Preoţia lui Melhisedec şi desăvârşirea descoperite prin solia îngerului al treilea

Este o datorie pentru orice creştin născut din nou să cunoască şi să-şi însuşească adevărul Evangheliei veşnice referitor la biruinţa asupra păcatului şi trăirea în neprihănire. Conceptul uşii deschise, pusă la dispoziţia ultimelor generaţii, aruncă o lumină asupra lucrării lui Hristos în sanctuarul ceresc, de care n-au avut parte toate generaţiile anterioare. Dumnezeu aştepta ocazia unei mari revărsări de lumină, care să inunde mai întâi biserica şi, prin ea, mai apoi, întreaga lume. Ocazia sosise în 1844. Însă, până atunci, biserica trebuia înştiinţată cu privire la marele eveniment al începerii judecăţii, care deschidea larg poarta pentru Evanghelia curăţirii sufletului de orice întinăciune, prin trăirea în neprihănire!!

O dată cu acest eveniment al debutului judecăţii, Dumnezeu a urmărit să descopere lucrarea lui Isus în lumina preoţiei lui Melhisedec. Fiindcă necurmata şi sanctuarul ceresc au fost ascunse celor credincioşi, după căderea bisericii apostolice, de către taina fărădelegii, până la vremea sfârşitului, Dumnezeu a plănuit să repună în valoare marea preoţie a lui Hristos şi să accentueze într-un fel deosebit faptul că ea se face în cer după rânduiala lui Melhisedec şi priveşte desăvârşirea închinătorului adevărat. Dacă această preoţie şi rolul ei nu sunt înţelese, atunci va fi imposibil pentru creştinul sincer să priceapă adevărul referitor la desăvârşirea caracterului cu care trebuie să se prezinte la judecată!! Judecata îl descoperă şi îl pune în valoare totodată pe Isus Hristos în calitate de Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec!

Această preoţie deosebită descoperă taina lui Dumnezeu într-un fel aparte. Hristos Isus nu a fost dintotdeauna Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec. Pentru a ajunge un astfel de Mare Preot, El trebuia să devină om adevărat în care trebuiau să se întâlnească două naturi, cea divină şi cea omenească, decăzută şi păcătoasă. Nu ar fi fost suficient să îşi ascundă dumnezeirea sub altă înfăţişare decât aceea de om adevărat, fiindcă în felul acesta i-ar fi fost imposibil să devină El însuşi Marele Preot Melhisedec!! El trebuia să vină acolo unde ne aflam noi, în groapa păcatului, să guste toate grozăviile ispitelor şi, pe deasupra, să ia asupra Lui, Cel curat sufleteşte, tot păcatul omenirii. Dar, preoţia după rânduiala lui Melhisedec presupunea mult mai mult decât atât. Interese veşnice erau în joc, nu numai soarta oamenilor!!

Ca să devină cu adevărat Mare Preot potrivit acestei rânduieli, Isus trebuia să se menţină, să se păstreze în lumea ispitelor şi a păcatului absolut curat ca om, nemânjit de nici o întinăciune a păcatului. El trebuia să realizeze acest fapt extraordinar, puţin înţeles de oameni, în trupul nostru slab, degenerat şi păcătos, permanent înclinat spre păcat!! De ce astfel? În primul rând, pentru a dovedi Universului populat cu fiinţe inteligente că este posibil să trăieşti în armonie cu principiile legii lui Dumnezeu, dar numai atunci când aceasta este sau a devenit neprihănirea lui Dumnezeu în suflet!! Legea celor zece porunci, în formă scrisă, fie pe două table de piatră sau în Scripturi, condamnă omul, toţi cei ce se nasc pe acest pământ aflându-se sub blestemul ei, până în momentul naşterii din Dumnezeu! Ea este neprihănire, dar nu în cel credincios, căci nu-i poate oferi neprihănirea cu nici un chip, ci în slovă. Ea arată către standardul lui Dumnezeu: desăvârşirea morală, pe care trebuie să o aibă orice om şi implicit orice fiinţă creată.

Această lege scrisă nu salvează din păcat, ci arată, descoperă şi numeşte păcatul cu numele lui adevărat, iar pentru că acesta se află în omul păcătos, omul se află implicit sub condamnare, o condamnare la moarte veşnică. De această lege scrisă, osânditoare, nimeni nu poate scăpa decât prin moarte!! Legea lui Dumnezeu scrisă, condamnă la moarte, iar omul păcătos, înainte de a deveni un om nou, pur şi simplu trebuie să moară spiritual, căci vorbim despre o moarte spirituală, nu despre una fizică. Hristos poate scăpa din păcat pe cineva numai după ce acesta a murit, fiindcă numai în felul acesta poate avea loc învierea la o viaţă nouă în Isus Hristos. Mare atenţie, Hristos nu a anulat prin moartea Sa condamnarea legii asupra omului păcătos, căci ar fi trebuit să o schimbe sau să o anuleze definitiv, ca lege! În schimb, El a venit să ne scape de sub condamnarea legii divine, a celor zece porunci, prin chiar moartea Sa, o moarte prin care a arătat că a trecut El însuşi sub blestemul legii divine, prin faptul că a devenit păcat, luând păcatul nostru asupra Lui şi identificându-se cu el, ca şi cum El însuşi ar fi păcătuit!!!

Cu alte cuvinte, pentru ca legea divină să rămână intactă, căci ea este chiar standardul desăvârşirii caracterului lui Dumnezeu, Hristos a trebuit să moară, prin aceea că a trecut de bunăvoie şi nesilit, din proprie iniţiativă, sub incidenţa legii scrise, sub blestemul ei, devenind El însuşi, purtătorul păcatului, păcat pentru noi!! Numai prin moartea Lui puteam noi căpăta viaţa desăvârşită sau neprihănirea lui Dumnezeu, prin care suntem eliberaţi de sub condamnarea legii divine. Moartea Lui înseamnă viaţă pentru noi. "Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El." 2Corinteni 5,21. Faptul că Hristos a murit pentru salvarea mea, arată în mod indubitabil că singura posibilitate ca eu, păcătosul, să devin un om nou, născut din Dumnezeu, este aceea de a muri mai întâi, şi apoi de a învia la o viaţă nouă, căci este imposibil ca eu să devin un om născut din nou, fără ca mai întâi să mor!! Naşterea din nou presupune totdeauna şi în orice împrejurare o înviere din moarte, altfel nu se poate numi naştere din nou!! Moartea lui Hristos în sine atestă chiar acest fapt.

Prea mulţi creştini nu înţeleg ce implică această moarte, rezemându-se pe ideea falsă că o cunoaştere a doctrinei bisericii şi o schimbare a modului de viaţă înseamnă experienţa naşterii din nou. Cunoaşterea doctrinelor biblice, ce pot defini foarte bine chiar doctrina unei biserici, poate produce anumite schimbări în viaţă şi în comportament, prin adoptarea viziunii pe care aceste doctrine o oferă intelectului. Dar, convertirea intelectului sau schimbarea modului de gândire a persoanei respective nu implică niciodată o moarte, chiar moartea care trebuie să aducă cu sine un element nou, viaţa veşnică sau neprihănirea lui Hristos!! Este absolut esenţial de ţinut minte acest lucru. Hristos a arătat pur şi simplu că nu poate anula legea divină, legea celor zece porunci, dar că ne poate trece sau strămuta de sub condamnarea ei în împărăţia lui Dumnezeu, prin moartea Sa. Cum a murit El prin păcat, tot astfel trebuie să murim şi noi faţă de păcat, prin predarea voinţei şi fiinţei noastre în mâinile Aceluia care poartă stigmatul crucificării pe vecie!!!

Ţineţi minte că doar moartea noastră reală spirituală face posibilă naşterea noastră reală din nou, altfel de ce s-ar numi naştere din nou, dacă mai întâi nu a avut loc o moarte şi o înviere la viaţă nouă? "Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă. În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui. Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului; căci cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat." Romani 6,4-7.

Observaţi, vă rog, că doar acela care moare, de drept, este izbăvit, scăpat, smuls din păcat!!! Aşadar, naşterea din nou implică în mod obligatoriu o moarte reală şi o înviere reală! Experienţa naşterii din nou, într-un anumit fel, repetă la o altă scară moartea şi învierea lui Hristos, dar într-un mod personal pentru cel ce doreşte experienţa aceasta, căci este singura noastră posibilitate să obţinem neprihănirea, întocmai aşa cum Hristos a obţinut dreptul la înviere în virtutea biruinţei Sale pe cruce!! Deci, trebuie să ajungem botezaţi în moartea Lui, deoarece este singura posibilitate să fim "îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă". Acum, când păcătosul pocăit trăieşte experienţa reală şi sublimă a naşterii din nou, legea scrisă cu slove, în piatră, sau în Scripturi, a ajuns să fie neprihănirea lui Dumnezeu în el, prin Isus Hristos!!! Legea care îl condamna, adică dreptatea lui Dumnezeu îndreptată împotriva lui, a ajuns neprihănire în el, fiindcă principiile legii divine au fost scrise sau întipărite în el prin sădirea caracterului lui Dumnezeu în sufletul lui!!! Legea, din blestem, a devenit, prin naşterea din nou, neprihănire vie, chiar expresia caracterului lui Dumnezeu în sufletului credinciosului pocăit şi izbăvit de păcat. În acest caracter divin se află toate faptele bune pentru care credinciosul este pregătit să le exprime, căci Dumnezeu poate lucra în el de-acum, şi bineînţeles doar cu acordul acestuia, şi voinţa, şi înfăptuirea!! "Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele." Efeseni 2,10. "Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea." Filipeni 2,13.

Cele zece porunci ale legii scrise au ajuns zece principii de viaţă, sau mai bine zis principiile de viaţă sau modul de viaţă al lui Dumnezeu în caracterul credinciosului născut din nou. Legea scrisă este îndrumător spre Acela care ne poate elibera de sub condamnarea ei, tocmai pentru a ne putea, printr-o viaţă nouă, chiar viaţa lui Dumnezeu, prin naşterea din nou, să ne aducă în armonie cu principiile ei! Mai simplu, legea scrisă a celor zece porunci a ajuns legea Duhului de viaţă în cel credincios, prin Isus Hristos!! Din blestem, legea a ajuns un mod de viaţă pentru cel născut din Dumnezeu! Imaginaţi-vă că va aflaţi într-o încăpere în care, pe un perete, deasupra, scrie: "Aici nu se fumează!" Tu, care nu fumezi, te găseşti în acea încăpere împreună cu alţi oameni dintre care unii sunt fumători. Neputând rezista obiceiului înrădăcinat şi înrobirii de a fuma, aceştia ies din încăpere pentru a fuma în locul special destinat în acest sens. Cuvintele scrise pe perete sunt lege şi, ca atare, trebuie respectate. Dar, ele sunt lege numai pentru fumători, nu şi pentru tine. Cuvintele respective pur şi simplu nu îţi spun nimic, pentru că nu au nimic de-a face cu persoana ta. De ce? Fiindcă a nu fuma este propriul tău mod de viaţă!!! Acele cuvinte nu-ţi pot interzice să fumezi, de vreme ce oricum nu fumezi şi, deci, nu se referă la tine, ci doar la acei fumători care se află sub blestemul acelei legi!!! Acele cuvinte scot în evidenţă o realitate îngrozitoare, realitatea modului de viaţă al celor aflaţi sub blestemul fumatului. În acest caz, legea de pe perete este un blestem pentru fumători, chiar dacă este bună şi necesară,  fiindcă le spune să nu facă ceea ce de obicei fac!!! Tot astfel este şi cu legea lui Dumnezeu. Ea ne spune ce să nu facem, pentru că suntem păcătoşi, pe când un om neprihănit nu are nevoie de legea aceasta scrisă, motivul fiind acela că principiile ei sunt chiar propriul lui mod de viaţă. Nu are nevoie de ceva scris pentru a-i reglementa comportamentul.

