Neprihănirea înseamnă sfinţenie

Sunt prea mulţi creştini declaraţi cărora cuvântul "sfinţenie" le provoacă frisoane şi o mare nelinişte deoarece gândesc că este ceva cu totul de neatins pentru ei, când privesc la viaţa lor religioasă. Ei cred că este un standard divin greu de atins, iar aceia care totuşi ajung în postura aceasta, fiindcă aşa-i declară Dumnezeu, sunt doar aleşii, cei care au nişte daruri speciale pe care le exersează, datorită unei bune moşteniri genetice, sau a unui mare har divin! Mulţi gândesc chiar că numai unii oameni sunt făcuţi sau se nasc să fie sfinţi. Până la urmă, cum ar putea omul păcătos să devină sfânt şi să se bucure de sfinţenia lui Dumnezeu până la moarte?

Este adevărat că sfinţenia trebuie că este ceva străin pentru natura şi pentru viaţa noastră păcătoasă; ceea ce înseamnă în mod cert că nici un om, chiar şi cu cele mai bune intenţii, cu cele mai mari străduinţe posibile, nu poate ajunge sfânt. Ea nu se găseşte pe pământ undeva, astfel încât să mergem acolo ca să ne bucurăm şi să ne împărtăşim de ea. Sfinţenia este de sorginte divină şi are de-a face doar cu lumea de sus, cu tărâmul Cerului. Ea este atmosfera, mediul şi modul de viaţă în care trăiesc, se mişcă şi se manifestă toate inteligenţele cereşti din tot cuprinsul infinit al universului.

Asta înseamnă că sfinţenia, care nu este proprie pământului nostru blestemat de păcat, este un dar divin oferit fără plată omului păcătos, care o doreşte ca pe propria lui viaţă. Sfinţenia este posibilă doar datorită lui Dumnezeu prin influenţa, prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt în inima prietenului lui Dumnezeu, a credinciosului care are viaţa lui Dumnezeu. Din acest motiv, sfinţirea noastră (urmare dezvoltării noastre în sfinţenie) este opera lui Dumnezeu, o realitate la care este chemat să contribuie şi agentul uman. Este o parte pe care trebuie să o facă Dumnezeu şi o parte pe care trebuie să o facă omul pocăit. Aşadar, sfinţenia este doar pentru prietenii lui Dumnezeu, adică pentru oamenii care au primit iertarea şi totodată izbăvirea din păcat.

Pe de altă parte, este adevărat că Dumnezeu a plănuit ca absolut toţi oamenii de pe pământ, indiferent cât de decăzuţi şi depravaţi ar fi, să poată fi sfinţi, curaţi, fără păcat în fiecare moment al vieţii! Sfinţenia nu este doar pentru o anumită categorie de oameni, ci pentru toţi oamenii de pe Terra. Din nefericire, însă, numai foarte puţini oameni îşi doresc să fie ca Dumnezeu pe pământ, aşa cum a fost Isus Hristos pe pământ trăind o viaţă plină de sfinţenia lui Dumnezeu! Nedorinţa oamenilor este motivul pentru care atât de puţini dintre ei vor să fie, nu declaraţi, ci realmente prietenii lui Dumnezeu. "Prietenia Domnului este pentru cei ce se tem de El, şi legământul făcut cu El le dă învăţătură." Psalm 25,14.

Pentru ca omul să poată fi sfânt, asemenea lui Dumnezeu, Isus Hristos a fost dispus să moară pentru noi, căci moartea Lui era singura alternativă ce făcea posibilă dăruirea sfinţeniei! Pe nici o altă cale Dumnezeu nu ar fi putut să ne facă părtaşi sfinţeniei Sale, dacă nu era dispus să-şi dea viaţa ca preţ de răscumpărare pentru omul păcătos. Viaţa lui Dumnezeu este întruchiparea sfinţeniei şi este un dar, un cadou pentru care Dumnezeu luptă ca omul să-l aibă chiar în condiţia lui păcătoasă şi nenorocită, deşi nu-l merită! Mai mult decât oricine de pe acest pământ, Dumnezeu doreşte ca omul să trăiască alături de El; ba mai mult îi oferă privilegiul absolut de a-l lăsa să intre în nimbul de lumină care-l înconjoară, în sfatul Dumnezeirii exact aşa cum face cu Fiul Său preaiubit.

