Deosebirea dintre eu (sine) şi vrăjmăşie (păcatul stăpânitor)

Problema pe care o vom dezbate în acest studiu este legată de marile neînţelegeri cu privire la eu şi vrăjmăşia ca păcat stăpânitor. Cu toate că apostolul Pavel ne spune limpede că această vrăjmăşie din noi, cu care ne naştem, nu se supune legii lui Dumnezeu şi nici măcar nu poate fi supusă vreodată şi cu nici un chip nici chiar de Dumnezeu, ceea ce înseamnă că ea trebuie îndepărtată, dezrădăcinată şi nimicită, totuşi atât de mulţi creştini nu înţeleg Evanghelia despre care vorbeşte Pavel cu privire la această vrăjmăşie. Mai mult decât atât, ei pun semn de egalitate între vrăjmăşia stăpânitoare şi eu ca sine al nostru. Fiindcă în mărturiile Duhului Sfânt se accentuează foarte clar faptul că noi trebuie să fim biruitori asupra eului, pentru a putea deveni realmente credincioşi în Isus sau pentru a putea intra în împărăţia lui Isus, cei mai mulţi consideră că aceasta ar trebui să fie lupta vieţii lor, şi anume cum să supună permanent eul.

Se străduiesc astfel să depună eforturi zi de zi pentru a birui eul, pe care majoritatea îl consideră a fi chiar păcatul cu care ne naştem!! Aşa ajung aceşti creştini majoritari să creadă că experienţa omului din Romani 7 este tocmai experienţa care se repetă şi în viaţa lor. În atare condiţii, ajung să creadă cu adevărat că experienţa omului din Romani 7 este adevărata experienţă creştină!! Îmi amintesc de o experienţă pe care am trăit-o nu cu mult timp în urmă. Încercam să explic pe un forum ce este cu adevărat vrăjmăşia precum şi faptul că omul din Romani 7 nu este născut din nou, ci se bucură doar de o convertire intelectuală, că înţelege doar teoretic adevărul fără ca el să devină sau să fie un om nou în Isus Hristos. Starea de spirit prin cele scrise a celor ce au răspuns la postările mele a dat în vileag adevărul cu privire la înţelegerea lor asupra Evangheliei din Romani 7. Poziţia tuturor, fără excepţie, a fost că experienţa omului din Romani 7 este aceea a unui creştin născut din nou, care se luptă zi de zi pentru a birui eul său sau păcatul!!!

Din cauza acestor încurcături şi neînţelegeri grave, pe care le cunosc foarte bine, m-am gândit cu foarte serioasă rugăciune şi credinţă să deschid blogul pe care, de aproape doi ani, postez seria de studii privitoare la Evanghelia naşterii din nou şi a reformei sau sfinţirii, istoria bisericii, cum se formează şi cum decade biserica chemată, profeţiile uimitoare din cărţile Apocalipsa şi Daniel, etc. Cred că o minte stimulată să studieze fără idei preconcepute este un câştig imens în comparaţie cu mintea care preferă să rămână la cele cunoscute din moşi-strămoşi. Daca va exista o detaşare a minţii, pe cât posibil, de toată tradiţia, de toate obiceiurile şi de toate învăţăturile statornicite ale bisericii, indiferent care este aceea, atunci acea minte are calea deschisă spre cunoaşterea reală a lui Isus Hristos.

Să învăţăm de la Hristos! El nu a fost învăţat să depindă de filozofia vremii Sale, nici de gândirea bisericii din care făcea parte şi nici măcar nu socotea învăţăturile rabinilor ca fiind literă de lege pentru mântuirea sufletului. El a studiat şi a verificat cu atenţie totul cu ajutorul Cuvântului lui Dumnezeu. Cu toate că era plin de respect faţă de toţi, totuşi mintea Lui era ancorată doar în Cuvânt. Singurul mare Învăţător pe care l-a acceptat pentru mintea Sa a fost Dumnezeul Sfintelor Scripturi!! Sursa puterii Lui spirituale era Biblia! Atât de clare erau adevărurile Evangheliei pentru mintea Lui, încât printr-un limbaj simplu şi direct le făcea uşor de înţeles pentru toţi cei ce voiau să cunoască înţelepciunea. Pildele au constituit mijlocul Său favorit pentru a oferi şi explica marile adevăruri ale Evangheliei! Era plin de putere şi vorbea aşa cum nici un învăţat al vremii nu putea s-o facă.

Cum a fost cu Hristos, tot astfel trebuie să fie şi cu noi. Dacă numai Scriptura l-a ajutat să înţeleagă limpede Evanghelia, atunci aceeaşi Scriptură trebuie că are aceeaşi putere să ne înveţe şi pe noi exact aceleaşi lucruri necesare pentru mântuirea sufletului! "În Proroci este scris: >Toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu<." Ioan 6,45. Cine sunt aceia care vor fi învăţaţi de Dumnezeu? Iată răspunsul pe care chiar Isus ni-l oferă: "... oricine a ascultat pe Tatăl şi a primit învăţătura Lui..." Ioan 6,45. Dacă Dumnezeu este Învăţătorul nostru cu adevărat, atunci problema referitoare la eu şi vrăjmăşie trebuia să îşi găsească rezolvarea în Cuvântul adevărului.

În primul rând, probabil prea puţini şi-au pus întrebarea dacă cele două lucruri sunt totuşi ceva diferit unul de altul! Faptul că tot timpul se spune că trebuie să murim faţă de eu, deşi nimeni nu ştie cum cu adevărat, a condus la credinţa populară, adânc înrădăcinată, că învăţătura respectivă are în vizor moartea omului faţă de păcat şi învierea lui la o viaţă nouă! Dar, chiar şi după ce respectivul creştin ajunge să creadă că a căpătat naşterea din nou, tot trebuie să se confrunte cu învăţătura că trebuie să moară zilnic faţă de eu, sau că eul trebuie răstignit, pentru că altfel nu poate vedea împărăţia cerului!! Cu alte cuvinte, prin aceasta am dorit să subliniez că, pentru a fi creştin, eul trebuie să moară. Aşa s-a împământenit învăţătura că acest eu este de fapt păcatul cu care ne naştem şi pe care trebuie să-l dăm morţii pentru ca apoi, când scoate capul, să-l supunem iară!!!

Drept argument la cele de mai sus, promotorii acestei învăţături îl citează pe Pavel care spune: "Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine". Galateni 2,20. Apoi, întăresc acest argument cu un altul. "Eu deci alerg, dar nu ca şi cum n-aş şti încotro alerg. Mă lupt cu pumnul, dar nu ca unul care loveşte în vânt. Ci mă port aspru cu trupul meu şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat." 1Corinteni 9,26.27.

Deci, eul trebuie răstignit pentru a putea trăi pentru Hristos. Mai mult, dacă scoate iar capul atunci trebuie să ne luptăm pentru a-l supune, după cum trag concluzia creştinii respectivi că ar spune Pavel! Pentru a încurca şi mai mult lucrurile, am să citez câteva declaraţii referitoare la eu, care ne spun aproximativ acelaşi lucru.

     "Noi putem primi lumina cerească dacă suntem gata să fim goliţi de eul nostru." Hristos Lumina Lumii, cap. El trebuie să crească, par. 9.
     "Omul trebuie să fie golit de eu înainte de a putea fi, în înţelesul deplin al cuvântului, un credincios în Isus. Când s-a renunţat la eu, Domnul poate face din om o făptură nou." Hristos Lumina Lumii, cap. Levi-Matei, ultimul paragraf.
     "Nu putem să păstrăm eul şi totuşi să sperăm că intrăm în împărăţia lui Dumnezeu. Dacă vom ajunge vreodată la sfinţenie, aceasta va fi cu putinţă prin renunţarea la eu şi prin primirea minţii lui Hristos." Cugetări de pe Muntele Fericirilor, cap. Nu judecând, ci lucrând, subcap. Nevoiţi-vă să intraţi pe poarta cea strâmtă, par. 6.
     "Biruinţa nu este câştigată fără multă rugăciune stăruitoare, fără îngenuncherea eului la fiecare pas." Cugetări de pe Muntele Fericirilor, cap. Nu judecând, ci lucrând, subcap. Nevoiţi-vă să intraţi pe poarta cea strâmtă, par. 4.
     "Atâta vreme cât domneşte Satana, va trebui să supunem eul, să biruim atacurile la care suntem supuşi, neexistând loc de oprire." The S.D.A. Bible Commentary, vol. 7, pag. 947.
     "Sunt puţini oameni printre noi care sunt în mod real consacraţi, puţini care au luptat şi au biruit în lupta cu eul." Mărturii, vol. 5, cap. Mărturiile desconsidearte, paragraful al patrulea de la sfârşit.

E clar că în toate aceste declaraţii se vorbeşte despre o luptă, aşa după cum spune şi Pavel, iar această luptă este cu eul, care pe deasupra mai trebuie să renunţăm la el dacă vrem să trăim veşnic împreună cu Tatăl şi cu Fiul. Date fiind aceste dovezi, atunci este drept să ne întrebăm dacă nu cumva eul este unul şi acelaşi lucru cu vrăjmăşia păcătoasă, care şi ea trebuie să moară şi să fie îndepărtată pentru a putea fi copii născuţi din Dumnezeu!

În primul rând, Scripturile ne învaţă la modul cel mai grăitor că vrăjmăşia care ne caracterizează şi este prezentă în noi încă de la naşterea noastră în lume, nu se supune legii lui Dumnezeu şi nici nu poate fi supusă de Dumnezeu. "Fiindcă mintea pământească este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu; căci ea nu se supune legii lui Dumnezeu şi nici măcar nu poate fi supusă." Romani 8,7. K.J.V. Bible. Prin urmare, orice încercare din partea lui Dumnezeu de a o supune este o imposibilitate, pentru că Dumnezeu nu foloseşte forţa, iar această vrăjmăşie nu este ceva fizic pe care să-l poţi omorî şi scăpa de el!! Vrăjmăşia cu pricina este natura spirituală pe care o primim chiar de la tatăl nostru spiritual, diavolul, cel care pretinde cu emfază că acest pământ îi aparţine! Ea este însăşi puterea păcatului, ceea ce-l face să existe, trăind pe spinarea fiecărui om care nu este născut din Dumnezeu. Este un parazit invizibil, dar tot atât de real ca şi prezenţa întunericului.

Singura alternativă pentru a scăpa de ea este ca noi să murim din punct de vedere spiritual, tot atât de real ca şi cum am muri fizic!! Pavel este foarte categoric în această privinţă. El ne învaţă că omul nostru cel vechi, adică vrăjmăşia, natura spirituală rea şi păcătoasă dinăuntrul nostru, inima de piatră sau mintea pământească (firea pământească în traducerea lui Cornilescu) trebuie răstignit pentru ca trupul păcatului sau puterea stăpânitoare a păcatului să fie nimicită, eradicată, dezrădăcinată, aşa încât să nu mai fim robi ai păcatului, ci robi ai neprihănirii!! "Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului; căci cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat." Romani 6,6.7.

Izbăvirea din păcat survine doar după ce a avut loc moartea şi îndepărtarea vrăjmăşiei, altfel nimeni nu poate fi liber în Hristos, sperând la viaţa veşnică!! De aceea a trebuit să moară Hristos, ca prin moartea Lui să nimicească vrăjmăşia aceasta, fiindcă era singura alternativă ca noi să scăpăm în mod real de ea. Aşadar, moartea lui Hristos a adus cu sine şi moartea vrăjmăşiei din oricine acceptă moartea şi învierea lui Hristos ca pe o realitate vie pentru sine, prin credinţă goală!!! "Căci El este pacea noastră care din doi a făcut unul şi a surpat zidul de la mijloc care-i despărţea, şi, în trupul Lui, a înlăturat vrăjmăşia dintre ei, Legea poruncilor, în orânduirile ei, ca să facă pe cei doi să fie în El însuşi un singur om nou, făcând astfel pace; şi a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin cruce, prin care a nimicit vrăjmăşia." Efeseni 2,14-16.

Acum, însă, Dumnezeu doreşte să ne înveţe ceva foarte important, de care poate atârna destinul oricărui suflet. O face foarte frumos prin apostolul Pavel. El ne spune astfel: "Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine." Aici, Pavel subliniază două lucruri de cea mai mare importanţă. În primul rând, ne vorbeşte despre experienţa naşterii sale din nou. El vorbeşte la timpul trecut; ne spune că a fost răstignit împreună cu Hristos, ceea ce înseamnă în mod precis că omul lui cel vechi, vrăjmăşia păcătoasă, a fost nimicit, fiindcă numai în felul acesta este posibil ca Hristos să trăiască în mod real în cineva!!! Nu pot locui laolaltă niciodată şi în nici o împrejurare păcatul şi neprihănirea, Hristos şi Satana. Aşa ceva este imposibil. Nu există nici o mărturie că în sanctuarul din pustie sau în templul lui Solomon ar fi locuit împreună în sfânta sfintelor şekina, slava prezenţei lui Dumnezeu, şi întunericul sau prezenţa lui Satana. Fie era una, fie alta; dar niciodată amândouă împreună!! Trebuie să fie limpede ca lumina zilei acest adevăr pentru orice creştin care gândeşte pentru sine şi vrea să îşi folosească mintea, darul lui Dumnezeu pentru el!!

Trebuie să observăm, şi accentuez acest fapt, că răstignirea lui Pavel este împreună cu Hristos, căci numai o astfel de răstignire poate aduce cu sine darul naşterii din nou. O astfel de răstignire totdeauna implică o moarte reală, căci este vorba despre răstignirea lui Isus, cea care i-a adus moartea pentru ca prin ea noi să putem învia la o nouă viaţă în Isus Hristos, exact aşa cum El a înviat din mormânt duminică dis-de-dimineaţă. Fiind născut din nou este drept să susţină că nu mai trăieşte el, ci că Hristos trăieşte în el prin viaţa căpătată de sus, pe care Hristos a făurit-o pentru noi în trupul Său omenesc, când a devenit în mod real unul dintre noi! "Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine". Galateni 2,20.

Cu alte cuvinte, nu mai trăieşte Saul din Tars, persecutorul creştinilor, care înfăptuia totul după lege, pentru că acesta a murit, nu mai există. Locul său a fost luat de Pavel, viaţa lui fiind de fapt viaţa lui Isus Hristos. Saul a murit doar pentru ca să învieze Pavel; vechiul s-a dus, noul a luat locul vechiului. Acum, intervine o altă problemă despre care atât de puţini creştini au habar, fapt care face ca experienţa naşterii din nou să fie o raritate în zilele noastre! Această problemă este legată de eu. Vom descoperi adevărul teribil că fără tăgăduirea eului, fără renunţarea la el, naşterea din nou nu va deveni niciodată experienţa autentică şi reală a celui ce şi-o doreşte, indiferent cât de mult râvneşte după ea!!! Observaţi cu atenţie ce spune Pavel. "... dar nu mai trăiesc eu..." El, ca persoană, ca om, este acelaşi ca mai înainte. În structura moleculară a cărnii şi sângelui său nu s-a întâmplat nimic, căci naşterea din nou este de natură spirituală! Dar, cu toate acestea, trebuie că s-a întâmplat ceva cu eul său în momentul naşterii sale din nou!!! Aici este punctul pe care nu-l deosebesc atât de mulţi creştini!