Cu toate acestea, legea lui Dumnezeu scrisă, cea care este blestem pentru păcătos, în sensul că îl condamnă încă de la naştere, întrucât toţi ne naştem lipsiţi de neprihănirea lui Dumnezeu, este o lege dreaptă, bună şi sfântă, pentru că ne arată condiţia şi ne îndrumă spre Hristos. Când ne-am predat cu totul lui Hristos, murind şi înviind la o viaţă nouă, atunci nu ne mai aflăm sub blestemul legii, fiindcă prin naşterea din nou, căpătând caracterul lui Hristos, neprihănirea legii, principiile ei vii au devenit parte integrantă din noi, fiind pregătiţi pentru faptele bune specifice caracterului lui Hristos!! Astfel, legea devine neprihănire şi un mod de viaţă pentru credinciosul lui Hristos. Nu îl mai condamnă, fiindcă este în armonie cu ea. Acum, cel neprihănit nu mai are nevoie de legea scrisă, căci ea a devenit neprihănirea lui Dumnezeu în el, prin Isus Hristos, astfel devenind un împlinitor al legii, unul care poate trăi asemenea lui Dumnezeu. "Noi ştim că Legea este bună dacă cineva o întrebuinţează bine căci ştim că Legea nu este făcută pentru cel neprihănit, ci pentru cei fărădelege şi nesupuşi, pentru cei nelegiuiţi şi păcătoşi, pentru cei fără evlavie, necuraţi, pentru ucigătorii de tată şi ucigătorii de mamă, pentru ucigătorii de oameni, pentru curvari, pentru sodomiţi, pentru vânzătorii de oameni, pentru cei mincinoşi, pentru cei ce jură strâmb şi pentru orice este împotriva învăţăturii sănătoase." 1Timotei 1,8-10.

O altă implicaţie majoră a preoţiei lui Melhisedec este aceea că, prin însuşi faptul că Isus a fost biruitor permanent asupra păcatului şi ispitelor, a deschis un nou drum, al desăvârşirii, pentru creştinul născut din Dumnezeu!! Nu că desăvârşirea nu ar fi fost posibilă sau cerută în timpurile dispensaţiunii Vechiului Testament, fiindcă baza mântuirii noastre din păcat este aceeaşi şi în Vechiul şi în Noul Testament, adică credinţa în sângele lui Hristos, care ne spală de păcate! Însă, noutatea acestui drum deschis este dată de faptul că Hristos a desfiinţat prin moartea Sa toate ritualurile şi ceremoniile cerute omului, de la Adam, şi iudeilor, inclusiv templul în care se săvârşeau aceste servicii ritualice, fiindcă omul făcuse din ele baza salvării sale din păcat, adică propriul său mântuitor, El punând în locul lor "înfăţişarea adevărată a lucrurilor", Evrei 10,1, adică pe Isus în calitate de Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec, templul ceresc şi lucrarea Sa în interiorul acestui templu!! Prin moartea şi învierea Sa, Hristos a scos la iveală realitatea nepieritoare a căii prin care suntem mântuiţi. Şi încă asta nu-i totul. Prin preoţia lui Melhisedec ne este descoperit adevărul cu privire la viaţa de biruinţă de care are parte credinciosul născut din nou!!

Prin preoţia lui Melhisedec, Hristos face "desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei ce sunt sfinţiţi", prin noul legământ: "Iată legământul pe care-l voi face cu ei după acele zile, zice Domnul: voi pune legile Mele în inimile lor şi le voi scrie în mintea lor..." Evrei 10,14,16. Generaţia căreia Dumnezeu îi pune la dispoziţie toate aceste adevăruri, despre care eu am vorbit doar succint, este generaţia "uşii deschise"!! Dacă în glasul celor şapte tunete sunt cuprinse primele două solii îngereşti, din Apocalipsa 14, prin care Dumnezeu punea la încercare credinţa bisericii Sale protestante de pe tărâmul american, urma ca, după ce aceste solii îşi vor fi făcut lucrarea, Isus să ofere lumină suplimentară celor care au primit cu toată inima aceste solii. Această lumină suplimentară este cuprinsă în solia îngerului al treilea.

Din păcate, mulţi consideră că această solie are de-a face doar cu avertizarea privitoare la aceia care se închină fiarei şi icoanei ei, şi primesc semnul ei pe mână sau pe frunte. Ceea ce trebuie să ştim este că această solie, acest mesaj se desfăşoară în două etape. Avertizarea despre care am amintit este etapa a doua, când solia este adresată lumii de biserica fecioarelor înţelepte şi neînţelepte. Mai înainte, însă, de această etapă există etapa pregătirii celor credincioşi, în speţă a fecioarelor înţelepte, pentru a putea oferi lumii acest mesaj înspăimântător! Aceştia trebuie să fie sfinţiţi prin harul lui Dumnezeu, făcuţi în stare să poarte o solie de asemenea proporţii. Ei trebuie să fie familiarizaţi cu neprihănirea lui Dumnezeu în viaţa lor şi să cunoască Evanghelia veşnică, acea Evanghelie cuprinsă în taina lui Dumnezeu, care descoperă preoţia lui Melhisedec!! Cu alte cuvinte, aceşti credincioşi extraordinari trebuie să-l cunoască pe Marele lor Preot şi să intre prin credinţă în sfânta sfintelor din sanctuarul ceresc, pentru a înţelege lucrarea lui Hristos pentru ei, şi că, în virtutea acesteia, orice creştin născut din nou este chemat să descopere lumii pe Dumnezeu în caracterul lui, printr-o viaţă de biruinţă asupra păcatului mărturisit!!

Pavel a înţeles foarte bine, potrivit luminii dăruite lui, acest adevăr sublim, iar Ioan, apostolul, scrie: "Oricine crede că Isus este Hristosul este născut din Dumnezeu; şi oricine iubeşte pe Cel ce L-a născut iubeşte şi pe cel născut din El. Cunoaştem că iubim pe copiii lui Dumnezeu prin aceea că iubim pe Dumnezeu şi păzim poruncile Lui. Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Şi poruncile Lui nu sunt grele; pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruie lumea; şi ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră... Ştim că oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte, ci Cel născut din Dumnezeu îl păzeşte, şi cel rău nu se atinge de el... Ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit şi ne-a dat pricepere să cunoaştem pe Cel ce este adevărat. Şi noi suntem în Cel ce este adevărat, adică în Isus Hristos, Fiul Lui. El este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică." 1Ioan 5,1-4,18,20.

Solia îngerului al treilea, care conţine în întregime Evanghelia veşnică, anunţată de primul înger, descoperă pe rând adevărul sfinţitor al lui Dumnezeu privitor la legea lui Dumnezeu, la sanctuar şi preoţia lui Hristos, după rânduiala lui Melhisedec. Mesajul primului înger este: "Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!" Apocalipsa 14,7. El este văzut cu o Evanghelie veşnică proclamând ceasul judecăţii lui Dumnezeu, la sfârşitul celor 2300 de ani, judecată care trebuie să se desfăşoare ţinând seama de standardul lui Dumnezeu în acest sens, adică legea sfântă a celor zece precepte morale!!! Acest lucru este adeverit prin faptul că, după ce anunţă ceasul judecăţii, spune: "închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!" El face trimitere în acest fel chiar la legea lui Dumnezeu ca standard al judecăţii, întrucât porunca a patra din decalog descoperă adevărul că Dumnezeu este Creatorul, Cel ce a făcut "cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor". Vezi Exod 20,8-11.

Acum, pentru ca credincioşii Săi să înţeleagă lucrarea pe care Isus o desfăşoară în cer, Dumnezeu a trebuit să le împărtăşească, să le descopere încetul cu încetul conţinutul Evangheliei veşnice. În principiu, această Evanghelie descoperă neprihănirea lui Hristos, în virtutea căreia, credinciosul pocăit, după ce o primeşte în dar prin experienţa naşterii din nou, poate trăi virtuos, fără pată, asemenea lui Isus. Mai mult, Hristos dorea să conştientizeze poporul Său credincios că viaţa creştinului care îl urmează pe Isus nu este o viaţă de înfrângeri, cu suişuri şi coborâşuri, plină de descurajările lipsei de biruinţă asupra păcatelor mărturisite, ci dimpotrivă este o viaţă plină, încărcată cu biruinţa continuă asupra tuturor păcatelor mărturisite. Hristos a descoperit, în virtutea preoţiei Sale după rânduiala lui Melhisedec, că toţi acei credincioşi care au experienţa naşterii din nou şi înţeleg miezul Evangheliei veşnice, care este în fapt taina lui Dumnezeu, Hristos în voi, nădejdea slavei, sunt chemaţi să se califice drept preoţi şi împăraţi aici pe pământ, aşa cum a fost chemat şi El prin întruparea Sa!!!

Petru ne spune: "Ci, după cum Cel ce v-a chemat este sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră. Căci este scris: >Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt<... Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată". 1Petru 1,15; 2,9. Cine poate vesti puterile minunate ale lui Dumnezeu? Numai aceia care sunt chemaţi din întuneric la lumină!! Şi ce sunt ei? "... o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu şi l-a câştigat ca să fie al Lui", adică nişte "sfinţi în toată purtarea" lor!!! Puterile minunate ale lui Dumnezeu sunt descoperite în taina lui Dumnezeu, care este Evanghelia veşnică!!

Ideea este că, prin solia îngerului al treilea, Dumnezeu a căutat cu tot înadinsul să conştientizeze mintea primitorilor că viaţa creştinului născut din Dumnezeu trebuie să fie o viaţă asemenea celei trăite de Hristos, când era întrupat pe pământ. Neprihănirea primită în dar, prin naşterea din nou, este caracterul desăvârşit al lui Hristos, care ne deschide posibilitatea reală pentru a fi biruitori permanent asupra păcatului şi ispitelor!! Hristos este modelul suprem despre ce înseamnă viaţa de creştin. Aceasta este realitatea Evangheliei veşnice şi totodată marele ideal şi scop la preoţiei lui Melhisedec, în cadrul căreia Hristos este Mare Preot. Câtă vreme Hristos locuieşte, prin neprihănirea Sa vie sau caracterul Său ori natura Sa divină, în noi, tot atâta vreme putem fi biruitori asupra oricăror ispite şi a păcatului! Trebuie să ţinem minte că desăvârşirea morală este atinsă doar prin marea preoţie a lui Melhisedec.

     "Marele ideal şi scop al adevăratului sanctuar, al preoţiei şi slujbelor lui, este ca Dumnezeu să locuiască în inimile poporului. Dar, care este marele ideal şi scop al locuirii Lui în inimile poporului? Răspunsul este: Desăvârşirea. Desăvârşirea morală şi spirituală a închinătorului... Desăvârşirea, desăvârşirea caracterului este ţinta creştină - o desăvârşire atinsă în trup omenesc în această lume. Hristos a reuşit aceasta, deschizând un drum prin care, în El, orice suflet poate de asemenea să fie desăvârşit. Atingând ţinta, Isus a devenit Marele nostru Preot care, prin această lucrare a Lui în adevăratul sanctuar, ne face şi nouă posibilă atingerea ei." Calea consacrată pentru desăvârşirea creştină, cap. Desăvârşire, primul şi ultimul paragraf.

Taina lui Dumnezeu şi încetarea fărădelegilor

Scopul lui Dumnezeu, prin planul mântuirii, a fost dintotdeauna nu numai de a scăpa din păcat şi din moarte omul, ci şi de a-l face să trăiască biruitor permanent asupra păcatului! Dacă Hristos a venit pe acest pământ să ne arate cum să trăim virtuos, fără vină înaintea Tatălui din cer, dar fără să ne pună la dispoziţie puterea care l-a făcut pe El în stare să se menţină biruitor tot timpul, atunci acest lucru nu ne ajută cu nimic, şi ar fi fost mai bine să nu vină! Hristos nu a avut absolut nimic deosebit ca om faţă de alţi oameni! El nu s-a folosit niciodată de natura Lui divină pentru a scăpa din ispite sau din greutăţi, pe care Satana le arunca asupra Lui. Nu şi-a folosit cu nici un chip atotputernicia Sa ca să ne arate că se poate trăi fără păcat.

