Evanghelia bunăvoinţei - patriotismul lui Rahav

Există atâtea semne de întrebare, chiar dacă în mod sincer, cu privire la caracterul lui Dumnezeu în legătură cu multe evenimente şi întâmplări vechi-testamentare, încât pentru mulţi răspunsurile inadecvate găsite sau primite n-au făcut altceva decât să sporească şi mai mult nedumerirea şi neîncrederea într-o Persoană divină, pe care nu reuşesc să o înţeleagă din Scripturi. Cele două imagini despre Dumnezeu, una potrivit Vechiului Testament şi alta potrivit Noului Testament, aproape că nu se pot suprapune întrucât sunt de-a dreptul contrastante. Numai că acest fapt se datorează întru totul omului, nu lui Dumnezeu.

Dacă omul ar fi ascultat permanent după căderea în păcat, atunci să fim absolut convinşi că alta ar fi fost percepţia şi înţelegerea din partea noastră cu privire la caracterul lui Dumnezeu. Însă, din cauza neascultării şi mai ales din pricina împotrivirii şi încăpăţânării bisericii, de-a lungul timpului, în a urma îndrumările şi poruncile divine ale Celui sfânt, manifestarea lui Dumnezeu în mijlocul bisericii şi printre oameni a avut serios de suferit. Ea nu a fost aşa cum ar fi trebuit să fie, din lipsa oamenilor calificaţi să poarte slava dumnezeiască în trupurile lor păcătoase. Bunăoară, Dumnezeu i se înfăţişează lui Moise şi i se descoperă ca fiind exact ceea ce a fost, este şi va fi în permanenţă, adică dragoste. "Domnul S-a coborât într-un nor, a stat acolo lângă el şi a rostit Numele Domnului. Şi Domnul a trecut pe dinaintea lui şi a strigat: >Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat<." Exod 34,5-7.

Numai că această imagine clară cu privire la caracterul Său, dăruită tuturor generaţiilor de către Moise, este pusă în umbră în Vechiul Testament din cauza lipsei de bunăvoinţă şi a unor străduinţe serioase din partea poporului lui Dumnezeu pentru a înţelege şi a da pe faţă într-un mod corect acest caracter magnific! Din cauza neascultării au intervenit fel şi fel de situaţii, pe care Dumnezeu a fost nevoit să le permită, dar care nu ilustrează sub nici o formă modul de manifestare a lui Dumnezeu. Faptul că El a îngăduit unele lucruri, nu înseamnă că descoperă caracterul Său sau neprihănirea Sa. Ele nu au nimic de-a face cu Persoana Sa. De pildă, poligamia a început să devină obicei şi pentru unii dintre eroii credinţei, precum Avraam, David, Solomon, etc. Dar, poligamia nu descoperă idealul credinţei şi nici caracterul lui Dumnezeu, aşa cum i-a fost descoperit lui Moise pe munte, în acei eroi ai credinţei! Neprihănirea Sa s-a manifestat prin ei doar în acele lucruri care sunt neprihănire, bunăoară credinţa de a asculta de Dumnezeu chiar cu riscul vieţii, sau de a păzi toate poruncile Lui sfinte, în pofida tuturor ispitelor posibile şi a poligamiei, fiindcă tot am dat-o ca exemplu.

Sau, când evreii au acceptat sabia ca rezolvator de probleme, acest fapt în sine, deşi permis de Dumnezeu, nu descoperă idealul neprihănirii şi nu are absolut nimic de-a face cu modul de manifestare a lui Dumnezeu. Când biserica s-a înarmat, trădând astfel încrederea deplină în Tatăl nostru plin de iubire, atunci sabia avea să devină simbol al viitoarelor sisteme de organizare, al căderii şi implicit al nimicirii bisericii, nu numai a celei iudaice, ci şi a tuturor organizaţiilor religioase până la sfârşitul timpului!

Acest fapt este adeverit de către Scripturi în maniera cea mai grăitoare cu putinţă, pilda celor zece fecioare fiind o dovadă în acest sens. Să nu uităm niciodată că fiara şi icoana fiarei au fost şi vor fi făurite doar de către organizaţii religioase în amestec cu puterea civilă. Adevărata biserică a lui Dumnezeu nu a avut niciodată chipul fiarei, ci al unei fecioare deosebit de frumoase. Ea nu şi-a pierdut niciodată chipul de fecioară. Va deveni cumplită ca nişte oşti sub steagurile lor pentru fiară şi icoana fiarei, pe care le va pulveriza pentru totdeauna. De asemenea, tabloul cel mai reprezentativ pentru puterea lui Satana pe pământ, femeia desfrânată şi fiara pe care o călăreşte, denotă unirea dintre toate organizaţiile religioase şi puterea statală, civilă şi politică. La aceste lucruri a condus şi va conduce sabia, simbolul neîncrederii în Dumnezeu, al planurilor omeneşti, al decăderii şi nimicirii veşnice, până la urmă.

Să ţinem minte pentru totdeauna că adevărata biserică nu a fost, nu este şi nu va fi niciodată organizaţie religioasă, căci unde tronează Mielul este neprihănire, desăvârşire, libertate şi viaţă veşnică. Organizaţia religioasă apare numai atunci când s-au pierdut Evanghelia şi prezenţa Duhului Sfânt. Aşadar, nu toate întâmplările din Vechiul Testament descoperă caracterul lui Dumnezeu, ci doar principiul milei a doua, adică a îngăduirii din partea lui Dumnezeu ca o stare de lucruri să se desfăşoare din cauza neascultării şi pentru că sunt unele lecţii preţioase care, dacă s-ar fi luat aminte la ele, atunci poporul lui Dumnezeu nu ar mai fi repetat niciodată greşeala respectivă. Dar, sunt unele întâmplări care ne bulversează şi efectiv nu reuşim să înţelegem de ce Dumnezeu a mai şi binecuvântat, mai degrabă decât să pedepsească după cum ne-am fi aşteptat.

O astfel de întâmplare, deşi nu este singulară ca acţiune şi nici ca răspuns, este fără doar şi poate aceea în care Rahav a fost nevoită să dea informaţii eronate sau mai bine zis să mintă pe trimişii împăratului, care aflaseră că în casa ei se ascund doi spioni evrei. După ce că minte în mod intenţionat, Dumnezeu o binecuvântează fiind adoptată în Israel şi, mai mult, devine stră-stră-străbunica lui Mesia, a Fiului lui Dumnezeu. Cum să înţelegem aşa ceva? De ce Dumnezeu oferă o mare binecuvântare într-o astfel de situaţie, care la prima vedere unui creştin i se pare bizară prin chiar răspunsul pe care Dumnezeu îl dă.

Cum să înţelegem răspunsul "ciudat" al lui Dumnezeu? Mai mult, cum putem să pricepem caracterul Său minunat în această întâmplare, mai ales că Rahav nici măcar nu era evreică! Unii vor spune că Rahav, fiind păgână, a procedat aşa cum fac toţi necredincioşii, adică mint de îngheaţă apele ca să se salveze pe ei înşişi şi, dacă permite conjunctura, şi pe alţii. De fapt, acest fel de gândire este acceptat de mulţi aşa-zişi credincioşi ai multor biserici. Ceea ce atât de puţini ştiu cu privire la Rahav şi acceptă această realitate care se va dovedi incontestabilă, este că răspunsul ei şi felul cum a procedat cu autoritatea imperiului veneau din partea unui om al lui Dumnezeu, convertit pe deplin. Ea era o fiică a lui Dumnezeu în momentul când se desfăşoară acţiunea relatată cu atâta credincioşie de către Iosua în cartea care-i poartă numele.

Dacă este aşa, şi Biblia va dovedi că aşa stau lucrurile cu privire la Rahav, atunci devine şi mai bizară "minciuna" ei bine ticluită şi intenţionată! Cum poate, deci, să mintă un om al lui Dumnezeu şi apoi să fie binecuvântat? Această întâmplare ne tulbură, dar este aşezată în mod intenţionat de Duhul Sfânt în Scripturi tocmai ca să ne pună mintea la contribuţie, pentru că în ea se ascunde principiul care a mânat-o pe Rahav să inducă în eroare autoritatea cetăţii, chiar pe rege, prin trimişii săi! În primul rând, să lăsăm Scripturile să ne lămurească în privinţa stării spirituale, sufleteşti a lui Rahav.