Înainte de a explica ce este eul, ar fi bine să luăm seama la învăţătura adevărată şi plină de putere a Duhului Sfânt, dăruită generaţiilor din timpul din urmă. El ne spune astfel în legătură cu eul: ""Sunt puţini oameni printre noi care sunt în mod real consacraţi, puţini care au luptat şi au biruit în lupta cu eul." Mărturii, vol. 5, cap. Mărturiile desconsiderate, paragraful al patrulea de la sfârşit. Asta înseamnă că experienţa naşterii din nou este prea puţin cunoscută creştinilor din zilele noastre. Dar, de ce se întâmplă aceasta? Fiindcă "Omul trebuie să fie golit de eu înainte de a putea fi, în înţelesul deplin al cuvântului, un credincios în Isus. Când s-a renunţat la eu, Domnul poate face din om o făptură nou." Hristos Lumina Lumii, cap. Levi-Matei, ultimul paragraf.

Acum începe să se facă lumină. Experienţa naşterii din nou, care are loc doar dacă vrăjmăşia este nimicită şi îndepărtată, nu poate deveni realitate şi bucuria sufletului dacă acesta nu s-a golit mai întâi de eu!!! "Când s-a renunţat la eu, Domnul poate face din om o făptură nou." Acesta este adevărul. Voi deveni o făptură nouă, un creştin născut din nou în care trăieşte Isus Hristos prin natura Lui divină, cu ajutorul Duhului Sfânt, numai atunci când am înţeles că trebuie să renunţ mai întâi la eul meu. Când m-am golit de eu, atunci deschid posibilitatea reală a distrugerii şi dezrădăcinării vrăjmăşiei care mă ţinea în robia ei umilitoare şi degradatoare!! Deci, învăţătura corectă a Evangheliei lui Hristos în această problemă vitală pentru mântuire este că tăgăduirea eului e totdeauna preliminară şi totodată condiţia obligatorie pentru răstignirea sau distrugerea vrăjmăşiei, a puterii păcatului, a firii sau minţii pământeşti, a inimii da piatră, toate însemnând acelaşi lucru: omul cel vechi!!! (Aşadar, prin omul cel vechi nu înţelegem trupul biologic al omului, ci natura spirituală rea şi păcătoasă din mintea noastră, acolo unde-şi află sălaşul până la distrugerea ei).

Acum putem înţelege clar faptul că eul şi vrăjmăşia păcătoasă nu sunt unul şi acelaşi lucru, chiar dacă amândouă trebuie să moară sau să fie răstignite: una prin tăgăduire sau golire, cealaltă prin nimicire şi îndepărtare! Prin urmare, în urma tuturor celor afirmate, putem spune că naşterea din nou are loc doar dacă suntem dispuşi să renunţăm la eu pentru a oferi posibilitatea Duhului Sfânt să nimicească vrăjmăşia! "Cei reprezentaţi prin fecioarele nechibzuite, nu sunt ipocriţi. Ei au consideraţie faţă de adevăr, l-au apărat şi l-au susţinut. unii ca aceştia se simt atraşi către cei care cred adevărul, dar nu s-au supus cu totul lucrării Duhului Sfânt. Ei n-au căzut pe Stânca, Isus Hristos, şi n-au lăsat ca firea lor cea veche să fie sfărâmată. Această clasă de credincioşi sunt înfăţişaţi de asemenea prin auzitorii reprezentaţi prin pământul stâncos. Ei primesc foarte repede Cuvântul dar dau greş în asimilarea principiilor lui. Influenţa Cuvântului nu este durabilă Duhul lucrează asupra inimii omului, în măsura în care acesta doreşte şi consimte ca Duhul să sădească în el o natură nouă, dar cei reprezentaţi prin fecioarele neînţelepte au fost mulţumiţi cu o lucrare superficială. Ei nu cunosc pe Dumnezeu. N-au studiat caracterul Lui, n-au avut comuniunea cu El, deci ei nu cunosc, nu ştiu cum să se încreadă în El, cum să privească la El şi să trăiască." Parabolele Domnului Hristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, par. 10.

Să observăm cu maximă atenţie ce se spune în această declaraţie extraordinară. Creştinul cu numele, indiferent cine este el, poate cunoaşte tot adevărul, poate avea mintea plină de toată teoria frumoasă a adevărului, dar aceasta nu constituie dovada că el este supus lucrării Duhului Sfânt, sau că Duhul Sfânt se află în el!! De ce? Pentru că nu a căzut pe Stâncă, pe Isus Hristos, iar acest fapt nu a adus cu sine, după cum ar fi de aşteptat, experienţa naşterii din nou deoarece pur şi simplu el nu a lăsat ca firea sau natura lui cea veche, adică vrăjmăşia, să fie sfârâmată!!! Necăzând pe Stâncă, atunci în mod cert el nu s-a supus cu totul lucrării Duhului Sfânt. De acest gen de creştini sunt pline absolut toate bisericile, cultele, sectele şi grupările religioase!! Nimeni nu poate tăgădui acest adevăr indubitabil.

Acum, ce înseamnă că nu a căzut pe Stâncă acest creştin cu numele? Înseamnă pur şi simplu că nu a vrut să renunţe la eu sau să se golească de eu!!! Atunci, ce reprezintă eul? Ce este eul în mod concret? El nu este vrăjmăşia sau firea ce veche după cum atestă declaraţia de mai sus, căci dacă ar fi, atunci nu ar mai fi necesară tăgăduirea lui mai întâi pentru a oferi posibilitatea nimicirii sau sfărâmării vrăjmăşiei!! Să reţinem o dată şi pentru totdeauna că mintea lui Hristos, sau natura Sa divină, se primeşte doar prin renunţarea la eu. "Dacă vom ajunge vreodată la sfinţenie, aceasta va fi cu putinţă prin renunţarea la eu şi prin primirea minţii lui Hristos." Cugetări de pe Muntele Fericirilor, cap. Nu judecând, ci lucrând, subcap. Nevoiţi-vă să intraţi pe poarta cea strâmtă, par. 6.

Ei bine, eul cuprinde tot ceea ce ţine de interesul personal, de avantajele pe care le poate obţine o persoană pentru sine. Este acea parte din noi, şi care de fapt ne caracterizează întru totul pe noi şi natura noastră umană, care cântăreşte mereu preţul sacrificiului, care pune în balanţă preţul renunţării la căile vechi ale vieţii, la ce ştim noi că este mai bine, şi la păcat!! De fapt este chiar natura eului să se agaţe de ceea ce este vizibil şi palpabil, de orice formă de susţinere a vieţii, şi caută să păstreze tot ceea ce este spre binele lui şi pentru plăcerile simţurilor! Din acest motiv, eul are vederea scurtă, nu mizează pe credinţă, pe ceea ce nu se vede şi nu se simte; se gândeşte la prezent şi tinde să respingă valorile durabile ale viitorului. În cazurile extreme îl respinge pe faţă pe Dumnezeu, de pildă exemplul lăsat de faraonul Egiptului din timpul lui Moise; alteori îşi plânge singur de milă, că nu este înţeles şi acceptat cu capriciile şi neajunsurile lui neplăcute.

Având în vedere această realitate cruntă, putem spune cu certitudine că eul este o putere formidabilă, atât de mare încât prea puţini oameni au reuşit să câştige biruinţa asupra lui şi, din această pricină, cei mai mulţi şi-au pierdut şi îşi vor pierde în continuare viaţa veşnică. Dacă eul ne caracterizează şi ne defineşte, atunci e corect să înţelegem prin el carnea sau natura noastră omenească! Da, eul sau natura noastră omenească sunt unul şi acelaşi lucru. Păcatul a deformat într-atât natura noastră umană, încât tendinţa ei este aplecată doar spre egoism, spre propriul interes personal neţinând cont de interesele sau nevoile altora, ale semenilor. Face totul pentru sine.

Când omul ajunge să cunoască adevărul, nu înseamnă neapărat că el a renunţat şi la eu. Într-adevăr, el poate renunţa la fumat, dependenţa de alcool, prostituţie, ş.a.m.d., dar asta nu înseamnă că el a ajuns să se golească în întregime de eul lui. Cine ajunge să se predea cu totul lui Hristos, fără nici un fel de reţinere, cine este dispus să renunţe cu desăvârşire la căile lui vechi, la totul, de dragul lui Hristos, aşa cum Hristos a renunţat la Cer pentru noi, ca să ne salveze, cine cade pe Stânca mântuirii pentru că înţelege că este singura alternativă să pună mai presus mântuirea sufletului său, fără condiţii, fără reţineri, dar cu credinţă vie, şi cine vine la Hristos exact aşa cum este şi îşi predă mintea şi trupul deopotrivă lui Hristos, din care face interesul său personal în viaţă, acela este omul care a renunţat la eu, s-a golit de eu, şi care a devenit un credincios autentic în Isus Hristos. Într-un astfel de om vrăjmăşia a fost distrusă şi înlocuită cu viaţa veşnică sau natura divină a lui Hristos, chiar cu caracterul Lui; nu mai trăieşte el, ci Hristos trăieşte în el!!

A te goli de eu înseamnă a renunţa la tine pentru Hristos şi neprihănirea Lui, întocmai după cum Hristos a renunţat la slava Cerului pentru a veni în lumea noastră, acceptând despărţirea de Tatăl pentru ca noi să avem singura şansă reală la mântuire!! "S-a dezbrăcat pe Sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce." Filipeni 2,7.8.

Când înţeleg că în trupul meu, în mintea mea locuieşte vrăjmăşia, atunci înţeleg că singura posibilitate pentru a scăpa pentru totdeauna de ea, fără să mă mai aştept că ar putea scoate capul în fiecare zi ca să mă necăjească, după cum cred în mod eronat atât de mulţi creştini, este să mă predau, să mă arunc cu totul în braţele Aceluia care, mai întâi, ca să mă poată salva, s-a dezbrăcat pe Sine, s-a golit de eu, pentru a veni în lumea mea şi a fi exact ca mine, şi pentru a muri ca eu să pot fi eliberat de puterea păcatului!! Cine este izbăvit de puterea păcatului din el, devine stăpân al eului, cu condiţia să-l supună zi de zi lui Hristos. Eul, sau natura omenească, este guvernat de acum de o minte în care sălăşluieşte Duhul Sfânt şi natura divină a lui Hristos, liberă să decidă cui vrea să servească, lui Hristos sau lui Belial!!! De aceea spunea Pavel: "Mă lupt cu pumnul, dar nu ca unul care loveşte în vânt. Ci mă port aspru cu trupul meu (eul meu) şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat". 1Corinteni 9,26.27.

Ca o concluzie: eul şi vrăjmăşia nu sunt unul şi acelaşi lucru. Eul trebuie negat, tăgăduit, pentru a ne putea bucura de experienţa naşterii din nou prin îndepărtarea vrăjmăşiei din noi. Când vrăjmăşia este îndepărtată şi locul ei este luat de natura divină a lui Hristos, atunci eul rămâne mai departe, căci este al nostru. Cu alte cuvinte, rămânem mai departe noi în pielea noastră, doar că eul trebuie predat zilnic lui Hristos în experienţa sfinţirii. De fapt eul reprezintă chiar individualitatea nostră, numai că natura noastră omenească, sau eul, liberă de-acum de puterea stăpânitoare şi crudă a vrăjmăşiei, trebuie supusă, iar aceasta necesită o luptă zi de zi, numită în Scripturi lupta cea bună a credinţei. Dar, despre aceasta vom discuta în episodul următor.

Viaţa biruitoare

Aceste rânduri sunt în bună măsură o adaptare pe care am făcut-o personal la o scrisoare scrisă de Ellen White la Sanatoriul din California, şi care poate fi găsită integral în cartea Mărturii pentru pastori şi slujitorii Evangheliei, ultimul capitol. Mi-au fost de un real folos, o adevărată binecuvântare pentru suflet, cu mai bine de cincisprezece ani în urmă. Le-am trimis şi altora care au dorit să le citească, întrucât la vremea respectivă cartea mai sus menţionată aproape că nu se găsea niciunde. Singurii care au comercializat-o o perioadă oarecare, după Revoluţia din decembrie 1989, într-o traducere veche, au fost adventiştii reformişti. Astăzi, ea se găseşte într-o traducere modernă, dar cred că puţini sunt aceia care o citesc, considerând că respectiva carte este gândită şi adresată doar pentru pastori; ceea ce e totalmente greşit. Merită să fie citită integral.

Ei bine, această adaptare pe care am făcut-o şi care a survenit ca urmare a experienţei naşterii mele din nou, s-a dovedit a fi o binecuvântare şi pentru cei cărora le-am trimis atunci aceste rânduri. Din acest motiv, consider că sunt binevenite şi astăzi pentru orice suflet însetat după neprihănire. Mesajul lor trebuie înţeles şi însuşit, căci sunt prea mulţi oameni care zic că ştiu, dar nu pricep, ca să-l parafrazez pe marele Einstein, care spunea că cei mai mulţi oameni cunosc, scopul însă este să înţelegi!

Mesajul lor este profund şi se aplică oricărui suflet îngenuncheat de poveri, nelinişti, temeri, deznădejdi şi mai ales de păcatul stăpânitor. Nevoia sufletului meu a fost satisfăcută din plin, şi nu voi regreta niciodată momentul când am descoperit şi redescoperit în aceste rânduri pe Isus ca Mântuitor care mă cunoaşte şi îmi ştie toate nevoile.

Scumpul meu prieten,

Dumnezeu mi-a dat un mesaj pentru tine şi nu numai pentru tine, ci şi pentru alte suflete sincere care sunt chinuite de îndoială şi de teamă cu privire la primirea lor de către Domnul Isus Hristos. Cuvântul Său către tine este: "Nu te teme, căci Eu te-am chemat pe nume, eşti al Meu". Tu doreşti să placi lui Dumnezeu şi poţi obţine lucrul acesta crezând în făgăduinţele Sale. Dumnezeu este nerăbdător să îţi ofere experienţa naşterii din nou şi îţi porunceşte: "Rămâi liniştit şi recunoaşte-Mă în căile tale". Tu ai avut un timp de nelinişte, dar Isus îţi zice: "Vino la Mine şi îţi voi da odihnă". Bucuria lui Isus în suflet este mai de preţ decât orice, deoarece cei care au privilegiul de a se odihni în braţele iubirii nesfârşite rămân fericiţi.

Dă la o parte neîncrederea ta în Tatăl nostru ceresc. În loc să vorbeşti despre îndoielile tale, rupe-o cu ele în tăria lui Isus şi lasă să strălucească lumina bunătăţii lui Dumnezeu în sufletul tău făcând ca glasul tău să exprime credinţă şi încredere în Dumnezeu. Eu ştiu că Domnul este foarte aproape ca să-ţi dea biruinţa. În virtutea cuvântului Său creator El rosteşte viaţa în sufletul tău împovărat acum şi-ţi zice: "Nădăjduieşte în Domnul, întăreşte-te, căci, iată, te scot din robia întunecoasă a necredinţei tale". Îndoielile se vor îngrămădi în sufletul tău pentru că Satana se străduieşte să te ţină în captivitatea puterii lui tiranice, dar împotriveşte-te lui în tăria pe care Isus ţi-a dat-o în făgăduinţa de mai sus şi biruieşte înclinaţia de a exprima necredinţă în Mântuitorul tău. Crede cuvântul Său şi vei avea naşterea din nou.

