Întruparea Fiului lui Dumnezeu a fost fără îndoială cea mai mare minune divină, în favoarea omului păcătos. Este taina lui Dumnezeu din veşnicie, o capodoperă a demonstrării iubirii care renunţă la tot Cerul de dragul celui păcătos. Ea a însemnat intrarea Fiului lui Dumnezeu în lumea oamenilor, luând chipul acestora, precum şi natura lor păcătoasă, cu toate tendinţele spre păcat. El a devenit realmente Dumnezeu cu noi pentru totdeauna. Fiul lui Dumnezeu s-a născut ca Fiu al omului, devenind astfel fratele adevărat al fiecărui om care s-a născut pe acest pământ păcătos.
În calitatea Sa de Fiu al omului, El a venit să condamne păcatul în carnea noastră păcătoasă şi să întâmpine cerinţele legii lui Dumnezeu, cu un cuget curat, fără nici o pată a păcatului, căci El trebuia să fie Jertfa fără cusur adusă pentru salvarea neamului omenesc. Ceea ce nu a putut să facă legea cea mare a lui Dumnezeu în trupul uman, a făcut Isus Hristos. "Căci - lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească (carnea noastră păcătoasă) o făcea fără putere - Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească (carne), trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului." Romani 8,3.4.
Marea realizare a planului mântuirii pentru om este aceea că omul poate fi salvat de la pieire veşnică, că poate fi scos de sub condamnarea legii lui Dumnezeu, care cere desăvârşirea pe care omul nu o are şi la care nici nu poate ajunge fără un Răscumpărător, însemnând astfel că el este scăpat de moartea veşnică sau moartea a doua din care nu mai există înviere, o moarte care trebuia să treacă şi chiar a trecut asupra Aceluia care venise să salveze întregul neam omenesc. Da, planul mântuirii prevedea ca Hristos, în calitate de Înlocuitor real al omului, să ia asupra Sa vina călcării legii lui Dumnezeu, ascunderea feţei Tatălui Său din cer şi retragerea oricărei raze de lumină din partea Lui şi, o dată cu acest calvar, pedeapsa păcatului, care este moartea a doua.
El trebuia să devină cu adevărat purtător de păcate în locul omului neajutorat. În mormântul pregătit pentru El încă din veşnicie, Hristos trebuia să tragă după El moartea de care mor toţi oamenii şi inclusiv moartea a doua sau moartea veşnică, din care nu există înviere pentru omul păcătos care a ales de bunăvoie să rămână sub puterea ei zdrobitoare. Trebuie să gândim profund asupra acestei problematici deosebit de importante, întrucât sunt prea multe persoane, pretins creştine, care cred şi declară că Isus nu avea cum să moară de moartea a doua, fiindcă astfel nu ar fi avut cum să mai învieze.
Un astfel de raţionament nu este biblic, întrucât în virtutea lui se pune la îndoială divinitatea lui Hristos şi puterea învierii Sale. Prin urmare, să lăsam Biblia şi pe Autorul ei, Duhul adevărului, să ne lămurească în privinţa acestei problematici interesante şi importante. În Sfintele Scripturi este declarat răspicat şi în modul cel mai limpede cu putinţă adevărul următor: "Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru". Romani 6,23.
Păcatul este ceva deosebit de nociv, o otravă mortală veşnică, întrucât singura urmare posibilă pe care o aduce pentru cel ce îl poartă este o moarte permanentă. Această moarte înseamnă inexistenţă veşnică. Aşa declară versetul inspirat de mai sus, că plata păcatului este moartea. Problema este că mulţi, foarte mulţi aşa-zişi creştini trag concluzia că s-ar referi la moartea despre care Hristos a spus că este un somn, adică moartea de care mor toţi oamenii şi din care pot învia prin puterea lui Isus. Este adevărat că în versetul respectiv nu se spune clar că moartea aceasta ar fi veşnică sau moartea a doua; numai că acest lucru nu este absolut necesar.
