"Hristos este sfârşitul Legii"

Legea lui Dumnezeu a fost şi este în continuare mărul discordiei pentru Lucifer, întrucât el este prima fiinţă care a denunţat-o ca fiind un jug al robiei, ţinta sa supremă fiind distrugerea ei. Astfel, la rădăcina războiului Armaghedon se află chiar disputa legată de legea lui Dumnezeu. "Lucifer... căuta să desfiinţeze Legea lui Dumnezeu. El susţinea că fiinţele necăzute ale cerului sfânt nu au nevoie de Lege, ci sunt capabile să se conducă singure şi să-şi păstreze o integritate nepătată." Adevărul despre îngeri, cap. Originea răului, subcap. Lui Lucifer i-a fost dat timp ca să-şi dezvolte principiile, par. 5. "Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei, dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer." Apocalipsa 12,7.8. "Atunci când lupta era foarte aproape de încheiere în ceruri, marele uzurpator a continuat să se îndreptăţească. Când s-a anunţat că el, împreună cu toţi simpatizanţii lui trebuie expulzaţi din locaşurile fericirii, conducătorul răzvrătit a mărturisit cu neruşinare dispreţul faţă de Legea Creatorului. El a repetat susţinerea lui, cum că îngerii nu au nevoie de control, ci trebuie lăsaţi să-şi urmeze propria lor voinţă, care îi va călăuzi întotdeauna bine. El a denunţat rânduielile divine ca fiind o restricţie a libertăţii lor şi a declarat că planul lui era de a desfiinţa Legea; că, eliberaţi de restricţiile acesteia, oştirile cereşti puteau pătrunde într-o stare existenţială mai înaltă, mai glorioasă." Adevărul despre îngeri, cap. Originea răului, subcap. Îngerii apar înaintea Tatălui, par. 2

Toată această stare de spirit şi împotrivire făţişă şi neruşinată faţă de legea iubirii divine, au devenit marca acestui pământ. De fapt, această lege înseamnă în sens real şi absolut libertate; libertate faţă de necazuri, suferinţă, boală, libertate faţă de nefericire, tristeţe şi, în cele din urmă, faţă de moarte. Nici una dintre fiinţele create care nu au pierdut neprihănirea, deci care nu au căzut în păcat, nu au ieşit din sfera libertăţii şi armoniei cu Dumnezeu. Principiile legii lui Dumnezeu îşi găsesc izvorul şi sunt totodată esenţa naturii lui Dumnezeu, ele fiind o transcriere exactă a caracterului Său sublim. Din acest motiv, posibilitatea şi potenţiala apariţie a unor fiinţe inteligente, toate după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, traduse în practică prin puterea creatoare a lui Dumnezeu, trebuiau să conţină în sine şi existenţa unei măsuri care să facă de dorit vieţuirea pentru respectivele fiinţe inteligente, astfel încât existenţa în sine, puterea de a trăi să fie ceva plăcut, de dorit şi o bucurie fără margini, adică acel ceva pe care îl simte în mod continuu chiar Dumnezeu.

Această măsură presupunea nişte principii morale înalte, frumos alcătuite care trebuiau să caracterizeze în mod permanent mintea fiinţelor inteligente. Modul lor de gândire trebuia să reflecte slava Creatorului şi tot ceea ce cuprinde dragostea, adevărul, bunătatea, mila, dreptatea, cinstea, adică, într-un cuvânt, toate roadele Duhului Sfânt. Aceste principii alcătuiau însăşi legea vieţii, care înseamnă să îl iubeşti pe Dumnezeu cu toată puterea ta, cu tot cugetul tău, cu toată inima ta, şi să iubeşti pe semenul tău ca pe tine însuţi. În aceste două mari principii se cuprinde chiar esenţa caracterului lui Dumnezeu sau slava divină. Fără aceste principii viaţa nu mai poate fi viaţă, adică o oglindă a modului de a fi şi de a trăi al lui Dumnezeu.