Nu mai vorbi de insuccesele şi defectele tale. Când deznădejdea pare a năvăli peste sufletul tău, priveşte la Isus, spunând: "El trăieşte ca să mijlocească pentru mine". Uită lucrurile din trecut şi crede făgăduinţa care zice: "Eu voi intra la el şi voi cina cu el".

Dumnezeu aşteaptă să reverse binecuvântarea iertării păcatelor şi a darului neprihănirii peste toţi cei care cred în iubirea Sa şi primesc mântuirea oferită de El. Hristos este gata să spună păcătosului plin de căinţă: "Iată că îndepărtez de la tine nelegiuirea şi te îmbrac în haine de sărbătoare". Sângele lui Isus este motivul cel mai elocvent care vorbeşte în favoarea păcătosului. Acest sânge curăţă toate păcatele.

Este privilegiul tău acela de a te încrede în iubirea lui Isus pentru mântuire, în modul cel mai desăvârşit, cel mai sigur şi cel mai nobil şi de a zice: "El mă iubeşte şi mă primeşte, mă voi încrede în El căci şi-a dat viaţa pentru mine". Nimic nu înlătură mai bine îndoielile ca venirea în contact cu caracterul lui Hristos. El declară: "Pe cel ce va veni la Mine nu-l voi izgoni afară". Aceasta înseamnă: Eu nu pot să-l dau afară, căci Mi-am dat cuvântul că îl voi primi. Ia deci pe Hristos pe cuvânt şi lasă buzele tale să declare că ai câştigat biruinţa.

Este Isus sincer? Îşi va ţine El cuvântul? Răspunde hotărât: "Da, El îşi va ţine orice cuvânt". Apoi după ce ai stabilit aceasta, pretinde în credinţă orice făgăduinţă pe care El a făcut-o şi primeşte binecuvântarea Sa, căci această privire prin credinţă dă viaţă sufletului. Tu poţi crede că Isus este credincios faţă de tine, chiar dacă te simţi a fi cel mai slab şi cel mai nevrednic dintre copiii Săi. Dacă vei crede astfel, atunci tot întunericul şi toate  îndoielile nutrite până aici vor  fi aruncate înapoi asupra arhiamăgitorului, care le-a născocit. Tu poţi să fii o mare binecuvântare, dacă vrei să-l crezi pe Dumnezeu pe cuvânt. Tu trebuie să te încrezi în El printr-o credinţă vie, chiar când impulsul tău lăuntric te îndeamnă să rosteşti cuvinte de neîncredere.

Pacea va veni când te vei sprijini pe puterea divină. Pe măsură ce sufletul se hotărăşte să umble potrivit cu lumina dată, Duhul Sfânt dă şi mai multă lumină şi tărie. Harul Duhului Sfânt este doritor să lucreze împreună cu hotărârea sufletului, dar nu poate înlocui exercitarea credinţei pe care sufletul trebuie să o facă singur. Succesul în viaţă depinde de însuşirea luminii pe care Dumnezeu a dat-o. Abundenţa de lumină şi de dovezi nu poate face sufletul liber în Hristos, ci numai hotărârea de a te ridica cu toate puterile, cu toată voinţa şi energia sufletului, exclamând cu sinceritate: "Cred, Doamne; ajută necredinţei mele", poate face aceasta.

Eu mă bucur de perspectivele măreţe din viitor şi tot astfel te poţi bucura şi tu. Fii vesel şi laudă pe Domnul pentru iubirea Sa duioasă. Ceea ce tu nu poţi înţelege, încredinţează-i Lui. El te înţelege şi are milă de orice slăbiciune a ta. El ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală în locurile cereşti în Hristos. Inima Celui Nemărginit nu este satisfăcută prin a da acelora care iubesc pe Fiul Său mai puţină binecuvântare decât a dat Fiului Său.

Satana caută să îndepărteze cugetele noastre de la Ajutorul cel puternic ca să ne facă să ne sprijinim pe propriul nostru suflet degenerat. Dar, deşi Isus vede fărădelegile noastre din trecut, totuşi El le declară iertate şi noi nu trebuie să-l dezonorăm punând la îndoială iubirea Sa. Simţămintele despre fărădelegile noastre să le punem la picioarele crucii, altfel ele vor otrăvi floarea vieţii. Când Satana te apasă cu ameninţările lui, întoarce-te de la el şi mângâie-ţi sufletul cu făgăduinţele lui Dumnezeu. Norul pare întunecos în sine, dar când el este umplut cu lumina cerului, se preschimbă într-o lumină aurie, căci slava lui Dumnezeu planează asupra lui.

Copiii lui Dumnezeu nu trebuie să fie stăpâniţi de sentimente şi emoţii. Când ei se clatină între speranţă şi teamă, inima lui Hristos este rănită, deoarece El ne-a dat dovezi neînşelătoare despre iubirea Sa. El doreşte să-i stabilească, să-i întărească şi statornicească în cea mai sfântă credinţă. El doreşte ca ei să facă lucrarea pe care El le-a încredinţat-o şi atunci inimile lor vor deveni în mâinile Sale ca nişte harfe sfinte şi orice coardă va înălţa laude şi mulţumiri Aceluia pe care Dumnezeu l-a trimis să ridice păcatele lumii.

Iubirea lui Hristos pentru copiii Săi este pe cât de gingaşă pe atât de puternică. Ea este mai tare decât moartea căci El a murit ca să răscumpere mântuirea noastră şi să ne facă una cu El printr-o tainică unire veşnică. Iubirea Sa este atât de puternică încât îi stăpâneşte toate puterile Sale şi pune în mişcare toate resursele cerului pentru a face bine poporului Său. Ea este fără vreo schimbare sau umbră de mutare - aceeaşi ieri, astăzi şi întotdeauna. Deşi păcatul există de secole şi se străduieşte să se împotrivească acestei iubiri şi să împiedice revărsarea ei pe pământ, totuşi ea curge încă mereu în torente bogate către cei pentru care a murit Hristos.

Dumnezeu iubeşte pe îngerii fără păcat care îi slujesc şi ascultă de toate poruncile Sale, dar lor nu le dă har pentru că nu au nevoie de el, fiindcă n-au păcătuit niciodată. Harul este un atribut arătat fiinţelor omeneşti care nu-l meritau. Noi nu l-am căutat pe El, ci El a fost trimis să ne caute pe noi. Dumnezeu revarsă cu bucurie harul Său asupra acelora care flămânzesc şi însetează după el, nu pentru că îl merităm, ci tocmai pentru că nu îl merităm. Nevoia noastră este meritul care ne dă asigurarea că vom primi darul.

Nu este greu să-ţi aduci aminte că Dumnezeu doreşte ca tu să aduci la picioarele Lui  

grijile şi confuziile tale şi să le laşi acolo. Du-te la El şi spune-i: "Doamne, poverile mele sunt prea grele ca să le pot purta. Vrei să le porţi Tu pentru mine?" Atunci El îţi va răspunde: "Eu le iau asupra mea cu o bunătate nemărginită, îţi voi ridica păcatele şi-ţi voi de odihnă. Nu te nelinişti căci Eu te-am răscumpărat cu preţul propriului Meu sânge. Îţi voi întări voinţa slăbită. Voi îndepărta de la tine remuşcările de conştiinţă ce le simţi pentru păcat".

"Eu, Eu", declară Domnul, "îţi şterg fărădelegile, pentru Mine şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele tale. Adu-Mi aminte să ne judecăm împreună, vorbeşte tu însuţi ca să-ţi scoţi dreptatea". Răspunde la invitaţia harului, zicând: "Mă voi încrede în Domnul şi voi fi mângâiat. Voi lăuda pe Domnul, căci a venit cu binecuvântarea Sa peste mine, de aceea mă bucur în Dumnezeu care mi-a dat biruinţa".

      

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

Nu aştepta să simţi că vei crede, fiindcă nu vei crede niciodată. Nu aştepta să vină ziua când vei simţi că eşti pregătit să crezi acest cuvânt din partea lui Hristos, deoarece vei rămâne dezamăgit, pentru că o asemenea zi nu va veni niciodată. Este arma lui Satana să te facă să amâni să-l crezi pe Dumnezeu pe cuvânt chiar acum când citeşti făgăduinţele. Aceasta este pâinea din cer ruptă din Sfânta Sfintelor de Isus şi adusă de îngeri pentru tine. Acesta este darul naşterii din nou pentru sufletul tău descurajat. Crede acum, nu mâine, căci va fi prea târziu. Când Dumnezeu rosteşte cuvântul El n-are nevoie de timp pentru împlinirea lui, cu alte cuvinte, El nu are nevoie de un mâine, ci de un acum instantaneu.

Dacă îţi simţi cu adevărat nevoia şi înţelegi că adevărata problemă este vrăjmăşia sau puterea păcatului atunci acum este momentul să i-o predai lui Isus şi nu aştepta să simţi că i-ai predat-o, ci crede că n-o mai ai. Aceasta este credinţă goală, pură. Este exact ceea ce-ţi trebuie, şi iată că o ai. În acest cuvânt cuprins aici, Hristos îţi dă totodată şi darul credinţei. Primeşte-l, căci este al tău. Acum ai totul desăvârşit în El. Aceasta este pacea care întrece orice închipuire. În sufletul tău tu nu simţi că s-a întâmplat ceva, ci crezi că ai viaţa neprihănită a lui Dumnezeu. Aceasta schimbă de fapt lucrurile - credinţa. Abia atunci când nevoia o cere, Dumnezeu îţi va arăta că eşti născut din nou.

"Pot să se mute munţii, pot să se clatine dealurile, dar dragostea Mea nu se va muta de la tine, şi legământul Meu de pace nu se va clătina, zice Domnul, care are milă de tine." Isaia 54,10.

"Neprihăniţilor, bucuraţi-vă în Domnul şi înveseliţi-vă! Scoate-ţi strigăte de bucurie, toţi cei cu inima fără prihană!" Psalm 32.11.

                                                   CREDINŢA ESTE BIRUINŢA

Icoana fiarei în profeţia din Daniel 11,40-45

Nu putem trece cu uşurinţă peste această parte a profeţiei, aşa cum este descoperită în ultimele şase versete ale capitolului al unsprezecelea din cartea lui Daniel, întrucât sunt mult prea multe lucruri de spus. Chiar dacă s-a făcut o abordare a profeţiei acesteia verset cu verset, încă nu s-a spus totul, ci au fost atinse doar punctele principale, reperele care ne ajută să înţelegem cum se cuvine Evanghelia în această profeţie fabuloasă.

În primul rând, absolut toate evenimentele descrise de Gabriel au loc începând cu "vremea sfârşitului", cea care pune capăt tuturor evenimentelor petrecute până la momentul începerii ei, evenimente în urma cărora puterea poporului sfânt avea să fie zdrobită de tot. Acest timp începe numai atunci când apare puterea ateismului care face rana de moarte papalităţii. Din cauza stricăciunii fără pereche a papalităţii, ia naştere, după cum e firesc în astfel de situaţii, un alt monstru - ateismul francez, care se răsfiră apoi în comunism şi în alte forme subtile de negare a existenţei lui Dumnezeu! Deoarece cornul papal este puterea care a oprimat cel mai mult pe poporul lui Dumnezeu şi deoarece are un cuvânt greu de spus în ultima bătălie a Armaghedonului, atunci este lesne de priceput de ce este subliniată în profeţii perioada celor 1260 de ani.

Ceea ce ştim precis este că la încheierea acestei lungi perioade profetice va începe "vremea sfârşitului". "Unul din ei a zis omului aceluia îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului: >Cât va mai fi până la sfârşitul acestor minuni?< Şi am auzit pe omul acela îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului; el şi-a ridicat spre ceruri mâna dreaptă şi mâna stângă şi a jurat pe Cel ce trăieşte veşnic că va mai fi o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme şi că toate aceste lucruri se vor sfârşi când puterea poporului sfânt va fi zdrobită de tot." Daniel 12,6.7. "Minunile" trebuie luate şi înţelese cu sens negativ, pentru că ele fac referire la toate isprăvile cornului papal, de la apariţia sa şi până la primirea rănii de moarte, adică exact perioada de timp scoasă în evidenţă prin expresia "o vreme, două vremi şi o jumătate de vreme", şi care însumează 1260 de ani.

Apoi, "vremea sfârşitului" capătă însemnătate doar dacă o punem laolaltă cu desigilarea cărţii lui Daniel. Altfel evenimentele care se întâmplă în această perioadă de timp, desemnată ca fiind vremea sfârşitului, nu ar putea fi înţelese de nimeni. Înseamnă, deci, că toate aceste evenimente care au loc de la începutul ei şi până la a doua venire a lui Mihail se găsesc descrise în acelaşi limbaj profetic în cartea Apocalipsa!! Prin urmare, Apocalipsa devine cheia pentru descifrarea şi înţelegerea corectă a profeţiei din Daniel 11,40-45! Există trei mari profeţii în Apocalipsa care dezvoltă prorocia din Daniel ce face obiectul studiului de faţă, iar acestea le găsim frumos expuse, cu ample detalii, în Apocalipsa 11-13. În fiecare dintre cele trei capitole întâlnim perioada celor 1260 de ani, dar pusă în contexte puţin diferite, deoarece Inspiraţia divină doreşte să scoată în evidenţă de fiecare dată altceva demn de luat în atenţie.

Bunăoară, în Apocalipsa 11, în contextul celor 1260 de ani sunt puşi cei doi martori ai lui Dumnezeu care nu au putut să prorocească decât "îmbrăcaţi în saci". Cei doi martori sunt de astă dată simbolul Sfintelor Scripturi, Vechiul şi Noul Testament. Biblia nu poate vorbi singură, în schimb adevărul ei poate fi făcut cunoscut doar prin acele glasuri de oameni care au avut o experienţă vie cu adevărul lor, fiind transformaţi prin puterea Duhului Sfânt. Prin urmare, adevărul Bibliei s-a putut face auzit în acest interval de timp mare doar prin adevăraţii copii ai lui Dumnezeu. Adevărul ei a fost prorocit doar în saci, potrivit simbolisticii Bibliei, deoarece Biblia a fost ascunsă de popor, fiind tradusă într-o limbă necunoscută, fapt care a făcut ca sute de ani adevărul ei să fie prea puţin înţeles până şi de cei care s-au lăsat călăuziţi de ea. Chiar dacă a fost o secetă mare de cunoaştere a Cuvântului cel viu al lui Dumnezeu, totuşi, puţinul adevăr descoperit şi înţeles a putut fi transmis generaţie de generaţie până la "vremea sfârşitului", când cei doi martori aveau să fie ucişi prin ateismul francez!

