepsele nu pot aduce pe un om la Dumnezeu, nu-l pot converti niciodată, cu atât mai mult dacă a refuzat iubirea şi bunătatea lui Dumnezeu sub forma apelurilor adresate lor de-a lungul timpului, sub o formă sau alta. Seceta era o pedeapsă adusă asupra lor de idolatria lor, de despărţirea de Dumnezeu, nu a fost o pedeapsă impusă de Dumnezeu, căci El nu impune niciodată pedepse!!!

Pe Carmel, Dumnezeu le oferă o avanpremieră a Golgotei, dar cu protagonişti diferiţi. În locul focului este dreptatea divină manifestată prin retragerea ultimelor raze de lumină de la Suferindul batjocorit de mulţime, El fiind lăsat în seama propriilor noastre păcate şi a vinovăţiei acestora, cu greutatea lor deplină, păcate pe care de bunăvoie le-a luat asupra Lui, iar în viţelul pus pe altar pe Mântuitorul nostru iubit care a acceptat să ne ia locul pentru ca noi să putem fi salvaţi. Numai un asemenea tablou putea produce căinţa poporului evreu pe muntele Carmel. De aceea, nu focul le-a produs căinţa, ci victima distrusă de acţiunea nimicitoare a focului, căci în ea l-au deosebit pe Înlocuitorul şi Garantul lor!!!

     "Poporul de pe munte se prosternează cu groază şi respect profund înaintea Dumnezeului celui nevăzut. Ei nu pot privi focul mistuitor şi strălucitor trimis din cer. Se tem că, în apostazia şi păcatele lor, vor fi mistuiţi şi strigă toţi într-un glas, care răsună peste munţi şi ajunge, în ecou, peste câmpiile de mai jos cu o teribilă claritate: "Domnul este adevăratul Dumnezeu! Domnul este adevăratul Dumnezeu!"...
     Israelul este în sfârşit trezit şi neamăgit. Ei îşi văd păcatul şi cât de mult L-au dezonorat pe Dumnezeu." Mărturii, vol. 3, cap. Biserica laodiceană, subcap. Jertfa de pe muntele Carmel, par. 22, 23.

Ei şi-au văzut păcatul, s-au văzut aşa cum sunt, pentru că şi-au dat seama că erau exact în situaţia viţelului de pe altarul de jertfă. Au înţeles că nu meritau să trăiască, dar văzând că focul s-a îndreptat asupra victimei, au mai înţeles că locul lor este luat de altcineva, că altcineva este dispus să poarte păcatul lor, cu condiţia să-l recunoască, să-l mărturisească şi să-l părăsească!!! Acolo, pe Carmel, au descoperit bunătatea lui Dumnezeu care este dispus să stea în locul lor şi să se jertfească de dragul lor, fiindcă pur şi simplu îi iubeşte! Mesajul transmis minţii lor acolo era următorul: "Eu, Domnul vostru, sunt dispus să vă iert de toate fărădelegile, numai să recunoaşteţi grozăvia păcatului vostru care v-a condus departe de Mine, Izvorul puterii voastre. Aruncaţi asupra Mea toate fărădelegile voastre şi Eu le voi purta în locul vostru, pentru ca voi să fiţi liberi şi să trăiţi. De aceea, numai priviţi ce poate face dreptatea divină păcătosului rămas nepocăit. Pentru ce vreţi să muriţi, casă a lui Israel? Eu vă iubesc cu o iubire veşnică".

Focul care a căzut asupra victimei era dreptatea lui Dumnezeu dezbrăcată de milă, care trebuie să se manifeste împotriva păcatului pentru nimicirea lui!!! Cu toate acestea, nu putea fi un foc trimis de El, căci acesta a făcut ravagii nemaiîntâlnite. Pur şi simplu a mistuit totul, n-a rămas nimic acolo. Din această pricină este şi mai corect să spun că acel foc este doar o imagine a acţiunii dreptăţii lui Dumnezeu îndreptate împotriva păcatului!! Faptul că nu Dumnezeu a trimis acel foc este demonstrat prin aceea că victima, viţelul, trebuia să fie simbolul Aceluia care poartă păcatele omenirii, adică a Mielului lui Dumnezeu. Sângele acelei victime a făcut ispăşire pentru ei! Prin urmare, Dumnezeu nu are cum să fie împotriva Lui, nu avea cum să trimită un foc fizic din El pentru a distruge victima, căci astfel ar fi arătat că El distruge păcătosul în sens fizic cu puterea Lui colosală!!!