Ceea ce am căutat să subliniez este faptul că legea lui Dumnezeu este o descoperire a principiului existenţei în sine, a felului cum trebuie să se manifeste orice fiinţă creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Nu există o lege scrisă în cer şi nici sub scaunul de domnie al lui Dumnezeu, întrucât de legea scrisă şi adaptată la nevoile lor au trebuinţă doar fiinţele păcătoase, adică noi, pământenii. Legea lui Dumnezeu este chiar legea vieţii, şi este întipărită în sufletul şi în mintea tuturor fiinţelor create necăzute în păcat. În termeni practici legea lui Dumnezeu este susţinătorul vieţii; ea nu dă viaţă, ci doar o întreţine. Viaţa, ca energie divină sub formă de puls continuu, vine doar de la Dumnezeu. Pentru ca să ne putem bucura de viaţă din plin, atunci ea trebuie să aibă ca temelie pentru modul ei de desfăşurare o lege. Fiecare dintre toate făpturile inteligente nepăcătoase a personalizat, ca să zic aşa, şi şi-a pus amprenta asupra capsulei vieţii proprii în felul caracteristic tuturor talentelor şi capacităţilor cu care a fost dotată de Creator. Însă, modul de manifestare a vieţii, conform personalităţii fiecăruia, se face doar în parametrii subliniaţi de legea lui Dumnezeu, care-i stă la bază. Asta face ca existenţa în sine să devină permanentă, veşnică, infinită, iar dezvoltarea caracterului de asemenea.

Când Lucifer a nutrit în mod nesăbuit poziţia şi puterea Fiului lui Dumnezeu, atunci este scris că a început în el un proces ireversibil de corupţie, de stricăciune a înţelepciunii şi frumuseţii lăuntrice acumulate până la momentul acela. Asta se traduce cu pervertirea propriei libertăţi şi cu o dezordine în propriul fel de a gândi şi imagina. Altfel spus, el a încălcat principiile legii lui Dumnezeu, care făceau din viaţa lui un frumos şi un tot armonios numite chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Frumosul începea să devină urât, iar armonia cu Dumnezeu să se frângă, din cauza propriei imaginaţii pervertite. "Ajunseseşi la cea mai înaltă desăvârşire, erai plin de înţelepciune şi desăvârşit în frumuseţe... Ţi s-a îngâmfat inima din pricina frumuseţii tale, ţi-ai stricat înţelepciunea cu strălucirea ta." Ezechiel 28,12.17.

Prin călcarea legii divine mintea devine un univers stricat, cu un uriaş potenţial îndreptat spre orice formă de rău imaginată şi gândită, fără prezenţa duioasă a Duhului Sfânt. A pierde mintea lui Dumnezeu, felul de gândire al lui Dumnezeu şi implicit slava Sa - caracterul Său, subliniat frumos şi viu de legea dragostei sau legea libertăţii, înseamnă a pierde sensul vieţii veşnice, armonia şi bucuria de a trăi şi a fi ca Dumnezeu din punct de vedere moral şi spiritual, înseamnă practic a pierde totul, inclusiv viaţa. Înseamnă să accepţi din cauza unei încăpăţânări hotărâte şi vehemente o stare de tulburare interioară permanentă, un veritabil război prin care mintea este continuu hărţuită de gânduri negre, incontrolabile. Imaginaţia devine bolnavă, iar prejudecăţile şi insinuările un mediu natural al minţii slăbite de păcat. Toţi devin dintr-o dată o ameninţare pentru tine. Cu toate acestea, aroganţa te face să crezi că totul îţi poate aparţine, că poţi avea stofă de stăpân suprem. Exact aceasta i s-a întâmplat lui Lucifer, şi exact această stare de spirit a cărat-o pe pământ impregnând mintea omului, când acesta a acceptat sugestiile sale meschine şi viclene. A ajuns, din nefericire, felul caracteristic al naturii omeneşti corupte de păcat.

Nici un om nu se naşte cu mintea lui Hristos, deci cu caracterul Său. Toţi ne naştem vinovaţi, sub condamnarea legii lui Dumnezeu. Pentru a pune în evidenţă hidoşenia păcatului, Dumnezeu a găsit cu cale să aştearnă în scris principiile legii divine sub forma a zece precepte sau porunci morale, care ating absolut toate aspectele vieţii, şi interioare şi exterioare. Astfel, legea care stă la temelia tronului lui Dumnezeu şi care este principiul motor al existenţei oricărei fiinţe inteligente necăzute în păcat, a ajuns să fie dată în formă scrisă, pe două table de piatră, cu scopul de a deveni, pe un pământ ros de păcat, norma neschimbătoare a adevărului şi dreptăţii la care să se raporteze toţi oamenii şi prin care să îşi măsoare toate faptele. Păcatul şi neascultarea continuă a omului a făcut necesară existenţa legii lui Dumnezeu şi în formă scrisă. Ea a venit practic ca o adăugare "din pricina călcărilor de lege", Galateni 3,19. Adică ea a devenit o necesitate, fiind adaptată pentru condiţia omului păcătos prin introducerea unor precepte pentru a întâmpina toate nevoile omului căzut în păcat. Aşa a apărut legea celor zece precepte sau porunci, aşa cum este ea consemnată şi cunoscută în Exod 20.