     "Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când se va arăta El, vom fi ca El; pentru că îl vom vedea aşa cum este." 1Ioan 3,2. "Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului vor fi în ea. Robii Lui îi vor sluji. Ei vor vedea faţa Lui, şi Numele Lui va fi pe frunţile lor." Apocalipsa 22,3.4. "Celui ce va birui îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie." Apocalipsa 3,21.

Putem observa că, deşi sfinţenia este ceva străin de natura noastră păcătoasă, totuşi ea poate fi pentru oricine o doreşte neprihănirea lui Dumnezeu în Isus Hristos! Trupurile noastre păcătoase nu o pot pângări niciodată, după cum cortul întâlnirii, construit din materiale păcătoase, nu putea pângări slava, sfinţenia şi prezenţa lui Dumnezeu în acel cort. Numai că sfinţenia nu poate locui laolaltă cu păcatul, cu acea putere interioară, din suflet, care ne ţine robi lui Satana. Păcatul este vrăjmăşie, ceva din cale afară de odios. El nu poate fi supus de Dumnezeu, de aceea trebuie nimicit prin slava sfinţeniei lui Dumnezeu în suflet! Când adevărul şi dragostea lui Dumnezeu trec prin conştiinţă şi pătrund în suflet, în cel mai adânc for interior al fiinţei umane, atunci acel om este gata să primească sfinţenia lui Dumnezeu, care este propria Lui neprihănire.

Hristos spunea cu bucurie despre Sine: "vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este în fundul inimii mele". Psalm 40,8. Adevărul şi dragostea lui Dumnezeu îşi găseau sălaşul în sufletul Lui nepătat, căci ambele sunt în mod egal temelia legii Sale sfinte. Prin urmare, sfinţenia este totdeauna conformitate faţă de legea lui Dumnezeu pentru prietenul lui Dumnezeu. În acest caz, a fi prietenul lui Dumnezeu înseamnă a te asemăna cu El, a fi ca El din punct de vedere moral şi spiritual, înseamnă să accepţi a nu dori să fi niciodată trădătorul Aceluia care a murit pentru tine. Mai mult decât atât, a fi prietenul lui Dumnezeu înseamnă a te încrede în mod deplin în Acela care nu dă greş niciodată şi care este cu tine în orice moment al vieţii tale, mai ales în necazuri. El nu înlătură necazurile sau suferinţele, ci intră în ele împreună cu tine, căci El nu trădează niciodată legătura de prietenie pe care o are cu tine!

Oricine se bucură de sfinţenia lui Dumnezeu, se bucură de încrederea deplină din partea lui Dumnezeu, precum şi de cereasca bucurie din partea Tatălui care declară înaintea întregului univers că are un prieten de nădejde în persoana ta. Poate că puţini ştiu acest fapt real, dar ori de câte ori un suflet a ajuns prietenul lui Dumnezeu, El cântă de bucurie. Puţini îşi imaginează că Dumnezeu ar cânta. Dar dacă El este izvorul a toate, atunci pesemne că este şi izvorul muzicii fiind cel mai bun interpret de muzică cerească din toată veşnicia. Muzica este un dar divin oferit tuturor fiinţelor create. Inteligenţele create de Dumnezeu nu se pot bucura fără să cânte. Muzica este în natura oricărei fiinţe create, căci muzica este parte integrantă a inteligenţei. Ca atare, inteligenţa nu se poate manifesta în mod deplin cu nici un chip dacă nu se exprimă şi prin muzică.

Felul lui Dumnezeu de a fi, printre altele, este şi acela de a se manifesta, de a se bucura prin cântec. Să auzim ce spune cuvântul Inspiraţiei: "Domul Dumnezeul tău este puternic în mijlocul tău; El te va mântui şi se va bucura de tine cu mare bucurie; El se va odihni în dragostea Lui şi se va bucura de tine cântând (cu cântare)". Ţefania 3,17. King James Bible. Sfinţenia lui Dumnezeu înseamnă, deci, bucurie, veselie, fericire, sănătate şi mântuire veşnice. A fi sfânt înseamnă a fi ca Dumnezeu, din moment ce darul sfinţeniei este însăşi viaţa Sa, caracterul Său, care este neprihănire.