La Golgota este demonstrat o dată şi pentru totdeauna că Dumnezeu nu nimiceşte, ci lasă pe respingătorii milei Sale, întruchipaţi realmente de Isus, să secere ceea ce au semănat!!! Dacă Dumnezeu ar fi trimis focul asupra viţelului aflat pe altar, pe Carmel, ar fi demonstrat că este nimicitorul păcătoşilor!!! Asta ar mai fi însemnat că El este Acela care l-a distrus pe Fiul Său pe cruce, ceea ce este imposibil de susţinut, întrucât toţi ştim cum a murit Hristos!!! Apoi, ca o dovadă clară ca lumina zilei că El nu a fost în acel foc, că El nu avea cum să se manifeste în sau sub forma acelui foc nimicitor, căci înţelegem limpede că acel foc a distrus tot ce i-a stat în cale: altar, lemne, victima şi apa, inclusiv pământul din jurul altarului, este acea manifestare a Lui înaintea lui Ilie când, descurajat din cauza furioasei Isabela, întruchiparea diavolului, s-a refugiat într-o peşteră. Aici Dumnezeu i se arată lui Ilie tot aşa cum i s-a descoperit lui Moise.

Acolo, la gura peşterei, au loc diferite fenomene ale naturii prin care Dumnezeu dorea să-i arate lui Ilie şi mai ales studenţilor serioşi ai Bibliei, că El niciodată nu poate fi în asemenea fenomene naturale, că nu se poate manifesta niciodată prin ele pentru a-i determina pe oameni să nu mai păcătuiască, deoarece ar însemna să le fure dreptul lor de a alege liber păcatul, potrivit propriei voinţe, libertate pe care El a garantat-o cu tronul Său şi cu viaţa Sa, şi că niciodată nu le provoacă!!! În cuvintele care urmează se arată limpede că El nu era în foc şi că nu se poate manifesta, spre pocăinţa oamenilor, printr-un astfel de mijloc!!! "Domnul i-a zis: >Ieşi şi stai pe munte înaintea Domnului!< Şi iată că Domnul a trecut pe lângă peşteră. Şi înaintea Domnului a trecut un vânt tare şi puternic, care despica munţii şi sfărâma stâncile. Domnul nu era în vântul acela. Şi după vânt, a venit un cutremur de pământ. Domnul nu era în cutremurul de pământ. Şi după cutremurul de pământ, a venit un foc: Domnul nu era în focul acela. Şi după foc, a venit un susur blând şi subţire." 1Împăraţi 19,11.12.

El totdeauna vine, prin Duhul Sfânt, ca un susur blând şi subţire; însă mai înainte de aceasta El bate la uşă!!! Aici avem dovada unui Tată plin de respect, de tact, de iubire care face totul pentru salvarea fiului sau fiicei Sale. "Iată Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine." Apocalipsa 3,20. Aşadar, cine a trimis focul acela nimicitor? De unde a venit el? Satana l-ar fi putut trimite, însă el nu face jocul lui Dumnezeu. Ar fi făcut cu plăcere acest lucru dar în dreptul altarului discipolilor lui. Aşa că pe el trebuie să-l excludem de astă dată.

La începutul postării subliniam faptul că Dumnezeu şi-a reţinut puterea ocrotitoare în aşa fel, încât să nu se mai producă nici roua, nici ploaia. Pe fondul acesta căldura soarelui nu putea decât să crească în intensitate, făcând ca aerul să devină aproape irespirabil şi înăbuşitor, cât se poate de fierbinte. Evenimentul de la Carmel are loc "în plin soare arzător" (Profeţi şi regi, cap. Biserica laodiceană, subcap. Jertfa de pe muntele Carmel, par. 6.) cu un cer ca arama. Nu vreau să susţin că ar fi avut loc neapărat o erupţie solară, ci vreau să spun că pe acest fond, când căldura soarelui se acumulează de-a lungul a trei ani de secetă neîntreruptă, fără pic de rouă sau vapori de apă în aer, în atmosferă se produc fenomene pe care puţin le bănuim ca putând să aibă loc. Prea puţin avem habar că sub acţiunea soarelui, în plină secetă, pe pământ, se pot petrece fenomene de asemenea anvergură. Nu este nevoie de nici o explicaţie ştiinţifică, întrucât acest foc pur şi simplu există acolo unde din atmosferă lipsesc vaporii de apă şi nu există nici nori, pe fondul unui soare nespus de fierbinte!! Şi potopul s-a produs fără ca oamenii de ştiinţă să îl poată explica, deşi Biblia este foarte explicită! De aceea, acest foc se afla prezent acolo, în aer, în acea atmosferă fierbinte, gata să se prăvălească peste capetele neocrotite ale iudeilor!!

Noi ştim că, astăzi, sub acţiunea prelungită a secetei, căldura degajată de soare înfierbântă pământul care o reflectă în aer. În acest fel, se produce, prin încingerea masivă a atmosferei, fenomenul incendiilor devastatoare. Instantaneu focul aprinde vegetaţia lipsită de apă şi de rouă, de-a dreptul pârjolită. Ceea ce doresc să mai subliniez e faptul că prezenţa acestui foc în aer este o realitate cu care păcătoşii vor avea de a face la sfârşitul mileniului!! Acest foc întregeşte distrugerea provocată de focul erupţiilor solare, a armelor de foc şi a focului de sub scoarţa terestră. Probabil că acesta va da tărie celor trei focuri, el fiind nimicitorul prin care Dumnezeu va curăţi pământul. Aşadar, focul nu se găseşte doar în soare, ci şi în atmosferă şi sub pământ. După potop, prezenţa acestuia este o realitate, dar ţinută în frâu de Dumnezeu, într-un mod absolut special. Este adevărat că prezenţa acestui foc în aer, astăzi, este o realitate mai ales în zonele fierbinţi, deşertice sau acolo unde seceta este prelungită.