     "Legea lui Dumnezeu exista înainte ca omul să fi fost creat. Îngerii erau conduşi de ea. Satana a căzut pentru că a încălcat principiile guvernării lui Dumnezeu. După ce i-a creat pe Adam şi Eva, Dumnezeu le-a făcut cunoscut Legea Sa. Nu a fost scrisă atunci, ci le-a fost repetată de Iehova...
     Principiile celor Zece Porunci existau înainte de cădere şi aveau un caracter potrivit unei categorii de fiinţe sfinte. După cădere, principiile nu au fost schimbate, ci au fost date în plus şi alte precepte, pentru a veni în întâmpinarea omului în starea lui căzută." Istoria mântuirii, cap. Legea lui Dumnezeu, subcap. Legea veşnică a lui Dumnezeu, par. 1, 2.

Sunt câteva lucruri importante pe care trebuie să le ştim în legătură cu legea scrisă, care în principiile ei este imuabilă şi veşnică. Această lege subliniază mai degrabă neprihănirea sau o stare sufletească ireproşabilă pe care ar trebui să o deţină orice muritor, dar pe care în realitate nu o are, fiindcă nu se naşte cu ea. Prin ea, Dumnezeu ne descoperă cum ar trebui să fim noi din punct de vedere moral, ea fiind oglinda sau întruchiparea caracterului Celui sfânt. Nenorocirea cea mare este că nici un om nu poate fi aşa cum cere această lege. Acest fapt în sine, totuşi, nu este deloc rău după cum vom vedea. Menirea ei este să descopere toată urâţenia păcatelor în care ne complacem fie cu plăcere, fie cu neplăcere.

Ea pur şi simplu ne condamnă în absolut toate privinţele. Nu ne putem disculpa sub nici o formă în faţa acestei legi. Nici o faptă bună, ca străduinţă pentru răscumpărarea vreunui păcat, nu poate ajunge la nivelul sau standardul perfecţiunii cerut de această lege. Ea nu poate fi împlinită făcând fapte bune, căci cum ar putea săvârşi omul păcătos fapte bune, câtă vreme inima lui este mânjită şi plină de păcat şi stricăciune? Dumnezeu nu ne-a dat această lege scrisă pentru ca noi să întreprindem ceva la un moment dat, astfel încât să o putem împlini sau respecta în toate privinţele şi cerinţele ei. Ceva care este întruchiparea sfinţeniei Lui, pentru omul păcătos, nu poate fi cu nici un chip respectat sau păzit de el. Scopul existenţei sale în formă scrisă nu este acesta şi nu a fost niciodată. De la această lege nu putem căpăta nimic, nici măcar aplauze pentru eforturile noastre de a fi pe placul ei, ca să nu mai vorbim de iertare.

O lege scrisă demonstrează şi este dovada vie a prezenţei răului ori a unui viitor potenţial rău. Acolo unde nu există fărădelege, nu pot exista reglementări în formă scrisă, deci legi, căci nimeni nu se gândeşte să facă răul. Acest fapt este adevărat în ce priveşte lumea de sus, a îngerilor sau a inteligenţelor care populează nenumăratele planete din alte sisteme solare şi galaxii. Deci, prezenţa legii lui Dumnezeu în formă scrisă aici pe pământ, aşa cum a fost dată la Sinai de către Dumnezeu, fiind scrisă chiar cu degetul Său, are menirea de a numi fărădelegea sau păcatul cu numele lui adevărat şi totodată de a fi un scut pentru cei ce nu vor să înfăptuiască răul. Întrucât în om nu se mai află neprihănirea sau slava lui Dumnezeu, ci păcatul sau vrăjmăşia ce nu poate fi supusă nici măcar de Dumnezeu, atunci este evident că nici principiile legii divine nu se mai află în el. Ceea ce înseamnă că omul nu mai poate înfăptui binele sub nici o formă, dacă nu este ajutat de o putere din afara lui care să-l facă în stare să redevină bun şi sfânt.