Sfintele Scripturi şi-au isprăvit "mărturisirea lor" doar atunci când Reforma începută în realitate la sfârşitul sec. al XIV-lea, prin glasul Luceafărului Reformei, John Wycliffe, a fost respinsă cu totul de papalitate, fapt care a condus la o accentuare a stricăciunii ei până acolo că a luat naştere ateismul, care i-a administrat o rană de moarte!! "Când îşi vor isprăvi mărturisirea lor, fiara, care se ridică din Adânc, va face război cu ei, îi va birui şi-i va omorî." Apocalipsa 11,7. Aşadar, în contextul celor 1260 de ani din Apocalipsa 11 sunt puşi laolaltă, nu papalitatea, ci Sfintele Scripturi şi ateismul care avea să le aducă la tăcere pentru scurtă vreme. De aici trebuie să înţelegem un lucru foarte, foarte important, şi anume că toate răutăţile săvârşite de papalitate în intervalul de timp amintit au condus la finele acestei perioade la apariţia unui alt monstru - ateismul. Răul naşte rău totodeauna. El nu dispare, ci doar se disipă, iar la momentul oportun iese la iveală cu o forţă irezistibilă. Satana ştie acest lucru şi acţionează ca atare, potrivit desfăşurării fireşti a legii acţiunii şi reacţiunii. De astă dată răul produs de papalitate, dar mai ales din cauza respingerii Evangheliei prezentate prin Reformă, s-a întors asupra papalităţii, însă şi cu repercusiuni în toată Europa, căci ateismul a fost dus mai departe prin comunism. Aşa a devenit realitate, la sfârşitul celor 1260 de ani de oprimare papală, apariţia ateismului francez, bine simbolizat ca fiind împăratul sudului, care s-a împuns cu papalitatea administrându-i o rană aproape mortală. "La vremea sfârşitului, împăratul de la miazăzi se va împunge cu el." Daniel 11,40.

În Apocalipsa 12 ne întâlnim iară cu perioada celor 1260 de ani, dar de astă dată aceasta este pusă în contextul adevăratului instigator la rebeliune şi la orice formă de rău din lume - balaurul sau diavolul! El este acela care se află în spatele tuturor puterilor politice, militare şi religioase prin care a lucrat în scopul nimicirii adevărului de pe pământ şi a bisericii lui Hristos. El este acela care a iniţiat războiul Armaghedon, pe care l-a început chiar în cer. "Şi în cer s-a făcut un război." Apocalipsa 12,7. Durata celor 1260 de ani trebuie că are de-a face cu diavolul cel mai mult fiindcă în acest interval de timp a căutat să distrugă biserica adevărată a lui Hristos, cea care este întruchipată prin femeia curată, "învăluită în soare, cu luna sub picioare". Acest capitol foarte important nu are în vedere biserica apostaziată, ci numai pe adevăraţii credincioşi, vii şi neprihăniţi ai lui Hristos, căci doar ei au fost şi sunt mereu obiectul principal al urii lui Satana. Credincioşii cu numele, fecioarele nechibzuite sau falşii creştini, îi aparţin şi i se închină, căci amăgirea este mediul în care se scaldă respectivii. Problema este că aceştia nu ştiu că sunt amăgiţi sau că dorm pe nădejdi false!! Indiciul adevăratei credincioşii şi apartenenţe la biserica adevărată, cea care este unită cu biserica de sus, este biruinţa permanentă "prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor" asupra diavolului, ispitelor şi păcatului. Apocalipsa 12,11.

Despre aceşti adevăraţi creştini se spune că au fost duşi în pustie, adică în locuri mai izolate, mai ferite de furia Izabelei nelegiuite, iar aici au fost hrăniţi "o vreme, vremuri şi jumătatea unei vremi", adică exact 1260 de ani. Vezi Apocalipsa 12,6. Ei au fost hrăniţi cu ajutorul "celor doi martori ai Mei", cu pâinea vieţii, cu adevărul puternic şi viu al Sfintelor Scripturi, căci cum altfel ar fi putut proroci biserica lui Dumnezeu în pustie pe durata acestui timp, şi totodată cum altfel ar fi putut lua naştere Reforma binecuvântată? Profeţia ne spune mai departe că şarpele "a aruncat din gură apă" asupra sfinţilor lui Dumnezeu pe toată durata acestui timp îndelungat. Asta înseamnă că diavolul deghizat în papalitate, a folosit toate mijloacele timpului şi mai ales forţă armată, oameni, pentru căutarea şi anihilarea credincioşilor lui Dumnezeu "îmbrăcaţi în saci" din cauza prigoanei ticăloase. Instrumentul papal a fost acela prin care a lucrat diavolul. Numai că "femeia" este ajutată de "pământ" pentru a scăpa de distrugere şi moarte.

Dacă Apocalipsa 11 introduce ateismul la finalul celor 1260 de ani, Apocalipsa 12 vine cu un alt tablou; ne spune ce s-a întâmplat cu biserica adevărată. În timp ce Apocalipsa 11 ne spune ce s-a întâmplat cu "pâinea" bisericii din pustie, ea fiind omorâtă prin ateismul francez pentru scurtă vreme, pentru că acesta a alungat cu desăvârşire din societate şi pe Dumnezeu şi Biblia, Apocalipsa 12 doreşte să ne arate ce s-a întâmplat cu adevăraţii credincioşi la sfârşitul celor 1260 de ani!!! Ei sunt ajutaţi de "pământ". Europa neospitalieră şi prigonitoare îi sileşte pe puritani să fugă pe un nou pământ, unde vor întemeia Lumea Nouă şi cel mai puternic stat de pe glob! Este adevărat că ei fug înainte de anul 1798, dar intenţia profeţiei din Apocalipsa 12 este aceea de a ne ajuta să pricepem unde a găsit adăpost biserica din pustie. "Pământul" care a dat ajutor femeii este exact acelaşi pământ din care avea să iasă "o altă fiară, care avea două coarne ca ale unui miel şi vorbea ca un balaur". Apocalipsa 13.11.

Ceea aş dori să remarcăm este că răul care a venit de astă dată la sfârşitul sau chiar puţin timp înainte de sfârşitul celor 1260 de ani, în contextul din Apocalipsa 12, este acela că Europa, tărâmul populat, alungă biserica adevărată şi implicit adevărul pe un alt continent, pe un "pământ" nepopulat, lipsindu-se de ceea ce ar fi avut nevoie cel mai mult pentru dezvoltarea şi iluminarea ei, cel puţin din punct de vedere moral şi spiritual!!! Un alt fapt ce trebuie remarcat de studentul serios este că balaurul, după ce biserica găseşte un pământ ospitalier, ba chiar fără prezenţa papalităţii, se duce pe acest tărâm şi nu face război cu femeia, deşi e mâniat pe ea, ci cu "rămăşiţa seminţei ei"!!! Este evident că din această femeie care fuge acolo, va mai rămâne cu timpul doar o rămăşiţă a seminţei ei! Este cât se poate de semnificativ acest amănunt. Întrebarea este de ce? Apocalipsa 13 ne răspunde la această întrebare.

Până acum, în cele înfăţişate, trebuie să înţelegem că răul provocat în perioada celor 1260 de ani, în ambele contexte din Apocalipsa 11 şi 12, este incalculabil. Dar mai urmează ceva cât se poate de groaznic, ceva care nu poate fi cuprins şi închipuit nici de cea mai vie şi profundă imaginaţie sau minte!!! În Apocalipsa 13, perioada celor 1260 de ani este pusă în contextul prezenţei fiarei care avea un cap ce părea rănit, nimeni alta decât simbolul papalităţii! Este perioada supremaţiei ei, a instrumentului lui Satana. În Apocalipsa 12 este înfăţişată mai întâi eminenţa cenuşie, diavolul, care se află înapoia papalităţii şi, de fapt, a tuturor marilor imperii mondiale care au luptat împotriva lui Hristos şi a bisericii Sale de pe pământ.

Accentul cade asupra papalităţii şi a distrugerilor săvârşite împotriva bisericii lui Hristos în intervalul celor patruzeci şi două de luni, adică 1260 de ani. Dar, potrivit profeţiei din Apocalipsa 11, ateismul avea să facă o rană de moarte papalităţii, aceasta dispărând pentru câtăva vreme şi nefiind importantă pentru "vremea sfârşitului", dar numai până la formarea icoanei fiarei. Acum, ce se întâmplă după ce se sfârşesc cei 1260 de ani? Dacă în Apocalipsa 11 apare ateismul, iar în Apocalipsa 12 răul făcut este prin alungarea bisericii pe un alt "pământ", atunci devine evident că Apocalipsa 13 trebuie să ne spună ce s-a întâmplat cu femeia şi ce a ajuns ea când a fost alungată pe acel pământ nepopulat!!! Observăm cu claritate, fără greşeală, că în toate profeţiile din Apocalipsa 11-13 nu lipseşte niciodată perioada celor 1260 de ani. Aceasta pentru ca noi să fim făcuţi să înţelegem puterea care a acţionat în acest interval de timp împotriva lui Hristos şi totodată rezultatele care au urmat răului săvârşit şi acumult pe parcursul ei!

De astă dată, în Apocalipsa 13, după ce ne sunt înfăţişate fiara cu capul rănit şi grozăviile pe care le săvârşeşte, ne este prezentată o altă fiară. Însă, atenţie, ea apare ca putere după perioada celor 1260 de ani, şi nu înainte. Este un fapt ce trebuie reţinut. De existenţa acestei fiare trebuie legaţi cei 1260 de ani doar în sensul că, din cauza nelegiuirilor şi a răului săvârşit ce au condus la o anumită stare de lucruri, la anumite împrejurări nefavorabile prezenţei bisericii lui Dumnezeu mai departe în Europa, toate acestea au forţat biserica adevărată, puritanii, să fugă pe un alt pământ, pe un continent liber de papalitate! Dar ei nu au fost o fiară, ci, după cum am văzut, Duhul Sfânt îi înfăţişează în Apocalipsa 12 printr-o femeie curată, simbolul purităţii morale!!! Această femeie a fugit în Lumea nouă, şi nu o fiară. Şi totuşi, Apocalipsa 13 ne vorbeşte despre o fiară, nu despre o femeie! De ce astfel?

Din simplul motiv că femeia, o dată cu trecerea anilor, în cadrul timpului sfârşitului, ajunge o fiară care pe deasupra vorbeşte ca un balaur, exact aşa cum vorbea papalitatea în timpul celor 1260 de ani!! Femeia curată ajunge o fiară. Şi încă asta nu-i destul. Să luăm aminte la felul cum se sfârşeşte Apocalipsa 12: "Şi balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Isus Hristos". Apocalispa 12,17. Observăm că balaurul, alias Satana, face război pe pământul nou, căci şi aici ajunge, nu cu femeia care odinioară a reuşit să scape de el, datorită ospitalităţii acestui pământ nepopulat, ci cu rămăşiţa seminţei ei, cu ceea ce mai rămâne din ea!!! Aceasta este ideea pe care trebuie să o reţinem. De aceea, Inspiraţia trebuie să aloce timp şi spaţiu pentru a ne explica ce s-a făcut cu femeia aceasta, din moment ce diavolul ajunge să se lupte doar cu ce mai rămâne din ea, cu rămăşiţa seminţei ei! Iar acest spaţiu este alocat în Apocalipsa 13, care ne explică acţiunile împăratului nordului din Daniel 11,40-45. Acesta este pur şi simplu adevărul.

Ei bine, femeia despre care discutăm ne este prezentată în Apocalipsa 13 sub forma fiarei a doua, cea care iese din pământ, exact din acel "pământ" care i-a dat ajutorul în fuga ei de balaur!!! Cu alte cuvinte, răul inimaginabil săvârşit de papalitate în decursul celor 1260 de ani avea să aibă şi o altă consecinţă absolut nefastă, ultima care va aduce şi sfârşitul lumii, şi anume transformarea chiar a acelei biserici persecutate, femeia curată ca soarele, într-o altă fiară care va deveni chipul şi asemănarea papalităţii chiar în vremea sfârşitului!!! Femeia care a fugit de cruzimile papalităţii şi ale surorii ei gemene Biserica Anglicană, va deveni icoana fiarei!!! Minunează-te cerule şi rămâi încremenit pământule!

Atenţie, mare atenţie! Vorbim doar despre femeia care a fugit pe un pământ primitor, nu despre rămăşiţa seminţei ei!! Această femeie ajunge Statele Unite, cu puterea ei civilă şi puterea ei religioasă protestantă. Ei bine, protestantismul american devine împăratul nordului în tot intervalul de timp cât papalitatea a suferit rana de moarte prin ateism. Ştim că papalitatea este împăratul nordului în profeţia din Daniel 11,40, dar fiindcă ea este "împunsă" de ateism, dispare pentru multă vreme ca împărat al nordului, aşa că Satana trebuie să se folosească de o armă ca împărat al nordului. Fiindcă femeia curată îşi întemeiază un stat al ei pe un nou tărâm, tărâmul tuturor libertăţilor, despărţind puterile în stat, religia neavând nimic de spus în ce priveşte treburile statului civil, fiind respectat totodată şi dreptul conştiinţei fiecărui cetăţean de a se închina după cum voieşte, fără să-şi impună religia cuiva, atunci Satana se duce pe acest nou tărâm, cum spune profeţia din Apocalipsa 12, şi aduce femeia aceasta într-o stare de fiară, o transformă pur şi simplu într-o fiară, fiara din Apocalipsa 13, care devine împăratul nordului!

Când această "femeie" a fugit în Lumea Nouă, ea avea să devină biserica protestantă americană formată din metodişti, prezbiterieni, congregaţionalişti, baptişti, etc. Faptul că era diversificată, formată din mai multe biserici, arată către starea ei spirituală, una de plafonare, bine zugrăvită de Dumnezeu prin biserica Sardes, despre care spune: "Ştiu faptele tale: că îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort". Apocalipsa 3,1. Cu alte cuvinte, ea pierduse Evanghelia, tocmai puterea care dă viaţă bisericii. Pentru a o trezi la viaţă, Dumnezeu oferă acestei biserici Evanghelia veşnică prin mesajul primilor trei îngeri din Apocalipsa 14,6-12. Dar, această Evanghelie este respinsă iar biserica protestantă din Statele Unite, deci toate acele biserici enumerate mai sus, decade spiritual şi rămâne într-o stare de apostazie care se va accentua grozav cu trecere timpului până ajunge la apogeul ei - formarea icoanei fiarei, aşa după cum vom fi martorii ivirii sale în viitorul extrem de apropiat!

Aşa a reuşit Satana să transforme sau să aducă această femeie frumoasă în starea de decădere morală şi spirituală, devenind practic o fiară care va ajunge să vorbească asemenea balaurului!! Ea nici măcar nu ştie, astăzi, că este aşa ceva, şi nici n-ar accepta un asemenea adevăr usturător, pentru că-i lipseşte discernământul spiritual, prezenţa Duhului Sfânt. Mai mult decât atât, această femeie va ajunge, potrivit profeţiei, chiar icoana papalităţii, fiindcă va face exact ceea ce a făcut papalitatea în cei 1260 de ani. Asta ne arată că răul săvârşit în acel interval de timp nu a dispărut, ci s-a camuflat mai întâi în ateism iar mai apoi va deveni principiul activ care stă la baza formării şi lucrării icoanei fiarei!!! Astfel, şi pe baza acestei realităţi certe, în Daniel 11,40-45, împăratul nordului care se năpusteşte ca o furtună asupra împăratului sudului, adică asupra oricăror forme de ateism existente în lume, fie că vorbim despre comunism, fie că vorbim despre islamul fundamentalist, sau orice altceva care nu intră sub căciula împăratului nordului, este mai întâi puterea civilă a Statelor Unite, iar mai apoi, de la versetele 41 la 45, icoana fiarei, prin care trebuie să înţelegem puterea statului unită cu puterea protestantismului decăzut, bineînţeles sprijinită şi de papalitate, căruia i se vindecă rana în interiorul vremii sfârşitului, adică în zilele noastre!!! "... dar rana de moarte fusese vindecată." Apocalipsa 13,3.