Că acest foc de pe Carmel este unul aparte, e dovedit în cuvintele următoare: "Rugăciunea lui Ilie este foarte scurtă, serioasă, respectuoasă şi sinceră. De îndată ce este rostită acea rugăciune, limbi de foc coboară din cer într-un mod aparte, asemenea unui fulger strălucitor, aprinzând lemnul pentru jertfă şi mistuind victima, făcând să dispară apa din şanţ şi arzând chiar şi pietrele altarului. Strălucirea acestei străfulgerări luminează muntele şi este dureroasă pentru ochii mulţimii." Profeţi şi regi, cap. Biserica laodiceană, subcap. Jertfa de pe muntele Carmel, par. 21.

Aşadar, numai astfel poate fi înţeles corect evenimentul de pe Carmel. Crucea de pe Golgota este taina care descifrează, care descuie toate celelalte taine ale Bibliei!!

Core, Datan şi Abiram

Fiindcă tot am analizat incidentul de la Sinai, unde am descoperit împreună caracterul neschimbător al lui Dumnezeu, care, din milă, acceptă sabia introdusă în jurisdicţia Sa de popor, deoarece Dumnezeu nu foloseşte mijloace de constrângere pentru a-şi impune punctul de vedere, principiile şi planul Său, consider că este util să studiem puţin incidentul ce implică răscoala lui Core. Voi face acest lucru deoarece, spre deosebire de modul cum au pierit închinătorii idolatri la Sinai, Core şi restul răsculaţilor pier printr-o catastrofă naturală! Nedumerirea ar putea creşte dacă avem în vedere principiul descoperit în incidentul de la Sinai, unde am văzut că acei idolatri au fost pedepsiţi prin sabie, pe când Core şi ai lui răsculaţi printr-o catastrofă naturală. Întrebarea este aceasta: De ce există o asemenea deosebire? Când trebuia să-şi spună cuvântul sabia, şi când retragerea ocrotirii divine?

Dilema nu este greu de rezolvat, însă pentru a înţelege întregul tablou trebuie să ştim câte ceva din cele petrecute în incidentul răzvrătirii lui Core. Acesta era levit şi slujea în cadrul cortului întâlnirii, şi, pe deasupra, mai era văr şi cu Moise. Ceilalţi doi, Datan şi Abiram, erau din seminţia lui Ruben, vecină prin aşezarea corturilor cu cel al lui Core. "Core, fiul lui Iţehar, fiul lui Chehat, fiul lui Levi, s-a răsculat împreună cu Datan şi Abiram, fiii lui Eliab, şi On, fiul lui Pelet, toţi trei fiii lui Ruben." Numeri 16,1. "Core, iniţiatorul acestei mişcări, era un levit din familia lui Chehat şi văr cu Moise; era un om capabil şi cu influenţă... Lângă corturile lui Core şi ale chehatiţilor, pe latura de miazăzi a tabernacolului, se afla tabăra seminţiei lui Ruben, corturile lui Datan şi Abiram, doi prinţi ai acestei seminţii, fiind vecine cu cel al lui Core." Patriarhi şi profeţi, cap. Răzvrătirea lui Core, par. 2.

Când s-au petrecut toate cele la Sinai, prin omorârea idolatrilor, restul poporului care se căise de ceea ce făcuse acolo arăta că este dispus să rămână sub conducerea şi jurisdicţia lui Dumnezeu, dar fără să renunţe la arme! Din păcate căinţa lor nu a produs o schimbare profundă în inimile lor, astfel încât să fie eliminat cu totul spiritul răzvrătirii. El avea să se manifeste sub diferite forme tot timpul, până avea să culmineze cu răstignirea lui Hristos. "Judecăţile aduse asupra izraeliţilor au reuşit pentru un timp să ţină în frâu cârtirile şi nesupunerea lor, dar spiritul răzvrătirii era încă în inimă şi, în cele din urmă, a adus cele mai amare roade. Răzvrătirile de mai înainte fuseseră numai tulburări ale poporului, născându-se din pornirea de moment a mulţimii aţâţate..." Patriarhi şi profeţi, cap. Răzvrătirea lui Core, par. 1.