Se cunoaşte faptul că Rahav era prostituată, o îndeletnicire de pe urma căreia probabil îşi câştiga existenţa, de altminteri urma să devină în timp o practică şi în Israel. Aceasta este imaginea pe care fiecare creştin o are în general despre Rahav. Scripturile declară fără echivoc că ea era prostituată, curvă. Dar, nu trebuie să rămânem aici. Este foarte important să înţelegem mesajul pe care ea îl transmite celor doi spioni evrei, înainte ca aceştia să fie sfătuiţi să se ascundă trei zile în munte până vor trece înapoi trimişii regelui cetăţii, care-i căutau. Ea declară că ştia că ţara, nu numai cetatea, urma să intre în posesia poporului evreu. Asta înseamnă că ea în mod personal trebuia să-l cunoască pe Dumnezeul evreilor. Acest fapt reiese din textul următor: "Fiindcă am auzit cum, la ieşirea voastră din Egipt, Domnul a secat înaintea voastră apele Mării Roşii şi am auzit ce aţi făcut celor doi împăraţi ai amoriţilor dincolo de Iordan, lui Sihon şi Og, pe care i-aţi nimicit cu desăvârşire". Iosua 2,10.

Vestea despre minunea ieşirii din Egipt, despre secarea Mării Roşii şi despre felul cum au fost biruiţi puternicii regi ai amoriţilor ajunsese la urechile canaaniţilor. Numai că puţini au avut atitudinea acestei femei remarcabile. Ea l-a primit pe Dumnezeul cerului şi pământului ca pe adevăratul Creator. Mintea ei a acceptat adevărul că Dumnezeul lui Israel este o Persoană, comparativ cu zeii lor ciopliţi din cetate, înaintea cărora se dedaseră la cele mai infame ritualuri. Cetatea Ierihon era foarte bogată iar păcatele săvârşite acolo erau o repetare a celor săvârşite de antediluvieni. Rahav recunoaşte cine este Dumnezeul evreilor şi implicit al ei: "Domnul Dumnezeul vostru este Dumnezeu sus în ceruri şi jos pe pământ". Iosua 2,11. Aceasta este declaraţia ei de credinţă în momentul acela. Este o recunoaştere clară a faptului că în ea avusese loc o mare transfomare; ea devenise un creştin autentic, un copil născut din nou al lui Dumnezeu.

     "Înaintarea oştilor lui Israel a dovedit că lucrările puternice ale Dumnezeului evreilor merseseră înaintea lor şi că unii dintre păgâni îşi însuşeau învăţătura că numai El era Dumnezeul cel adevărat. În Ierihonul cel nelegiuit, mărturia unei femei păgâne a fost: >Domnul, Dumnezeul vostru, este Dumnezeu sus în cer şi jos pe pământ< (Iosua 2,11). Cunoaşterea lui Iehova, care ajunsese astfel la ea, s-a dovedit a fi salvarea ei. Prin credinţă >n-a pierit Rahav împreună cu cei răzvrătiţi< (Evrei 11,31). Iar convertirea ei n-a fost un caz izolat al milei lui Dumnezeu faţă de închinătorii la idoli care au recunoscut autoritatea Sa divină. În mijlocul ţării, un popor numeros - gabaoniţii - a renunţat la păgânismul lor şi s-a unit cu Israel, împărtăşindu-se de binecuvântările legământului." Profeţi şi regi, cap. Nădejde pentru neamuri, par. 7.

Slava minunată a lui Dumnezeu a lucrat neprihănirea în inima acestei prostituate, care, la momentul sosirii celor doi spioni evrei, era deja evreică în inima sa, un adevărat copil născut din nou prin lucrarea miraculoasă a Duhului Sfânt, care o pregătise pentru scoaterea din cetatea infamă şi nelegiuită pe ea şi toată casa ei! Cunoaşterea lui Dumnezeu devenise salvarea ei. Nici un om păgân care nu se bucură cu adevărat de experienţa naşterii din nou, nu poate vorbi atât de direct despre Dumnezeul cerului aşa cum a făcut această femeie extraordinară. Cuvintele lui Rahav exprimă pur şi simplu credinţa ei în adevăratul Dumnezeu ca Persoană divină. Din această pricină, prin credinţa ei vie "n-a pierit Rahav împreună cu cei răzvrătiţi". Evrei 11,31.

În urma tuturor celor afirmate, putem spune cu siguranţă deplină că Rahav nu mai era practicantă a prostituţiei când cei doi spioni evrei fuseseră găzduiţi la ea în casă. Această găzduire a fost una providenţială. Ştim că Iosua trimisese în ascuns aceşti doi spioni cu scopul să iscodească ţara şi cetatea, pentru a strânge cât mai multe şi exacte informaţii cu privire la organizarea şi sistemul de apărare al cetăţii. Această trimitere a lor a fost providenţială, întrucât scopul urmărit de Dumnezeu era salvarea lui Rahav şi a casei ei. Cu toate informaţiile lor exacte, cetatea Ierihon nu avea cum să fie cucerită niciodată de către evrei, deoarece nu deţineau un arsenal de luptă adecvat pentru dărâmarea zidurilor, care oricum erau enorme. Ierihonul era o cetate inexpugnabilă din punct de vedere omenesc.

Numai aşa se explică beneficiul şi marea binecuvântare a trimiterii iscoadelor evreieşti în cetatea Ierihon, dacă privim din perspectiva lui Dumnezeu. Aşadar, când aceşti spioni au găzduit la Rahav, aceasta nu mai practica prostituţia pentru că ea era un copil născut din nou al lui Dumnezeu. A fost providenţă, dar şi precauţie şi înţelepciune din partea lor că au găzduit în casa unei cunoscute femei uşoare pentru locuitorii cetăţii. În acest fel, ei nu atrăgeau atenţia la adevăratul scop al misiunii lor, mizând pe faptul că pot fi luaţi drept nişte simpli trecători care au nevoie de adăpost. Numai că lucrurile nu au stat aşa. Serviciile secrete ale contraspionajului cetăţii Ierihon i-au dibuit şi au aflat şi unde se adăpostesc.

Acum urmează ceva ce atât de puţini credincioşi înţeleg. Rahav minte de îngheaţă apele pe trimişii regelui cetăţii, dându-le informaţii false cu privire la spionii evrei. Cum poate un om născut din nou să mintă, şi încă tocmai pe trimişii regelui? Din punct de vedere omenesc, acţiunea lui Rahav se numeşte trădare, întrucât ascunde spioni periculoşi care lucrează evident împotriva cetăţii şi pe care înadins nu caută să-i deconspire! Trădarea se pedepsea întotdeauna cu moartea. Nu exista clemenţă pentru nimeni. Rahav ştia la ce se expune, şi totuşi minte cu nonşalanţă. Cum să înţelegem răspunsul ei? Oare chiar a fost privit ca minciună răspunsul ei de către Dumnezeu? Nu de alta, dar chiar o binecuvântează într-un mod deosebit pe această femeie. Asta provoacă nedumerirea multor creştini, care chiar nu înţeleg, într-un mod sincer şi deschis, fenomenul Rahav.

Această întâmplare nu poate fi înţeleasă decât din perspectiva lui Dumnezeu, nu din perspectivă umană. Omeneşte, vedem doar minciuna lui Rahav, fapt care răstoarnă totul cu privire la principiile legii lui Dumnezeu, care ne spune să nu dăm mărturie mincinoasă împotriva aproapelui nostru. Dar, din perspectivă divină lucrurile stau cu totul altfel. Cum ar putea, bunăoară, Dumnezeu să binecuvânteze mincinoşi? Dacă înţelegem că Dumnezeu nu se schimbă niciodată şi că nu-şi încalcă în nici o împrejurare principiile legii Sale, lege care este etalonul adevărului şi expresia propriului Său caracter, atunci devine clar că binecuvântarea de care a avut parte Rahav a vizat doar un om neprihănit, după cum este şi cazul!