Un simplu raţionament ne va edifica pentru totdeauna asupra înţelesului corect al acestui verset sublim. Dacă darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, care a venit să moară pentru noi, tocmai în scopul precis de a ne dărui această viaţă veşnică, bineînţeles dacă o acceptăm prin credinţă, atunci devine logic că pedeapsa păcatului trebuie să fie moartea veşnică sau moartea a doua. Se poate observa cu uşurinţă că cele două, moartea şi viaţă veşnică, sunt puse în contrast vădit. Pedeapsa păcatului nu poate fi niciodată moartea ca somn, de care mor toţi oamenii după păcătuirea lui Adam.
Acest fapt este demonstrat şi în serviciile sanctuarului din vechime, sau ale cortului întâlnirii. În afara faptului că orice păcătos refuza să se înscrie, prin credinţă, în ritualurile vechi-testamentare, care priveau serviciile ispăşirii, totdeauna păcatul mărturisit era purtat de un înlocuitor, de un miel pentru jertfă, nevinovat şi fără cusur. Locul păcătosului pocăit era luat de altcineva nevinovat. Acum, dacă povara păcatului ar fi adus cu sine doar o biată moarte ca somn, atunci păcătosul nu ar fi avut nevoie niciodată de un înlocuitor care să moară în locul său, deoarece problema păcatului ar fi putut fi rezolvată pe altă cale, care nu implica sânge, deci jertfă.
Ceea ce vreau să subliniez este faptul că prezenţa unei jertfe înlocuitoare, este dovada cea mai clară că pedeapsa păcatului nu poate fi decât o moarte care aduce cu sine inexistenţa, altminteri ar fi absurd ca altcineva să moară în locul meu. Dacă păcatul nu ar fi atât de odios, pesemne că Dumnezeu ar fi salvat omul altfel, fără să implice coborârea Fiului lui Dumnezeu în lumea noastră pentru a deveni realmente Purtătorul divin de păcat şi al pedepsei păcatului. Prezentarea jertfei era făcută în scopul de a ne conştientiza de grozăvia fără margini şi de hidoşenia păcatului, care înseamnă pur şi simplu lipsa vieţii veşnice. Din acest motiv, Pavel prezintă contrastul izbitor dintre moartea ca pedeapsă a păcatului şi viaţa veşnică, ca dar al lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, dacă Dumnezeu ne oferă darul vieţii veşnice, pierdută de Adam prin cădere, atunci e musai să raţionăm că păcatul lui a adus cu sine o moarte pe potriva vieţii veşnice, dar ca durabilitate în timp, adică o moarte permanentă, pentru totdeauna, eternă, un ceva care este antonimul sau inversul vieţii lui Dumnezeu.
Să luăm aminte la cuvântul Inspiraţiei divine: ">Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru.< Romani 6,23. În timp ce viaţa este moştenirea celor drepţi, moartea este moştenirea celor nelegiuiţi. Moise a spus lui Israel: >Iată îţi pun azi înainte viaţa şi binele, moartea şi răul<. Deuteronom 30,15. Moartea la care se referă aceste texte, nu este aceea pronunţată asupra lui Adam, deoarece toată omenirea suferă pedeapsa pentru călcarea lui. Este >moartea a doua< care este pusă în contrast cu viaţa veşnică." Tragedia veacurilor, cap. Prima mare amăgire, par. 39.
Aşadar, este lămurit faptul că versetul care stă la baza studiului de faţă, face referire la moartea veşnică, moartea a doua care este pur şi simplu pedeapsa sau plata păcatului. Ei bine, tocmai această pedeapsă a venit Fiul lui Dumnezeu să o poarte pe umerii Săi de om, căci ar fi fost imposibil să preia păcatul nostru fără pedeapsa care decurge din prezenţa şi vinovăţia acestuia. Jertfa cea mare adusă în favoarea omului trebuia să întâmpine pedeapsa păcatului în chiar trupul Său, Hristos fiind făcut astfel păcat pentru noi.