Ceea ce urma să dea pe faţă Core, ilustrează perfect ceea ce s-a petrecut în cer, când Lucifer s-a răzvrătit în dorinţa lui de a ocupa poziţia lui Hristos şi chiar a Tatălui!! Conspiraţia pusă la cale de Core şi ceilalţi viza în mod direct poziţia şi demnitatea preoţiei, prin aceasta avându-se în vedere răsturnarea autorităţii conducătorilor rânduiţi chiar de Dumnezeu. Întrucât preoţia se afla numai sub jurisdicţia divină, în care sabia nu-şi avea locul, atunci este de la sine înţeles că păcatul lor trebuia pedepsit doar potrivit principiilor neprihănirii!! "... acum însă se formă o conspiraţie cu rădăcini adânci, rezultat al unui plan hotărât de a răsturna autoritatea conducătorilor rânduiţi de însuşi Dumnezeu." Patriarhi şi profeţi, cap. Răzvrătirea lui Core, par. 1.

În mijlocul poporului iudeu existau două jurisdicţii, după cum spuneam într-o postare mai în urmă, jurisdicţia lui Dumnezeu în care intrau Moise, preoţii şi leviţii, şi jurisdicţia sabiei care acoperea restul poporului. Este adevărat că această jurisdicţie din urmă intra în jurisdicţia mai mare a lui Dumnezeu, şi asta din mila lui Dumnezeu. Aşa se face că, atunci când cineva păcătuia în jurisdicţia specială a lui Dumnezeu şi era vizată poziţia lui Moise şi a preoţilor, pedeapsa asupra păcatului se manifesta doar potrivit principiilor neprihănirii, prin retragerea ocrotirii divine, adică a îngerilor care ţin în frâu vânturile pământului (a se înţelege războaiele, crimele, forţele naturii şi pasiunile naturii omeneşti), iar nimicirea venea de obicei prin catastrofe naturale, iar dacă cineva din popor sau poporul întreg păcătuia în cadrul jurisdicţiei lor, pe care singuri şi-au făurit-o, atunci pedeapsa păcatului trebuia înfăptuită prin sabie, fiindcă asta îşi aleseseră ei!!!

Bunăoară, când poporul a păcătuit la Sinai, păcatul lor nu viza poziţia lui Moise şi nici preoţia, extrem de grav fiind totuşi faptul că chiar Aaron i-a încurajat la idolatria cea mai crasă, aşa că, păcătuind împotriva lor înşişi şi a lui Dumnezeu, trebuia pedepsiţi prin sabie. Tot aşa şi când au cârtit în pustie dorind după oalele de carne ale Egiptului, iar Dumnezeu le-a oferit ceea ce doreau - prepeliţe, însă din cauza îmbuibării mulţi au trebuit să sufere moartea. La fel s-a întâmplat şi atunci când, tot în pustie, s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, acuzându-l pe Moise că i-a adus acolo ca să moară de foame, iar catastrofa ce s-a abătut asupra lor au fost nişte şerpi extrem de veninoşi. Numeri 21,5.6. În nici una din aceste situaţii, precum şi în altele asemănătoare, poporul nu a râvnit poziţia lui Moise sau a lui Aaron. Dar, când Core a vizat însăşi poziţia lui Moise şi a lui Aaron, el deja a păcătuit împotriva lui Dumnezeu în cadrul jurisdicţiei Lui speciale, şi, ca atare, trebuia pedepsit în neprihănire, nu cu sabia.

Tot astfel au stat lucrurile şi cu Maria, sora lui Moise, care atentase la autoritatea lui Moise. De fapt, ea considera că poziţia şi autoritatea ei şi a lui Aaron, care i se alăturase în răzvrătire, sunt ignorate, întrucât n-au fost consultaţi în ce priveşte numirea sfatului celor şaptezeci de bătrâni ai lui Israel, aici găsindu-şi practic originea Sinedriul din timpul lui Isus. "La numirea celor şaptezeci de bătrâni, Maria şi Aaron n-au fost consultaţi şi gelozia lor împotriva lui Moise a început să se dea pe faţă. În timpul vizitei lui Ietro, în timp ce izraeliţii erau în drum spre Sinai, faptul că Moise a primit de îndată sfatul socrului său a trezit în Aaron şi Maria teama ca influenţa acestuia asupra marelui conducător să nu o întreacă pe a lor. În organizarea sfatului bătrânilor, ei au avut simţământul că poziţia şi autoritatea lor au fost ignorate. Maria şi Aaron n-au cunoscut niciodată povara grijii şi a răspunderii care apăsa asupra lui Moise; şi, cu toate acestea, pentru că fuseseră aleşi să-l ajute, ei se socoteau ca având parte egală cu el la povara conducerii şi considerau numirea noilor ajutoare ca nefiind necesară." Patriarhi şi profeţi, cap. De la Sinai la Cadeş, par. 32. De fapt, ea dorea o poziţie cel puţin egală cu a lui Moise. Din acest motiv, a trebuit să sufere prin lepră, din cauza pierderii ocrotirii divine.