Principiul care ne ajută să înţelegem acest tip de întâmplări, şi vom vedea că-s trei la număr tocmai pentru a avea încă doi martori în plus la întâmplarea cu Rahav, este frumos enunţat în Noul Testament de către apostolul Petru. Enunţul său este următorul: "Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni!" Fapte 5,29. Pur şi simplu asta a făcut Rahav în împrejurarea respectivă: a ascultat mai mult de Dumnezeul pe care-l iubea decât de oamenii în mijlocul cărora se născuse probabil, în speţă de regele sau autoritatea cetăţii. Dar, nu este normal să ascultăm de conducătorii ţării, după cum ne învaţă Scripturile prin gura apostolului Pavel? Ba da, în toate împrejurările unde nu se impune violarea principiilor legii lui Dumnezeu şi atunci când statul nu emite legi împotriva conştiinţei şi închinării individuale!! Orice credincios adevărat va respecta constituţia şi toate legile ţării, bune sau slabe, care nu cer încălcarea legii lui Dumnezeu şi deci a conştiinţei. Trebuie să dăm cezarului ce este al cezarului exact aşa cum a spus Hristos.

Rahav a acţionat după toată lumina şi înţelegerea corectă pe care le-a avut în momentul acela. Şi a făcut-o prin credinţă. Astfel, avea să se salveze pe sine şi toată casa ei. Acţiunea lui Rahav s-a numit bunăvoinţă, iar în ochii Cerului ea a dat dovadă de adevăratul patriotism creştin. Ea n-a acţionat mânată de impuls, ci a făcut-o prin credinţă. Să ascultăm cuvântul lui Dumnezeu care nu poate să mintă: "Tot aşa, curva Rahav: n-a fost socotită şi ea neprihănită prin fapte, când a găzduit pe soli şi i-a scos afară pe altă cale?" Iacov 2,25. La credinţa ei a adaugat şi fapta, dovedind că chiar îl cunoaşte pe Dumnezeu, dând pe faţă o reală şi vie neprihănire care-i umplea inima!! Care a fost fapta sa? I-a găzduit pe soli şi, pe deasupra, i-a scăpat din cetate scoţându-i pe altă parte, ca să nu-i prindă contraspionajul cetăţii.

Va rog să observaţi că în toată Scriptura nu se pomeneşte absolut nimic despre minciună în dreptul acestei neprihănite! Se vorbeşte doar despre credinţa ei, despre fapta ei nemaipomenit de curajoasă şi despre bunăvoinţa ei îndrăzneaţă, prin care a scăpat cu viaţă multe persoane apropiate, pe cei doi mesageri ai lui Dumnezeu şi inclusiv pe ea. Ea a acţionat aşa cum ar trebui să acţioneze orice om născut din nou în astfel de împrejurări. Nu a simţit că este datoria ei să divulge adevărul despre cei doi trimişi evrei. Acea realitate, a prezenţei celor doi spioni evrei în casa ei, ar fi trimis-o la moarte sigură dacă ar fi acţionat potrivit spiritului legilor cetăţii, care erau omeneşti. Ea nu şi-a încălcat conştiinţa ca să vândă sânge nevinovat!!

Cetatea era oricum sortită pieirii şi nu s-ar fi câştigat nimic dacă regele ar fi omorât intruşii. Legea omenească, în acel caz, cerea moartea unor nevinovaţi, chiar dacă ei nu veniseră cu scopul să ucidă, să fure, etc., adică să încalce legea lui Dumnezeu. Ei doar adunau informaţii, deşi scopul urmărit de Dumnezeu nu era acesta cu cei doi spioni, ci să o salveze pe Rahav, copilul adevărat al lui Dumnezeu, din mijlocul cetăţii şi a păcatului de care se despărţise! Iosua îi trimisese cu un scop, însă Dumnezeu avea alt scop, pentru că oricum cetatea nu putea fi nimicită decât cu ajutor supranatural, divin! Dacă Rahav ar fi deconspirat pe cei doi trimişi ai Domnului, ar fi încălcat legea lui Dumnezeu, fiindcă ar fi trimis la moarte doi oameni nevinovaţi, care mai făceau parte şi din poporul lui Dumnezeu. Scripturile ne învaţă că oricine se atinge de vreunul dintre copiii Săi, se atinge de lumina ochilor Săi! "Căci aşa vorbeşte Domnul oştirilor: >După slavă M-a trimis El la neamurile care v-au jefuit; căci cel ce se atinge de voi se atinge de lumina ochilor Lui<." Zaharia 2,8.

     "Dumnezeu hotărâse ca cetatea Ierihonului să fie blestemată şi că toţi trebuiau să piară, în afară de Rahav şi cei din casa ei. Aceştia trebuia să fie salvaţi datorită atitudinii binevoitoare pe care o avusese Rahav faţă de trimişii Domnului." Mărturii, vol. 3, cap. Biserica laodiceană, subcap. Păcatul şi pedepsirea lui Acan, par. 2.

Nu suntem obligaţi niciodată să deconspirăm prezenţa trimişilor sau adevăraţilor copii ai lui Dumnezeu autorităţilor care caută să le ia viaţa, mai ales când misiunea lor este una a păcii! Când legea omenească este vădit împotriva vieţii copiilor lui Dumnezeu, oricine ar fi ei, a conştiinţei şi închinării individuale, care încalcă flagrant marea lege a iubirii lui Dumnezeu, atunci ea nu trebuie respectată sub nici o formă. Aşa ne învaţă Scripturile, şi aşa trebuie procedat, întocmai ca Rahav. Adevăratul ucenic al lui Hristos nu va uita niciodată că "Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni!" Fapte 5,29. Mai avem încă doi martori în acest sens, care confirmă tot ceea ce am spus. Primul este cel al bunăvoinţei şi, deci, al patriotismului creştin arătat de moaşele egiptence, care au lăsat în viaţă pe toţi nou-născuţii de parte bărbătească ai evreilor. Ele nu au vrut să încalce legea lui Dumnezeu, luând viaţa celor nevinovaţi. Ca atare, au ascultat mai mult de Dumnezeu decât de faraon şi legea demonică prin care li se dădea liber şi chiar le obliga să îi ucidă numaidecât la naştere pe bieţii prunci.

     "Împăratul Egiptului a poruncit moaşelor evreilor, numite una Şifra, şi cealaltă Pua, şi le-a zis: >Când veţi împlini slujba de moaşe pe lângă femeile evreilor şi le veţi vedea pe scaunul de naştere, dacă este băiat, să-l omorâţi; iar dacă este fată, s-o lăsaţi să trăiască<. Dar moaşele s-au temut de Dumnezeu şi n-au făcut ce le poruncise împăratul Egiptului: ci au lăsat pe copiii de parte bărbătească să trăiască. Împăratul Egiptului a chemat pe moaşe şi le-a zis: >Pentru ce aţi făcut lucrul acesta şi aţi lăsat pe copiii de parte bărbătească să trăiască?< Moaşele au răspuns lui faraon: >Pentru că femeile evreilor nu sunt ca egiptencele; ele sunt vânjoase şi nasc înainte de venirea moaşei<. Dumnezeu a făcut bine moaşelor; şi poporul s-a înmulţit şi a ajuns foarte mare la număr. Pentru că moaşele se temuseră de Dumnezeu, Dumnezeu le-a făcut case." Exod 1,15-21.

Asemenea lui Rahav, moaşele egiptence au fost binecuvântate de Dumnezeu cu case. Ele s-au temut de Dumnezeu, adică au preferat să respecte legea lui Dumnezeu, prin faptul că nu au vrut să ucidă, alegând să spună cu curaj cuvinte pe care noi le catalogăm minciună, din punct de vedere omenesc. Moaşele au acţionat prin credinţă şi au reuşit să salveze vieţi nevinovate, fără să încalce legea lui Dumnezeu. Astfel de legi sau porunci omeneşti nu poartă girul divin şi nu au nimic de-a face cu adevărul. Ele nu trebuie niciodată respectate.