Dar, care este ştiinţa sfinţeniei? Da, sfinţenia nu este numai un dar, un cadou inestimabil, ci este şi o ştiinţă! Aici este problema pe care o întâmpină oamenii, că nu cunosc această ştiinţă, fiindcă dacă ar cunoaşte-o, deşi le este la îndemână, atunci ar pricepe ştiinţa mântuirii. Această ştiinţă este deschisă înaintea omului, spre cunoaştere deplină, fără greşeală, prin jertfa Mântuitorului. Mântuirea nu este posibilă fără a ne însuşi meritele jertfei lui Isus Hristos. Prin urmare, ştiinţa sfinţeniei înseamnă să îl primeşti pe Isus Hristos ca Mântuitor personal şi să te bucuri astfel de atributele caracterului lui Dumnezeu, primit în dar prin experienţa naşterii din nou. Binecuvântata experienţă a naşterii din nou spirituale ne introduce în sfinţenia lui Dumnezeu, care devine propria noastră viaţă spirituală, o viaţă care se măsoară cu viaţa şi caracterul lui Dumnezeu. Da, nişte fiinţe păcătoase smulse din păcat pot fi pline de sfinţenia veşnică a lui Dumnezeu, deci fără păcat, asemenea Tatălui lor ceresc, prin Isus Hristos şi Duhul Sfânt.

Pentru a intra în posesia sfinţeniei este nevoie doar de un singur lucru, iar acesta este credinţa plină de încredere în Dumnezeu şi în ceea ce poate face El pentru tine în orice moment al existenţei tale. Prietenia adevărată are ca fundament credinţa, adică o încredere neclintită că prietenul tău nu te va trăda niciodată, fiindu-ţi loial toată viaţa, şi te va preţui aşa cum eşti în pofida tuturor greşelilor şi scăderilor tale. Acest singur prieten care este de nădejde şi neclintit în ce priveşte loialitatea este doar Dumnezeu! De aceea se spune în Scripturi acest adevăr remarcabil şi plin de înţeles: "Cine îşi face mulţi prieteni, îi face spre nenorocirea lui, dar este un prieten care ţine mai mult la tine decât un frate". Proverbe 18,24.

Aşadar, sfinţenia ar trebui să fie cea mai căutată comoară de pe pământ, căci în ea se găseşte mântuirea. Dumnezeu mântuişte omul doar în sfinţenie şi nu altfel. Poate că cineva se va întreba cum a putut fi mântuit tâlharul de pe cruce care, săracul, n-a avut timp să-şi îndrepte toate defectele de caracter precum şi păcatele necunoscute! El este doar o imagine a multor credincioşi care au murit înainte de vreme, precum martirii, şi care au avut multe necunoscute ale vieţii în care defectul şi slăbiciunea morală şi-ar fi putut spune cuvântul în anumite împrejurări mai subtile decât persecuţia.

Spuneam, şi este bine să reţinem, că păcatul nu poate locui laolaltă cu sfinţenia sau neprihănirea. Prin păcate necunoscute trebuie să înţelegem acele păcate înfăptuite odinioară şi pe care le-am uitat, păcate care demonstrează o anumită slăbiciune a naturii omeneşti, ce poate conduce şi scoate la iveală încă o dată în împrejurări similare acelaşi tip de păcat, aceeaşi faptă păcătoasă ori una asemănătoare. Mărturisirea autentică nu cuprinde niciodată orice tip de păcat întrucât mintea umană poate să uite unele dintre ele care nu s-au imprimat în memorie. Mă refer la mărturisirea corectă prin care suntem introduşi în experienţa naşterii din nou, adică la începutul experienţei noastre creştine.

Mulţi se îngrijorează cu privire la acest aspect şi se străduiesc să-şi aducă aminte ce au uitat, ca să mărturisească. Psalmistul ne răspunde, însă, într-o manieră frumoasă şi inspirată la această problemă, care nu ar trebui să mai mâhnească pe nimeni. "Cine îşi cunoaşte greşelile făcute din neştiinţă? Iartă-mi greşelile pe care nu le cunosc! Păzeşte, de asemenea, pe robul Tău de mândrie, ca să nu stăpânească ea peste mine! Atunci voi fi fără prihană, nevinovat de păcate mari. " Psalm 19,12.13. O mărturisire de felul acesta îşi găseşte izvorul doar în inima lui Dumnezeu.