Aşa că Dumnezeu a aşezat un reper, o lege morală neschimbătoare, la care omul păcătos să se raporteze spre a realiza în ce stare se află. Problema este că această lege, deşi este un dreptar al adevărului şi dreptăţii, condamnă omul în starea lui. Îl declară vinovat încă de la naşterea sa. Asta înseamnă că toţi ne aflăm într-o sclavie morală şi spirituală, chiar în temniţa păcatului, căci până la urmă chiar aşa ceva este pământul nostru. Orice condamnat şi ulterior întemniţat este condamnat şi întemniţat fiindcă a încălcat o lege. Dreptatea cere ca omul respectiv să fie privat de libertate un anumit timp sau pur şi simplu cere viaţa lui. Tot aşa este şi cu oamenii care se nasc pe acest pământ; se nasc în sclavia păcatului, iar legea cea mare a lui Dumnezeu îi condamnă la moarte veşnică. Nimeni nu se naşte liber; toţi gândim şi înfăptuim toate acele lucruri interzise de legea lui Dumnezeu, adică închinarea falsă, lipsa de respect faţă de Dumnezeu şi de semeni, minciuna, omorul, adulterul, hoţia, etc. Tocmai aceste rele sunt mediul în care trăim.

Din acest simplu motiv, se poate spune cu siguranţă deplină că omul păcătos se află sub robia legii lui Dumnezeu sau sub blestemul ei. Robia acestei legi constă în faptul că ea ne spune ce să nu facem şi cum să fim, iar noi nu putem nici să nu facem şi nici să fim cum cere ea. Nu putem scăpa de sub condamnarea ei spre a deveni liberi, asemenea lui Dumnezeu. În concluzie, este cert a spune că legea scrisă pe două table de piatră cu degetul lui Dumnezeu sau în Scripturile adevărului este anume concepută numai pentru cei păcătoşi, nu pentru cei sfinţi şi neprihăniţi. Niciodată nu se poate spune unei fiinţe care nu a cunoscut păcatul, sau care a fost scoasă de sub puterea păcatului: "Să nu ucizi" sau "Să nu furi", întrucât aceste lucruri sunt străine de natura îngerului sau a omului transformat prin harul lui Dumnezeu. Prin urmare, legile scrise au de-a face doar cu oamenii corupţi.

Aşadar, legea morală a lui Dumnezeu, cele zece precepte, vizează doar oamenii păcătoşi, niciodată îngerii sau oamenii născuţi din nou. Dumnezeu nu a urmărit ca această lege magnifică scrisă să-i aibă în vizor pe oamenii născuţi din nou, întrucât ea nu are de-a face cu ei. Aşa declară Scripturile. "Noi ştim că Legea este bună dacă cineva o întrebuinţează bine, căci ştim că Legea nu este făcută pentru cel neprihănit, ci pentru cei fărădelege şi nesupuşi, pentru cei nelegiuiţi şi păcătoşi, pentru cei fără evlavie, necuraţi, pentru ucigătorii de tată şi ucigătorii de mamă, pentru ucigătorii de oameni, pentru curvari, pentru sodomiţi, pentru vânzătorii de oameni, pentru cei mincinoşi, pentru cei ce jură strâmb şi pentru orice este împotriva învăţăturii sănătoase: potrivit cu Evanghelia slavei fericitului Dumnezeu, care mi-a fost încredinţată mie." 1Timotei 1,8-11.

     "Pavel, în epistola sa către Timotei, îi descrie chiar pe oamenii care se află sub robia legii. Ei sunt călcătorii legii." The S.D.A. Bible Commentary, vol. 6, pag. 1077.