De asemenea, când Moise a păcătuit, el nu putea fi pedepsit decât de Dumnezeu, întrucât era singurul din popor, afară de femei, copii şi bătrâni, care nu purta armă încă de la fuga lui din Egipt. Învăţase atât de bine calea neprihănirii, încât şi-a dat seama cât de periculos este să porţi sabie şi să o ridici pentru a rezolva problemele personale sau ale naţiunii!!! A fost singurul care a înţeles cu adevărat că în Canaan pot să intre fără război!! Aşadar, dacă avem în vedere aceste principii uşor de înţeles, atunci nu vom mai avea nici un fel de problemă în a şti de ce Dumnezeu într-o anumită împrejurare a dat poruncă să fie ucişi cu sabia păcătoşii, şi de ce alteori procedează retrăgându-şi prezenţa ocrotitoare lăsând păcătosul în seama calamităţilor naturale.

Mai trebuie văzut, de asemenea, că păcatul înfăptuit în ambele jurisdicţii este totdeauna îndreptat împotriva lui Dumnezeu, însă pentru că poporul şi-a însuşit sabia, îngrădind în felul acesta sfera ocrotirii divine, deşi îl acceptau mai departe ca Sfătuitor al lor, trebuia pedepsit numai prin sabie când păcătuiau doar în sfera sabiei sau a jurisdicţiei acesteia! Când însă îşi vărsau năduful asupra lui Moise, punând asupra lui tot ce li se întâmpla lor, ei practic îşi îndreptau acuzaţiile împotriva Aceluia care îi conducea prin pustie, păcătuind în sfera autorităţii divine. Sau făceau acelaşi lucru când doreau poziţia lui Moise, ca în cazul lui Core. Dar, ce putem spune despre David care purta sabia şi vărsase mult sânge de duşmani la viaţa lui? De ce, când a păcătuit cu Batşeba şi la omorât pe Urie, soţul ei, nu a fost omorât prin sabie sau omorât cu pietre, aşa cum era prevăzut în legile iudaice?

Aici trebuie să avem în vedere alt fapt teribil. Primul pas către marea catastrofă a răstignirii lui Isus a început atunci când evreii s-au înarmat cu săbii la Marea Roşie!! Al doilea pas înfiorător a fost atunci când au cerut un rege, ca să fie şi ei ca popoarele vecine!! Purtarea sabiei nu putea duce altundeva decât aici!!! Şi au avut un rege, însă Dumnezeu le spusese prin Samuel că regele şi curtea lui trebuie întreţinuţi, iar el mai trebuie să dispună şi de o armată. Apoi, el va putea dispune de multe fecioare ca soţii şi servitoare ale lui, de cai, de bani, ş.a.m.d. Dar ei au ţinut cu tot înadinsul să aibă un rege. Din păcate, Dumnezeu a putut să participe doar la alegerea a trei dintre ei, Saul, David şi Solomon, restul urmând cursul firesc obişnuit în alegerea regilor într-un fel sau altul.

David fusese ales de Dumnezeu, dar, în pofida acestui fapt, purta sabie. Cu toate acestea, Dumnezeu nu l-a mustrat, ci a mers cu el a doua milă slujindu-l ca pe propriul Lui Fiu!!! Problema este rezolvată prin faptul că regele nu putea fi pedepsit de popor, iar acest aspect reiese chiar din dorinţa lor expresă de a avea un rege ca popoarele vecine care erau păgâne. >Ei au zis: "Iată că tu eşti bătrân, şi copiii tăi nu calcă pe urmele tale; acum pune un împărat peste noi să ne judece, cum au toate neamurile<." 1Samuel 8,5. Apoi, Samuel le înşiră dreptul regelui, după care încheie astfel: "Şi atunci veţi striga împotriva împăratului vostru pe care-l veţi alege, dar Domnul nu vă va asculta." 1Samuel 8,18. Ei, cel mult puteau să strige, să se vaite de tot ce avea să facă regele împotriva lor, însă ei nu se puteau atinge de el. Motivul, în primul rând, este că solicită un împărat lui Samuel şi implicit lui Dumnezeu; nu-l aleg ei. Apoi, prin chiar acest fapt arătau că leapădă definitiv conducerea lui Dumnezeu. Şi-n ultimă instanţă, potrivit obiceiului păgân al popoarelor idolatre, un împărat nu putea fi pedepsit de popor indiferent ce făcea acesta, fiindcă el era considerat mai presus de lege. Această stare de spirit, acest obicei era prezent, la data aceea, şi printre izraeliţi!! Asta înseamnă că David se afla în afara domeniului autorităţii poporului!! Ţineţi minte că poporul singur a cerut această rânduială, şi, ca atare, trebuia să sufere fără să-şi poată pedepsi regele. Dar, păcatul lui nu putea trece nepedepsit de Dumnezeu, căci el păcătuise în sfera ocrotirii lui Dumnezeu. Noi ştim că era un om iubit de Dumnezeu şi născut din nou pe deasupra, de aceea trebuia să fie pedepsit de Dumnezeu, căci el acceptase ocrotirea şi autoritatea lui Dumnezeu pentru el şi pentru poporul lui.