Totuşi, profeţia ne spune clar că diavolul se războieşte cu rămăşiţa seminţei femeii. Sămânţa femeii se formează sau rezultă doar după ce femeia cu pricina devine fiară, protestantism apostat. Această rămăşiţă prinde chip prin acceptarea mesajului Evangheliei veşnice deţinut în mod simbolic de trei îngeri din Apocalipsa 14. Aşa a rezultat biserica aşteptătorilor, în 1844, când se face auzit acest puternic mesaj, chiar la sfârşitul marii preofeţii a celor 2300 de ani. Ei sunt înfăţişaţi în profeţie, cel puţin la început, sub simbolul bisericii Filadelfia. Numai că, din cauza pierderii Evangheliei, această rămăşiţă ajunge să fie caracterizată până astăzi de starea laodiceană!! Dacă n-ar fi aşa, atunci prezentarea bisericii Laodicea în Scripturi nu ar fi trebuit să existe. Acolo se arată limpede ca lumina zilei că acestei rămăşiţe îi lipsesc trei elemente de bază, vitale pentru încheierea lucrării: credinţa lui Isus, neprihănirea vie a lui Hristos ca experienţă de viaţă şi prezenţa Duhului Sfânt, simbolizată prin alifia pentru ochi.

Ce trebuie reţinut este faptul că perioada laodiceană subliniază şi scoate în evidenţă condiţia spirituală a rămăşiţei seminţei acestei femei, şi nu a femeii întrucât ea ajunge fiara care vorbeşte ca un balaur, adică protestantism apostat!!! Acum, se spune că balaurul este "mâniat pe femeie", pricină pentru care reuşeşte să o amăgească şi să o facă să devină o fiară, asemănătoare în spirit cu el; dar războiul îl duce cu rămăşiţa ei. Asta înseamnă în mod precis că instrumentul cu care va lucra împotriva acestei rămăşiţe este tocmai femeia din care provine această rămăşiţă. Pentru că papalitatea nu are nici un cuvânt de spus, ca forţă politică şi nici religioasă deocamdată, în Statele Unite, atunci devine evident că pentru amăgirea rămăşiţei trebuie să folosească ce are la îndemână. Iar această putere, fiindcă rana de moarte a papalităţii nu este încă pe deplin vindecată şi nu are putere în această ţară, este protestantismul american, adică tocmai femeia amăgită care urmează să vorbească asemenea unui balaur furios!! Cum s-ar spune, ea luptă împotriva ei înseşi într-o anumită privinţă, întrucât rămăşiţa seminţei ei provine chiar din ea!

Aşa se face că împăratul nordului, protestantismul decăzut, "va intra şi în ţara cea minunată". Daniel 11,41. Această parte a profeţiei are o dublă aplicaţie. Mai întâi, acest tip de protestantism intră în ceea ce până la vremea acestei intrări era definit şi simbolizat prin "ţara cea minunată". Dacă femeia a devenit fiară, iar Satana a pornit războiul împotriva rămăşiţei ei, caracterizată prin faptul că păzeşte poruncile lui Dumnezeu, atunci "ţara cea minunată" nu poate fi decât tărâmul pe care se află această rămăşiţă!!! Acest tărâm este adventismul de ziua a şaptea, căci el este singurul care s-a format din "femeia" care a fugit pe un pământul primitor!!! Când bisericile protestante americane au respins solia celor trei îngeri, atunci cei care au primit şi au vestit această solie au devenit biserica adventistă.

"Intrarea" în această biserică s-a făcut prima oară în anii 1950, când doctrina adventistă avea să sufere modificări. Avea să fie modificat adevărul referitor la natura umană a lui Hristos. Adventiştii nu erau socotiţi la vremea aceea drept biserică creştină de către protestanţi, ci mai degrabă un fel de sectă. Totul s-a petrecut pe fondul celei de a doua chemări a bisericii înapoi la Evanghelie, adresată prin Wieland şi Short. Pentru a fi acceptaţi de protestanţi şi văzuţi ca creştini şi nu sectanţi, adventiştii au renunţat cu bună ştiinţă la adevărul despre natura umană păcătoasă luată de Hristos asupra Lui prin întrupare, şi au respins totodată şi a doua chemare la nuntă pierzând astfel statutul de biserică favorizată de Dumnezeu pentru împlinirea planului Său, ca şi predecesoarele ei. Doctrina adventistă, din păcate, este doar o simplă doctrină, şi nu puterea plină de viaţă, Evanghelia care dă viaţă sufletului însetat după neprihănire.

Aşadar, a fost afectată chiar rămăşiţa femeii, căci diavolul are ca ţintă chiar această rămăşiţă. Dar, în cadrul acestei rămăşiţe există şi va există până la a doua venire a lui Hristos o categorie numită de El "fecioare înţelepte"! Ele au ulei în candele şi de rezervă, pentru că îl cunosc pe Hristos. Această categorie de fecioare există până la sfârşitul timpului datorită acestei profeţii uimitoare: "Iată Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine. Celui ce va birui îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie". Apocalipsa 3,20.21. Ele sunt întruchiparea vie a adevăratului adventism, a aşteptătorilor care ştiu cum să-l aştepte pe Mirele aflat în odaia de nuntă. Fecioarele înţelepte sunt doar acelea care au credinţa lui Isus, neprihănirea vie a lui Hristos care devine caracterul lor, şi prezenţa mângâietoare a Duhului Sfânt. Mesajul adresat bisericii adventiste în 1888 conţine toate ingredientele pentru trăirea unei vieţi de biruinţă asupra păcatului. Acest mesaj va deveni marea strigare şi va zgudui întreg adventismul şi lumea prin puterea lui de neegalat.

O a doua împlinire a profeţiei referitoare la intrarea în ţara minunată este atunci când icoana fiarei suflă ameninţare asupra acelora care, la vremea aceea, în viitor, sub puterea ploii târzii, alcătuiesc această veritabilă rămăşiţă credincioasă reprezentată prin fecioarele înţelepte, la care se va alipi majoritatea bisericii lui Dumnezeu din Babilon. Atunci "zeci de mii vor cădea". Daniel 11,41. Prin plecarea sau mai bine zis prin căderea tuturor fecioarelor nechibzuite, rămăşiţa se distinge doar ca adevăraţii copii ai lui Dumnezeu, cei ce păzesc cu adevărat poruncile lui Dumnezeu, fiindcă legea celor zece porunci a devenit legea Duhului de viaţă în ei, şi au şi exprimă cu putere credinţa lui Isus, adică credinţa biruinţei asupra păcatului şi tuturor puterilor iadului, şi care sunt în stare să ţină piept icoanei fiarei. Prin urmare, cel ce intră în ţara cea minunată la vremea respectivă este icoana fiarei. Ea este împăratul nordului în această profeţie. Dar este susţinută puternic de papalitate, a cărei rană se moarte este vindecată, prin faptul că protestantismul american îi redă autoritatea pierdută odinioară. Apocalipsa 13,12-17 devine în felul acesta explicaţia şi mai amănunţită a lui Daniel 11,41-45. Aici, în Apocalipsa 13, ni se spune desluşit că icoana fiarei este cea care lucrează prin puterea fiarei dintâi, a papalităţii, această putere fiind puterea balaurului, puterea tuturor amăgirilor posibile şi puterea spiritismului aflat la apogeul lui. "Ea lucra cu toată puterea fiarei dintâi înaintea ei şi făcea ca pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată." Apocalipsa 13,12.

Ca o concluzie la cele afirmate până acum, trebuie ţinut minte că "ţara cea minunată" reprezintă biserica adventistă înainte de respingerea celei de a doua chemări, despre care am scris cu mult timp în urmă. Ea s-a bucurat de prezenţa lui Dumnezeu în timpul celor două chemări, ambele adresate în timpuri diferite: prima în perioada 1888-1893, iar a doua între 1950-1962. Dat fiind faptul că această biserică profetică a respins cu totul, în mod oficial, prin organul conducerii ei, Conferinţa Generală, Evanghelia veşnică prin solia Martorului Credincios, atunci "ţara cea minunată" devine un simbol care se aplică doar fecioarelor înţelepte, a tuturor acelora care trăiesc în neprihănire şi înţeleg puterea Evangheliei mântuitoare.

Pilda celor zece fecioare este cea mai vie dovadă în această privinţă. Hristos descrie prin ea starea spirituală a întregului mediu adventist, a bisericii laodicene, până la încheierea harului. În interiorul acestuia sunt fecioare nechibzuite, majoritare, caracterizate de starea laodiceană, şi fecioare înţelepte, minoritare, caracterizate prin prezenţa Duhului Sfânt, reprezentative pentru a fi "ţara cea minunată". Reamintesc că această "ţară" este minunată doar prin prezenţa reală a lui Dumnezeu în mijlocul ei şi în inimile celor ce o compun, altminteri nu ar avea de ce să poarte acest nume! Aşadar, Hristos va încheia lucrarea doar cu fecioarele înţelepte, care sunt deja prezente prin credinţă în sanctuarul ceresc, acolo unde are loc nunta - unirea divinului cu natura omenească slabă şi păcătoasă.

Profeţia spune mai departe, dacă ne întoarcem la Daniel 11, că icoana fiarei "îşi va întinde mâna peste felurite ţări şi nici ţara Egiptului nu va scăpa. Ci se va face stăpân pe vistieriile de aur şi de argint şi pe toate lucrurile scumpe ale Egiptului. Libienii şi etiopienii vor veni în alai după el". Daniel 11,42.43. Această parte a profeţiei este desluşită printr-o alta din Apocalipsa 13, unde se spune: "Şi a făcut ca toţi, mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte, şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei sau numărul numelui ei". Apocalipsa 13,16.17. Prin aceste cuvinte profetice, care se vor împlini tot atât de sigur ca şi lumina zilei, Duhul Sfânt ne indică spre hegemonia mondială a icoanei fiarei, o stăpânire mondială a acesteia prin puterea papalităţii. Fără această putere a papalităţii, icoana fiarei nu ar avea niciodată putere în ţările în care predomină elementul catolic! Este prin puterea papalităţii deoarece profeţia ne învaţă acest lucru. "Ea (icoana fiarei sau a doua fiară) lucra cu toată puterea fiarei dintâi (papalitatea) înaintea ei şi făcea ca pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată." Apocalipsa 13,12.

Religia va câştiga ascendent în minţile oamenilor, sătui de politica stricată a guvernelor, de promisiunile deşarte şi de imposibilitatea rezolvării problemelor globale care asaltează ţările. Mai mult, spiritismul intră în scenă şi va da o greutate considerabilă minunilor şi semnelor uluitoare care au loc în bisericile creştine şi nu numai!! Este timpul pentru împlinirea acestor profeţii: "Apoi am văzut ieşind din gura balaurului şi din gura fiarei, şi din gura prorocului mincinos trei duhuri necurate, care semănau cu nişte broaşte. Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite şi care se duc la împăraţii pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului celui Atotputernic... Săvârşea semne mari, până acolo că făcea chiar să se coboare foc din cer pe pământ în faţa oamenilor. Şi amăgea pe locuitorii pământului prin semnele pe care i se dăduse să le facă în faţa fiarei. Ea a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei care avea rana de sabie, şi trăia. I s-a dat putere să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să vorbească şi să facă să fie omorâţi toţi cei ce nu se vor închina icoanei fiarei". Apocalipsa 16,13.14; 13,13-15.

Icoana fiarei va fi instaurată la nivel global, nici o ţară, nici o insulă şi nici un loc ascuns de pe pământ nu scapă. Toţi oamenii de pe glob vor fi puşi la încercare. Chiar dacă astăzi vedem diviziuni şi frecuşuri între state, cum ar fi Rusia şi Statele Unite, acestea vor dispărea ca aburul. Va fi o confederaţie mondială a tuturor forţelor de pe pământ. Iar această confederaţie va fi pornită împotriva bisericii lui Hristos, compusă doar din fecioare înţelepte, şi împotriva lui Hristos, căci a început Armaghedonul!!! Este vremea împlinirii acestor profeţii uluitoare: "Toţi au acelaşi gând şi dau fiarei puterea şi stăpânirea lor." Astfel, icoana fiarei (împreună cu papalitatea) "se va face stăpân(ă) pe vistieriile de aur şi de argint şi pe toate lucrurile scumpe ale Egiptului. Libienii şi etiopienii vor veni în alai după el." Şi "Ei se vor război cu Mielul..." Apocalipsa 17,13; Daniel 11,43; Apocalipsa 17,14.

Toate aceste lucruri se vor întâmpla pe fondul celei mai mari manifestări a Duhului Sfânt în mijlocul fecioarelor înţelepte, în "ţara cea minunată", care vor înspăimânta icoana fiarei, dar şi papalitatea. Astfel glăsuie profeţia: "Dar nişte zvonuri venite de la răsărit şi de la miazănoapte îl vor înspăimânta..." Daniel 11,44. Dacă, pe de o parte, în mijlocul Babilonului cel mare au loc manifestări spectaculoase spiritiste, care au rolul de a amăgi orice minte lipsită de cunoaşterea caracterului lui Dumnezeu, pentru a-i face pe cei înşelaţi să sprijine cu totul Babilonul nelegiuit, pe de altă parte, în mijlocul adevăratei biserici a lui Hristos se va manifesta cu cea mai mare putere cunoscută vreodată Duhul Sfânt! Se vor împlini profeţiile următoare:

     "După aceea voi turna Duhul Meu peste orice făptură; fiii şi fiicele voastre vor proroci, bătrânii voştri vor visa vise, şi tinerii voştri vor avea vedenii. Chiar şi peste robi şi peste roabe voi turna Duhul Meu în zilele acelea". Ioel 2,28.29. "După aceea, am văzut coborându-se din cer un alt înger, care avea o mare putere; şi pământul s-a luminat de slava lui. El a strigat cu glas tare şi a zis: >A căzut, a căzut Babilonul cel mare! A ajuns un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte; pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei, şi împăraţii pământului au curvit cu ea, şi negustorii pământului s-au îmbogăţit prin risipa desfătării ei<. Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea: >Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei! Pentru că păcatele ei s-au îngrămădit şi au ajuns până în cer; şi Dumnezeu şi-a adus aminte de nelegiuirile ei<." Apocalipsa 18,1-5. "Şi am văzut un alt înger, care zbura prin mijlocul cerului cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod. El zicea cu glas tare: >Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!< Apoi a urmat un alt înger, al doilea, şi a zis: >A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei!< Apoi a urmat un alt înger, al treilea, şi a zis cu glas tare: >Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui; şi va fi chinuit în foc şi în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului. Şi fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor. Şi nici ziua, nici noaptea n-au odihnă cei ce se închină fiarei şi icoanei ei şi oricine primeşte semnul numelui ei! Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus<." Apocalipsa 14,6-12.

Aceste evenimente au loc în noaptea cea mai întunecată a pământului, când întunericul necunoaşterii lui Dumnezeu învăluie ca un giulgiu negru, de nepătruns, toţi locuitorii pământului. Chiar în acest miez de noapte spirituală, se aude o strigare; este timpul marii avertizări mondiale, când laodiceanismul şi mai cu seamă Babilonul cel mare vor fi zguduite din temelii. Profeţia următoare ne vorbeşte despre acest eveniment. "La miezul nopţii, s-a auzit o strigare: >Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!<. Atunci toate fecioarele acelea s-au sculat şi şi-au pregătit candelele. Cele nechibzuite au zis celor înţelepte: >Daţi-ne din untdelemnul vostru, căci ni se sting candelele<. Cele înţelepte le-au răspuns: >Nu; ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă nici vouă; ci mai bine duceţi-vă la cei ce vând untdelemn şi cumpăraţi-vă<." Matei 25,6.