Acum, chiar dacă legea lui Dumnezeu "nu este făcută pentru cel neprihănit", asta nu înseamnă deloc că cerinţele ei sau principiile ei înalt morale şi spirituale, pe măsura sfinţeniei lui Dumnezeu, nu mai au de-a face cu el, că nu i se mai adresează. Dimpotrivă; chiar aceste principiile nobile şi desăvârşite şi-au găsit locul în mintea lui transformată, întrucât el se bucură literalmente de gândul care era şi în Hristos Isus sau de mintea lui Hristos. Conchidem, deci, că de sub robia acestei legi scrise se iese doar prin credinţa în jertfa Mântuitorului, care s-a făcut blestem pentru noi. Soluţia pentru ieşirea din temniţa păcatului este acceptarea darului lui Dumnezeu pentru noi, prin credinţă, adică jertfa lui Isus Hristos. Când Hristos a devenit literalmente Mântuitorul sufletului meu, nu un Mântuitor istoric sau unul care este departe în cer şi îşi vede de ale Lui, atunci am fost trecut din robia păcatului, am fost scos de sub condamnarea şi blestemul legii lui Dumnezeu, şi adus şi primit în împărăţia harului ca ucenic şi frate al lui Dumnezeu. Legea scrisă pe două table de piatră care mă condamna, a devenit dintr-o dată în mine legea Duhului de viaţă sau legea Duhului Sfânt. De acum înainte sunt pregătit pentru toate faptele bune păstrate de Dumnezeu pentru mine.

Sunt toate acele fapte care sunt în armonie deplină cu toate cerinţele legii scrise pe cele două table de piatră. Acum, prin puterea lui Dumnezeu şi prin Isus Hristos, am devenit un împlinitor al legii lui Dumnezeu, lege care mi-a fost un îndrumător spre Isus Hristos. "Dar Scriptura a închis totul sub păcat, pentru ca făgăduinţa să fie dată celor ce cred prin credinţa în Isus Hristos. Înainte de venirea credinţei, noi eram sub paza Legii, închişi pentru credinţa care trebuia să fie descoperită. Astfel, Legea ne-a fost un îndrumător spre Hristos, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţă. După ce a venit credinţa, nu mai suntem sub îndrumătorul acesta. Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu, prin credinţa în Hristos Isus. Toţi care aţi fost botezaţi pentru Hristos v-aţi îmbrăcat cu Hristos. Nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi sunteţi una în Hristos Isus. Şi, dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi >sămânţa< lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă." Galateni 3,22-29.

Când omul păcătos căit, iertat şi smuls din păcat a fost scos, prin sângele împăcării, de sub blestemul legii, devenind ucenicul lui Hristos, acesta nu se mai poate afla sub îndrumătorul acesta, adică sub legea scrisă, întrucât această lege nu îl mai condamnă deoarece el este declarat de Dumnezeu neprihănit, adică sfânt, asemenea lui Dumnezeu. Legea scrisă pe cele două table de piatră care-l condamna a devenit în el legea Duhului de viaţă, un principiu viu şi activ ce caracterizează toate sufletele lipsite de păcat. Numai Isus Hristos a făcut posibilă această supremă realizare numită mântuire sau salvare din păcat. În calitatea Sa de Dumnezeu, a acceptat să se întrupeze în temniţa păcatului, adică pe pământul nostru blestemat de păcat, punându-se singur sub blestemul legii scrise, pentru ca, o dată ce urma să ia pe umerii Săi toate păcatele omenirii, El însuşi să devină un condamnat şi să fie făcut astfel blestem pentru noi.

Prin blestem trebuie să înţelegem faptul că Hristos a acceptat toată condamnarea legii scrise cu toate consecinţele ce derivă din acest fapt îngrozitor. El pur şi simplu s-a făcut de bună voie blestem pentru noi, pentru ca noi să putem fi smulşi din păcat prin credinţa în jertfa Sa extraordinară şi nemaipomenită. "Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-se blestem pentru noi - fiindcă este scris: >Blestemat e oricine este atârnat pe lemn<". Galateni 3,13. Aşadar, preţul răscumpărării noastre presupunea ca un fapt real moartea Fiului lui Dumnezeu întrupat ca om. Pentru ca cerinţele legii scrise să poată fi satisfăcute în numele omului şi pentru om, Dumnezeu a găsit cu cale să vină în lumea noastră păcătoasă ca om, să se pună singur prin Fiul Său preaiubit sub condamnarea legii, să ia asupra Lui toate păcatele noastre şi, în ultimă instanţă, să plătească preţul răscumpărării, adică preţul cerut de legea sfântă a libertăţii, scrisă pe cele două table de piatră, prin jertfirea vieţii Sale, prin sângele Său sfânt, pe care legea îl cerea omului păcătos.