În schimb, El a trăit exact aşa cum trăieşte orice om în această lume, dar fără păcat; a trecut prin orice suferinţă şi durere, prin orice greutăţi şi neajunsuri, aşa cum trece fiecare om de pe pământ. De fapt, El a fost supus la încercările cele mai grele, dată fiind curăţia Sa sufletească extraordinară. "Hristos a fost supus la încercările cele mai grele, având nevoie de tăria tuturor facultăţilor Sale, pentru a rezista înclinaţiei de a-şi folosi puterea în timpul primejdiei, ca să se salveze singur şi să triumfe asupra puterilor prinţului întunericului. Satana a demonstrat că el cunoaşte punctele slabe ale inimii omeneşti şi şi-a folosit toată puterea pentru a profita de slăbiciunea naturii umane pe care Isus a luat-o asupra Sa, cu scopul de a birui ispitele în locul omului." Gânduri despre cartea Apocalipsei, cap. Întruparea Fiului lui Dumnezeu, par. 2.

Hristos nu a venit să facă paradă pe pământ sau să joace teatru, în încercarea de a ne arăta că se poate trăi curat, dar folosindu-se în ascuns de atotputernicia Sa ca să scape din ispite şi încercări. Pe cea din urmă, atotputernicia, o predase în mod deplin Tatălui din cer. Astfel că, putea oricând să cedeze ispitei şi să păcătuiască. "Când a fost trezit pentru a întâmpina furtuna, Isus era perfect liniştit. Nu era nici urmă de teamă în cuvânt sau privire, pentru că în inima Lui nu era teamă. Dar El nu era liniştit pentru că puterea Sa era nemărginită. Nu ca un >Domn al cerului şi al pământului< stătea El aşa liniştit. El renunţase la puterea aceea, pentru că zice: >De la Mine Însumi nu pot face nimic< (Ioan 5,30). El se încredea în puterea Tatălui. Isus se sprijinea pe credinţă - credinţă în iubirea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu - şi puterea acelui cuvânt care a liniştit furtuna era puterea lui Dumnezeu." Hristos Lumina Lumii, cap. Taci, fii liniştită!, par. 14.

Planul mântuirii prevedea ca Fiul lui Dumnezeu, întrupat, să trăiască prin ascultare deplină şi dependenţă totală de Tatăl din cer, fără să apeleze în vreun fel la o putere supranaturală de care oamenii nu dispun niciodată. Singura putere de care trebuia să dispună Hristos în periplul Său pământesc, pe tărâmul păcatului, era credinţa şi încrederea deplină în Tatăl Său şi în făgăduinţele Scripturii, pe care acum şi le aplica Sieşi!! Acum urmează partea cea mai interesantă. Isus a fost biruitor permanent asupra ispitelor pentru că în El erau împletite în mod tainic natura divină şi natura omenească. Doar această combinaţie sau unire asigura în mod deplin biruinţa. Asta înseamnă că Isus a pornit biruitor pe pământ în calitate de om nou, calitate pe care o au doar aceia dintre oameni care se nasc din nou, prin Duhul Sfânt!! Singura alternativă pentru victoria asupra păcatului era această unire tainică, o unire care făcea posibil în mod real şi practic, zi de zi, un caracter desăvârşit, perfect!!! Numai prin intermediul acestei uniri magnifice se poate construi un caracter viguros, ceresc, aici pe pământ!

     "Hristos a avut două naturi: natura omului şi natura lui Dumnezeu.
     În El, natura divină şi natura omenească au fost îmbinate şi, prin păstrarea fiecărei naturi distincte, El a oferit lumii o reprezentare a caracterului lui Dumnezeu şi a caracterului omului desăvârşit." Gânduri despre cartea Apocalipsei, cap. Întruparea Fiului lui Dumnezeu, par. 3, 4.

Ei bine, chiar această realitate, referitor la îmbinarea celor două naturi, constituie esenţa tainei lui Dumnezeu. De fapt, de ce să n-o spun, majoritatea creştinilor cred că Isus a avut două naturi, dar prin asta ei nu înţeleg că chiar acest lucru asigură victoria asupra păcatului, că, aşa cum a trăit Isus, întocmai la fel poate trăi oricare dintre creştinii născuţi din nou. Din păcate, sunt atât de mulţi creştini care cred că au naşterea din nou, doar pentru că şi-au schimbat modul de viaţă şi frecventează biserica, făcând tot ce pot mai bine pentru biserică şi pentru semeni. Dar, fără a dezamăgi pe cineva, naşterea din nou nu înseamnă schimbarea modului de viaţă, nu înseamnă cunoaşterea doctrinei bisericii, nici măcar a teoriei adevărului, ci ea implică o moarte spirituală şi o naştere la o nouă viaţă, chiar viaţa lui Dumnezeu!! Nu este îndeajuns să-ţi schimbi modul de viaţă, căci şi omul singur, neajutat de Dumnezeu, poate face acest lucru, iar în lume sunt destui oameni morali, dar nu neapărat şi creştini, ci înseamnă să treci mai întâi prin moarte, şi din moarte la o nouă viaţă în Isus Hristos!! Această viaţă este singura care poate fi primită în dar de om, de la Dumnezeu, şi singura prin care putem ajunge desăvârşiţi, dacă dăm dovadă de credinţa lui Isus. În această viaţă se află tot Cerul, toată puterea neprihănirii şi iubirii lui Dumnezeu. Dacă la ea mai adăugam şi prezenţa Duhului Sfânt, atunci omul acesta, creştinul acesta născut din nou, poate deveni invincibil în lupta cu ispitele, aşa cum a fost şi Isus. Totul depinde, însă, de exercitarea corectă a voinţei şi a credinţei!!!

Când omul primeşte darul acestei vieţi, atunci el beneficiază realmente de îmbinarea tainică dintre această viaţă, chiar natura lui Dumnezeu, şi natura lui omenească! Prin prezenţa Duhului Sfânt, singurul care sădeşte această viaţă în om, şi prin ascultare deplină de Cuvântul lui Dumnezeu, la care se adaugă exercitarea unei credinţii vii pline de încredere în Dumnezeu, se asigură o creştere în har, în neprihănire şi în desăvârşire, căci am învăţat că desăvârşirea este un proces. Dumnezeu a descoperit cel mai bine acest aspect vital al tainei lui Dumnezeu în timpul apostolilor. Pavel şi Ioan au excelat în cunoaşterea acesteia, iar scrierile lor o dovedesc cu prisosinţă. Dar, această cunoştinţă, deşi neînţeleasă până la vremea apostolilor din cauza apostaziei poporului evreu, a fost pusă la dispoziţia poporului evreu prin cartea profetului Daniel! Scopul acestei taine este cel mai bine scos în evidenţă în acest pasaj bibic: "Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispăşirea păcatelor, până la ispăşirea nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii veşnice, până la pecetluirea vedeniei şi prorociei şi până la ungerea Sfântului sfinţilor". Daniel 9,24.

În decurs de 490 de ani, naţiunea iudaică trebuia să intre într-o aşa experienţă cu Dumnezeu, astfel încât să o conducă la cunoaşterea şi practicarea tainei lui Dumnezeu: Hristos în voi, nădejdea slavei! A fost alocat aproape o jumătate de mileniu pentru evrei, ca să intre în această experienţă, a cărei finalitate, până la venirea Mântuitorului în trup de om, trebuia să fie "încetarea fărădelegilor", "ispăşirea păcatelor", "ispăşirea nelegiuirii" şi "aducerea neprihănirii veşnice" în inimile lor. Din momentul eliberării din robia babiloniană şi până la întruparea lui Isus, poporul iudeu trebuia să devină "sfinţi, fără prihană şi fără vină". Coloseni 1,22. Cu alte cuvinte, Dumnezeu dorea să le transmită că serviciul sanctuarului nu le asigura în sine această experienţă, ci doar simboliza sau arăta către realitatea care se petrece în cer, în templul lui Dumnezeu. Sângele animalelor jertfite nu-i ferea de păcat şi nici nu-i făcea desăvârşiţi, ci doar sângele lui Isus, ce urma să se verse pentru ei şi pentru întreaga omenire, îi putea pune într-o stare după voia lui Dumnezeu.

De fapt, Isus îi invita la nuntă, la unirea lui Dumnezeu cu omul păcătos. Dorea să le deschidă ochii pentru a-i face să priceapă că ei pot deveni un popor sfânt şi fără vină doar prin sângele lui Isus Hristos. Prin cortul întâlnirii, Dumnezeu dorea să-i ajute să înţeleagă cum poate locui Dumnezeu într-un trup păcătos, fără să se mânjească de păcat!! Realitatea este că esenţa tainei lui Dumnezeu cuprinde în sine şi este totodată o nuntă, o căsătorie dacă vreţi între Dumnezeu şi omul pocăit! Nu se poate vorbi despre îmbinarea dintre natura lui Dumnezeu cu natura omului, fără a vorbi despre o nuntă. Când Hristos s-a întrupat pe pământ, El s-a căsătorit practic cu tot neamul omenesc, devenind unul dintre noi. Întruparea Lui nu se putea face decât prin intermediul căsătoriei. Este ca atunci când un tată îşi dăruieşte fiul femeii pe care o iubeşte, şi invers. Ei nu pot fi una, nu pot deveni un singur trup decât prin căsătorie. Tot astfel şi Hristos, nu putea să devină unul dintre noi, un singur trup cu noi, dacă nu se căsătorea cu umanitatea, în care sunt cuprinşi toţi oamenii!!! Astfel, taina lui Dumnezeu înseamnă unirea lui Dumnezeu cu omul în scopul trăirii unei vieţi de biruinţă asupra păcatului, căci această taină formidabilă duce la încetarea fărădelegilor şi aducerea neprihănirii veşnice în inimile primitorilor!!

Parabola din Matei 22 ne vorbeşte despre această nuntă. Nu o vom aborda aici. Vreau doar să scot în evidenţă faptul că, în această parabolă, se spune limpede că Dumnezeu a făcut nuntă Fiului Său. Nunta nu a făcut-o atunci când s-a întrupat Isus, deoarece se declară în mod foarte clar că "împăratul", simbolul lui Dumnezeu, "a trimis pe robii săi să cheme pe cei poftiţi la nuntă", Matei 22,3; or, asta înseamnă că biserica iudaică, simbolul celor poftiţi la nuntă, trebuia să intre de mult timp la nuntă, de vreme ce acest împărat bun a trimis pe robii săi să-i cheme la nuntă!!! Nu poţi chema niciodată la nuntă pe cineva căruia nu i-ai trimis mai întâi invitaţia, astfel încât să-l înştiinţezi cu privire la intenţia ta de a face nuntă fiului tău. La nuntă, în mod firesc, vin doar cei poftiţi, după ce mai întâi li s-a trimis invitaţia!!

Când i se trimisese poporului evreu invitaţia la nuntă, în baza căreia, dacă nu răspundea, împăratul să fie nevoit să-şi trimită robii ca să-i cheme la nuntă? Nu există decât un singur timp când Dumnezeu a pus la dispoziţia bisericii iudaice invitaţia de a intra la nuntă, iar acest timp este intervalul celor 490 de ani, cuprins între anii 457 î.Hr. şi 27 d.Hr. anul botezului lui Isus în Iordan de către Ioan Botezătorul. (Ultima săptămână profetică, adică ultimii şapte ani din acest interval de timp, până la anul 34, a fost săptămâna când bisericii iudaice i s-au adresat cele două chemări la nuntă, mai întâi prin Isus şi ucenicii Săi, şi mai apoi prin ucenicii Săi, cu ajutorul revărsării Duhului Sfânt, după înălţarea lui Isus!)