"Dumnezeu a dat în Cuvântul Său o dovadă categorică a faptului că El va pedepsi pe călcătorii legii Sale. Aceia care se amăgesc cu ideea că El este prea milostiv pentru a-şi aduce la îndeplinire dreptatea asupra păcătosului, să privească la crucea de pe Calvar. Moartea Fiului nevinovat al lui Dumnezeu dovedeşte că >plata păcatului este moartea<, că orice călcare a legii lui Dumnezeu trebuie să-şi primească plata dreaptă. Hristos cel fără păcat s-a făcut păcat pentru om. El a suportat vina călcării legii şi ascunderea feţei Tatălui Său, până când inima i-a fost sfâşiată şi viaţa i-a fost zdrobită. Întreaga această jertfă a fost adusă pentru ca păcătoşii să poată fi mântuiţi. Omul nu poate fi eliberat de pedeapsa păcatului pe nici o altă cale. Şi orice suflet care refuză să se împărtăşească de ispăşirea asigurată cu un preţ atât de mare, trebuie să poarte în persoana sa proprie vinovăţia şi pedeapsa pentru încălcarea legii." Tragedia veacurilor, cap. Prima mare amăgire, par. 26.
Deci, ce dovedeşte moartea Fiului lui Dumnezeu? Faptul că plata păcatului este moartea veşnică. Problema păcatului trebuia să fie rezolvată în totalitate, să cuprindă păcatul împreună cu toate consecinţele lui, iar acest lucru nu se putea face decât prin jertfa Fiului lui Dumnezeu. În jertfa Sa era cuprinsă însăşi pedeapsa păcatului, din moment ce toate păcatele omenirii au fost puse asupra Lui. "Totuşi El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi." Isaia 53,4.5.
Prin urmare, este drept să afirmăm că Isus Hristos a fost Jertfa fără păcat, care a suferit plata păcatului în locul omului, luând asupra Sa consecinţa unei astfel de plăţi, consecinţă care este declarată a fi de către Scripturile adevărului chiar moartea veşnică. El a suferit toată agonia morţii a doua pe crucea Golgotei, luând-o apoi cu Sine în mormânt şi biruind pentru omul pe care l-a iubit, deschizând astfel pentru totdeauna calea spre viaţa veşnică. Omul păcătos, nepocăit, nu are putere să scape de această moarte, însă Isus Hristos a făcut posibil ca acesta să fie izbăvit de ea, dacă doreşte desigur, dar numai cu condiţia să accepte viaţa Lui în locul morţii sale, jertfa Lui în locul unei uitări veşnice.
Cum a putut să învieze Hristos dacă El a purtat şi plata păcatului în locul omului? Prin puterea învierii Lui, prin puterea care este caracteristică divinităţii Sale. El singur a declarat că este Învierea şi Viaţa veşnică. Faptul că El a luat păcatele omenirii asupra Sa, ca om, nu l-a făcut să se întineze în divinitatea Sa. Aceasta a rămas neatinsă în esenţa ei. Jertfa ce trebuia adusă trebuia să fie fără cusur, fără nici un defect, iar Isus Hristos a oferit aşa ceva satisfăcând astfel toate cerinţele neînduplecate ale legii morale a lui Dumnezeu. Hristos a trăit fără să păcătuiască, aşa după cum trebuie să trăim şi noi, iar acest fapt l-a calificat să poarte păcatele tuturor, inclusiv plata păcatului, care este moartea a doua, după cum declară Duhul inspiraţiei divine.