Deci, fără intervenţia lui Isus, omul păcătos nu avea cum să scape cu nici un chip de sub condamnarea legii, orice ar fi făcut. Ea pur şi simplu cere sângele şi implicit viaţa veşnică a acestuia. Nu este vorba doar despre o viaţă ca o scânteie pe care o avem noi, prin care ne bate inima zi de zi timp de şaptezeci-optzeci de ani, ci este vorba chiar despre viaţa veşnică, pentru care omul a fost destinat de Dumnezeu. Sfinţenia şi desăvârşirea legii scrise cere sfinţenie şi desăvârşire din partea omului. Dar, Isus a luat locul meu şi al tău, de fapt al tuturor oamenilor care au trăit, care trăiesc şi care vor mai trăi pe pământ, şi de bună voie a ales să moară în locul meu şi al tău, plătind prin sângele Său preţul răscumpărării. Legea a solicitat desăvârşire, iar Hristos a oferit-o; ea a solicitat sfinţenie, iar Isus a dat-o, legea a cerut neprihănire, iar Hristos nu a ezitat să o ofere; dar toate acestea cu preţul propriei Sale vieţi. Legea scrisă cere realmente chiar viaţa, pe care omul nu o putea dărui decât printr-o moarte veşnică.

Hristos nu putea consimţi să renunţe la legea Sa, lucru chiar solicitat de diavolul. În schimb, ştia că trebuie să ajungă pentru totdeauna sfârşitul legii scrise pe cele două table de piatră, pentru ca s-o poată face vie şi frumoasă în inima omului, pentru omul care acceptă preţul răscumpărării. "Dar, când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi dragostea Lui de oameni, El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care L-a vărsat din belşug peste noi, prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru; pentru ca, odată socotiţi neprihăniţi prin harul Lui, să ne facem, în nădejde, moştenitori ai vieţii veşnice." Tit 3,4-7. "Căci Hristos este sfârşitul Legii, pentru ca oricine crede în El să poată căpăta neprihănirea." Romani 10,4.

Cele mai multe traduceri ale Bibliei, în ce priveşte acest sublim verset, sunt foarte corecte atunci când subliniază că Hristos este sfârşitul legii. Da, Hristos este literalmente sfârşitul legii scrise a celor zece porunci. Dar nu este suficient să spunem doar atât. El este sfârşitul legii doar pentru cei neprihăniţi care nu se mai află sub condamnarea sau blestemul legii scrise. Cu alte cuvinte, Hristos a pus capăt definitiv condamnării prevăzute de această lege ale cărei principii sunt veşnice, astfel încât El a devenit împlinitorul cerinţelor ei pentru toţi oamenii care acceptă preţul răscumpărării plătit de Mântuitorul pentru ei. Bunăoară, eu am acceptat să fiu scos de sub condamnarea legii, prin credinţa lui Hristos, ca să fiu trecut în împărăţia harului care are la bază tot principiile acestei legi sublime, dar nescrise pe două table de piatră, ci în inima mea. Căci în împărăţia harului nu este nimic scris pe piatră sau pe hârtie ori electronic, ci totul este scris în inimă, în minte. Astfel, principiile legii care mă condamna au devenit în mine, prin spălarea naşterii din nou, un nou mod de viaţă sau caracterul lui Dumnezeu. În aceasta constă slava lucrării supranaturale a naşterii din nou.

Scripturile ne învaţă la modul cel mai clar că toţi copiii adevăraţi ai lui Dumnezeu de pe pământ, toţi cei care se bucură în mod real de experienţa naşterii din nou, nu se mai află sub legea scrisă a lui Dumnezeu, care era şi este doar un îndrumător spre Isus Hristos. Pentru toţi aceşti ucenici ai lui Dumnezeu, Isus Hristos este sfârşitul legii celor zece porunci, căci dacă nu ar fi aşa, atunci ei ar rămâne mai departe sub condamnarea ei. Cine pretinde că se mai află şi după naşterea din nou sub această lege, atestă prin aceasta că nu îl cunoaşte deloc pe Răscumpărătorul şi declară fără echivoc că este vinovat şi condamnat de această lege. A te afla sub condamnarea legii morale sau sub blestemul ei înseamnă a nu avea principiile ei în suflet. Numai oamenii păcătoşi nu au principiile ei în minte, după cum declară Scripturile.