Care era scopul acestei nunţi? Ca evreii să se familiarizeze cu taina lui Dumnezeu, cu neprihănirea şi viaţa de biruinţă, prin ascultare de îndrumările divine, ajutaţi fiind şi de serviciul de ispăşire zilnică şi anual, care se desfăşura la templul în tot cursul anului. Până avea să se întrupeze Isus, iudeii trebuiau să se bucure în vieţile lor de încetarea fărădelegilor şi de neprihănirea cea veşnică. Acesta era scopul nunţii. Atunci, ei ar fi devenit o lumină binecuvântată pentru lume, pregătiţi să-l întâmpine pe Mântuitorul întrupat, iar după moartea şi învierea Sa, să fie gata să lumineze toată lumea cu lumina Evangheliei veşnice!!! În acest interval de timp, de 490 de ani, ei trebuiau să intre la nuntă, nu să evanghelizeze lumea, căci aceasta ar fi fost etapa a doua, pentru ca astfel să devină sfinţi şi fără vină la arătarea lui Isus cel întrupat. Iar prin şcoala învăţăturilor lui Isus, în neprihănire, ar fi devenit apţi pentru luminarea întregii lumi. În această situaţie, ar fi avut drumul deschis de mult timp spre împărăţia cerurilor, iar astăzi am fi trăit în veşnicie!!

Dumnezeu face nuntă cu o biserică doar când sunt îndeplinite şi există trei condiţii esenţiale: libertatea, necurmata sau serviciul sanctuarului, care se poate desfăşura doar dacă biserică este liberă, şi, în fine, un loc sau o ţară în care biserica să se poată deprinde cu Mirele ei, în neprihănire, al cărei Cap şi Conducător este. După robia babiloniană poporul evreu a dispus de toate aceste trei elemente esenţiale; dar, nu a împlinit planul lui Dumnezeu, nevrând să intre la nuntă în condiţiile descrise în Daniel 9,24. Aşa că, acest popor a fost găsit nepregătit pentru întruparea Mirelui, pe care l-a răstignit cu sânge rece, şi chiar în cunoştinţă de cauză. Aveau să fie lepădaţi, iar taina nelegiuirii să se instaleze în locul tainei lui Dumnezeu, care a rămas ascunsă de biserică până la vremea sfârşitului, adică până la jumătatea sec. al XIX-lea.

Dacă naţiunea iudaică ar fi ascultat în neprihănire şi ar fi intrat la nuntă, atunci ar fi sfârşit cu păcatul iar apariţia cornului mic nu ar mai fi fost posibilă niciodată. Nunta a fost făcută de Dumnezeu în mod special tocmai pentru a împiedica desfăşurarea evenimentelor descrise de Daniel în capitolul al şaptelea şi al optulea. "Am văzut, de asemenea, cum cornul acesta a făcut război sfinţilor şi i-a biruit, până când a venit Cel Îmbătrânit de zile şi a făcut dreptate sfinţilor Celui Preaînalt, şi a venit vremea când sfinţii au luat în stăpânire împărăţia... El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Preaînalt, va asupri pe sfinţii Celui Preaînalt şi se va încumeta să schimbe vremurile şi legea; şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui timp de o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme. Apoi va veni judecata... Dintr-unul din ele a crescut un corn mic, care s-a mărit nespus de mult spre miazăzi, spre răsărit şi spre ţara cea minunată. S-a înălţat până la oştirea cerurilor, a doborât la pământ o parte din oştirea aceasta şi din stele şi le-a călcat în picioare. S-a înălţat până la căpetenia oştirii, i-a smuls jertfa necurmată şi i-a surpat locul Locaşului său celui Sfânt. " Daniel 7,21.22.25.26; 8,9-11.

Noi ştim că orice profeţie este condiţionată, iar de împlinirea acelor condiţii se va împlini sau nu şi profeţia respectivă. Fiindcă poporul evreu nu a vrut să intre la nuntă, atunci Isus a fost obligat să desigileze profeţia celor 2300 de ani şi să ne pună înainte viitorul exact aşa cum a fost profetizat, deoarece poporul evreu şi biserica apostolică nu au împlinit condiţiile neprihănirii, aşa cum sunt descrise în Daniel 9,24!!! Să luăm seama la ce spune textul biblic: "Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispăşirea păcatelor, până la ispăşirea nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii veşnice, până la pecetluirea vedeniei şi prorociei şi până la ungerea Sfântului sfinţilor".

Aici, pecetluirea este pusă în contextul tainei lui Dumnezeu şi a scopului acesteia, adică încetarea fărădelegilor în om şi aducerea neprihănirii veşnice în inima acestuia! Dacă evreii ar fi ascultat în neprihănire, atunci vedenia celor 2300 de ani nu ar mai fi avut finalul declarat în Daniel 7, 8 şi 12. Isus ar fi deschis, ar fi desigilat cartea lui Daniel în neprihănire, fiindcă ar fi pus la dispoziţia lumii, prin biserica iudaică, un viitor neprihănit sau în neprihănire, şi veşnicia!!! Observaţi că cei 490 de ani alocaţi nunţii şi unirii depline a unei naţiuni întregi cu Dumnezeu, sunt puşi la dispoziţie de Dumnezeu "până la pecetluirea vedeniei"!! Or, în Daniel 8,26 despre aceeşi vedenie se spun următoarele: "Tu, pecetluieşte vedenia aceasta, căci este cu privire la nişte vremuri îndepărtate". De data aceasta vedenia este pusă în contextul serilor şi dimineţilor, adică a celor 2300 de ani.

Cu alte cuvinte, ca să fie clar, vedenia celor 2300 de seri şi dimineţi trebuia să se încheie după cei 490 de ani alocaţi evreilor, cu condiţia ca întreaga naţiune să fi ajuns căsătorită cu Isus, în neprihănire, punând punct fărădelegii în ei şi în ţara lor!!! Dar, nu s-a întâmplat astfel, aşa că Isus, după ce şi biserica apostolică dă greş în intrarea ei la nuntă, este silit să desigileze profeţia celor 2300 de ani, pentru a arăta că El a făcut tot ce a putut, doar în neprihănire, ca să ne ferească de viitorul sumbru profetizat în Daniel 8!!! Pur şi simplu acesta este adevărul. De-acum istoria avea să-şi urmeze cursul ei, pentru că nunta n-a mai putut avea loc din cauza apostaziei. (Aş dori să se înţeleagă faptul că Isus nu poate veni niciodată pe norii cerului dacă pe pământ nu există mai întâi o biserică fără pată şi fără vină!!! Venirea Sa în alte condiţii este fără doar şi poate o imposibilitate).

Acum, nunta aceasta, la care este invitat să participe poporul evreu, are loc în contextul lucrării lui Isus în sfânta sanctuarului ceresc, adică în prima încăpere. Pentru că taina lui Dumnezeu avea să fie acoperită şi îndepărtată de la oameni de taina nelegiuirii, atunci Hristos este nevoit să aştepte până la vremea sfârşitului, 1798, pentru a face din nou nuntă cu un alt popor, a acelui popor care avea să asculte de primele două solii îngereşti. De data aceasta nunta are loc în contextul lucrării lui Isus în sfânta sfintelor din sanctuarul ceresc, adică a celei de a doua încăperi! Vedem că iară sunt împlinite cele trei condiţii: libertatea, necurmata, care coincide cu curăţirea sanctuarului acum, şi o ţară unde biserica să poată intra la nuntă ca să fie pregătită să lumineze lumea şi să-l întâmpine pe Isus, fără vină, pe norii cerului!!! Tărâmul Americii era un tărâm lipsit de prezenţa papalităţii sau a Babilonului spiritual, beneficia din plin de toată libertatea şi, pe deasupra, Isus a deschis un nou orizont al înţelegerii, cu privire la lucrarea Sa, bisericii aflate pe acel tărâm.

Profeţia care trebuia să se împlinească era acea minunată profeţie a celor zece fecioare, din Matei 25. Cele zece fecioare sunt simbolul bisericii care îl aşteaptă pe Mire să vină pe pământ. "Pe când Domnul Hristos privea la cei care aşteptau venirea mirelui, El le-a spus ucenicilor lui pilda celor zece fecioare, ilustrând prin experienţa lor, experienţa bisericii, a celor care vor trăi chiar în timpul dinaintea celei de-a doua veniri a Sa." Parabolele Domnului Hristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, par. 4. Experienţa acestor fecioare este experienţa bisericii care trăieşte în vremea sfârşitului, adică după anul 1798, mai cu seamă începând cu anul 1844.

Dacă taina lui Dumnezeu, în primul caz, referitor la biserica iudaică, presupunea o nuntă prin care biserica era invitată să trăiască o viaţă de biruinţă asupra păcatului, prin credinţa lui Isus, atunci, la modul cel mai cert cu putinţă, sfârşitul tainei lui Dumnezeu, la încheierea celor 2300 de ani, nu putea implica decât tot o nuntă, în neprihănire, la care sunt invitaţi toţi cei ce au primit primele două solii îngereşti!! Această nuntă presupune, pe de o parte, căsătoria cu toţi cei credincioşi, iar pe de altă parte primirea împărăţiei Sale din mâinile Tatălui, după ce se va fi isprăvit cu păcatul pe pământ şi cu curăţirea sanctuarului ceresc. "L-am văzut pe Tatăl ridicându-se de pe scaunul de domnie, mergând cu un car de foc în Sfânta Sfintelor, dincolo de cea de-a doua despărţitură şi aşezându-se. Apoi, Isus s-a ridicat de pe tron şi cei mai mulţi dintre cei care erau aplecaţi s-au ridicat împreună cu El. Din momentul în care s-a ridicat, nu am văzut nici o rază de lumină căzând de la Isus peste mulţimea nepăsătoare, şi aceasta a fost lăsată în întuneric total. Cei care s-au ridicat o dată cu Isus şi-au păstrat privirile aţintite asupra Sa când a părăsit tronul şi i-a condus o mică bucată de drum. Apoi, şi-a ridicat braţul drept şi l-am auzit spunând cu glasul Său încântător: >Aşteptaţi aici; Mă duc la Tatăl Meu să primesc Împărăţia; păstraţi-vă veşmintele nepătate, iar Eu mă voi întoarce după puţină vreme de la nuntă şi vă voi primi<." Scrieri timpuri, cap. Sfârşitul celor 2300 de zile, par. 2.

Ceea ce trebuie să ştim este faptul că toate condiţiile neprihănirii descrise în Daniel 9,24 sunt aceleaşi condiţii ale neprihănirii care stau şi la baza celei de a doua nunţi făcute de Isus în 22 octombrie 1844, cu poporul Său spiritual, aşteptătorii venirii lui Isus, care primiseră beneficiile primelor două solii îngereşti, făcându-i astfel în stare să primească solia îngerului al treilea, solie care descoperă sfârşitul tainei lui Dumnezeu prin nunta la care trebuie să intre toţi aceştia!!! Aşadar, taina lui Dumnezeu şi sfârşitul acesteia înseamnă intrarea la nuntă împreună cu Isus şi umblarea în neprihănire datorită unirii celor două naturi, divină şi umană, care face posibilă viaţa de biruinţă asupra păcatului!! Solia curăţirii sanctuarului ceresc aduce cu sine această nemaipomenită lumină cu privire la ce trebuie săvârşit în credinciosul pocăit, şi anume "încetarea fărădelegilor... ispăşirea păcatelor... ispăşirea nelegiuirii... (şi) aducerea neprihănirii veşnice". Acest fapt este întărit de un altul, acela că la nuntă toţi invitaţii care intră trebuie să aibă haina de nuntă, pe care o primesc doar de la "împărat", adică de la Dumnezeu.