Ultimul martor este acela al femeii care a protejat viaţa celor doi tineri care dădeau de ştire regelui David totul cu privire la planurile fiului său, Absalom, care dorea să-i ia viaţa. Întâmplarea este consemnată în 2Samuel 17. Această femeie a ascuns pe cei doi într-o fântână şi, asemenea lui Rahav, le dă informaţii eronate, cu bună ştiinţă, slujitorilor lui Absalom, care voiau să-i prindă şi eventual săi omoare. În toate aceste trei cazuri vedem cum cei implicaţi, asemenea lui Rahav, a moaşelor sau a femeii loiale lui David, au oferit informaţii false autorităţii sau celor ce reprezentau ori aveau legătură cu autoritatea timpului, care căutau să ia viaţa unor oameni absolut nevinovaţi sau chiar a pruncilor născuţi în Egipt.

A acţiona ca Rahav sau ca moaşele egiptence, în astfel de situaţii, înseamnă a da dovadă de bunăvoinţă şi de patriotism creştin. Ele au trăit pe viu principiul Evangheliei enunţat de Isus în predica de pe muntele fericirilor: "Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă!" Matei 5,7. Din punct de vedere uman, ele au încălcat nişte legi omeneşti, ori nişte interdicţii sau porunci exprese autoritare. Dar, aceste legi, pe nedrept numite astfel, sunt în afara adevărului exprimat în legea celor zece porunci divine. Din moment ce sunt mincinoase şi sfidătoare la adresa lui Dumnezeu, atunci aceste femei extraordinare nu aveau cum să îşi permită să încalce adevărul, care spune: "Să nu ucizi!" Adevărul trebuie pus mai întâi şi de toate în relaţie cu marea lege a iubirii, care este sau ar trebui să fie izvorul tuturor legilor omeneşti drepte. Această lege este norma după care ştim ce este adevăr şi ce este minciună.

Rahav, ca şi celelalte femei, şi este interesant că protagonistele noastre în toate cele trei cazuri sunt doar femei, prin răspunsul său nu avea cum să încalce o lege omenească dreaptă, pentru că pur şi simplu aceasta nu exista în momentul desfăşurării acţiunii. Ea nu a săvârşit nici un sacrilegiu şi nici o încălcare de lege divină sau de lege omenească dreaptă fiindcă adevărul este subliniat doar de legea lui Dumnezeu şi, prin împrumut, de legi omeneşti drepte!! În momentul desfăşurării acţiunii, în toate cele trei cazuri, se urmărea nimicirea unor vieţi nevinovate, după standardul divin. Pentru Rahav, cei doi trimişi ai lui Iosua erau de fapt trimişii lui Iahweh pentru salvarea ei. Era oportunitatea ei, singura de altfel, prin care se putea salva. Inducerea în eroare a agenţilor contraspionajului cetăţii nu constituie încălcarea legii lui Dumnezeu, întrucât deconspirarea mesagerilor lui Dumnezeu ar fi însemnat trimiterea lor la moarte, dar şi posibila condamnare la moarte a lui Rahav pentru că a adăpostit în casa ei intruşi străini. Legea cetăţii condamnate deja la pieire chiar de către propriile lor fapte păcătoase, intra în conflict cu legea cea mare a libertăţii care ne spune să nu ucidem şi să nu dăm mărturie mincinoasă împotriva aproapelui nostru. Această mărturie mincinoasă ar fi însemnat pentru Rahav deconspirarea sau trădarea solilor Domnului în mâinile nelegiuiţilor! Ea ar fi dovedit astfel că este împotriva lui Dumnezeu. Recunoaşterea unei realităţi care conduce la moartea certă a celui sau a celor nevinovaţi, doar pentru că noi credem că astfel nu încălcăm legea lui Dumnezeu, care ne porunceşte să nu minţim, înseamnă pur şi simplu a da o mărturie mincinoasă împotriva aproapelui şi a-l ucide! Înseamnă a încălca chiar legea slobozeniei, legea celor zece precepte divine!

Toţi cei ce sunt ucenicii adevăraţi ai lui Hristos nu vor vinde niciodată pe fraţii Domnului, nu-i vor trăda în mâinile celor nelegiuiţi şi criminali care caută să le ia viaţa pe nedrept. Astfel de fapte sunt socotite în Scripturi neprihănire. "Tot aşa, curva Rahav: n-a fost socotită şi ea neprihănită prin fapte, când a găzduit pe soli şi i-a scos afară pe altă cale?" Iacov 2,25. Fapta ei trebuie înţeleasă în ansamblu, fiindcă dacă nu ar fi dat informaţii greşite trimişilor regelui cetăţii, atunci cum ar fi putut ea să-i scoată în siguranţă pe cei doi spioni evrei "pe altă cale"? Ceea ce doresc să reţinem este că ori de câte ori legea, porunca sau interdicţia omenească intră în conflict cu legea divină, adică atunci când acestea cer moartea unui nevinovat din mâinile noastre, sau sunt împotriva conştiinţei şi închinării individuale, acestea sunt întru totul nule şi neavenite. Nici un copil al lui Dumnezeu nu trebuie să dea ascultare unor astfel de norme aberante şi imorale. Ei pur şi simplu nu intră sub incidenţa lor fiindcă ascultă de legea mai mare a lui Dumnezeu, care nu se schimbă niciodată.

Ar trebui să devină clar că fapta lui Rahav a fost făcută prin credinţă, şi aceasta i-a fost socotită neprihănire. De asemenea, fapta moaşelor a fost făcută prin credinţă, iar Dumnezeu le-a binecuvântat din plin, la fel şi fapta femeii care i-a ascuns pe cei doi mesageri care erau de partea lui David, a condus la binecuvântarea ei şi a regelui David, care nu şi-a pierdut viaţa. În toate cele trei cazuri, intenţia premeditată a autorităţii, indiferent de cine era reprezentată, era să prindă şi să omoare pe cel sau cei nevinovaţi, sau să-i ucidă de îndată ce au fost născuţi! Răspunsul celor trei femei, în acest gen de situaţii, ar trebui să fie un exemplu pentru orice copil adevărat al lui Dumnezeu, care nu doreşte să încalce niciodată legea lui Dumnezeu. Legea şi poruncile omeneşti care fac obiectul unor astfel de situaţii trebuie eludate, încălcate sau ignorate cu intenţie, căci sunt împotriva legii morale a marelui nostru Dumnezeu.

Că aşa stau lucrurile este dovedit în Scripturi cu prisosinţă. Bunăoară, Petru formulează sub inspiraţie divină principiul călăuzitor în astfel de situaţii, spunând: "Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni!" Prin acest răspuns apostolii au arătat că sfidează, cu înţelepciune şi plini de demnitate morală şi creştină, cea mai mare autoritate a acelei vremi în materie de religie, şi anume Sanhedrinul sau Sinedriul iudaic. A nu te fi supus autorităţii lui în domeniul religios însemna să ajungi un paria al societăţii, care nu mai are acces la mântuire. Era ceva înfricoşător pentru bieţii enoriaşi ai sinagogilor să nu dea scultare de toate poruncile Sinedriului. Unii care ajunseseră să creadă că nu le poate ţine pe toate, fiindcă erau atât de împovărătoare, au renunţat şi au fost socotiţi de această autoritate drept pierduţi. Aceasta era situaţia în timpul Domnului Hristos.