În felul acesta trebuie să fie înţelese şi alte situaţii, incidente sau evenimente din Vechiul Testament. Să ne întoarcem acum, un pic, la Core. Păcatul lui este că a cultivat spiritul răscoalei, râvnind la o poziţie care nu-i aparţinea, pe fondul favorizării speciale din partea lui Dumnezeu, prin faptul că făcuse parte din numărul acelora care s-au suit cu Moise pe munte şi văzuse slava divină!!! Şi nu numai el a fost favorizat, ci şi camarazii lui de conspiraţie. "Core şi tovarăşii lui de conspiraţie erau bărbaţi favorizaţi cu manifestări deosebite ale puterii şi măreţiei lui Dumnezeu. Ei făceau parte din numărul acelora care s-au suit cu Moise pe munte şi au văzut slava dumnezeiască. Dar de la data aceea a avut loc o schimbare. O ispită, la început slabă, fusese hrănită în inimă, ispită ce se întărise pe măsură ce era încurajată, până când mintea lor ajunsese să fie controlată de Satana, iar ei se avântară în lucrarea lor de nemulţumire." Patriarhi şi profeţi, cap. Răzvrătirea lui Core, par. 6.

Core ajunsese până acolo, prin gelozie, ură şi apoi răzvrătire, căci toate se însoţesc, să creadă că poziţia lui Moise şi a lui Aaron a fost însuşită de ei cu de la sine putere. Pur şi simplu ajunsese să-l piardă pe Dumnezeu din vedere. Chiar credea că oricine din popor poate ocupa poziţia lor!! Recunoaşteţi şi singuri acest spirit. Satana îi conducea să introducă în popor o mare răzmeriţă, pentru ca astfel să păcătuiască şi să piardă protecţia lui Dumnezeu pentru a putea să-i nimicească întru totul. În toate aceste răzvrătiri, ţinta lui Satana era să distrugă poporul în mijlocul căruia trebuia să se nască Mesia. Acesta a fost scopul avut în vedere de Lucifer în toate nemulţumirile şi răzmeriţele poporului iudeu de-a lungul timpului!!!

Problema lui Core este problema multora astăzi care au avut parte de frumoase descoperiri ale adevărului lui Dumnezeu, dar care, cu timpul, au ajuns să le socotească doar nişte teorii ale unor oameni. S-au agaţat, în schimb, de alte teorii ale altor indivizi doar pentru a-şi umple golul lăsat prin părăsirea adevărului. Satana ştie cum să le umple golul şi le oferă o teorie ce pare mai tare şi mai luminoasă decât adevărul descoperit înainte de Dumnezeu minţii lor. Să nu uităm niciodată că Satana poate oferi o teorie plină de multă putere şi de mult adevăr, dar fără iubirea transformatoare a harului divin!!! De aceea, deosebirea dintre adevăr şi rătăcire, chiar dacă par a se asemăna ca două picături de apă, este că adevărul lui Hristos este încărcat cu iubirea şi puterea Duhului Sfânt, care transformă omul, oferindu-i experienţa naşterii din nou şi aducând toate puterile sufletului sub controlul raţiunii, pe când rătăcirea poate fi plină de tot adevărul descoperit al lui Dumnezeu, ce poate fi îmbibat cu putere satanică, scopul fiind acela de a apela în cea mai mare măsură la simţuri şi plăceri, inclusiv prejudecăţi, hrănind egoismul şi mândria, dar care este lipsită întru totul de iubirea transformatoare a lui Dumnezeu, iubire care-l recunoaşte pe Hristos ca Mântuitor personal, prin puterea crucii!!!

Păcatul lui Core, Datan şi Abiram trebuia pedepsit numaidecât, pentru că altfel ar fi cuprins întregul popor aducând o mare calamitate asupra lui. Moise porunceşte poporului să se depărteze de corturile răzvrătiţilor, astfel adunarea poporului se afla într-o parte, iar corturile lor în partea opusă. Apoi, deodată i-a înghiţit pământul. Acest fenomen este unul natural care se petrece şi astăzi, atunci când prezenţa îngerilor ocrotitori este retrasă din diverse părţi ale lumii. Satana cunoaşte foarte bine laboratoul naturii şi chiar el poate aduce aceste dezastre atunci când în regiunea respectivă prezenţa lui Dumnezeu este retrasă din cauza păcatelor grosolane ce se săvârşesc acolo.