     "Împăratul a intrat să-şi vadă oaspeţii; şi a zărit acolo pe un om care nu era îmbrăcat în haina de nuntă. >Prietene<, i-a zis el, >cum ai intrat aici fără să ai haină de nuntă?<" Omul acela a amuţit." Matei 22,11.12.

     "Parabola hainei de nuntă cuprinde o învăţătură cu consecinţe foarte mari. Căsătoria reprezintă unirea lui Dumnezeu cu omenirea; haina de nuntă reprezintă caracterul pe care trebuie să-l aibă toţi aceia care vor fi socotiţi pregătiţi pentru nuntă." Parabolele Domnului Hristos, cap. Fără haina de nuntă, par. 1.

Sfârşitul tainei lui Dumnezeu

Până acum ne-am concentrat atenţia îndeosebi asupra timpului profetic şi a tainei celor şapte tunete. Puse în legătură cu profeţiile din cartea lui Daniel, acestea capătă o nouă semnificaţie, aşa după cum şi trebuie. Însă, nu este îndeajuns să cunoaştem aceste adevăruri dacă am omite să vorbim şi să descoperim ce înseamnă, de fapt, taina lui Dumnezeu şi sfârşitul acesteia, atunci când îngerul al şaptelea sună din trâmbiţa lui chiar în apropierea sfârşitului celor 2300 de ani. Îngerul al şaptelea este ultimul din cadrul celor şapte trâmbiţe. El este acela care introduce primii doi îngeri simbolici şi mesajele lor, din Apocalipsa 14. El atrage atenţia, prin lucrarea lui, bisericii protestante asupra unor evenimente care au de-a face cu timpul când Isus îşi începe ultima lucrare de curăţire a sanctuarului ceresc, prin judecată.

Când acest înger începe să sune, se fac auzite primele două solii îngereşti, premergătoare şi pregătitoare pentru introducerea celei mai puternice solii date de Dumnezeu vreodată oamenilor de pe pământ, mai ales bisericii, şi anume solia îngerului al treilea. Această solie aducea cu sine sfârşitul tainei lui Dumnezeu!! "... în zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui, se va sfârşi taina lui Dumnezeu, după vestea bună vestită de El robilor Săi, prorocilor." Apocalipsa 10,7. Aşadar, sunetul din trâmbiţă al îngerului al şaptelea cuprinde cele trei solii îngereşti, a treia putând fii înţeleasă numai dacă credincioşii le primeau pe primele două! Numai prin intermediul celor trei solii îngereşti se poate înţelege în mod adecvat ce înseamnă cu adevărat sfârşitul tainei lui Dumnezeu, precum şi ce implicaţii practice are asupra vieţii credinciosului care cunoaşte taina lui Dumnezeu!!

Prin urmare, ce înseamnă taina lui Dumnezeu şi sfârşitul acesteia, în 1844? Fără îndoială, cel mai în măsură să ne spună ce înseamnă taina lui Dumnezeu este apostolul Pavel. El le spunea colosenilor următoarele: "Mă bucur acum în suferinţele mele pentru voi; şi în trupul meu împlinesc ce lipseşte suferinţelor lui Hristos, pentru trupul Lui, care este Biserica. Slujitorul ei am fost făcut eu, după isprăvnicia pe care mi-a dat-o Dumnezeu pentru voi, ca să întregesc Cuvântul lui Dumnezeu. Vreau să zic: taina ţinută ascunsă din veşnicii şi în toate veacurile, dar descoperită acum sfinţilor Lui, cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăţia slavei tainei acesteia între Neamuri, şi anume: Hristos în voi, nădejdea slavei". Coloseni 1,24-27. Pavel ne spune în ce constă şi ce este taina lui Dumnezeu: Hristos în voi, nădejdea slavei. Dar, ce înseamnă acest lucru? Cum să înţelegem această taină care, după ce a fost ţinută ascunsă din veşnicii, a fost descoperită apostolilor?

În primul rând, această taină priveşte întruparea Mântuitorului. Ea a fost tăinuită din veşnicii, în Dumnezeu, întrucât era singura rezolvare şi totodată răspunsul din partea lui Dumnezeu pentru apariţia păcatului!! Păcatul nu se putea ivi decât în condiţiile darului libertăţii absolute, pus din belşug la dispoziţie de Dumnezeu tuturor inteligenţelor universale, fără a fi încălcat vreodată de El. Aşa că, rezolvarea problemei păcatului trebuia să ţină cont de acest aspect deosebit de important pentru bunul mers, mai departe, al Universului. Pentru a nu ştirbi cu nimic libertatea de alegere şi mai ales pentru a nu supune la presiuni voinţa şi inteligenţa făpturilor ce aveau să cadă în păcat, prin planul de a le forţa sau de a le ameninţa sub diferite pedepse să nu mai păcătuiască, Dumnezeu a prevăzut, înainte de a crea ceva, singurul mijloc pentru rezolvarea în condiţiile neprihănirii a problemei păcatului, şi anume întruparea Fiului lui Dumnezeu, ca Isus Hristos, în natura acelor păcătoşi, rupţi de-acum de realitatea divină a vieţii veşnice!!

Rezolvarea problemei păcatului prin forţă sau ameninţare cu pedepse nu a fost şi nu este niciodată planul mântuirii!! Planul mântuirii prevedea un singur lucru: întruparea Fiului lui Dumnezeu ca Fiu al omului pentru salvarea omului!!! El avea să ia asupra Lui păcatul întregii omenirii, şi să ofere în schimb viaţa Sa divină, chiar natura Sa de Dumnezeu!! Vorbim, desigur, despre o natură spirituală, despre caracterul lui Dumnezeu, şi nu despre atotputernicia Sa. Dar, întrucât Dumnezeu deja a înfăţişat acest plan al întrupării îngerilor din cer, cu mult timp înainte ca Isus să vină pe pământ, şi întrucât salvarea din păcat prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, le-a fost înfăţişată şi oamenilor prin simboluri, mai ales prin serviciile cortului întâlnirii, atunci în ce sens vorbeşte Pavel despre taina lui Dumnezeu descoperită în zilele sale?

Înseamnă că Pavel nu doreşte să scoată în evidenţă numai întruparea lui Dumnezeu, ca om, pe pământ, din moment ce taina lui Dumnezeu fusese "descoperită acum sfinţilor Lui"!!! Întruparea lui Isus conţine mult mai mult decât au gândit oamenii şi îngerii, or tocmai despre acest aspect vorbeşte Pavel! Este esenţa întrupării lui Isus, esenţa tainei lui Dumnezeu, iar această esenţă, potrivit lui Pavel, este: "Hristos în voi, nădejdea slavei". Întruparea lui Isus cuprindea în sine îmbinarea sau unirea a două naturi: natura divină, fără început, necreată, nederivată şi neîmprumutată în vreun fel de Isus de la Tatăl, şi natura omenească degenerată, căzută şi păcătoasă!!! Cu alte cuvinte, Fiul lui Dumnezeu, dacă în cer era Îngerul Domului în toată plinătatea cuvântului, acum, pe pământ, El trebuia să devină o făptură nouă în care trebuiau să se împletească cele două naturi într-un mod tainic! (Pentru a face posibilă şi practică salvarea noastră, Isus a trebuit să dezbrace natura Sa angelică în cer, ca să îmbrace, prin întrupare, o natură infinit inferioară din toate punctele de vedere, şi încă o natură păcătoasă şi slăbită de păcat timp de patru mii de ani).

Acum, prin faptul că Isus a îmbrăcat literalmente propria natură divină, de Dumnezeu veşnic, cu natura omenească degenerată după patru mii de ani de păcat, nu înseamnă că acest fapt în sine l-a făcut să devină păcătos. Să fie foarte clar pentru toţi: ceea ce-l face pe un om să fie păcătos nu este natura omenească, chiar dacă ea este roasă de păcat şi este mereu predispusă către păcat, ci este puterea păcatului dinăuntrul lui, cunoscută şi sub numele de vrăjmăşie sau firea ori mintea pământească. "Fiindcă firea (mintea) pământească este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună." Romani 8,7. Natura umană în sine, carnea şi sângele noastre nu pot păcătui împotriva lui Dumnezeu sub nici o formă!!! "Carnea însăşi nu poate păcătui împotriva lui Dumnezeu." Gânduri despre cartea Apocalipsei, cap. Întruparea Fiului lui Dumnezeu, cap. Carnea însăşi nu poate păcătui, par. 1.

De ce nu poate păcătui natura umană? Din simplul motiv că ea este de natură fizică, pe când păcatul sau vrăjmăşia despre care vorbim, şi cu care se nasc toţi oamenii, este de natură spirituală!!! Izvorul păcatului nu este şi nu a fost niciodată natura umană, ci izvorul păcatului este vrăjmăşia care locuieşte în trupul nostru, chiar în minte, această vrăjmăşie, după cum spuneam, fiind de natură spirituală! Ceva fizic nu poate produce în ruptul capului ceva spiritual!!! Pe când ceva spiritual, vrăjmăşia sau firea pământească, poate determina natura omenească să săvârşească faptele păcatului, din moment ce în om, în carnea lui, locuieşte chiar păcatul, adică vrăjmăşia care nu poate fi supusă nici măcar de Dumnezeu!!! Să ne fie clar, deci, natura umană poate produce foarte bine faptele păcatului, adică materializarea a ceea ce vrăjmăşia din noi ne provoacă tot timpul să facem, căci puterea ei nu a putut fi înfrântă decât de puterea neprihănirii lui Dumnezeu!! Din acest motiv, Dumnezeu nu ne consideră păcătoşi pentru simplul fapt că ne naştem cu o natură omenească degenerată şi păcătoasă, adică predispusă păcatului, doar fiindcă este plină de slăbiciuni şi de înclinaţii spre păcat, ci ne consideră păcătoşi pentru că suntem stăpâniţi încă de la naştere de firea pământească, de vrăjmăşia care până şi pe Satana îl ţine în robia sa!! Acesta este adevărul Evangheliei mântuirii şi al tainei lui Dumnezeu. Dar, încă nu am spus totul.

Hristos nu s-a născut cu această vrăjmăşie, întrucât Duhul Sfânt a avut grijă să îmbrace natura divină a lui Isus cu o natură omenească păcătoasă, fără această vrăjmăşie. Fiindcă Isus a fost născut sau ţesut prin opera creatoare a Duhului Sfânt, atunci el nu avea cum să primească ceva care-i aparţine lui Satana. Toţi oamenii care se nasc pe pământ, după căderea lui Adam, primesc vrăjmăşia neascultării păcătoase de la Satana, din moment ce Adam a pierdut neprihănirea, starea de curţie morală şi spirituală. Când a dat ascultare de sugestiile meschine ale lui Satana, atunci Adam şi Eva s-au făcut părtaşi pur şi simplu de natura spirituală a lui Satana, de spiritul neascultării lui, pe care l-a sădit efectiv în mintea lor, iar acest spirit este chiar natura păcătoasă a lui Satana, vrăjmăşia care nu poate să se supună legii lui Dumnezeu, şi nici măcar nu poate fi supusă, căci ea trebuie nimicită!!

Tot ceea ce putea transmite Adam urmaşilor săi, din momentul căderii sale, a fost un trup predispus păcătuirii şi o natură spirituală interioară, păcătoasă şi plină de neascultare şi neloialitate faţă de Dumnezeu şi faţă de libertatea divină, o natură care-l domină, orice ar face corpul şi mintea umană!! Prin urmare, la naştere, toţi copiii primesc două naturi, natura omenească păcătoasă, carnea şi sângele pe care şi Isus le-a avut, cu absolut toate înclinaţiile spre păcat, şi vrăjmăşia spirituală, puterea păcatului care ne domină, dar pe care Isus nu a avut-o. În baza acestei realităţi, atunci putem spune cu cea mai mare siguranţă că suntem socotiţi păcătoşi din cauza acestei vrăjmăşii şi nu din cauza trupului nostru omenesc. (Nu degeaba spunea Mântuitorul lui Nicodim că trebuie să se nască din nou. El trebuia să se nască din nou doar în sens spiritual, ceea ce înseamnă că, dacă trebuia să se nască iară, atunci el, în mod sigur, trebuie că deja fusese născut spiritual o dată, chiar la naşterea sa fizică, când a primit prin moştenire vrăjmăşia. De aceea spunea Isus că trebuie să se nască din nou, adică încă o dată, în afara primei lui naşteri spirituale, căci atunci cuvintele respective nu-şi au rostul în contextul în care nu a avut loc nici o naştere spirituală mai întâi. Naşterea din nou nu poate fi din nou, câtă vreme nu există nici una de natură spirituală înaintea ei!!)