Moartea lui Hristos este dovada incontestabilă că plata păcatului este moartea veşnică. Moartea Sa este deci, prin natura sa, echivalentul morţii a doua, asta pentru că El a purtat în trupul Său, pe lemnul crucii, păcatul cu toată greutatea şi consecinţele lui. Biruinţa asupra acesteia, a morţii a doua sau veşnice, putea fi făcută numai dacă Purtătorul păcatului se păstra neîntinat într-o lume a păcatului. Isus a intrat în mormânt curat sufleteşte, adică neîntinat de nici un păcat, pentru că nu a săvârşit nici un păcat; Satana nu l-a putut determina nici măcar printr-un singur gând să păcătuiască. Hristos a sfărâmat legăturile morţii prin puterea divinităţii Sale, la semnalul dat de Tatăl din cer prin intermediul îngerului Gabriel - Moise cel slăvit şi nemuritor, care a rostit cuvintele: "Fiul lui Dumnezeu, vino afară, Tatăl Tău te cheamă".
Aşadar, biruinţa lui Hristos asupra morţii a doua rezidă chiar în puterea învierii pe care o deţinea în divinitatea Sa, dar numai ca Unul care a reuşit, prin credinţă permanentă şi vie, să păstreze o legătură continuă, zi de zi, cu Tatăl Său din cer, înainte de moartea Sa. Viaţa Sa de biruinţă asupra păcatului i-a asigurat în mod deplin biruinţa şi asupra morţii a doua, o dată cu învierea Sa. Viaţa lui Hristos de biruinţă i-a asigurat triumful învierii. De aceea, se spune pe drept că "Moartea a fost înghiţită de biruinţă". 1Corinteni 15,54. Mai întâi, Hristos trebuia să fie biruitor asupra păcatului în viaţa de zi cu zi, şi mai apoi putea fi biruitor asupra morţii, a somnului morţii şi a morţii veşnice din care nu mai există înviere. Acest lucru a asigurat triumful iubirii divine asupra acelui lucru care a năpăstuit omul muritor, după căderea în păcat a lui Adam.
El trebuia să se păstreze neîntinat pentru a putea fi o Jertfă desăvârşită, în stare să poarte pe umerii Săi păcatul şi pedeapsa acestuia, moartea a doua. Dacă El ar fi dat greş, păcătuind în natura Sa umană, atunci El însuşi ar fi avut nevoie de un Mântuitor, pe care Dumnezeu nu îl mai avea. O viaţă de eşec continuu demonstrează că moartea a doua are putere asupra sufletului şi că aceasta se va desăvârşi la judecata milenială, dar o viaţă de biruinţă asupra păcatului, prin ascultare de voinţa lui Dumnezeu, dovedeşte că viaţa veşnică obţinută prin credinţă este neprihănirea lui Dumnezeu în Isus Hristos pentru suflet.
"Ca urmare a păcatului lui Adam, moartea a trecut asupra întregului neam omenesc. Toţi, fără deosebire, merg în mormânt. Iar prin prevederile planului de mântuire toţi vor fi scoşi din mormântul lor. >Va fi o înviere a celor drepţi şi a celor nedrepţi.< (Fapte 24,15). >Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa toţi vor învia în Hristos.<(1Corinteni 15,22). Dar se face deosebirea între cele două categorii care sunt înviaţi, >toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui, şi vor ieşi afară din ele. Cei ce au făcut binele, vor învia pentru viaţă; iar cei ce au făcut răul. vor învia pentru judecată<. (Ioan 5,28.29). Aceia care au fost >socotiţi vrednici< de învierea spre viaţă sunt >fericiţi şi sfinţi<. >Asupra lor a doua moarte n-are nici o putere.< (Apocalipsa 20,6). Dar aceia care n-au primit iertare prin pocăinţă şi credinţă, trebuie să primească pedeapsa nelegiuirii lor - >plata păcatului<. Ei suferă pedeapsa care va fi diferită ca durată şi intensitate >după faptele lor<, dar în cele din urmă se încheie în moartea a doua. Deoarece este imposibil pentru Dumnezeu, ţinând seama de dreptatea şi de mila Sa, să mântuiască pe păcătos în păcatele lui, îi ia existenţa pe care prin neascultare a distrus-o şi de care s-a dovedit a fi nevrednic. Un scriitor inspirat zice: >Încă puţin şi cel nelegiuit nu va mai fi; da, îl vei căuta în locul lui şi nu va mai fi<. (Psalm 37,10). Iar un altul declară: > Ei sunt ca şi cum n-ar fi fost niciodată<. (Obadia 1,16). Acoperiţi cu infamie ei cad într-o uitare deznădăjduită, veşnică." Tragedia veacurilor, cap. Prima mare amăgire, par. 40.