     "Satana lucrează şi prin elementele naturii, pentru a-şi strânge secerişul de suflete nepregătite. El a studiat secretele laboratoarelor naturii şi îşi foloseşte toată puterea pentru a controla aceste elemente atât cât îi îngăduie Dumnezeu. Când i s-a îngăduit să-l chinuiască pe Iov, cât de repede turmele, cirezile, robii, casele, copiii au fost distruşi, un necaz venind după altul ca într-o clipă. Dumnezeu este Acela care ocroteşte făpturile Sale şi le înconjoară pentru a le feri de puterea distrugătorului...
     În timp ce va apărea înaintea copiilor oamenilor ca un mare medic care le poate vindeca bolile, el va aduce boală şi dezastru, până acolo încât oraşele populate să fie aduse în stare de ruină şi părăsire. Chiar acum el este la lucru. În accidente şi calamităţi pe mare şi pe uscat, în marile conflagraţii, în furtuni grozave şi în uragane pustiitoare, inundaţii, cicloane, valuri uriaşe şi în cutremure, în toate locurile şi în mii de forme, Satana îşi exercită puterea. El distruge lanurile gata de recoltat, având ca urmare foametea şi suferinţa. El face ca aerul să fie poluat de moarte şi mii de fiinţe pier din cauza stricăciunii lui. Aceste calamităţi vor deveni din ce în ce mai frecvente şi mai dezastruoase. Distrugerea va veni asupra oamenilor şi a animalelor. >Ţara este tristă, sleită de puteri; locuitorii sunt mâhniţi şi tânjesc; ţara a fost spurcată de locuitorii ei; ei călcau legile, nu ţineau poruncile, şi rupeau legământul cel veşnic!< (Isaia 24,4.5)." Tragedia veacurilor, cap. Conflictul care se apropie, par. 18, 19.

Aşa au pierit Core, Datan şi Abiram, fiind lăsaţi să secere ceea ce au semănat, Satana având putere delină asupra lor. Fenomenul catastrofelor naturale se vede şi în cele zece plăgi din Egipt. Moise, prin toiagul său, indica doar locul unde avea să se producă marea catastrofă. În felul acesta se arăta unde se vor retrage îngerii lui Dumnezeu. Toate acele zece calamităţi au lovit în toţi zeii principali ai Egiptului! Toiagul lui Moise, pe care l-a început îl folosea Aaron, este simbolul puterii şi autorităţii divine, pe de o parte, cu care Moise fusese învestit de Dumnezeu, dar totodată şi simbolul puterilor care se află în natură şi în oameni, puteri sau forţe fără de care natura şi oamenii nu ar putea fi ceea ce sunt şi nu ar putea exista!! "Dar planul lui Dumnezeu urma să fie adus la îndeplinire într-un mod în care mândria omenească să fie copleşită de dispreţ. Eliberatorul trebuia ca, la început, să fie un simplu păstor, având în mână numai un toiag; dar Dumnezeu avea să facă din acel toiag simbolul puterii Sale." Patriarhi şi profeţi, cap. Moise, par. 29.

Tabloul pe care Dumnezeu voia să-l înfăţişeze lui faraon, prin prezenţa lui Moise cu toiagul în mână, era acela de a-l ajuta să înţeleagă că, atâta vreme cât Moise ţine toiagul în mână, deci într-un loc sigur, Egiptul va fi în siguranţă, dacă faraon va asculta şi va da drumul poporului să plece. În acest caz, voia să arate că Moise stă în locul lui Dumnezeu, că îl simbolizează pe Dumnezeu, iar toiagul simbolizează puterile care se află în natură şi în oameni. Atâta vreme cât Dumnezeu, prin Moise, păstrează toiagul puterilor naturii în mâna Sa, în Egipt nu se va întâmpla nimic!!! Dar, dacă faraon ia peste picior iubirea lui Dumnezeu, atunci forţele colosale ale naturii îşi vor face simţită prezenţa. Acesta era tabloul pe care Isus îl prezenta sub formă de parabolă minţii idolatre a lui faraon. Până la urmă ştim rezultatul.

Nu vreau să vorbesc despre fiecare plagă în parte, ci doresc să studiaţi singuri în virtutea tuturor principiilor deja stabilite, şi veţi descoperi singuri frumuseţi nebănuite. Totuşi, am să vorbesc puţin despre uciderea întâilor născuţi, deoarece pare ceva ieşit din cadrul calamităţilor naturale. De ce a trebuit să moară întâii născuţi ai Egiptului? Cum de au scăpat restul? Limbajul Bibliei este unul cât se poate de categoric: "În noaptea aceea, Eu voi trece prin ţara Egiptului şi voi lovi pe toţi întâii născuţi din ţara Egiptului, de la oameni până la dobitoace; şi voi face judecată împotriva tuturor zeilor Egiptului, Eu, Domnul." Exod 12,12. Pare ca şi cum Dumnezeu chiar i-a omorât pe întâii născuţi ai Egiptului. Pare ca şi cum sunt selectaţi doar întâii născuţi ai animalelor şi ai oamenilor.