     "Venirea mirelui a avut loc la miezul nopţii - ceasul cel mai întunecat. Tot astfel, venirea Domnului Hristos va avea loc în perioada cea mai întunecată a istoriei acestui pământ. Zilele lui Noe şi Lot ne înfăţişează un tablou al condiţiilor lumii chiar înaintea venirii Fiului omului. Arătând spre acest timp, Scripturile arată că Satana va lucra cu toată puterea, cu >toate amăgirile nelegiuirii<. 2Tesaloniceni 2,9-10. Lucrarea lui este foarte desluşit arătată de creşterea rapidă a întunericului, de mulţimea rătăcirilor, a ereziilor şi a amăgirilor din zilele din urmă. Nu numai că Satana duce în robia sa lumea, dar amăgirile lui dospesc, sunt prezente în bisericile ce mărturisesc a fi ale Domnului Isus Hristos. Marea apostazie se va transforma într-un întuneric adânc, ca la miezul nopţii, un întuneric de nepătruns, nesigur, ca un sac de păr. Pentru poporul lui Dumnezeu va fi o noapte a încercării, a plânsului, o noapte a prigonirii din cauza adevărului. Dar în această noapte întunecoasă, va străluci lumina lui Dumnezeu...
     Întunericul necunoaşterii lui Dumnezeu a cuprins lumea. Oamenii pierd cunoştinţa despre caracterul Său. El a fost înţeles greşit şi interpretat în mod greşit. În acest timp trebuie vestită o solie de la Dumnezeu, o solie iluminatoare în influenţa ei şi mântuitoare prin puterea ei. Caracterul Său trebuie să fie făcut cunoscut. În întunericul acestei lumi trebuie să strălucească lumina slavei Sale, lumina bunătăţii, a milei şi a adevărului Său." Parabolele Domnului Hristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, par. 19, 21.

Icoana fiarei nu va sta cu mâinile în sân, ci va acţiona folosind cea mai veche armă - persecuţia. Înainte de aceasta, vine cu ameninţări, amenzi, promisiunea unor poziţii favorizate pentru aceia care se împotrivesc şi abia după aceea vine persecuţia. "... şi atunci va porni cu o mare mânie ca să prăpădească şi să nimicească cu desăvârşire pe mulţi." Daniel 11,44. Cele doua arme grele, absolut nimicitoare, folosite de icoana fiarei vor fi decretul prin care se interzice vânzarea şi cumpărarea, şi necruţătorul decret al morţii care va curăţa rândurile credincioşilor de absolut toate fecioarele nechibzuite. Următoarele profeţii vorbesc de la sine: "Şi a făcut ca toţi, mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte, şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei sau numărul numelui ei... I s-a dat putere să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să vorbească şi să facă să fie omorâţi toţi cei ce nu se vor închina icoanei fiarei". Apocalipsa 13.16.15.

În felul acesta, prin aceste acţiuni nimicitoare, icoana fiarei (împreună cu papalitatea) "îşi va întinde corturile palatului său între mare şi muntele cel slăvit şi sfânt". Daniel 11,45. Toată puterea de a nimici se află în mâinile Babilonului cel mare. Biserica credincioasă este ameninţată cu dispariţia, întrucât în decretul morţii este stipulată data şi ora când toţi credincioşii trebuie omorâţi. Dar, Babilonul cel mare "îşi va ajunge sfârşitul, şi nimeni nu-i va fi într-ajutor". Daniel 11,45. Timpul de har este încheiat, credincioşii sunt sigilaţi cu sigiliul Marelui Preot, fiind asiguraţi împotriva morţii!

Icoana fiarei şi papalitatea îşi vor ajunge sfârşitul prin secarea Eufratului spiritual, când ambele pierd definitiv suportul oamenilor care le-au susţinut în toate acţiunile lor. Cei amăgiţi abia acum îşi dau seama că au fost înşelaţi şi se răzbună crunt pe pastorii, preoţii şi învăţătorii religioşi. "Al şaselea a vărsat potirul lui peste râul cel mare, Eufrat. Şi apa lui a secat, ca să fie pregătită calea împăraţilor care au să vină din răsărit... Cele zece coarne pe care le-ai văzut şi fiara vor urî pe curvă, o vor pustii şi o vor lăsa goală. Carnea i-o vor mânca şi o vor arde cu foc... Şi fiara a fost prinsă. Şi, împreună cu ea, a fost prins prorocul mincinos care făcuse înaintea ei semnele cu care amăgise pe cei ce primiseră semnul fiarei şi se închinaseră icoanei ei. Amândoi aceştia au fost aruncaţi de vii în iazul de foc care arde cu pucioasă. Iar ceilalţi au fost ucişi cu sabia care ieşea din gura Celui ce şedea călare pe cal. Şi toate păsările s-au săturat din carnea lor... Şi îngerul şi-a aruncat cosorul pe pământ, a cules via pământului şi a aruncat strugurii în teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu. Şi teascul a fost călcat în picioare afară din cetate; şi din teasc a ieşit sânge, până la zăbalele cailor, pe o întindere de o mie şase sute de stadii." Apocalipsa 16,12; 17,16; 19,20.21; 14,19.20.

Aşa va lua sfârşit nelegiuirea împreună cu Babilonul cel mare, alcătuit din papalitate, icoana fiarei sau protestantismul apostat şi toţi oamenii nelegiuiţi, care vor fi primit semnul fiarei şi al icoanei fiarei, simbolizaţi prin fiara din Apocalipsa 17. Nimeni nu le va veni în ajutor fiindcă l-au respins pe Isus, Mijlocitorul harului divin. Ei nu mai au Apărător şi sunt lăsaţi în seama propriei lor răutăţi incontrolabile, de aceea moartea lor groaznică va veni de la ei înşişi.

Daniel 11,40-45

Ultimele şase versete descriu evenimentele specifice timpului scurs de la 1798, de când începe practic "vremea sfârşitului", şi până la venirea lui Mihail pe norii cerului, potrivit Daniel 12.1. De la versetul 41 până la finalul capitolului avem descris foarte succint războiul Armaghedon, care după cum ştim se va încheia prin secarea marelui râu Eufrat, când acesta din urmă, reprezentat foarte bine prin oamenii de pe întreg pământul, care vor mai fi rămas după căderea primelor cinci plăgi, se va întoarce împotriva Babilonului cel mare, a femeii desfrânate, nimicind-o. De fapt, distrugerea va fi reciprocă.

Un aspect deosebit de important îl reprezintă faptul că în această ultimă parte a profeţiei spiritul laodicean este surprins ca fiind asemănător în caracter şi manifestare, fiindcă împrejurările îl forţează să se descopere astfel, cu spiritul Babilonului cel mare, ca împărat al nordului, atunci când acesta din urmă intră în "ţara cea minunată"!! Din cauza acestui fapt "zeci de mii vor cădea". Toate fecioarele nechibzuite care declară că sunt biserica adevărată, fiindcă s-au bucurat de solia îngerului al treilea, vor trebui să descopere cu durere că simpla declaraţie verbală sau de credinţă, botezul şi apartenenţa la o biserică nu fac din ele creştini veritabili. Vor trebui să constate, din cauza fricii şi a presiunii colosale a împrejurărilor şi ispitelor, că spiritul laodicean care le caracterizează nu are puterea de a le păstra curate şi integre în mijlocul furtunii!!

40. La vremea sfârşitului, împăratul de la miazăzi se va împunge cu el. Şi împăratul de la miazănoapte se va năpusti ca o furtună peste el, cu care şi călăreţi, şi cu multe corăbii; va înainta asupra ţărilor lui, se va revărsa ca un râu şi le va îneca. 

"La vremea sfârşitului".  Aici "vremea sfârşitului" este o repetare clară a aceleaşi expresii pe care o întâlnim şi în versetul 35. Este vorba de sfârşitul celor 1260 de ani de supremaţie papală. Când acest timp profetic se încheie, atunci promisiunea lui Gabriel este că are loc desigilarea cărţii lui Daniel când "mulţi o vor citi şi cunoştinţa va creşte". Este vorba despre cunoştinţa pe tărâmul profetic. Vezi Daniel 12,4-7; 7,25; Apocalipsa 13,5-7; 12,6.14.15; Tragedia veacurilor, cap. O mare redeşteptare religioasă, par. 3-5. Această vreme a sfârşitului va aduce cu ea sfârşitul robiei spirituale a poporului lui Dumnezeu, când i se redă Căpetenia sanctuarului, necurmata şi sanctuarul, şi inclusiv o ţară fără papalitate! Toate aceste binecuvântări devin realitate prin refugiul puritanilor în Lumea Nouă şi mai apoi prin întreita solie îngerească. Apocalipsa 12,16; 14,6-12.

     "Astăzi biserica lui Dumnezeu este liberă să ducă mai departe împlinirea planului divin pentru mântuirea neamului omenesc pierdut. Timp de multe secole, copiii lui Dumnezeu au suferit o restrângere a libertăţilor lor. Predicarea Evangheliei în curăţirea ei a fost interzisă şi asupra acelora care au îndrăznit să nu asculte de poruncile oamenilor au fost trimise cele mai aspre pedepse. Ca urmare, marea vie morală a Domnului a fost aproape în întregime nefolosită. Oamenii au fost lipsiţi de lumina Cuvântului lui Dumnezeu. Întunericul rătăcirii şi al superstiţiei ameninţa să şteargă cunoaşterea religiei adevărate. Biserica lui Dumnezeu de pe pământ a fost într-o adevărată robie în timpul acestei perioade lungi de prigoană neîntreruptă, aşa cum copiii lui Israel au fost robi în Babilon în timpul exilului.

     Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, biserica Sa nu mai este în robie. Israelului spiritual i-au fost restatornicite privilegiile acordate poporului lui Dumnezeu la vremea eliberării din Babilon. În toate părţile pământului, bărbaţi şi femei răspund soliei trimise de cer, despre care Ioan descoperitorul a prorocit că va fi vestită înainte de a doua venire a lui Hristos : >Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-l slavă, căci a sosit ceasul judecăţii Lui< (Apocalipsa 14,7)." Profeţi şi regi, cap. "Casa lui Israel", par. 30, 31.

Aşadar, această vreme a sfârşitului este vremea speranţei îndelung nutrite de poporul lui Dumnezeu de a fi liber şi de a-l cunoaşte pe Dumnezeu aşa cum este.

"Împăratul de la miazăzi se va împunge cu el". Cine este împăratul sudului? Acest împărat trebuie să fie cineva care vine împotriva Romei papale sau a împăratului nordului cu un spirit rău şi împotrivitor, din moment ce se împunge cu el. Nu uităm că aceste evenimente se petrec în dispensaţiunea creştină şi, în acest caz, nu mai putem vorbi despre Roma antică sau Egiptul antic, ci despre Roma papală care devine împăratul nordului, şi despre Egiptul spiritual care devine împăratul sudului. Împăratul sudului, Egiptul spiritual, este fără doar şi poate reprezentarea cea mai clară a ateismului manifestat în timpul Revoluţiei franceze. De aceea, la vremea sfârşitului, când se vor fi împlinit cei 1260 de supremaţie papală, ce se sfârşesc în anul 1798, împotriva ei, a papalităţii, va veni şi o va împunge ateismul francez, care-i administrează o rană de moarte. Că aşa stau lucrurile este arătat în Apocalipsa 11,8. De fapt, Apocalipsa 11,7-11 descrie pe larg evenimentele expuse de înger în Daniel 11,40, prima parte. În Apocalipsa 11,8 ni se spune că cei doi martori, Vechiul şi Noul Testament, vor fi suprimaţi în "piaţa cetăţii celei mari, care în înţeles duhovnicesc (spiritual), se cheamă >Sodoma< şi >Egipt<". 

     ">Cetatea cea mare<, pe ale cărei străzi au fost omorâţi martorii şi unde zac trupurile lor, este Egiptul >spiritual<. Dintre toate popoarele prezentate în istoria biblică, Egiptul a negat cu cea mai mare îndrăzneală existenţa viului Dumnezeu şi s-a împotrivit poruncilor Lui. Nici un monarh nu s-a aventurat într-o răzvrătire mai deschisă şi mai arogantă împotriva autorităţii Cerului cum a făcut-o regele Egiptului. Când i-a fost adusă solia de către Moise, în numele Domnului, Faraon a răspuns cu mândrie: >Cine este Domnul ca să iau seama la glasul Lui şi să las pe Israel să plece? Nu cunosc pe Domnul şi nu voi lăsa pe Israel să plece<. (Exod 5,2). Aceasta înseamnă ateism, iar poporul reprezentat prin Egipt urma să dea glas unei respingeri asemănătoare a pretenţiilor viului Dumnezeu şi urma să manifeste un spirit asemănător de necredinţă şi dispreţ. >Cetatea cea mare< mai este comparată spiritual şi cu Sodoma. Stricăciunea Sodomei în călcarea Legii lui Dumnezeu s-a manifestat îndeosebi în imoralitate. Şi acest păcat urma să fie o caracteristică proeminentă a naţiunii care trebuia să împlinească specificările acestei profeţii.

     După cuvintele profetului, cu puţin înainte de anul 1798, o putere de origine şi caracter satanic urma să se ridice pentru a face război împotriva Bibliei. Şi în ţara în care mărturia celor doi martori avea să fie adusă astfel la tăcere, urma să se manifeste ateismul lui Faraon şi destrăbălarea Sodomei.

     Această profeţie şi-a găsit împlinirea cea mai exactă şi mai izbitoare în istoria Franţei. În timpul Revoluţiei, în anul 1793, >lumea a auzit pentru prima dată despre o adunare de bărbaţi, născuţi şi educaţi în mijlocul civilizaţiei, care-şi asumau dreptul de a conduce una dintre naţiunile cele mai nobile ale Europei, că îşi uneau cu toţii glasul pentru a nega cel mai solemn adevăr pe care îl primeşte sufletul omenesc şi că au renunţat în unanimitate la credinţa şi adorarea lui Dumnezeu<. (Sir Walter Scott, Life of Napoleon, vol.I, cap.17). >Franţa este singura naţiune în dreptul căreia se păstrează raportul autentic că un popor şi-a ridicat mâna în răzvrătire deschisă împotriva Autorului universului. Au existat şi continuă să existe mulţi alţi hulitori, mulţi necredincioşi, în Anglia, în Germania, în Spania şi peste tot; dar Franţa rămâne deosebită în istoria lumii ca fiind singurul stat care, prin hotărârea adunării ei legislative, s-a pronunţat că Dumnezeu nu există şi la auzirea acestei veşti toată populaţia capitalei şi o mare majoritate din alte părţi, atât femei, cât şi bărbaţi, au dansat şi au cântat de bucurie acceptând declaraţia. (Blackwood's Magazine, November 1870).<

     Franţa a prezentat şi caracteristicile care s-au manifestat îndeosebi în Sodoma. În timpul Revoluţiei, s-a manifestat o stricăciune şi o decădere a moralităţii asemănătoare cu aceea care a adus distrugerea asupra cetăţilor din câmpie. Un istoric prezintă laolaltă ateismul şi depravarea Franţei, aşa cum sunt redate în profeţie: >Strâns legată de aceste legi care afectau religia, era aceea care desfiinţa legătura de căsătorie - cel mai sfânt angajament pe care-l pot face fiinţele omeneşti, a cărui durabilitate duce cu toată puterea la consolidarea societăţii - reducând-o la un simplu contract civil cu un caracter trecător, în care cei doi se pot angaja şi pe care îl pot părăsi după bunul lor plac... Dacă demonii s-ar fi apucat să descopere o cale de a distruge cu cel mai mare efect tot ce este venerabil, plăcut, sau permanent în viaţa conjugală şi să obţină în acelaşi timp asigurarea că paguba morală pe care avea de gând să o producă va fi perpetuată de la o generaţie la alta, ei n-ar fi inventat un plan mai cu efect decât degradarea legământului căsătoriei... Sophie Arnoult, o actriţă vestită pentru spiritul ei batjocoritor, a descris căsătoria republicană liberă ca fiind 'sacramentul adulterului'.< (Scott, vol. I, cap. 17). Franţa a prezentat şi caracteristicile care s-au manifestat îndeosebi în Sodoma. În timpul Revoluţiei, s-a manifestat o stricăciune şi o decădere a moralităţii asemănătoare cu aceea care a adus distrugerea asupra cetăţilor din câmpie." Tragedia veacurilor, cap. 15, par. 13-17.