Putem conchide, deci, că izvorul păcatului nu este natura umană, căci nu are cum, ci chiar această vrăjmăşie. Şi am atins punctul culminant. Pentru distrugerea acestei vrăjmăşii criminale, Hristos a găsit cu cale să se întrupeze sau să devină om, păstrându-şi totuşi natura divină, care era înveşmântată în carnea noastră păcătoasă, pentru ca în acest fel să poată lua asupra Lui tocmai această vrăjmăşie care ne despărţea efectiv de Dumnezeu. El a murit pe cruce nu datorită faptelor noastre păcătoase, ci din cauza acestei vrăjmăşii pe care a luat-o asupra Lui de la orice om care s-a născut pe acest pământ, făcând posibilă astfel izbăvirea noastră şi trăirea unei vieţi ca a lui Dumnezeu, în sfera păcatului, adică aşa cum a trăit Isus!!! Să ascultăm învăţătura lui Pavel, maestrul înţelegerii corecte a tainei lui Dumnezeu: "Dar acum, în Hristos Isus, voi, care odinioară eraţi depărtaţi, aţi fost apropiaţi prin sângele lui Hristos. Căci El este pacea noastră care din doi a făcut unul şi a surpat zidul de la mijloc care-i despărţea, şi, în trupul Lui, a înlăturat vrăjmăşia dintre ei, Legea poruncilor, în orânduirile ei, ca să facă pe cei doi să fie în El însuşi un singur om nou, făcând astfel pace; şi a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin cruce, prin care a nimicit vrăjmăşia. El a venit astfel să aducă vestea bună a păcii vouă, celor ce eraţi departe, şi pace celor ce erau aproape. Căci, prin El, şi unii şi alţii avem intrare la Tatăl, într-un Duh". Efeseni 2,13-18.

Întruparea lui Isus ne oferă cheia pentru combinaţia câştigătoare pe tărâmul păcatului, prin care se făcea posibilă trăirea unei vieţi de biruinţă continuă asupra păcatului aici pe pământ!! Acesta este elementul pe care pune accent Pavel, atunci când spune că miezul sau esenţa tainei lui Dumnezeu este Hristos în voi, nădejdea slavei! Această combinaţie câştigătoare, dezvăluită de Dumnezeu înţelegerii lui Pavel, este unirea între natura divină desăvârşită a lui Dumnezeu şi natura omenească păcătoasă şi decăzută. Hristos a devenit un om nou tocmai în baza acestei combinaţii nemaipomenite. Mai mult decât atât, a arătat că se poate trăi o viaţă creştină normală, de biruinţă asupra păcatului, ispitelor şi trupului, datorită acestei uniri tainice dintre natura reală a lui Dumnezeu şi natura noastră păcătoasă. Numai aşa putea fi nimicit păcatul din om şi din Univers!

Prin urmare, taina lui Dumnezeu are ca scop desăvârşirea tuturor celor ce se bucură de realitatea practică a acesteia în viaţa lor, adică a tuturor celor ce ajung născuţi din nou! Taina lui Dumnezeu înseamnă, deci, a fi făcuţi sfinţi, fără prihană sau păcat şi fără vină! Scopul acestei taine este, aşadar, desăvârşirea caracterului celui credincios prin trăirea unei vieţi de biruinţă asupra tuturor păcatelor mărturisite!! Or, sfârşitul acestei taine magnifice tocmai această lumină extraordinară trebuia să o aducă la sfârşitul celor 2300 de ani, prin solia îngerului al treilea!! Să luăm aminte la felul în care Pavel vorbeşte despre desăvârşirea sfinţilor lui Dumnezeu, aşa cum trebuie să se înfăţişeze permanent înaintea lui Dumnezeu, fără prihană şi fără vină. El vorbeşte despre desăvârşire în contextul acestei taine uimitoare, al cărei început este veşnicia.

     "Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El şi să împace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ, cât şi ce este în ceruri, făcând pace prin sângele crucii Lui. Şi pe voi, care odinioară eraţi străini şi vrăjmaşi prin gândurile şi prin faptele voastre rele, El v-a împăcat acum prin trupul Lui de carne, prin moarte, ca să vă facă să vă înfăţişaţi înaintea Lui sfinţi, fără prihană şi fără vină; negreşit, dacă rămâneţi şi mai departe întemeiaţi şi neclintiţi în credinţă, fără să vă abateţi de la nădejdea Evangheliei pe care aţi auzit-o, care a fost propovăduită oricărei făpturi de sub cer şi al cărei slujitor am fost făcut eu, Pavel. Mă bucur acum în suferinţele mele pentru voi; şi în trupul meu împlinesc ce lipseşte suferinţelor lui Hristos, pentru trupul Lui, care este Biserica. Slujitorul ei am fost făcut eu, după isprăvnicia pe care mi-a dat-o Dumnezeu pentru voi, ca să întregesc Cuvântul lui Dumnezeu. Vreau să zic: taina ţinută ascunsă din veşnicii şi în toate veacurile, dar descoperită acum sfinţilor Lui, cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăţia slavei tainei acesteia între Neamuri, şi anume: Hristos în voi, nădejdea slavei. Pe El îl propovăduim noi, şi sfătuim pe orice om, şi învăţăm pe orice om în toată înţelepciunea, ca să înfăţişăm pe orice om desăvârşit în Hristos Isus. Iată la ce lucrez eu şi mă lupt după lucrarea puterii Lui care lucrează cu tărie în mine. Efeseni 1,19-29.

Ceea ce trebuie reţinut până aici este faptul că taina lui Dumnezeu înseamnă Hristos în voi, nădejdea slavei, adică unirea tainică dintre natura divină primită în dar prin experienţa naşterii din nou, şi natura omenească slabă şi păcătoasă. Această combinaţie câştigătoare face cu putinţă trăirea unei vieţi de biruinţă asupra păcatului şi ispitelor, ceea ce conduce la desăvârşirea caracterului în fiecare zi de înaintare spre cetatea sfântă! De aceea, taina lui Dumnezeu ne vorbeşte la modul cel mai elocvent despre viaţa creştină normală, de biruinţă asupra păcatului. Nu o viaţă cu suişuri şi coborâşuri, o viaţă de înfrângeri, cu repetarea aceloraşi păcate mărturisite săptămână de săptămână, ci pur şi simplu o viaţă de biruinţă continuă asupra acestor păcate mărturisite. Dacă cineva cade din nou într-unul din aceste păcate mărturisite, atunci să fie luat doar ca un accident din lipsă de veghere şi de rugăciune! "Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiţi. Dar, dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel Neprihănit. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi. Şi prin aceasta ştim că Îl cunoaştem, dacă păzim poruncile Lui." 1Ioan 2,1-3.

Această viaţă a venit Hristos să ne-o împărtăşească, căci numai astfel putem fi biruitori. Era singura posibilitate prin care Dumnezeu putea să ne salveze, fără să folosească nici un alt mijloc, decât iubirea şi adevărul. În Hristos trebuiau să se întâlnească natura divină şi natura omului, astfel El însuşi devenind un om nou, întocmai cum este cel ce devine un om născut din nou sau o făptură nouă, prin puterea creatoare a lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt. Orice carte scrisă despre viaţa de biruinţă asupra păcatului, care nu scoate în evidenţă combinaţia câştigătoare, adică unirea dintre natura lui Dumnezeu, ce este oferită în dar prin naşterea din nou, şi natura omenească, orice astfel de carte care omite esenţa Evangheliei din taina lui Dumnezeu, nu conţine mesajul lui Dumnezeu şi nici măcar nu poate fi de ajutor pentru mântuire. Au încercat mulţi oameni sinceri să scrie despre această viaţă de biruinţă, dar, fără lumina care răzbate din taina lui Dumnezeu, care trebuia să se sfârşească în 1844, nici o astfel de carte nu conţine mesajul lui Dumnezeu, indiferent cine a scris-o. Eu cunosc foarte bine această problematică şi, ca atare, ştiu foarte bine ce spun. (Eu nu pun la îndoială deloc sinceritatea autorilor, pentru că au scris după toată înţelegerea pe care au avut-o în acest sens. Faptul grav, deosebit de grav este că mediul adventist de astăzi este străin de realitatea Evangheliei tainei lui Dumnezeu: Hristos în voi, biruinţa deplină asupra oricărui păcat mărturisit, aceasta fiind nădejdea slavei, a slavei neprihănirii!!)

Dacă taina lui Dumnezeu are de-a face cu desăvârşirea noastră, din punct de vedere moral, deci care priveşte strict caracterul şi nu trupul nostru, prin combinaţia câştigătoare - unirea naturii lui Hristos cu natura omenească păcătoasă, beneficiarul fiind doar omul născut din nou, atunci ce înseamnă sfârşitul ei? De ce se spune că "în zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui, se va sfârşi taina lui Dumnezeu, după vestea bună vestită de El robilor Săi, prorocilor"? Este clar că, fiind veşnică, această taină nu are cum să se sfârşească vreodată. Atunci, înseamnă să sfârşitul ei trebuie că are de-a face cu redescoperirea ei într-o nouă lumină, mai puternică, prin mesajul extraordinar al îngerului al treilea!! Observaţi, vă rog, că ea a fost mai întâi ţinută ascunsă din veşnicii în Dumnezeu, şi apoi dezvăluită cu mare putere în timpul apostolilor! După care, timp de o mie opt sute de ani, de la căderea bisericii apostolice, a fost pierdută. Din cauza cărui fapt? Din cauza tainei fărădelegii, care avea să o ţină ascunsă de cunoştinţa credincioşilor în intervalul timpului amintit mai sus. Ea avea să se sfârşească în 1844 numai datorită faptului că taina fărădelegii a primit o lovitură de moarte, în persoana papalităţii, prin ateismul francez.

Când taina fărădelegii, care a ţinută ascunsă de oameni taina lui Dumnezeu, cum să trăieşti în Hristos biruitor asupra păcatului, a fost înlăturată, atunci era timpul pentru ca această tăinuire şi ascundere a tainei lui Dumnezeu să ia sfârşit, pentru ca biserica să se împărtăşească iară de Evanghelia puterii lui Dumnezeu, care ne scapă de orice păcat! Asta mai înseamnă că, pe fondul judecăţii de cercetare a bisericii lui Dumnezeu din toate timpurile, mai întâi a celor morţi, şi a curăţirii sanctuarului ceresc, taina lui Dumnezeu trebuie să strălucească într-un fel în care nu a strălucit niciodată, nici măcar în zilele apostolilor!! Când marea profeţie a lui Daniel, a celor 2300 de ani, urma să se sfârşească, tot atunci avea să ia sfârşit şi taina lui Dumnezeu, ca să fie din nou adusă la cunoştinţa bisericii prin mesajul îngerului al treilea. De această cunoştinţă nu puteau beneficia decât cei care primiseră şi se împărtăşiseră de beneficiile primelor două solii îngereşti.