Este Dumnezeu nimicitorul? Scripturile nu ne învaţă acest lucru, în ciuda limbajului slab uman. "Satana este distrugătorul. Dumnezeu nu poate să-i binecuvânteze pe aceia care refuză să fie ispravnici credincioşi. Tot ce poate face este să-i îngăduie lui Satana să facă lucrarea lui nimicitoare. Vedem nenorociri de tot felul şi de toate gradele, abătându-se asupra pământului; şi pentru ce? Puterea înfrânătoare a Domnului nu este exercitată. Lumea a trecut cu vederea Cuvântul lui Dumnezeu. Lumea trăieşte ca şi cum nu ar exista Dumnezeu. Ca şi locuitorii lumii de pe timpul potopului, ei refuză să gândească la Dumnezeu. Nelegiuirea predomină într-o măsură alarmantă, iar pământul este copt pentru seceriş." Mărturii, vol. 6, cap. A da lui Dumnezeu ce este al Lui, subcap. Binecuvântarea, par. 2.

Da, Dumnezeu avea să lovească pe întâii născuţi ai Egiptului prin retragerea ocrotirii Sale speciale din dreptul acestora!!! Dar de ce? Versetul de mai sus ne spune într-un mod foarte lămurit. "... voi face judecată împotriva tuturor zeilor Egiptului, Eu, Domnul." Exod 12,12. Ceea ce nu se ştie este că toţi întâii născuţi, de la animale şi până la oameni, erau închinaţi zeilor, adică lui Satana!!! Iar întâii născuţi ai oamenilor erau toţi consacraţi preoţiei, adică în slujba lui Satana. Ei trăiseră până atunci doar datorită protecţiei speciale a lui Dumnezeu, însă prin încăpăţânarea demonică a lui faraon, aceştia a trebuit să fie lăsaţi în seama nimicitorului, a lui Satana!!! "Toţi aceia care nu aveau să ia seama la îndrumările Domnului aveau să-l piardă pe întâiul lor născut, lovit de mâna nimicitorului... Toţi întâii născuţi din ţară, >de la întâiul născut al lui faraon, care şedea pe scaunul lui de domnie, până la întâiul născut al celui închis în temniţă, până la toţi întâii născuţi ai dobitoacelor<, fuseseră loviţi de nimicitor." Patriarhi şi profeţi, cap. Paştele, par. 13-17.

Trebuie să ştim că Dumnezeu doar a specificat ce urma să facă Satana la miezul nopţii, căci el era îngerul nimicitor sau nimicitorul, iar întâii născuţi respectivi, ai egiptenilor, îi aparţineau de drept. Pentru a-i salva, de aceea a dat Dumnezeu un asemenea avertisment lui faraon!!! El ia spus ce va face El prin retragerea ocrotiri Sale, având înaintea ochilor mereu tabloul cu Moise şi toiagul care indica ce urma să se întâmple. Pentru a-i trezi conştiinţa, i-a dat avertizarea finală cea mai înfricoşătoare. Ea, de fapt, conţinea următorul mesaj: "Faraon, Eu te iubesc şi doresc mult să-ţi pui la adăpost măcar întâii născuţi, căci Satana, nimicitorul, îi revendică pentru sine, întrucât te-ai împotrivit atât de mult iubirii Mele, încât eşti gata să treci de bariera milei Mele. El stă la pândă să-ţi ucidă întâiul născut, căci i l-ai închinat din naştere. Cu această ultimă ocazie, îţi adresez rugămintea fierbinte să-ţi pui la adăpot întâii născuţi. Pentru asta, toţi cei doritori pot intra în casele evreilor sau chiar pot tăia un miel şi să ungă uşorii uşii locuinţei lor. Grăbeşte-te şi pune-te la adăpost".

Că acest adevăr este o realitate, reiese din atitudinea multor egipteni care s-au adăpostit în casele evreilor!!! "Mulţi dintre egipteni fuseseră conduşi la recunoaşterea Dumnezeului evreilor şi aceştia făceau acum rugămintea de a li se permite să găsească adăpost în casele izraeliţilor, când îngerul pierzător avea să treacă prin ţară. Ei au fost primiţi cu bucurie. Aceştia au făgăduit ca de aici înainte să slujească Dumnezeului lui Iacov şi să plece din Egipt o dată cu poporul Său." Patriarhi şi profeţi, cap. Paştele, par. 14. Satana ştia că nu poate intra în casele evreilor, a tuturor evreilor care erau protejaţi de sângele mielului, întrucât nu i-ar fi permis Hristos. Toţi cei care au ascultat şi şi-au dovedit credinţa în sângele salvării, ce simboliza sângele jertfei lui Hristos, au fost salvaţi, inclusiv egipteni.

Aşa pot fi studiate toate incidentele vechi-testamentare pentru a putea înţelege corect caracterul lui Dumnezeu. Chiar dacă se întâmplă să nu găsim un răspuns mulţumitor în anumite situaţii, totuşi adevărul stă în picioare că Dumnezeu nu se schimbă şi că El totdeauna acţionează la fel.