Dar, Hristos a arătat că în materie de conştiinţă şi închinare individuală omul trebuie să se supună numai lui Dumnezeu, indiferent cine şi ce autoritate îşi arogă! După revărsarea Duhului Sfânt, ucenicii au înţeles clar că nimeni nu le poate interzice să vorbească despre Mesia. Astfel, pe baza acestui principiu divin, nici o poruncă şi nici o lege omenească, statală sau bisericească, nu poate obliga pe cineva să trădeze pe fraţii lui Hristos, conducându-i pe drumul morţii. Nici un creştin adevărat nu va da curs unor astfel de legi. Acest lucru înseamnă patriotism creştin şi a arăta bunăvoinţă şi milă faţă de fratele în Hristos ameninţat pe nedrept. Nu trebuie să participăm niciodată la lucrări ale fărădelegii susţinute de legi omeneşti nedrepte şi neavenite, de altminteri pe nedrept numite legi în această privinţă. (Cei care au ascuns şi au tăinuit cu bună ştiinţă prezenţa evreilor sau a altor nevinovaţi în timpul celui de al doilea război mondial, dând informaţii cu totul eronate şi intenţionat autorităţilor criminale, nu au săvârşit fărădelege, ci dimpotrivă au dat dovadă de patriotism creştin. Binecuvântarea lui Dumnezeu a fost asupra lor.)

În curând va fi emis edictul duminical, ultima lege barbară prin care se caută violarea conştiinţei, a închinării individuale şi mai ales a legii lui Dumnezeu. Unii vor fi puşi în situaţia lui Rahav, constrânşi fiind să deconspire sau să trădeze pe fraţii lor în Hristos şi, deci, să respecte astfel legea omenească nedreaptă. Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem astăzi este aceasta: Vom asculta mai mult de Dumnezeu, sau de oameni? Trebuie să înţelegem că informaţiile eronate date în scopul salvării unei vieţi omeneşti nevinovate, în contextul despre care am discutat, deşi acest lucru poate însemna încălcarea unor legi omeneşti injuste şi neavenite, nu înseamnă niciodată încălcarea legii lui Dumnezeu, nu înseamnă deloc fărădelege ori păcat, ci înseamnă patriotism creştin şi bunăvoinţă plină de milă şi de înţelepciune! Cine citeşte, să înţeleagă!

     "Prin credinţă n-a pierit curva Rahav împreună cu cei răzvrătiţi, pentru că găzduise iscoadele cu bunăvoinţă." Evrei 11,31.

Viaţa neprihănită a lui Iov şi puterea credinţei izbăvitoare

Suferinţa umană nu este de dorit pentru natura omenească, dar ea nu poate fi oprită să se manifeste atâta vreme cât păcatul există pe planeta noastră. Ea nu ocoleşte nici pe oamenii sfinţi ai lui Dumnezeu. Este îndestulător să amintim numai cazul lui Hristos, pentru a înţelege că pe acest pământ nu putem fi feriţi de suferinţă. Nu putem răzbi până la capăt decât dacă trecem şi prin şcoala suferinţei. Dar, scopul principal al lui Dumnezeu cu ultima generaţie este să formeze o biserică din sfinţi neprihăniţi, fără păcat, în condiţiile manifestărilor de tot felul ale păcatului, care să aibă experienţa ascultării desăvârşite a lui Isus şi care să poată poposi pe meleagurile veşniciei, în împărăţia lui Dumnezeu, fără să guste moartea fizică, asemenea lui Enoh şi Ilie!

     "Legătura dintre Dumnezeu şi poporul Său este aceea a unui tată faţă de copiii săi. El este îndreptăţit să pretindă de la noi o lucrare plină de credincioşie. Să privim la viaţa Domnului Hristos. Stând în fruntea omenirii, slujind Tatălui Său, El este un exemplu a ceea ce ar trebui să fie orice fiu. Ascultarea pe care Domnul Hristos a manifestat-o este ascultarea pe care Dumnezeu o cere astăzi de la fiecare fiinţă omenească. El a slujit Tatălui Său din iubire, de bună voie şi în deplină libertate...

     În acest fel noi trebuie să lucrăm pentru Dumnezeu. Numai aceia slujesc lui Dumnezeu care dau pe faţă cea mai desăvârşită ascultare. Toţi cei ce vor fi fii şi fiice ale lui Dumnezeu trebuie să se dovedească a fi conlucrători cu Dumnezeu, cu Domnul Hrisos şi cu îngerii cereşti. Aceasta este proba ce stă în faţa tuturor." Parabolele Domnului Hristos, cap. A zice şi a face, paragrafele al treilea şi al patrulea de la sfârşit.

Încheierea păcatului pe acest pământ nu se poate face decât prin nişte credincioşi caracterizaţi de ascultarea desăvârşită a lui Hristos faţă de principiile Evangheliei. Ceea ce trebuie să conştientizăm este faptul că o astfel de ascultare, proprie unei vieţi neprihănite, va atrage după sine, mai devreme sau mai târziu, necazuri şi suferinţe. La unii mai evidente şi mai aspre, iar la alţii mai blânde, în funcţie de tăria credinţei fiecăruia. 

     "Toţi aceia care aduc în această lume o slujire sinceră lui Dumnezeu sau oamenilor primesc o instruire pregătitoare în şcoala întristării. Cu cât este mai mare sarcina încredinţată şi cu cât este mai înalt serviciul adus, cu atât este mai grea punerea la probă şi mai severă disciplinarea." Educaţie, cap. Biografii biblice, subcap. Disciplinarea prin suferinţă, par. 1.

În ce-i priveşte pe adevăraţii copii ai lui Dumnezeu, suferinţa vine din cauză că Satana urăşte altruismul şi credinţa lor într-un Dumnezeu Tată, Frate şi Prieten! Cazul lui Iov este unul elocvent în această privinţă. A fost consemnat pentru ca noi să înţelegem că suferinţa poate fi înfrântă numai printr-o credinţă tare şi vie, care se prinde de tăria Celui atotputernic fără să simtă sau să vadă manifestarea divină pentru cel năpăstuit. Dumnezeu ar fi putut împiedica punerea la probă a lui Iov, dar procedând în acest fel Dumnezeu ar fi dat credit insinuărilor lui Satana refuzând fără justificare să permită de fapt punerea la grea încercare a propriului Său caracter în şi prin Iov! 

Satana urăşte de moarte manifestarea caracterului lui Dumnezeu pe pământ de către aceia care sunt onoraţi să-l deţină ca dar definitiv. Aşadar, unul din scopurile lui Satana când aduce suferinţa asupra copiilor credincioşi ai lui Dumnezeu, este acela de a-i determina să-şi piardă credinţa în Dumnezeu ca să păcătuiască, arătând apoi că oamenii ce se pretind credincioşi nu pot exprima caracterul lui Dumnezeu într-un mod desăvârşit în orice împrejurare; că la greu toţi cedează, dacă sunt lăsaţi în seama lui să-i ispitească aşa cum ştie mai bine şi chiar să-i lovească cu boli necruţătoare.  

Gândurile lui Satana cu privire la imposibilitatea omului de a fi şi de a se putea păstra curat, fără păcat, într-o lume pe care el o stăpâneşte, sunt exprimate printr-unul dintre prietenii lui Iov în acest fel: "Fi-va omul fără vină înaintea lui Dumnezeu? Fi-va el curat înaintea Celui ce l-a făcut?" Iov 4,17. Acesta era miezul luptei dat în jurul altruismului lui Iov. Dumnezeu îi spune lui Lucifer la acea reuniune din cer că Iov este fără păcat, că nu este nici unul ca el pe pământ desăvârşit din punct de vedere moral şi spiritual, cel puţin în momentul când a avut loc această acerbă dispută. Iar Satana insinua că ar putea fi aşa doar pentru că până la acel moment al timpului El l-a ocrotit pe Iov şi casa lui într-un fel special, că protecţia Sa l-a ferit pe Iov de orice suferinţă şi durere ce în opinia lui l-ar fi condus să-l blesteme pe Dumnezeu tocmai pentru că permite suferinţa în viaţa lui Iov. 

Altruismul care abundă în bunătate şi dragoste trebuia pus la probă pentru a se dovedi că Dumnezeu nu are intenţii meschine, planuri ticluite pentru a face dintr-un om ascultător perfecţiunea întruchipată, ca dovadă că pe pământ în mijlocul păcatului se poate trăi fără pată, curat la suflet. Un om ajunge desăvârşit pe baza ascultării fără cusur faţă de principiile Evangheliei pe care le-a înţeles cu ajutorul Duhului Sfânt. Este lucrarea interioară a Duhului Sfânt să conducă de la o treaptă a desăvârşirii la alta atunci când sufletul se predă acestei puteri formidabile, de fapt când se lasă în braţele alinătoare ale Persoanei Duhului Sfânt, singurul din tot universul care poate păzi citadela sufletului de orice întinăciune.