De aceea, Pavel declară sub inspiraţie divină că "Hristos este sfârşitul Legii", "După ce a venit credinţa, nu mai suntem sub îndrumătorul acesta." şi "că Legea nu este făcută pentru cel neprihănit, ci pentru cei fărădelege şi nesupuşi, pentru cei nelegiuiţi şi păcătoşi, pentru cei fără evlavie, necuraţi, pentru ucigătorii de tată şi ucigătorii de mamă, pentru ucigătorii de oameni, pentru curvari, pentru sodomiţi, pentru vânzătorii de oameni, pentru cei mincinoşi, pentru cei ce jură strâmb şi pentru orice este împotriva învăţăturii sănătoase". Legea scrisă a lui Dumnezeu sub forma celor zece porunci are în vizor doar domeniul păcatului, oamenii păcătoşi, ea nu are nimic de-a face cu împărăţia harului în forma ei de condamnare sau blestem, căci acolo toţi sunt neprihăniţi şi sfinţi, fără păcat, fără vrăjmăşia pe care tocmai legea divină scrisă o condamnă la moarte veşnică, şi împreună cu ea pe toţi cei ce nu vor renunţa la ea.

În împărăţia harului, însă, principiile ei se află în interiorul minţii, pe când în împărăţia păcatului, în temniţa păcatului principiile ei sunt doar pe două table de piatră sau pe hârtia Sfintelor Scripturi, deci în afara inimii. Ideea este că Hristos a făcut tot posibilul să devină sfârşitul legii scrise ale cărei principii se află doar în afara inimii şi sufletului omului păcătos, pentru ca astfel toţi cei ce primesc sângele ispăşirii sau preţul de răscumpărare să primească totodată şi întipărirea acestor principii în mintea şi în sufletul lor. Numai astfel putea fi anulată condamnarea, iar pentru asta Hristos s-a decis să devină literalmente sfârşitul legii pentru toţi cei pocăiţi intraţi deja în împărăţia harului sau în biserica celor întâi născuţi ori în staulul lui Hristos. Din legea osânditoare Hristos a făcut, pentru cine doreşte, legea Duhului de viaţă, prin credinţă. În aceasta a constat una dintre lucrările Sale pe pământ, potrivit planului mântuirii.

De asemenea, a te afla în continuare sub condamnarea legii, înseamnă a nu fi în stare niciodată şi în nici o împrejurare să respecţi preceptele ei; nici măcar unul singur. Cine zice că este născut din nou, dar că se mai află în continuare sub acest îndrumător, că ar mai fi valabil în calitatea lui de îndrumător sau blestem, este un om blestemat care nu poate respecta nici o poruncă, şi mai ales Sabatul poruncii a patra. Tot la fel, a susţine că îndrumătorul sau legea despre care vorbeşte Pavel nu ar fi de fapt legea celor zece porunci, înseamnă a te afla în situaţia îngrozitoare de a nu cunoaşte Scripturile şi nici puterea lui Dumnezeu. Noi toţi suntem chemaţi să înţelegem în ce constă şi ce înseamnă legea celor zece porunci scrisă pe două table de piatră.

Trebuie să înţelegem că principiile pe care le dezvoltă ea sau care sunt conţinute în ea sunt veşnice, dar o dată scrise ele sunt dovada unui fapt, că nu se află în inima omului, că sunt cu totul în afara lui, nu în el aşa cum ar trebui. Ce este scris, este în afară pe orice material. Ce nu este scris, deci la vedere şi nici pipăibil, se află înăuntru, în minte. Împărăţia harului e putere, lumină, dragoste, slavă şi pace; iar acestea toate sunt un rezultat al trăirii permanente a principiilor legii lui Dumnezeu, lege care este caracterul imuabil şi veşnic al lui Dumnezeu. Aici, pe acest tărâm al neprihănirii şi prieteniei, legea lui Dumnezeu este frumosul şi armonia cu Dumnezeu. Pe pământ, în schimb, legea lui Dumnezeu, aceleaşi principii cereşti, dar adaptate la nevoile specifice ale omului păcătos, sunt dreptate şi adevăr, dar în afara omului, întrucât pe tărâmul păcatului ele sunt ceva străin de natura omului păcătos. Sunt aceleaşi principii dar pe două tărâmuri diferite, care au deci efecte diferite. În acest scop, spun că legea lui Dumnezeu este şi rămâne veşnică, neschimbătoare şi de dorit, doar că în împărăţia harului se intră prin credinţă, nu prin faptele legii.

     "Ascultarea de fiecare principiu al legii este făcută posibilă prin credinţa în Hristos." The S.D.A. Bible Commentary, vol. 6, pag. 1077. (Vezi şi Manuscript 122, 1901).