Ceea ce trebuie să înţelegem este că sfinţenia pe care o primim de la Dumnezeu în momentul naşterii din nou, umple sufletul golit de vrăjmăşia lăuntrică, în pofida acelor slăbiciuni ale naturii noastre care se pot manifesta peste timp ca unelte ale Satanei, cum zice Pavel. Ea nu este pângărită de slăbiciunile noastre manifestate prin apetit, pofte şi pasiuni, proprii naturii noastre omeneşti. În schimb, toate păcatele săvărşite din neştiinţă ale trecutului, toate acele păcate pe care le-am uitat, absolut toate sunt ispăşite prin sângele acoperitor al lui Hristos. Ceea ce făcea sângele de pe uşorii uşilor evreilor în noaptea fatidică din Egipt, când toţi întâii născuţi ai egiptenilor au murit, fără excepţie, acelaşi lucru face sângele protector şi ispăşitor al lui Isus cu aceste păcate neştiute ale trecutului. Cu alte cuvinte, tot trecutul nostru este iertat datorită şi prin acest sânge ispăşitor!

Aşa se face că tâlharul de pe cruce, martirii şi toţi cei care au murit fără să sfârşească şcoala sfinţirii, ca să ajungă la statură deplină a desăvârşirii lui Hristos, sunt mântuiţi pentru că sângele lui Hristos a făcut ispăşire pentru acestea, mai înainte ca ele să se dea pe faţă ca să poată fi mărturisite mai apoi de penitentul pocăit. Isus ştie că dacă aceşti oameni ar mai fi trăit, şi ar fi păcătuit din pricina unor slăbiciuni ale naturii omeneşti, acolo unde se aflau probleme despre care acel om al lui Dumnezeu iertat nu le cunoştea, aceştia le-ar fi mărturisit fără să stea pe gânduri, căci sfinţenia şi bunătatea lui Dumnezeu îi îndemna la aşa ceva. Acestea erau mai scumpe pentru sufletul lor decât orice altceva.

Aşadar, Isus are grijă să ne ierte tot trecutul nostru păcătos şi totodată să rezolve problema prezentă a izvorului păcatului, adică a vrăjmăşiei care ne-a înrobit păcatului în trecut, prin smulgerea ei şi înlocuirea cu propria Sa neprihănire sau sfinţenie! În felul acesta, este rezolvată şi problema trecutului şi problema prezentului. Viitorul însă se află în mâinile noastre, ca oameni liberi în Hristos. Noi decidem ce vom face cu el. Adevărul este că doar oamenii liberi în Hristos şi plini de sfinţenia lui Dumnezeu au viitor pe care ţin morţiş să-l construiască şi să-l termine în neprihănire.

     "Neprihănirea înseamnă sfinţenie, asemănare cu Dumnezeu, iar >Dumnezeu este dragoste<. Ea este conformitate faţă de legea lui Dumnezeu, căci >toate poruncile Tale sunt neprihănire<, iar >dragostea este împlinirea legii<. Neprihănirea este dragoste, iar dragostea este lumina şi viaţa lui Dumnezeu. Neprihănirea lui Dumnezeu este întrupată în Hristos. Noi primim neprihănirea, primindu-l pe El." Sons and Daughters of God, pag. 304.

În ce-i priveşte pe cei 144.000, aceştia trebuie să intre în slava împărăţiei cereşti fără păcat, fără vreun defect de caracter şi, deci, fără să vadă moartea. Ei vor fi singurii oameni în a căror viaţă opera salvării din păcat este dusă la bun sfârşit, înainte de a fi înălţaţi la cer. În momentul judecăţii celor vii, adică a celor 144.000, în ei nu trebuie să se mai găsească nici o slăbiciune, nici un defect de caracter, nimic care să stea încă sub sângele protector al ispăşirii! Acesta este scopul mesajului celor trei îngeri din Apocalipsa 14. Ţinta primirii sfinţeniei lui Dumnezeu în suflet este aceea de a ajunge la ultima treaptă a desăvârşirii caracterului creştin, aici în condiţiile păcatului, înainte de venirea lui Hristos pe norii cerului. Iar Evanghelia veşnică va face acest lucru pentru toţi cei ce doresc aşa ceva.