Cartea lui Iov ne prezintă adevărul extraordinar al biruinţei unui om desăvârşit de la începutul durerii sale şi până la izbăvirea sa de Dumnezeu, când se face dovada înaintea cerului că neprihănirea rezistă pe baza propriilor ei merite, fiindcă aşa e făcută să existe. Din păcate prea mulţi creştini consideră că Iov a păcătuit cumva la un moment dat, altfel de ce s-a pocăit? În felul acesta, ei ţin partea învăţăturii luciferice care spune că nici un om nu poate fi curat înaintea lui Dumnezeu. Ba mai mult, că Dumnezeu găseşte greşeli chiar şi la îngerii din ceruri, loiali Lui. "Dacă n-are încredere Dumnezeu nici în slujitorii săi, dacă găseşte El greşeli chiar la îngerii săi, cu cât mai mult la cei ce trăiesc în case de lut, care îşi trag obârşia din ţărână şi pot fi zdrobiţi ca un vierme!" Iov 4,18,19. 

Când Satana i-a prăpădit toată averea şi copiii lui Iov, acesta din urmă nu a adresat nici un blestem lui Dumnezeu aşa cum s-ar fi aşteptat Satana să facă, întrucât năpasta adusă asupra lui Iov a fost cea mai rapidă şi mai ticăloasă cu putinţă. Scopul ei fiind să-l determine pe Iov, cel curat la suflet, adică fără păcat după mărturia Scripturii, să păcătuiască prin descurajare şi pierderea credinţei. Cuvintele lui Iov ar trebui să constituie un exemplu pentru orice credincios năpăstuit, fiindcă ele exprimă chiar gândurile sale, ceea ce se afla în realitate în inima sa: ">Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în sânul pământului. Domnul a dat, şi Domnul a luat, binecuvântat fie numele Lui.< În toate acestea, Iov n-a păcătuit deloc, şi n-a vorbit nimic necuviincios împotriva Domnului." Iov 1,21.22.

Unii credincioşi care trec prin necazuri mult mai uşoare exprimă vorbe care de fapt nu-şi au corespondentul în adevăratele gânduri ale inimii. Ei zic mai departe că au încredere în Dumnezeu deşi nu înţeleg de ce El a permis ca ei să treacă prin suferinţa respectivă. Dar, când acea suferinţă se accentuează, atunci se vor da pe faţă adevăratele sentimente ale inimii; o lipsă de încredere în Acela despre care presupune că i-a pus la încercare credinţa ca să se vadă cât de credincios este. 

În primul rând, Dumnezeu nu pune la grea încercare pe nimeni ca să vadă cât de credincios este, fiindcă El oricum este atotştiutor şi nu are nevoie de nici o demonstraţie în acest sens, întrucât ştie tot ce se află în mintea acelei persoane. El nu trimite necazuri asupra nimănui fiindcă nu-i stă în caracter. Dar, permite încercarea caracterului Său în toţi aceia care sunt cu adevărat credincioşi cu scopul de a-i aduce mai aproape de Sine, ca să-şi vadă slăbiciunile şi totodată tăria puterii Lui. Numai în aceste condiţii suferinţa devine binecuvântare.

     "Dumnezeu nu împiedică uneltirile oamenilor răi, însă El face ca planurile lor să lucreze spre binele celor care, în încercări şi lupte, şi-au păstrat credinţa şi loialitatea lor. Deseori, slujitori Evangheliei îşi fac lucrarea în mijlocul furtunilor şi prigoanei, al cruntei împotriviri şi al ocărilor nedrepte. În asemenea vremuri, ei trebuie să-şi amintească de faptul că experienţa câştigată în cuptorul încins al încercărilor şi necazurilor este pe măsura a ce i-a costat. În felul acesta, Dumnezeu îi aduce pe copiii Săi aproape de Sine, pentru ca ei să vadă slăbiciunea lor şi puterea Lui. Dumnezeu îi învaţă să se sprijine pe El. Astfel, îi pregăteşte să întâmpine întâmplările neaşteptate, să ocupe poziţii de încredere şi să îndeplinească lucruri mari pentru care le-au fost date suficiente puteri." Faptele apostolilor, cap. Patmos, par. 19.

Dumnezeu nu a împiedicat uneltirile diavolului nici la acele reuniuni cereşti şi nici prin aşa-zişii prieteni ai lui Iov, cei trei teologi plini de teorie, unele speculative şi demonice, aşa cum am arătat mai sus. Dumnezeu a avut încredere totală în Iov că nu va păcătui cu nimic în toată suferinţa sa nimicitoare. Şi Iov n-a păcătuit în toate zilele suferinţei sale. Prin suferinţa sa, Iov urma să se apropie de Dumnezeu şi mai mult, să câştige o amplă vedere asupra tăriei puterii Sale şi, o dată cu aceasta, o nouă experinţă în desăvârşire şi în cunoaşterea Aceluia în care a avut încredere neclintită până la sfârşit. 

Iov ştia că este plăcut lui Dumnezeu şi că trăieşte în armonie cu tot ce îi descoperise Dumnezeu până la vremea aceea. Comportamentul său era pe măsura neprihănirii sale. Nu ştia de ce suferă. Nu înţelegea de ce Dumnezeu permite o astfel de stare de lucruri cu el şi familia lui, dar ştia una şi bună, adevărată, că viaţa lui este fără cusur înaintea lui Dumnezeu, că nu poate fi dovedit că are păcat cu nici un chip. "Îmi va rămâne măcar această mângâiere, această bucurie în durerile cu care mă copleşeşte: că niciodată n-am călcat poruncile Celui sfânt... Nevinovat! Sunt; dar nu ţin la viaţă, îmi dispreţuiesc viaţa... Iată-mă sunt gata să-mi apăr pricina, căci şiu că am dreptate." Iov 6,10; 9,21; 13,18. 

Credinţa vie a lui Iov nu a şovăit nici o clipă, nădejdea sa era propria sa neprihănire căpătată în dar de la Acela pe care-l iubea şi care credea că îi apără pricina în cer. "Nu este frica ta de Dumnezeu sprijinul tău? Nădejdea ta nu-i neprihănirea ta?" Iov 4,5.6. "Chiar acum Martorul meu este în cer, Apărătorul meu este în locurile înalte." Iov 16,19. Ceea ce trebuie să înţelegem noi este că în această luptă titanică, Satana a căutat să aducă pe toate căile posibile zdrobirea credinţei lui Iov în Dumnezeul cerului. După ce i-a luat casa, averea şi copiii, l-a atins cu boală triplându-i apoi suferinţa pe toate planurile, mai ales psihice, prin corvoada teoriilor celor trei prieteni ai săi care au căutat să-l facă să creadă că totul i se întâmplă pentru că are vreun păcat neştiut, că suferinţa lui nu poate fi decât o plată a păcatului propriu! 

Lor le era imposibil să creadă că suferinţa poată să vină asupra celui desăvârşit fără ca ea să fie vreo plată a păcatului sau a vreunei fapte rele. Că vine numai din cauza uneltirilor perfide ale lui Satana, ce caută să distrugă dacă nu viaţa celui pe care-l năpăstuişte, cel puţin credinţa lui în Dumnezeul cel plin de dragoste, care pur şi simplu este nevoit să sufere împreună cu copilul Său plin de încredere copilărească în Apărătorul lui! "Şi la cupa sa a mai fost adăugat un element al amărăciunii. Prietenii săi, care nu vedeau în nenorocire decât o plată a păcatului, au apăsat asupra duhului său rănit şi împovărat cu acuzaţiile lor, conform cărora Iov se făcea vinovat de nelegiuire." Educaţie, cap. Biografii biblice, subcap. Punerea la probă a lui Iov, par. 9.