Aşadar, Franţa revoluţionară este împăratul sudului care se împunge cu împăratul nordului sau papalitatea. Napoleon Bonaparte, care la vremea aceea era împăratul Franţei, îl trimite pe generalul Berthier la Vatican şi îl ia prizonier pe papa. Acest lucru se întâmpla în anul 1798. Astfel, papalitatea primeşte rana de moarte după cum ni se spune în Apocalipsa 13,3.

Totodată, ateismul francez a pavat drumul către apariţia comunismului, în fapt o prelungire a ateismului. Esenţa comunismului este că pune statul în locul lui Dumnezeu. Esenţa papalităţii este că aşază instituţia bisericii în locul lui Dumnezeu. Ateismul nu a venit decât ca o reacţie la stricăciunea papalităţii sau a tainei fărădelegii. Satana ştia că nu mai putea continua cu papalitatea, aşa că a pregătit din timp o altă forţă, ateismul, prin care urma să penetreze cel puţin jumătate din Europa. Când stricăciunea morală din interiorul unei puteri îşi ajunge apogeul, atunci din ruinele ei Satana va forma o altă putere prin care va lucra mai departe potrivit ţelurilor lui. Papalitatea devenise emblema creştinismului apostaziat, dar din păcate şi imaginea extrem de deformată, pervertită întru totul despre cum este caracterul lui Dumnezeu! 

Ateismul comunist pune accentul pe câteva principii creştine, printre care ideea proprietăţii comune, dar îl exclude cu totul pe Dumnezeu din societatea în care statul devine ceea ce biserica era pentru papalitate - dumnezeu. Infidelitatea, intelectualismul şi liberalismul, ca forme ale filozofiei ateiste, au ajuns să caracterizeze gândirea răsăriteană, cu accente foarte evidente în cultura şi gândirea occidentală. Astăzi asistăm la un amalgam între filozofia creştină şi cea ateistă, în speţă evoluţionismul, în încercarea capetelor iluminate de a împăca şi capra şi varza!

"Şi împăratul de la miazănoapte se va năpusti ca o furtună peste el, cu care şi călăreţi, şi cu multe corăbii; va înainta asupra ţărilor lui, se va revărsa ca un râu şi le va îneca." Această parte a versetului are de-a face cu vremurile de după anul 1798, în special cu acea perioadă când rana de moarte a papalităţii se vindecă. Cu alte cuvinte, evenimentele descrise în partea a doua a versetului au început să se împlinească, însă împlinirea lor deplină va fi în viitorul apropiat. Motivul este acela că papalitatea, împreună cu statul american şi celelalte state care se vor alia cu papalitatea, nu au ajuns Babilonul cel mare - împăratul nordului - care să lovească definitiv pe împăratul sudului, adică acele forţe împotrivitoare sistemului papal, mai precis ateismul islamic şi orice formă de comunism sau orice spirit de rezistenţă împotriva Babilonului cel mare. 

Ceea ce dă formă Babilonului cel mare este spiritul papalităţii, un spirit de răzbunare, vrăjmăşie şi mândrie. Dar astăzi papalitatea este încă în reconstrucţie a forţelor sale. Ea trebuie să-şi vindece deplin rana înainte de a ataca ateismul sub toate formele, sau mai precis pe oricine şi orice este în opoziţie cu spiritul papal. De reţinut faptul că biserica lui Dumnezeu care va înfrânge Babilonul cel mare, nu este nici împăratul nordului, nici împăratul sudului. De asemenea trebuie să se observe că Babilonul cel mare nu-şi îndreaptă mai întâi atacul împotriva bisericii lui Dumnezeu, care este doar o minoritate, ci se îndreaptă spre împăratul sudului. Babilonul va deveni Babilonul cel mare prin instaurarea chipului fiarei. Unirea dintre protestantismul decăzut, catolicism şi spiritism reprezintă chipul fiarei. O dată cu ridicarea chipului fiarei, care nu este decât o imagine în oglindă sau o reproducere a papalităţii cu caracterul, spiritul şi metodele ei de odinioară, începe şi bătălia Armaghedonului.

Cum a început să se împlinească această a doua parte a versetului astăzi, ca o etapă premergătoare pentru împlinirea ei deplină în viitorul apropiat? Totul a început o dată cu căderea comunismului la sfârşitul anilor '80 în ţările din Europa de Est. Spiritul Babilonului, ce se află în opoziţie făţişă cu cel al ateismului comunist şi islamic, s-a prăvălit ca o furtună peste Europa de Est spulberând comunismul. Termenul "furtună" arată aviditatea Babilonului de a-şi însuşi puterea politică a împăratului sudului - ţările comuniste - pe calea armelor sau prin forţă, sau prin lovitură de stat. Exemplul României este elocvent în acest sens. Următorul pas pentru acapararea lumii şi aducerea ei sub stăpânire papală a fost incursiunea armată a Statelor Unite, ca putere politică şi militară de excepţie ce în viitor va sprijini fără echivoc papalitatea, în lumea islamică. Singurul ţepuş ce se mai află în coasta împăratului nordului este islamul. Astfel, Babilonul se pregăteşte pentru bătălia Armaghedonului, pentru hegemonie mondială. Carele, călăreţii şi corăbiile reprezinte prea bine, pentru început, armele de atac, de război, aşa cum s-a văzut la căderea comunismului şi aşa cum observăm la cucerirea islamului. Mai întâi se folosesc armele de război pentru anihilarea spiritului de rezistenţă al împăratului sudului. Apoi, pentru supunerea lui eficientă vor fi folosite minunile prin puterea spiritismului. Acest lucru va da putere bisericilor care vor acapara puterea statului. Când vor începe aceste minuni, atunci se va cunoaşte că Babilonul cel mare a fost făurit. Apocalipsa 13,13.14. 

Este de aşteptat, deci, ca în viitorul apropiat să vedem cum toate ţările islamice, dar şi China, Rusia, Cuba, Vietnam, Coreea de Nord, etc. să joace după politica Babilonului. Acest adevăr trebuie luat ca o realitate care chiar va avea loc, în pofida "ameninţărilor" de tot soiul ale Rusiei, Coreei de Nord sau Statului Islamic. Rusia ca şi islamul fundamentalist vor fi îngenuncheate şi vor deveni parte a Babilonului cel mare. Profeţia este cât se poate de clară în această privinţă şi se va împlini întocmai. Influenţa mondială a Statelor Unite, ca putere politică, economică şi militară, exact ce are nevoie papalitatea pentru a-şi vindeca pe deplin rana primită prin ateismul francez, va juca un rol decisiv în aducerea pe aceeaşi linie a tuturor ţărilor de pe mapamond, fără excepţie, astfel încât "toţi au acelaşi gând şi dau fiarei puterea şi stăpânirea lor". Apocalipsa 17,13. Aducerea la îndeplinire a acestui deziderat are loc în două moduri: prin eliminarea ori supunerea tuturor acelora care se împotrivesc autorităţii omului fărădelegii, şi prin unirea tuturor puterilor de pe pământ, civile, religioase, etc., într-un singur gând. ">Toţi au acelaşi gând<. Va fi o unire mondială, o mare armonie, o confederaţie a forţelor lui Satana. >Şi dau fiarei puterea şi stăpânirea lor<. Astfel se dă pe faţă aceeaşi putere arbitrară şi opresivă împotriva libertăţii religioase, a libertăţii de a aduce închinare lui Dumnezeu potrivit dictatelor conştiinţei, aşa cum a fost manifestată de papalitate când, în trecut, a persecutat pe aceia care au îndrăznit să refuze în a se conforma riturilor religioase şi ceremoniilor romanismului." SDA Bible Commentary, vol. 7, pag. 983.

41. Va intra şi în ţara cea minunată, şi zeci de mii vor cădea. Dar Edomul, Moabul şi fruntaşii copiilor lui Amon vor scăpa din mâna lui. 

Următorul pas pe care-l face Babilonul spiritual, ca împărat al nordului, este acela că intră "şi în ţara cea minunată". Întrebarea este: Pe cine reprezintă ţara cea minunată? În nici un caz nu poate fi Israelul fizic deoarece conform profeţiei este despărţit de favoarea lui Dumnezeu încă din anul 34 d.Hr., invadat fiind de către urâciunea pustiirii care-l ţine sub stăpânire şi astăzi. Daniel 9,26.27. Nu putem interpreta geografic elementele cuprinse între versetele 40 şi 45, ci mai degrabă trebuie să folosim metoda interpretării simbolice sau spirituale. Ea este metoda corectă. De aceea, ţara cea minunată nu poate fi alta decât poporul spiritual al lui Dumnezeu, biserica Sa din vremea din urmă. Ţara cea minunată este minunată doar prin prezenţa Dumnezeirii, or Israel nu mai are o astfel de prezenţă astăzi şi nu va beneficia de ea nici în viitor pentru a deveni iarăşi poporul fizic al lui Dumnezeu. Doar acolo unde se află prezenţa lui Dumnezeu găsim şi ţara cea minunată. Această ţară, după cum am spus, este biserica Sa de pe pământ care beneficiază de prezenţa lui Dumnezeu.

Dar profeţia spune că Babilonul va intra în ţara minunată. Ce înseamnă acest lucru? Babilonul are o capacitate formidabilă de a penetra totul cu spiritul său pustiitor. De aceea, Babilonul spiritual prin spiritul şi prin învăţăturile rătăcite şi stricăcioase se infiltrează în biserica lui Dumnezeu. Aliatul de seamă al diavolului, deşi fără ştiinţa lor, sunt fecioarele neînţelepte. Timpul când au loc toate aceste evenimente cuprinse în acest verset este perioada laodiceană. Întotdeauna spiritul şi învăţăturile Babilonului infiltrate în biserica adevărată au condus-o de-a lungul veacurilor la apostazie şi cădere. Până şi învăţăturile clare adventiste au fost pângărite şi lipsite de orice putere de către spiritul Babilonului, fapt care a condus Biserica Adventistă la o cădere spirituală gravă, marca laodiceanismului. Această decădere evidentă s-a accentuat o dată cu trecerea timpului până astăzi. Cu toate acestea, apostazia încă nu este deplină. Intrarea Babilonului cel mare în "ţara cea minunată" va fi simţită cel mai deplin în cadrul ploii târzii, când îşi îndreaptă atacul numai înspre adevărata biserică a lui Hristos - fecioarele înţelepte care au credinţa lui Hristos, neprihănirea Sa, ca principiu viu şi activ în viaţa lor, şi prezenţa Duhului Sfânt.

"… şi zeci de mii vor cădea." Este un adevăr care ne descoperă căderea fecioarelor nechibzuite, care nu pot trece încercările impuse de icoana fiarei în timpul ploii târzii! Această profeţie ia în vizor mediul adventist cu totul, întrucât chiar aici, în interiorul adventismului, se află ţara cea minunată, mai înainte de a fi întregită prin majoritatea credincioşilor adevăraţi şi vii ai lui Dumnezeu care se află încă în Babilon şi care se vor alătura fecioarelor înţelepte, rezultând astfel faimoasa biserică a celor 144.000 de credincioşi fără păcat!! Întreg adventismul va fi zguduit aşa cum prea puţini credincioşi adventişti îşi imaginează astăzi! Mai întâi, prin glasul marii strigări auzit de pe buzele celor mai umili credincioşi aşteptători, plini de Duhul Sfânt, şi mai apoi prin ameninţările îngrozitoare ale icoanei fiarei la adresa glasului mustrător. Când icoana fiarei va sufla ameninţare peste tot, toţi acei adventişti care nu au haina neprihănirii lui Hristos, vor întări rândurile Babilonului cel mare. Aceştia vor fi o majoritate covârşitoare, şi vor deveni totodată trădătorii cauzei lui Dumnezeu şi cei mai aprigi duşmani ai fecioarelor înţelepte, pe care le cunosc foarte bine. Dar, locul lor va fi luat de edomiţii, moabiţii şi amoniţii spirituali!!!

Deci, pe cine reprezintă Edomul, Moabul şi Amon în această profeţie? Edomiţii au fost descendenţii lui Avraam. De fapt, erau copiii lui Esau, fiul lui Isaac. Moab şi Amon au fost fiii lui Lot născuţi cu fiicele sale, după distrugerea Sodomei. Vezi Geneza 19,31-38. Fiindcă Edom, Moab şi Amon se trag din aceeaşi familie, a lui Avraam, înseamnă că replica sau copia lor spirituală trebuie să aibă aceeaşi moştenire comună spirituală cu adevărata biserică a lui Dumnezeu de astăzi, dar care au apostaziat cândva de la adevărul cel viu, devenind aprigi duşmani ai acelora care au rămas loiali lui Dumnezeu. De aceea, şi pe baza acestui fapt, Edom, Moab şi Amon îi reprezintă pe protestanţi. Când ploaia târzie cade şi se face simţită în lume prin biserica lui Dumnezeu, mulţi dintre protestanţi şi chiar dintre "fruntaşii" lor, adică pastorii şi învăţătorii lor, vor ieşi din rândurile apostaziei şi vor veni de partea adevăratului popor al lui Dumnezeu. Aceştia formează majoritatea bisericii lui Hristos aflată în Babilon, iar împreună cu fecioarele înţelepte, adevăraţii aşteptători ai lui Dumnezeu, aceia care sunt văzuţi mergând pe cărăruia aşteptătorilor, vor alcătui biserica triumfătoare - cei 144.000. Pe frunţile lor scrie: Desăvârşire, cele dintâi roade ale lui Dumnezeu!, căci ei vor face dovada că în cele mai neprielnice condiţii se poate trăi fără păcat, că legea cea sfântă şi dreaptă a lui Dumnezeu poate fi respectată şi trăită în orice condiţii!