Aşadar, sfârşitul tainei lui Dumnezeu înseamnă strălucirea din nou a Evangheliei veşnice asupra tuturor celor primitori, care înţeleg că trebuie să se înfăţişeze sfinţi, fără prihană sau păcat şi fără vină înaintea lui Hristos, atunci când El vine pe norii cerului, mai înainte de acest lucru împărtăşindu-se prin credinţă de beneficiile lucrării lui Isus în sfânta sfintelor din sanctuarul ceresc. Aceasta este Evanghelia nemuritoare cuprinsă în taina lui Dumnezeu. Dacă vom vorbi doar despre întrupare, fără a înţelege esenţa întrupării, adică unirea divinului cu omenescul, prin care se face posibilă viaţa de biruinţă asupra oricărui păcat, atunci tocmai aceasta constituie dovada că nu cunoaştem taina lui Dumnezeu, pe Dumnezeu şi pe Hristosul pe care l-a trimis în mod special pentru mine, pentru a-mi demonstra că, pe un pământ blestemat de păcat, se poate trăi neprihănit, virtuos, fără vină şi fără nici o pată a păcatului!!! Întruparea lui Hristos a avut menirea de a ne arăta ce poate deveni cel mai mare păcătos în unire cu Dumnezeul sfânt, cum natura umană asaltată de toate ispitele posibile poate trăi mai presus de ele, prin credinţă vie şi încredere neclintină în Acela care a promis cu viaţa Lui şi cu tronul Său că "păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră". Romani 6,14.

     "Să nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre, ca nişte unelte ale nelegiuirii; ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi; şi daţi lui Dumnezeu mădularele voastre, ca pe nişte unelte ale neprihănirii. Deci păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor şi să nu mai ascultaţi de poftele lui. Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat, şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru." Romani 6,13-11.

O dată ce templul ceresc avea să fie reabilitat la sfârşitul celor 2300 de ani, atunci este lesne de priceput că taina lui Dumnezeu trebuia să iasă de sub obscuritatea tainei fărădelegii, astfel încât să strălucească asupra conştiinţelor celor primitori, pentru că numai astfel se putea pune punct păcatului în viaţa personală. Vom înţelege şi mai multe pe măsură ce înaintăm în cunoaşterea acestei taine minunate. Ea avea să scoată în evidenţă miracolul preoţiei lui Melhisedec într-un fel în care nu a mai fost niciodată posibil de la Pavel încoace, precum şi faptul că numai prin această preoţie poate omul, credinciosul, să se înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu sfânt şi fără vină, asemenea lui Isus.

     "Pe El îl propovăduim noi, şi sfătuim pe orice om, şi învăţăm pe orice om în toată înţelepciunea, ca să înfăţişăm pe orice om desăvârşit în Hristos Isus." Coloseni 1,28.

Taina celor şapte tunete

Pentru a înţelege corect perioada Filadelfia, am purces la analizarea unor profeţii, în special profeţia din Apocalipsa 10, care are ramificaţii adânci în cartea profetică a lui Daniel. Am văzut că respectiva cărticică deschisă este chiar cartea lui Daniel desigilată, în speţă marea profeţie a celor 2300 de ani, la sfârşitul cărora are loc evenimentul curăţirii sanctuarului ceresc prin judecata bisericii lui Dumnezeu din toate timpurile, căci curăţirea sanctuarului ceresc implică, mai întâi şi de toate, curăţirea fiilor lui Dumnezeu şi totodată întreruperea izvorului păcatului în inimile acestora!! Apoi, am mai concluzionat în mod corect că timpul la care face referire Hristos este timpul profetic, exact perioada celor 2300 de ani, căci era singura profeţie sigilată care includea un timp profetic. "Iar vedenia cu serile şi dimineţile, de care a fost vorba, este adevărată. Tu, pecetluieşte vedenia aceasta, căci este cu privire la nişte vremuri îndepărtate." Daniel 8,26.

La sfârşitul acestei lungi perioade profetice urma să ia sfârşit taina lui Dumnezeu. Însă, când Hristos începe să strige, în timpul când avea în mâna Sa cărticica deschisă, se fac auzite glasurile celor şapte tunete, care rostesc ceva extrem de important, atât de important, încât Ioan este gata să scrie ce au spus ele. Numai că un glas din cer îi spune exact ceea ce i se spusese şi lui Daniel, şi anume să pecetluiască ceea ce au spus ele şi nici măcar să scrie ce au spus tunetele! Dacă, totuşi, urmând logica umană, era atât de important ceea ce spuneau ele, atunci de ce acel glas îi interzice lui Ioan să scrie? Nu este oare spre binele copiilor lui Dumnezeu să cunoască voia Sa, adevărul privitor la evenimentele viitoare? "În mână ţinea o cărticică deschisă. A pus piciorul drept pe mare, şi piciorul stâng pe pământ şi a strigat cu glas tare, cum răcneşte un leu. Când a strigat el, cele şapte tunete au făcut să se audă glasurile lor. Şi, când au făcut cele şapte tunete să se audă glasurile lor, eram gata să mă apuc să scriu; şi am auzit din cer un glas care zicea: >Pecetluieşte ce au spus cele şapte tunete, şi nu scrie ce au spus!<" Apocalipsa 10,2-4.

Prin jertfa Sa, Isus a făcut posibilă desigilarea cărţii lui Daniel pe care ne-o pune la dispoziţie prin intermediul Apocalipsei tocmai pentru a cunoaşte viitorul! Dar, pare ca şi cum chiar o porţiune importantă din această descoperire uimitoare rămâne sigilată în continuare. De fapt, este singurul loc din Apocalipsa în care ni se spune că anumite informaţii importante sunt pecetluite. Ce înseamnă acest lucru? Este foarte important să înţelegem ce înseamnă în realitate pecetuirea aceasta. Dar, ca să înţelegem corect aceste cuvinte şi mesajul glasului din cer referitor la pecetluire, atunci am face bine să punem spusele însemnate ale celor şapte tunete în contextul cărţii deschise pe care Mântuitorul o ţine în mână. Fără a face o astfel de legătură, atunci nu există nici o şansă în a şti dacă ceea ce a pecetluit Ioan a rămas pecetluit pentru totdeauna sau doar pentru scurtă vreme!!

Acţiunea care are loc în Apocalipsa 10, trebuie că ne oferă răspunsul corect şi înţelegerea adecvată a mesajului lui Hristos. Mai întâi, lui Ioan i se prezintă în viziune un înger deosebit de puternic care avea în mână o cărticică deschisă. El este Isus Hristos, fără doar şi poate. Apoi, îşi pune piciorul drept pe mare şi cel stâng pe pământ, după care strigă foarte tare. În timpul acesta, încep să se facă auzite glasurile celor şapte tunete. Mare atenţie, glasurile lor se fac auzite doar după ce Isus strigă, ceea ce înseamnă că vin oarecum ca o completare la ceea ce spune Isus. Şi ce spune Isus? "... a jurat pe Cel ce este viu în vecii vecilor, care a făcut cerul şi lucrurile din el, pământul şi lucrurile de pe el, marea şi lucrurile din ea, că nu va mai fi nicio zăbavă, ci, că în zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui, se va sfârşi taina lui Dumnezeu, după vestea bună vestită de El robilor Săi, prorocilor." Apocalipsa 10,6.7.

Înseamnă că, fără a exagera, tot ceea ce au rostit cele şapte tunete trebuie să aibă o strânsă legătură cu sfârşitul timpului profetic, adică trebuie să aibă legătură cu sfârşitul celor 2300 de ani. Mai mult decât atât, nu Isus este Acela care îi spune lui Ioan să pecetluiască cele spuse de tunete, ci un glas din cer. Acest fapt în sine înseamnă foarte mult. Înseamnă că pecetluirea respectivă, mai precis conţinutul spuselor tunetelor, nu avea de-a face cu nici o generaţie până la sfârşitul perioadei celor 2300 de ani!!! Oricât ar fi cercetat această parte a profeţiei toate aceste generaţii, era cu neputinţă de înţeles, chiar dacă rostirea tunetelor se afla descrisă în altă parte a Apocalipsei!! Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu avea să ofere nici un fel de lumină, în aşa fel încât generaţiile care au urmat, din timpul bisericii apostolice şi până în apropiere de încheierea celor 2300 de ani, să cunoască adevărata însemnătate a adevărului cuprins în ceea ce au spus cele şapte tunete. Deci, pecetluirea în sine avea menirea de a ţine ascunse înţelegerii tuturor acestor generaţii adevărul ce avea să se facă auzit abia la sfârşitul celor 2300 de ani!!

Dumnezeu nu a căutat să descopere lumină suplimentară acestor generaţii, ca să înţeleagă evenimente ce urmau să aibă loc la vremea sfârşitului. De altfel, nici nu ar fi fost înţeleasă profeţia celor şapte tunete câtă vreme papalitatea a înlocuit taina lui Dumnezeu cu taina fărădelegii. Într-un asemenea context ar fi fost imposibil de oferit, spre înţelegere, o lumină care trebuia să provină doar din sfânta sfintelor!! Aşa că, pecetluirea celor spuse de cele şapte tunete, devenea cunoştinţă şi lumină doar pentru generaţia filadelfiană, privea nişte evenimente care urmau să fie dezvăluite în ordinea lor şi la timpul potrivit!! Asta înseamnă, în mod precis, că ceea ce au spus ele trebuie să fi fost totuşi descris de Ioan în altă parte a Apocalipsei!!! Ideea din textul analizat de noi este aceea că lui Ioan i s-a spus să pecetluiască ceea ce a auzit şi să nu scrie, pentru că dacă ar fi scris, atunci ar fi făcut-o fără să folosească un limbaj simbolic. Lui nu i s-a prezentat cele spuse de tunete sub forma unui tablou simbolic, ci pur şi simplu a auzit ce au spus acestea într-un limbaj direct şi, pesemne, pe înţelesul lui!!!

Nu era, deci, de folos ca biserica apostaziată şi cea prigonită să cunoască evenimente care aveau de-a face doar cu acele generaţii de la vremea sfârşitului, atunci când taina lui Dumnezeu trebuia să se isprăvească! De aceea, pecetluirea trebuie înţeleasă doar din această perspectivă, şi nu altfel. Nu le-ar fi fost de nici un folos acest fapt, pentru că nu mai beneficiau de cunoştinţa tainei lui Dumnezeu!! Pierderea Evangheliei şi a Duhului Sfânt conduce implicit la pierderea cunoştinţei tainei lui Dumnezeu. Acum putem înţelege mai clar adevărul că cele spuse de tunete reprezintă în fapt conţinutul tainei lui Dumnezeu, a acelei Evanghelii veşnice ce trebuia prezentată generaţiilor de la vremea sfârşitului, adică la împlinirea şi după împlinirea celor 2300 de ani!

Observaţi, vă rog, că Hristos spune că nu va mai fi timp şi că în zilele când îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui, taina lui Dumnezeu se va sfârşi. Ei bine, tocmai aceste cuvinte aruncă lumină suficientă asupra celor spuse de tunete, în sensul că reprezintă unul şi acelaşi lucru. Prin cuvintele de mai sus, Isus spune, fără putinţă de tăgadă, că, numai atunci când se va sfârşi taina lui Dumnezeu, în zilele când îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui, numai atunci va fi cunoscut adevărul rostit de cele şapte tunete, întrucât ceea ce au spus ele şi sfârşitul tainei lui Dumnezeu sunt unul şi acelaşi lucru!! Mai simplu, Isus de fapt spunea următorul lucru: "Ioan, trebuie să ştiţi că în derularea sulului profetic, a celor 2300 de ani, se vor întâmpla evenimente, toate în ordinea lor, care vor culmina cu o mare lumină ce va cuprinde o mare cunoştină pe care trebuie să o cunoască generaţiile despre care am spus lui Daniel: >Ferice de cine va aştepta şi va ajunge până la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile!< Daniel 12,12. De ele va fi ferice pentru că vor avea parte de cunoştinţa conţinută în spusele celor şapte tunete. Ţie şi generaţiilor până la vremea sfârşitului nu vă este de folos să o cunoaşteţi întrucât nu vă priveşte. Din cauza apostaziei bisericii apostolice, viitorul prezis de Mine în cartea lui Daniel va avea loc întocmai. Cunoştinţa care priveşte acele generaţii nu are legătură cu voi. Pecetluirea înseamnă să nu scrii ceea ce ai auzit, ci să descrii acele evenimente în forma unor imagini simbolice, căci prin acea cunoştinţă voi pune la probă credinţa acelei generaţii, în speţă biserica Mea protestantă de la vremea sfârşitului!"