Lupta s-a transferat, după sosirea prietenilor lui Iov, în alt plan, cel al vieţii sale neprihănite, pe care aceşti prieteni o puneau la îndoială. Ei de fapt nu veniseră să-l mângâie în suferinţă, ci să-l acuze că suferinţa se datorează vreunei nelegiuiri ale sale, ceea ce făcea din susţinerea sa că este neprihănit doar o pretenţie în opinia lor. Prin aceşti prieteni şi teoriile pe care le avansau ei, avem dovada de netăgăduit că Satana a căutat să distrugă credinţa lui Iov în Dumnezeu determinându-l să păcătuiască, fiindcă dacă ar fi fost deja păcătos, atunci nu ar fi avut nici o noimă experienţa prin care trecea. 

Şi Iov nu a păcătuit niciodată, nici cu buzele, nici în gând, împotriva lui Dumnezeu pe toată durata desfăşurării acestei triste experienţe în suferinţă. El şi-a păstrat integritatea până la capăt. Ştia că nu are nici un păcat, că viaţa sa este una virtuoasă şi pe placul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, nu înţelegea de ce suferă. De altminteri, pot spune cu siguranţa ce mai deplină că lui Iov i s-a întâmplat după credinţa sa, în virtutea căreia a reuşit într-un mod strălucit să-şi apere caracterul lui şi caracterul Tatălui Său ceresc. De aceea, a fost preţuit în ochii cerului, iar Satana a fost învins prin propriile sale arme nimicitoare, acelea care îi vor aduce şi sfârşitul, de altfel. "Dar El ştie ce cale am urmat; şi, dacă m-ar încerca, aş ieşi curat ca aurul. Piciorul meu s-a ţinut de paşii Lui; am ţinut calea Lui şi nu m-am abătut de la ea. N-am părăsit poruncile buzelor Lui; mi-am plecat voia la cuvintele gurii Lui." Iov 23,10-12.

     "Prin răbdarea sa neobosită, şi-a apărat propriul caracter şi în felul acesta caracterul Aceluia al cărui reprezentant era." Educaţie, cap. Biografii biblice, subcap. Punerea la probă a lui Iov, par. 11.

Dacă este aşa, atunci de ce avem consemnată în Scripturi pocăinţa lui Iov? Dacă şi-a apărat integritatea caracterului, atunci un om fără pată de ce anume să se pocăiască? Este posibilă o astfel de pocăinţă? Cum trebuie să înţelegem pocăinţa lui Iov? În primul rând, mărturia Scripturii este de la un capăt la celălalt în favoarea caracterului neprihănit şi desăvârşit al lui Iov. Pocăinţa lui nu a venit dintr-o inimă în care s-a găsit nelegiuirea în confruntarea cu prietenii săi, nici prin cuvinte, nici prin gânduri bine disimulate. Cartea lui Iov ne spune clar că Iov era neprihănit şi curat la suflet, deci fără păcat. În acest caz, pocăinţa lui a venit doar la vederea strălucirii slavei lui Dumnezeu care a pus în contrast condiţia sa de om păcătos, căci nici un om păcătos nu poate sta vreodată înaintea lui Dumnezeu, indiferent cât de desăvârşit moral ar fi, fără să-şi vadă diformităţile trupeşti, propriile slăbiciuni ale naturii omeneşti. Ea a izvorât dintr-o inimă care a avut propriul simţământ al păcătoşeniei la vederea slavei divine din mijlocul căreia îi vorbeşte Dumnezeu.

Vorbim despre păcătoşenie ca despre ceva caracteristic corpului uman aflat în această stare. Indiferent în ce stare de desăvârşire morală şi spirituală s-ar afla cineva, propriul lui trup omenesc este păcătos, slab şi muritor. Nu acest trup ne face păcătoşi în ochii cerului, ci păcatul ca vrăjmşie interioară, care se exprimă prin neascultare încăpăţânată, de obicei, sau prin orbire spirituală crasă la alţii care se pretind creştini. Aşadar, Iov s-a pocăit prin recunoaşterea condiţiei naturii sale omeneşti înaintea Aceluia care este sfinţenie şi desăvârşire! La vederea tăriei puterii Sale, adică a slavei Sale extraordinare, Iov şi-a văzut propria nimicnicie, i-a fost silă de sine, mai ales că era carne aproape putredă şi s-a pocăit, adică a recunoscut păcătoşenia propriei naturi omeneşti. Această pocăinţă este inevitabilă când Dumnezeu ne apropie de Sine şi doreşte să ne familiarizeze mai mult cu tăria puterii Sale de care trebuie să ne împărtăşim pentru că vom sta chiar pe tronul Său.

     ">Domnul a răspuns lui Iov din mijlocul furtunii< (Iov 38,1) şi i-a descoperit slujitorului Său tăria puterii Sale. Când Iov a întrezărit o străfulgerare a Creatorului lui, i-a fost silă de sine şi s-a pocăit în ţărâna şi cenuşă. Atunci, Domnul a fost gata să-l binecuvânteze cu îmbelşugare şi să facă din anii lui de pe urmă, cei mai buni ani din viaţă." Profeţi şi regi, cap. De la Izreel la Horeb, paragraful al cincilea de la sfârşit.

Dacă pocăinţa lui Iov ar fi survenit ca urmare a vreunei fărădelegi uitate sau făcute în timpul discuţiei cu prietenii săi, atunci el ar fi trebuit să aducă o ardere de tot împreună cu prietenii săi, despre care Dumnezeu spune că păcătuiseră! Pocăinţa lui Iov nu a necesitat jertfă, fiindcă a venit pe fondul neprihănirii care a rezistat la toată suferinţa, trimiţându-l pe Iov faţă în faţă cu Acela căreia îi ceruse să îi pună la probă credinţa. Întotdeauna învingătorii îşi recunosc starea de păcătoşenie a naturii umane în care sălăşluiesc, în pofida desăvârşirii morale interioare, atunci când sunt puşi faţă în faţă numai cu o fărâmă din strălucirea slavei şi puterii divine, asemenea lui Iov. 

De altfel, Scripturile întăresc tot ceea ce am spus până acum şi ne arată la modul cel mai elocvent de ce s-a pocăit Iov: "Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine; dar acum ochiul meu te-a văzut. De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi în cenuşă." Iov 42,5.6. Iov l-a văzut pe Dumnezeu, a văzut strălucirea slavei Sale, şi s-a pocăit având în vedere starea sa datorată bolii, a trupului său tumefiat de nemiloasa cruzime a lui Satana. Caracterul său a rămas nepătat, dar trupul său a ajuns distrus din cauza bolii. Din cauza trupului, simţământul păcătoşeniei naturii sale omeneşti a întrecut frumuseţea lăuntrică a vieţii sale spirituale, şi s-a pocăit, adică şi-a recunoscut propria slăbiciune şi urâciune a trupului său în comparaţie cu frumuseţea slavei divine, care urma să-i redea nu numai un trup sănătos, ci şi viaţa de dinainte, dublându-i bogăţiile.

Experienţa lui Iov, de păstrare a integrităţii în mijlocul unor suferinţe greu de descris, va fi experienţa celor 144.000 în timpul lipsit de har. Vorbim aici doar despre biruinţa credinţei mântuitoare, nu despre boală, întrucât cei 144.000 de sfinţi vor intra în timpul strâmtorării fără vreo slăbiciune datorată vreunei boli. Ioan Botezătorul, ca şi Iov de altfel, stă ca tip pentru cei 144.000 în sensul înaltei sale curăţii morale, dar mai ales în privinţa cumpătării, care va juca un rol decisiv în menţinerea tonusului şi a unei vigori a creierului, necesare în timp de cea mai mare presiune posibilă impusă asupra naturii omeneşti slăbite după şase mii de ani de păcătuire încontinuu. Într-un timp lipsit de har este imperios necesară sănătatea corporală, fizică. Nimeni nu poate îndeplini lucrarea celor 144.000 decât dacă va fi sănătos la corp şi plin de tărie intelectuală şi morală!