     "Cu toată decăderea larg răspândită a credinţei şi a evlaviei, în aceste biserici sunt şi urmaşi adevăraţi ai lui Hristos. Înainte de revărsarea finală a judecăţilor lui Dumnezeu peste pământ, în mijlocul poporului lui Dumnezeu va avea loc o aşa reînviorare a evlaviei de la început, cum nu s-a mai văzut din timpurile apostolice. Duhul şi puterea lui Dumnezeu vor fi revărsate peste copiii Săi. În vremea aceea, mulţi se vor despărţi de bisericile acelea în care dragostea pentru lume a luat locul iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de Cuvântul Său. Mulţi, atât slujitori, cât şi laici, vor primi cu bucurie acele adevăruri mari pe care Dumnezeu le-a rânduit să fie vestite în vremea aceea, pentru a pregăti un popor pentru a doua venire a Domnului." Tragedia veacurilor, cap. 27, par. 8.

     "Cu tot întunericul spiritual şi îndepărtarea de Dumnezeu care există în bisericile care compun Babilonul, majoritatea adevăraţilor urmaşi ai lui Hristos se găsesc încă în ele. Sunt mulţi dintre ei care n-au auzit niciodată adevărurile deosebite pentru acest timp. Nu puţini sunt aceia care sunt nemulţumiţi de starea lor actuală şi doresc după o lumină mai clară. Ei caută în zadar chipul lui Hristos în bisericile din care fac parte. Când aceste biserici se vor depărta din ce în ce mai mult de adevăr şi se vor uni mai strâns cu lumea, deosebirea dintre cele două clase se va mări şi se va încheia în cele din urmă cu despărţirea. Va veni vremea când aceia care îl iubesc pe Dumnezeu mai presus de orice nu vor mai putea rămâne în legătură cu unii care sunt >iubitori de plăceri mai mult decât iubitori de Dumnezeu; având o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea.<" Tragedia veacurilor, cap. 21, paragraful 2 de la sfârşit.

42. Îşi va întinde mâna peste felurite ţări şi nici ţara Egiptului nu va scăpa.

43. Ci se va face stăpân pe vistieriile de aur şi de argint şi pe toate lucrurile scumpe ale Egiptului. Libienii şi etiopienii vor veni în alai după el. 

Aceste două versete vorbesc despre puterea extraordinară pe care o are Babilonul asupra lumii. Spiritul Babilonului şi învăţăturile lui sunt răspândite în lumea întreagă; nimeni nu scapă, cu excepţia "celor aleşi". Egiptul după cum am văzut este simbol pentru puterea ateismului, comorile de aur şi de argint înseamnă orice formă de bogăţie cunoscută de către oameni, iar libienii şi etiopienii, ca fraţi de sânge ai Egiptului antic, reprezintă în era creştină ţările idolatre păgâne care nu au auzit şi nu cunosc Evanghelia lui Isus Hristos. Dar şi aici va deveni stăpân prin influenţă şi politică Babilonul sau papalitatea. De aceea, versetele respective ne vorbesc despre o stăpânire globală a Babilonului.

Absolut toţi oamenii de pe mapamond, cu excepţia fecioarelor înţelepte şi a majorităţii copiilor lui Dumnezeu care încă sunt în Babilon, i se vor închina. "Şi toţi locuitorii pământului i se vor închina, toţi aceia al căror nume n-a fost scris în cartea vieţii Mielului, junghiat de la întemeierea lumii." Apocalipsa 13,8. (K.J.V. Bible). Pe de altă parte, se poate spune că mamona este zeul înaintea căruia se închină împăratul nordului. Puterea banilor este formidabilă; ea va fi folosită împotriva poporului lui Dumnezeu. Toate resursele Egiptului spiritual vor fi puse la dispoziţia Babilonului cel mare, căci şi Egiptul cu tot ceea ce-l reprezintă va intra în componenţa marelui Babilon apostat. Profeţia este foarte clară în acest sens. Vezi Apocalipsa 18. Ce mijloace va folosi împăratul nordului pentru a se face stăpân pe întregul pământ? El va folosi, după cum am văzut, puterea militară, apoi va face uz de puterea persecuţiei, va folosi puterea amăgirii sau spiritismul o dată cu decretul duminical, şi-n ultimă instanţă se foloseşte de puterea marilor bogăţii, precum şi de poziţie, putere pe care de altfel a folosit-o ca mijloc de ispitire a lui Isus în pustie. Acolo unde poate, Babilonul cumpără cinstea şi integritatea oamenilor cu mulţi bani şi cu poziţii.

Acum, demn de remarcat este un adevăr extraordinar. În timpul lui Nebucadneţar, Babilonul a atacat mai întâi Egiptul, după care s-a întors împotriva Israelului apostaziat, apoi a atacat toate celelalte ţări pe care le-a integrat în vastul imperiu, şi abia la urmă Babilonul s-a confruntat direct cu biserica adevărată a lui Dumnezeu - Daniel, cei trei prieteni şi alţi iudei, adevăraţi copii ai lui Dumnezeu. Acest model de lucru al Babilonului se repetă în versetele 40 la 45. Babilonul nu se dezminte. Mai întâi, atacă pe împăratul sudului sau Egiptul spiritual - ateismul, comunismul şi islamul, după care se va îndrepta asupra Israelului apostaziat - protestantismul şi adventismul apostaziat, apoi se îndreaptă spre toate ţările păgâne de pe glob unde predomină idolatria, şi abia apoi urmează adevărata biserică a lui Dumnezeu - rămăşiţa. De aici înţelegem că preocuparea principală a Babilonului în distrugerea împăratului sudului este aceea de a ataca pe toate flancurile, erodând încetul cu încetul, dar sigur, tot ce ţine de ateism şi idolatrie. Apoi când va deveni stăpân pe pământ prin câştigarea protestantismului şi adventismului contrafăcut de partea sa, toţi i se vor închina "mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi" (Apocalipsa 13,16), mai puţin copiii lui Dumnezeu. 

Ca şi Nebucadneţar, Babilonul modern nu are habar de existenţa adevăratei biserici a lui Dumnezeu, sau îi este prea puţin cunoscută. 

     "Am văzut că biserica cu numele şi adventiştii cu numele, asemenea lui Iuda, ne vor trăda catolicilor pentru a căpăta influenţă împotriva adevărului. Sfinţii vor fi la vremea aceea un popor obscur, prea puţin cunoscut catolicilor; însă bisericile şi adventiştii cu numele care cunosc credinţa şi obiceiurile noastre (deoarece ne-au urât din cauza Sabatului, pentru că nu-l puteau combate ca netemeinic) îi vor trăda pe cei sfinţi şi-i vor turna catolicilor ca fiind aceia care nesocotesc instituţiile oamenilor; adică faptul că ei păzesc Sabatul şi nesocotesc duminica.

     Atunci, catolicii ordonă protestanţilor să înainteze în lucrarea lor, şi emit un decret ca toţi cei care nu păzesc ziua întâi a săptămânii, în locul zilei a şaptea, să fie omorâţi. Şi catolicii, al căror număr este foarte mare, îi vor sprijini pe protestanţi. Catolicii îşi vor oferi puterea icoanei fiarei. Iar protestanţii se vor munci, după cum s-a muncit şi mama lor înainte, să-i distrugă pe cei sfinţi. Dar înainte ca decretul lor să aducă rod, sfinţii vor fi eliberaţi prin vocea lui Dumnezeu." Spalding and Magan Collection, pag. 1. 

Nebucadneţar spunea despre Babilon: "Oare nu este acesta Babilonul cel mare pe care mi l-am zidit eu, ca loc de şedere împărătească, prin puterea bogăţiei mele şi spre slava măreţiei mele?" Daniel 4,30. Aproape aceleaşi cuvinte sunt repetate de către Babilonul cel mare, când devine cel mare, o dată cu emiterea decretului duminical: "Şed ca împărăteasă, nu sunt văduvă şi nu voi şti ce este tânguirea!" Apocalipsa 18,7. După cum Babilonul antic a căzut pentru totdeauna, tot astfel şi Babilonul cel mare se va prăbuşi pentru totdeauna, pentru ca niciodată să nu se mai ridice. "Pe cât s-a slăvit pe sine însăşi, şi s-a desfătat în risipă, pe atât daţi-i chin şi tânguire! Pentru că zice în inima ei: >Şed ca împărăteasă, nu sunt văduvă şi nu voi şti ce este tânguirea!< Tocmai pentru aceea, într-o singură zi vor veni urgiile ei: moartea, tânguirea şi foametea. Şi va fi arsă de tot în foc, pentru că Domnul Dumnezeu, care a judecat-o, este tare. Şi împăraţii pământului, care au curvit şi s-au dezmierdat în risipă cu ea, când vor vedea fumul arderii ei, o vor plânge şi o vor boci. Ei vor sta departe, de frică să nu cadă în chinul ei, şi vor zice: >Vai! vai! Babilonul, cetatea cea mare, cetatea cea tare! Într-o clipă ţi-a venit judecata!" Apocalipsa 18,7-10.

După cum putem vedea, împăratul nordului atacă frontal astăzi, chiar prin arme şi prin politică, ateismul islamic, deoarece comunismul aproape că deja a fost înglobat de către Babilon. În paralel cu aceasta ofensiva împotriva protestantismului şi adventismului apostaziat continuă până la alipirea lor definitivă de Babilon. Mijlocul folosit nu este forţa, ci vinul Babilonului, amăgirea şi banii. Spiritul laodicean este puntea de legătură cu acestea! Se va vedea mai bine în viitorul apropiat. Influenţa ecumenică cu spiritul ei pretins creştin, la care se adaugă învăţăturile false, babiloniene, a pătruns deja în protestantism şi adventism de multă vreme. Însă nu se poate vorbi deocamdată de unire mondială, de o confederaţie a forţelor lui Satana. În acelaşi timp, se acţionează şi pe alt front, şi anume stăpânirea tuturor ţărilor idolatre prin forţă, sau prin învăţăturile rătăcite ale religiei Babilonului. Apoi va urma biserica lui Dumnezeu, dar numai după ce va fi emis decretul duminical, atunci când începe să se facă auzită marea strigare.

44. Dar nişte zvonuri venite de la răsărit şi de la miazănoapte îl vor înspăimânta, şi atunci va porni cu o mare mânie ca să prăpădească şi să nimicească cu desăvârşire pe mulţi. 

Cum pot nişte zvonuri să înspăimânte Babilonul? După cum glasul lui Dumnezeu i-a vorbit lui Nebucadneţar înştiinţându-l despre luarea din mâinile sale a împărăţiei vreme de şapte ani, tot astfel marea strigare sau glasul lui Dumnezeu prin biserica Sa adevărată va înştiinţa Babilonul cel mare de toate nelegiuirile lui. Zvonurile "de la răsărit şi de la miazănoapte" reprezintă marea strigare în puterea ploii târzii. Mesajul acesta vine din sanctuarul ceresc, ca şi întreita solie îngerească. Cu alte cuvinte, poartă amprenta lui Dumnezeu şi este cel mai puternic mesaj adresat vreodată de Dumnezeu oamenilor de pe pământ! Doar marea strigare poate înspăimânta Babilonul cel mare sau împăratul nordului. Apocalipsa 18,1-5; 14,8-12. Acest verset arată cum împăratul nordului conştientizează faptul că o mică rămăşiţă îi stă împotrivă prin alt Spirit, Duhul Sfânt, şi prin Evanghelia lui Isus Hristos, Sabatul fiind acela care face net deosebirea. Acest lucru obligă Babilonul cel mare să recurgă la forţă, la persecuţie, exact aşa cum a făcut Nebucadneţar cu cei trei tineri evrei şi papalitatea prin cruciade şi Inchiziţie în Evul Mediu. De aceea se spune că "va porni cu o mare mânie, ca să prăpădească şi să nimicească cu desăvârşire pe mulţi". Marea strigare are caracter mondial, ea vine "de la răsărit şi de la miazănoapte". Ceea ce s-a petrecut cu Babilonul când Cir cel Mare l-a cucerit, tot la fel se va întâmpla cu Babilonul cel mare când Hristos va veni de la răsărit. Cum va încerca să contracareze împăratul nordului marea strigare? Ne-o spune ultimul verset al capitolului.

45. Îşi va întinde corturile palatului său între mare şi muntele cel slăvit şi sfânt. Apoi îşi va ajunge sfârşitul, şi nimeni nu-i va fi într-ajutor.

Din cauza marii strigări sau a prezentării Evangheliei prin puterea colosală a Duhului Sfânt în puterea ploii târzii, Babilonul cel mare "îşi va întinde corturile palatului său între mare şi muntele cel sfânt". Ce înţeles are acest lucru? În primul rând, limbajul este simbolic. Pe pământ nu se află nici un munte slăvit şi sfânt. Totuşi despre acest munte ne vorbeşte Dumnezeu în Daniel 2,35.44. Muntele în simbolistica Bibliei înseamnă o împărăţie. Versetul 44 nu este decât traducerea versetului 35 din Daniel. Acum, o împărăţie poate fi neprihănită sau coruptă, stricată. În Daniel 11 împărăţia este sfântă, slăvită sau glorioasă, ceea ce înseamnă că se aplică împărăţiei lui Dumnezeu. De aceea, "muntele cel slăvit şi sfânt" este împărăţia veşnică a lui Dumnezeu.

Biserica lui Dumnezeu de pe pământ la vremea aceea este parte a acestei împărăţii şi o reprezintă. Ce reprezintă marea sau apele conform Bibliei? Apele sau marea reprezintă o mulţime mare de oameni. "Apoi mi-a zis: >Apele pe care le-ai văzut pe care şade curva, sunt noroade, gloate, neamuri şi limbi." Apocalipsa 17,15.

"…corturile palatului său" înseamnă împărăţia Babilonului cel mare spiritual. Prin urmare, Babilonul cel mare depune ultimul efort de a se interpune între împărăţia lui Dumnezeu, reprezentată de biserica rămăşiţei, şi oameni. O paralelă a acestei profeţii o găsim în Apocalipsa 13,15-18. Acest lucru înseamnă că Babilonul cel mare, prin icoana fiarei, doreşte să combată pe Dumnezeul prezentat de către mica rămăşiţă loială lui Dumnezeu folosind toate amăgirile, dar nu în ultimul rând şi ameninţări, amenzi, închisoare, şi ultima şi cea mai teribilă armă - prigoana. Dumnezeul prezentat de către copiii lui Dumnezeu este Isus Hristos cel răstignit, Sabatul cel viu, care se află în contrast cu dumnezeul lumii acesteia înaintea căruia se închină Babilonul cel mare. De aceea Lucifer depune tot efortul să distrugă mica rămăşiţă, să anihileze cumva marea strigare şi să se declare dumnezeu pe pământ, care primeşte închinare de la toţi oamenii. Ţinta dintotdeauna a lui Lucifer, după căderea sa, a fost aceea de a lua locul lui Hristos în minţile tuturor oamenilor. Acest ultim verset nu este practic decât descoperirea unui adevăr extraordinar, şi anume efortul final al diavolului prin papalitate de a înlocui în minţile oamenilor pe Dumnezeul cerului, Creatorul universului. Armaghedonul este înfăţişat foarte bine în acest ultim verset. Întinderea corturilor presupune şi este de fapt o mare luptă, titanică, Armaghedonul. Apocalipsa 13-19; Tragedia veacurilor, cap. Timpul strâmtorării.

"Apoi îşi va ajunge sfârşitul, şi nimeni nu-i va fi într-ajutor." Cum îşi va ajunge sfârşitul? "În vremea aceea se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceasta. Dar în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, şi anume oricine va fi găsit scris în carte." Daniel 12,1.