     "Nimeni nu ar trebui să dea greş în a atinge, în sfera lui, desăvârşirea caracterului creştin. Prin jertfa lui Hristos, s-a făcut posibil pentru credincios să primească toate lucrurile care aparţin vieţii şi evlaviei. Dumnezeu ne cheamă să atingem măsura desăvârşirii şi aşează înaintea noastră exemplul caracterului lui Hristos. În natura Sa umană, desăvârşită printr-o viaţă de continuă împotrivire faţă de rău, Mântuitorul a arătat că, prin conlucrarea cu Divinitatea, fiinţele omeneşti pot chiar în această viaţă să ajungă desăvârşirea caracterului. Aceasta este asigurarea lui Dumnezeu dată nouă, ca noi să putem dobândi biruinţa deplină.
     Înaintea credinciosului este pusă posibilitatea minunată de a fi asemenea lui Hristos, ascultător de toate principiile Legii. Dar, prin sine însuşi, omul este incapabil să atingă această stare. Cuvântul lui Dumnezeu declară că sfinţenia pe care ar trebui să o aibă credinciosul mai înainte de a putea fi mântuit, este rezultatul lucrării harului divin atunci când el se supune îndrumării şi influenţelor înfrânătoare ale Duhului adevărului. Ascultarea omului poate fi făcută desăvârşită numai prin tămâia neprihănirii lui Hristos, care umple cu mireasmă fiecare act al ascultării. Partea creştinului este aceea de a stărui în învingerea oricărui defect. El trebuie să se roage continuu Mântuitorului să vindece sufletul său bolnav de păcat. El nu are înţelepciunea sau puterea de a învinge; acestea aparţin Domnului şi El le revarsã asupra acelora care în umilinţă şi pocăinţă caută ajutorul Lui.
     Lucrarea transformării de la păcat la sfinţenie este continuă. Zi de zi, Dumnezeu lucrează în vederea sfinţirii omului, iar omul trebuie să conlucreze cu El, depunând eforturi stăruitoare în dezvoltarea obiceiurilor bune. El trebuie să adauge har după har; şi, în timp ce el lucrează astfel după planul adunării, Dumnezeu lucrează pentru El după planul înmulţirii. Mântuitorul nostru este totdeauna gata să audă şi să răspundă rugăciunii inimii zdrobite, şi harul şi pacea sunt înmulţite credincioşilor. Bucuros, El le acordă binecuvântările de care au nevoie în lupta lor împotriva răutăţilor care îi asaltează." Faptele apostolilor, cap. Statornic până la moarte, par. 8-10.

Putem conchide, aşadar, că sfinţenia nu are nimic mistic în ea, nu trebuie să fie o sperietoare pentru suflet, ci ea este neprihănirea, deci viaţa sau caracterul lui Dumnezeu în suflet. Ea nu este extaz religios sau spiritual niciodată, ci este propriul mod de exprimare a lui Dumnezeu în viaţa personală omenească! Este El în noi, prin Duhul Sfânt, datorită bunătăţii lui Isus Hristos, şi noi în El prin puterea cea mare a harului Său divin. A fi creştin în adevăratul sens al cuvântului presupune a avea sfinţenia lui Dumnezeu, deci a fi neprihănirea lui Dumnezeu în Isus Hristos. Orice altceva în afara acestui fapt formidabil este taina nelegiuirii!

     "Faptul că cineva, în anumite împrejurări deosebite, dă pe faţă extaz spiritual nu este o dovadă convingătoare că el este creştin. Sfinţenia nu este extaz, răpire sufletească; ea este o deplină predare a voinţei lui Dumnezeu; ea înseamnă a trăi prin orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu; înseamnă a face voia Tatălui nostru ceresc; înseamnă încredere în Dumnezeu în vreme de încercare, în timp de întuneric, ca şi în vreme luminoasă; înseamnă a umbla prin credinţă şi prin vedere; înseamnă sprijinire pe Dumnezeu cu o încredere neclătinată şi rămânere în iubirea Sa." Faptele apostolilor, cap. Darul Duhului, par. 10.