De vreme ce Isus are în mână cartea deschisă, adică desigilată, atunci este greu de presupus ca o porţiune din ea să rămână pecetluită în continuare. El rupe absolut toate peceţile, desigilează aşadar cartea, numai că cele privitoare la trâmbiţa îngerului al şaptelea trebuiau să rămână neînţelese, oricât le-ar fi studiat generaţiile de până la vremea sfârşitului, până când el avea să sune din trâmbiţă în mod simbolic!! Aşadar, sensul pecetluirii este acela că Dumnezeu nu putea să ofere nici un fel de lumină suplimentară în decursul secolelor, nici măcar în timpul Reformei protestante, mai înainte de a descoperi adevărul conţinut din spusele celor şapte tunete la vremea sfârşitului, şi care, adevăr, vorbea despre curăţirea templului ceresc. Acest lucru este aşa pentru că toată această lumină avea să fie revărsată din sfânta sfintelor, acolo unde Isus urma să-şi desfăşoare ultima lucrare ce cuprindea curăţirea sanctuarului!! Deci, în concluzie, pecetuirea avea legătură cu o lumină care trebuia să vină doar din sfânta sfintelor, şi nu din sfânta, ca să folosesc limbajul profeţiei.

Acum, dacă Ioan nu a scris nimic, în capitolul analizat de noi, cu privire la ceea ce au spus cele şapte tunete, atunci unde a descris el evenimentele care au de-a face cu Evanghelia rostirii tunetelor, o Evanghelie care trebuia să facă multă lumină pentru generaţiile ce trebuiau să cunoască timpul cercetării lor, prin faptul că Isus şi-a început ultima lucrare în sanctuarul ceresc? Spusele tunetelor urmează să fie descrise de apostolul Ioan sub formă de imagini simbolice, deci într-un limbaj simbolic, şi nu într-un limbaj direct, aşa cum ar fi vrut s-o facă de îndată ce a auzit ceea ce au spus acele tunete. Iată ce-i spune Isus: "Trebuie să proroceşti din nou cu privire la multe noroade, neamuri, limbi şi împăraţi". Apocalipsa 10,11. Prin urmare, unde se află profeţia tunetelor sub forma unor tablouri simbolice, prin care să se vorbească despre judecata pe care Hristos este gata să o înfăptuiască la vremea sfârşitului, chiar în ziua când se încheie cei 2300 de ani?

De ce trebuie să vorbeacă despre judecată? Pentru că cele spuse de tunete se află în contextul cărţii care face trimitere la timpul profetic, la sfârşitul căruia trebuie să înceapă curăţirea sanctuarului!! Profeţia glăsuie astfel: "Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi Sfântul Locaş va fi curăţat!" Daniel 8,14. Această curăţire se face doar prin judecată, iar despre aceasta stă scris mai departe în Daniel 7, 9.10.13. "S-a ţinut judecata şi s-au deschis cărţile." Daniel 7,10. Apoi, în Maleahi 3,1-3, se arată foarte clar în ce constă această judecată, fără de care curăţirea templului ceresc este imposibil să aibă loc. "El va şedea, va topi şi va curăţa argintul; va curăţa pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămureşte aurul şi argintul, şi vor aduce Domnului daruri neprihănite." Maleahi 1,3.

În Apocalipsa, dacă ţinem cont de toate aceste profeţii fabuloase, există un singur loc unde se vorbeşte despre Evanghelia judecăţii, iar acesta este capitolul al paisprezecelea!!! "Şi am văzut un alt înger, care zbura prin mijlocul cerului cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod. El zicea cu glas tare: >Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!<" Apocalipsa 14,6.7. Aici se află taina spuselor celor şapte tunete. În această taină pentru toate generaţiile de după căderea bisericii apostolice şi până la aşa-numita vreme a sfârşitului, când cunoştinţa urma să crească, şi este vorba despre cunoştinţa privitoare la profeţia celor 2300 de ani şi curăţirea sanctuarului ceresc prin judecată, este cuprinsă Evanghelia judecăţii şi curăţirii sanctuarului.

Spusele celor şapte tunete, prin urmare, nu au fost surprinse în scris în capitolul abordat de noi, Apocalipsa 10, ci în partea aceea a profeţiei care îmbrăca într-un limbaj simbolic chiar rostirea tunetelor!!! De aceea i s-a spus lui Ioan să prorocească din nou, adică într-un limbaj simbolic şi nu direct. Totul este înfăţişat în forma unui înger care zboară prin mijlocul cerului cu o Evanghelie veşnică, în scopul vestirii ei tuturor locuitorilor pământului. Taina tunetelor cuprinde în sine primele două solii îngereşti, dintre care eu am citat doar una, ce aveau să se facă auzite la jumătatea sec. al XIX-lea, când avea să înceapă curăţirea sanctuarului şi judecata!!!

     "Acestea (cele şapte tunete) sunt în legătură cu evenimente viitoare care vor fi dezvăluite în ordinea lor. Daniel va sta în partea sa la sfârşitul zilelor. Ioan vede cărticica desigilată. Apoi, profeţiile lui Daniel au locul lor corespunzător în soliile primului, al doilea şi al treilea înger pentru a fi vestite lumii. Desigilarea cărticelii a fost mesajul în legătură cu timpul.
     Cartea lui Daniel şi aceea a Apocalipsei formează un singur tot. Una este o profeţie, cealaltă o descoperire; una o carte sigilată, cealaltă o carte desigilată. Ioan a auzit tainele pe care le-au rostit tunetele, dar i s-a poruncit să nu scrie.
     Lumina specială dată lui Ioan, care a fost exprimată de cele şapte tunete, era o descriere a evenimentelor care urmau să aibă loc în timpul soliilor primului şi al doilea înger. Nu era cel mai bine pentru oameni să cunoască aceste lucruri, deoarece era absolut necesar ca credinţa lor să fie pusă la încercare. Potrivit rânduielii lui Dumnezeu, urmau să fie proclamate adevăruri extraordinar de frumoase şi de avansate. Soliile primului şi al doilea înger aveau să fie proclamate, însă nici o lumină suplimentară nu trebuia să fie descoperită înainte ca aceste solii să-şi fi făcut lucrarea lor specifică. Lucrul acesta este reprezentat prin îngerul care stă cu un picior pe mare proclamând cu un jurământ extrem de solemn că nu va mai fi timp.
     Timpul acesta, pe care-l declară îngerul cu jurământ solemn, nu este sfârşitul istoriei lumii acesteia şi nici al timpului de har, ci al timpului profetic, care trebuie să preceadă a doua venire a Domnului nostru. Adică, oamenii nu vor mai avea o altă solie cu privire la un timp definit." The S.D.A. Bible Commentary, vol. 7, pag. 972.

Credinţa bisericii trebuia pusă la încercare, iar această biserică era chiar biserica protestantă care se afla în acea condiţie spirituală specifică perioadei Sardes. Îi mergea numele că trăieşte, dar de fapt această biserică era moartă, având nevoie urgentă de reformă, tot la fel de mult după cum şi biserica papală a avut nevoie în timpul Reformei. Această biserică trebuia să fie beneficiara cunoştinţei cuprinse în taina celor şapte tunete, aşa cum avea să fie prezentată sau vestită sub forma primelor două solii îngereşti. Aceste două solii au fost proclamate între primăvara anului 1843 şi vara anului 1844. Cei doi protagonişti ai vestirii Evangheliei veşnice, sub forma primei şi a doua solii îngereşti, au fost William Miller şi Charles Fitch.

Toată această vestire a fost posibilă doar în contextul apropierii evenimentului începerii judecăţii în 22 octombrie 1844. Biserica protestantă trebuia să aibă parte de o încercare a credinţei, spre a se vedea dacă doreşte cu adevărat o reformare în ce priveşte doctrina şi vieţuirea după noua lumină pe care Dumnezeu o oferea bisericii Sale. Singura greşeală în această vestire, permisă de Dumnezeu din cauza prejudecăţilor a doi tineri care, în cele din urmă, au refuzat darul Spiritului profeţiei, William Foy şi Hazen Foss, despre care am scris cu mai mult timp în urmă, când vorbeam despre marea mişcare a celei de a doua veniri, a fost aceea referitoare la ideea că, de fapt, curăţirea sanctuarului ceresc înseamnă curăţirea pământului prin foc!! Această idee greşită a condus în realitate la o încercare serioasă a credinţei celor ce constituiau la ora aceea biserica lui Dumnezeu. Biserica nu era pregătită pentru a doua venire literală a lui Isus; unora li se părea exagerată această idee, însă au acceptat-o de frică. Alţii au acceptat vestirea în sine fără să înţeleagă implicaţiile ei. Erau sinceri, dar se dovedise, pe măsură ce timpul trecea, că sinceritatea nu era de ajuns.

Până la urmă, pastorii bisericilor protestante, chiar dacă la început primiseră favorabil mesajul primului înger, în care se strecurase acea singură greşeală, pentru că de fapt Isus nu urma să vină pe pământ, ci urma să intre la Tatăl pentru a doua lucrare prin care se avea în vedere curăţirea sanctuarului ceresc de toate păcatele acumulate acolo în decursul timpului, au respins prima solie îngerească, fapt care a făcut necesară introducerea celei de a doua solii îngereşti, prin Charles Fitch, solie care spunea: "A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei!" Apocalipsa 14,8. Acest mesaj atesta sau scotea în evidenţă un fapt cutremurător, şi anume că biserica protestantă în ansamblul ei, cu excepţia celor ce chiar primiseră prima vestire îngerească, prin Miller, a respins Evanghelia veşnică, preferând să rămână în starea de mort spiritual, devenind astfel ceea ce papalitatea era deja de multă vreme, adică Babilon. Dacă Babilonul spiritual cuprindea, până la acea dată, biserica iudaică şi Roma papală, de acum încolo chipul acestuia avea să fie întregit şi prin biserica protestantă.

Această decădere a fost doar de natură morală, iar când apostazia creştinismului, în viitorul apropiat, va ajunge la pragul ruinei mondiale, dincolo de care nu mai există nici un fel de salvare, atunci Babilonul va fi ajuns cel mare, semnându-şi definitiv condamnarea la uitare veşnică. Vezi Apocalipsa 18. Aşadar, biserica protestantă şi-a pierdut statutul favorizat de biserică binecuvântată, aşa cum s-a întâmplat cu biserica iudaică şi cu cea apostolică, şi a rămas de la acea dată, 1844, şi până astăzi în starea de Babilon, adică de apostazie. Lumina Evangheliei nu mai străluceşte acolo de multă vreme, deşi, cu toate acestea, toţi cei sinceri care nu ştiu ce au făcut părinţii lor spirituali ai acelei vremi, vor fi avertizaţi să iasă afară din acest Babilon o dată cu vestirea îngerului al patrulea, care va repeta solia îngerului al doilea cu mare putere, în viitorul nu prea îndepărtat. Ei compun majoritatea bisericii lui Dumnezeu din acest Babilon!

Putem conchide, deci, că perioada Filadelfia a fost caracterizată de primele două solii îngereşti adresate bisericii aflate în starea Sardes, biserica sau bisericile protestante. Biserica formată în sânul acestei biserici protestante, care avea să iasă afară din ea pentru că respinsese aceste mesaje, avea să se numească biserica aşteptătorilor, ulterior fiind cunoscuţi ca adventişti.