     "Ioan trebuia să fie un sol al lui Iehova, pentru a duce oamenilor lumina lui Dumnezeu. El trebuia să dea o nouă îndrumare gândurilor lor. Trebuia să-i impresioneze cu sfinţenia cerinţelor lui Dumnezeu şi cu nevoia lor după dreptatea Sa desăvârşită. Un asemenea sol trebuia să fie sfânt. Trebuia să fie un templu al Duhului Sfânt. Pentru a îndeplini lucrarea, trebuia să fie sănătos la corp şi plin de tărie intelectuală şi spirituală. De aceea era nevoie să-şi stăpânească apetitul şi pasiunile. El trebuia să fie capabil să-şi stăpânească toate puterile, ca să poată sta în mijlocul oamenilor neclintit în orice împrejurare, ca şi stâncile şi munţii pustiei...
     Prin lucrarea de a pregăti calea pentru întâia venire a lui Hristos, el era reprezentantul acelora care au să pregătească un popor pentru a doua venire a Domnului. Lumea s-a dedat la plăceri. Rătăcirile şi minciunile sunt fără număr. Cursele lui Satana pentru a pierde suflete s-au înmulţit. Toţi aceia care vor să-şi desăvârşească sfinţenia în temere de Dumnezeu trebuie să înveţe cumpătarea şi stăpânirea de sine. Apetitul şi patimile trebuie puse sub stăpânirea puterilor mai înalte ale minţii. Această stăpânire de sine este absolut necesară, ca să avem acea forţă intelectuală şi acea pătrundere spirituală care ne vor face în stare să înţelegem şi să practicăm adevărurile sfinte ale Cuvântului lui Dumnezeu. Din cauza aceasta cumpătarea are locul ei anumit în pregătirea pentru a doua venire a lui Hristos." Hristos Lumina Lumii, cap. Glasul din pustie, par. 14, 17.

După cum Iov a fost încercat la maximum admis în timp de har, fără să i se ia viaţa de către Satana, tot astfel şi cei 144.000 vor fi supuşi unor presiuni la care nici o altă fiinţă umană, cu excepţia lui Hristos, nu a mai fost supusă, întrucât prin tot ceea ce au trecut oamenii şi creştinii de la căderea în păcat, au trecut ca experienţă prin timp de milă, de har; pe când cei 144.000 vor trebui să treacă printr-o experienţă unică fără să mai beneficieze de mijlocirea lui Isus şi fără harul atât de necesar naturii omeneşti în condiţiile manifestării păcatului! Ca şi Iov, biserica triumfătoare va fi lăsată cu totul în seama tuturor ispitirilor şi atacurilor lui Satana, asmuţite prin demoni şi oamenii ticăloşi, care la vremea aceea vor forma monstruoasa confederaţie a tuturor popoarelor lumii, unde biserica şi statul dau chip femeii destrăbălate pline de sânge şi a fiarei deosebit de reprezentative pentru naţiunile pământului, călărite de femeia simbolică, ce vor da pe faţă suma spiritului, procedeelor, principiilor şi caracterului tuturor imperiilor mondiale care s-au succedat rând pe rând la cârma omenirii.

Trebuie să reţinem că experienţa lui Iov, a menţinerii integrităţii şi curăţiei sufleteşti şi a biruinţei depline, se va repeta dar la altă scară. Biruinţa sa în acele condiţii mizerabile se va repeta cu cei 144.000, a căror credinţă nestrămutată în Dumnezeul cerului, pe care îl cunosc tot aşa cum Isus Hristos îl cunoaşte pe Tatăl, va demonstra că neprihănirea rezistă singură pe baza propriilor ei merite, fără ca Dumnezeu să facă ceva special pentru a o menţine deasupra ispitelor; că slujirea faţă de Dumnezeu izvorăşte dintr-o inimă plină de respect faţă de Creatorul cerului, că este de bună voie şi se face în libertatea cea mai deplină cu putinţă! Loialitatea faţă de Dumnezeu nu vine din cauza unor foloase sau a unei ocrotiri speciale, ci doar din convingere bazată pe o cunoaştere corectă a caracterului Aceluia care nu se schimbă niciodată.

Experienţa dureroasă a lui Iov s-a datorat întru totul uneltirilor infame ale lui Satana. Aceleaşi uneltiri îi va aduce pe cei 144.000 faţă în faţă cu aceeaşi experienţă dureroasă prin care a trecut Iov, în sensul că vor fi lăsaţi la îndemâna diavolului pentru a fi ispitiţi la maximum fără nici un fel de protecţie. Ştim deja că de viaţa şi de sănătatea lor diavolul nu se va putea atinge, dar mintea va fi supusă unor presiuni greu de imaginat astăzi. Totul va avea loc cu scopul aducerii lor în situaţia de a-şi pierde credinţa în Dumnezeu şi astfel de a păcătui împotriva Lui. Dar acest lucru nu se va întâmpla, întrucât toţi cei 144.000 vor fi fost deja sigilaţi fără ca Satana şi chiar ei înşişi să ştie.

Acest sigiliu nu este o protecţie impusă de Dumnezeu, ca să-i ferească în ascuns de diavolul, ci vine ca o lucrare rezultată în urma deciziei şi a unei hotărâri pline de o convingere de nestrămutat din partea copiilor Săi credincioşi, care au ales în deplină cunoştinţă de cauză să rămână de partea adevărului chiar cu preţul propriei lor vieţi, dacă ar fi cazul. Sigiliul lui Hristos este lucrarea Lui, într-adevăr, dar vine numai ca rezultat al deciziei şi hotărârii ferme luate de mintea tuturor celor 144.000, care ajung să-l cunoască pe Hristos tot aşa cum îl cunoaşte Tatăl. Credinţa lor fermă de a-l urma pe Dumnezeu oriunde, indiferent de împrejurări, aduce cu sine această lucrare, pe care Hristos nu ezită să o facă.

     "Isus nu a prezentat urmaşilor Lui dobândirea gloriei şi bogăţiilor pământeşti, a trăirii unei vieţi lipsite de încercări. Dimpotrivă, El îi cheamă să-l urmeze pe calea lepădării de sine şi a ocării. Cel care a venit să răscumpere lumea a întâmpinat împotrivirea forţelor unite ale răului. Într-o alianţă plină de cruzime, oamenii şi îngerii cei răi s-au pregătit de luptă împotriva Prinţului Păcii. Fiecare cuvânt şi faptă a Sa au dat pe faţă milă divină, iar neasemănarea Sa cu lumea a dat loc la împotrivirea cea mai aprigă.
     La fel va fi cu cei care vor trăi cu evlavie în Hristos Isus. Prigoana şi ocara îi aşteaptă pe toţi aceia care sunt plini de Duhul lui Hristos. Caracterul prigoanei se schimbă o dată cu vremurile, dar principiul - spiritul care o susţine - este la fel cu acela care i-a ucis pe aleşii Domnului, dintotdeauna, începând din zilele lui Abel.

     În toate veacurile, Satana a prigonit pe poporul lui Dumnezeu. El i-a torturat şi i-a dat morţii, dar, murind, ei au devenit biruitori. Aceştia au dat mărturie despre Cineva mai puternic decât Satana. Oamenii răi pot chinui şi omorî trupul, dar ei nu se pot atinge de viaţa care este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Ei pot încarcera pe bărbaţi şi femei între zidurile închisorilor, însă nu le pot lega spiritul. 

     Prin încercări şi prigoană, gloria - caracterul - lui Dumnezeu este descoperită în aleşii săi. Credincioşii în Hristos, urâţi şi prigoniţi de lume, sunt educaţi şi formaţi în şcoala lui Hristos. Pe pământ, ei merg pe cărări strâmte, sunt curăţiţi în cuptorul durerii.

     Ei îl urmează pe Hristos prin lupte aspre; îndură lepădare de sine şi trec prin dezamăgiri amare; dar, în felul acesta, ei învaţă, fac cunoştinţă cu blestemul păcatului şi privesc cu scârbă asupra lui. Fiind părtaşi ai suferinţelor lui Hristos, ei pot să privească dincolo de negură, către slavă, şi să spună >eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare care are să fie descoperită faţă de noi< (Romani 8,18)." Faptele apostolilor, cap. Patmos, ultimele cinci paragrafe.