În urma tuturor celor spuse, putem conchide cu încredere în Cuvântul veşnic că Fiul lui Dumnezeu a simţit toată agonia morţii a doua pe crucea Golgotei. Despărţirea de Tatăl din cer i-a provocat cea mai cumplită, teribilă şi de neînţeles durere a sufletului, simţind întocmai ceea ce vor simţi şi trăi toţi cei răi care vor trebui să-şi primească răsplata păcatului lor, şi anume moartea veşnică. Această despărţire de Dumnezeu Tatăl înseamnă spaimele cumplite ale morţii veşnice, în care nu există nici un fel de speranţă, totul fiind negură înfricoşătoare. Finalul acestor spaime este neantul, pierzarea veşnică. Când Hristos a murit, El a coborât în mormânt toată această cavalcadă de spaime, toate acele simţăminte teribile că Dumnezeu nu mai este nimic şi că a părăsit sufletul nenorocit pentru totdeauna. Astfel, moartea a doua şi-a găsit sfârşitul în Isus Hristos, prin faptul că nu s-a lăsat răpus de nici o ispită a acesteia, de nici un păcat înfăptuit în nici o privinţă. Manifestările şi consecinţa morţii veşnice, adică uitarea veşnică, întunericul etern, inexistenţa, se opresc toate în moartea lui Isus Hristos pe crucea Golgotei, toate fiind înghiţite de aceasta. Prin moartea Sa, Isus a biruit imposibilul pentru omul păcătos; a dezbrăcat păcatul de toată puterea lui, a anulat plata sau pedeapsa acestuia pentru toţi cei ce vor să asculte şi să primească viaţa veşnică.
În mormântul lui Isus au fost îngropate pentru totdeauna păcatul şi moartea veşnică. Învierea lui Isus a lăsat în mormânt pe cele două; de aici înainte toţi cei ce vor să asculte şi să calce pe urmele Mântuitorului sunt liberi de păcat şi de moarte veşnică. Experienţa naşterii din nou ne pune în situaţia reală de a ne împărtăşi de viaţă veşnică şi de a deveni fii şi fiice ale lui Dumnezeu, prin Isus Hristos. Minunată realizare din partea lui Dumnezeu; iubirea Lui s-a coborât până la cele mai mari adâncimi ale păcatului, fără să se întineze, pentru a-i da lovitura de graţie prin jertfă. Biruinţa Lui a fost deplină şi veşnică, punând baze sigure, pentru veşnicie, chiar Universului lui Dumnezeu. Noi suntem biruitori în Isus Hristos şi predestinaţi la viaţă veşnică în Isus Hristos, numai datorită învierii Sale, pe care doreşte s-o repete în noi. Să ne folosim de acest dar, care nu ne costă nimic, în afara credinţei, căci prin credinţă suntem mântuiţi.
"Chiar şi îndoielile l-au asaltat pe muribundul Fiu al lui Dumnezeu. El nu putea să vadă prin porţile mormântului. Speranţa cea minunată nu-i putea prezenta ieşirea din mormânt ca biruitor şi acceptarea de către Tatăl a sacrificiului Său. Păcatul lumii, cu toată grozăvia lui, a fost simţit de Fiul lui Dumnezeu până la cea mai profundă adâncime a lui. Neplăcerea Tatălui pentru păcat şi pedeapsa lui, care este moartea, a fost tot ceea ce a putut El să înţeleagă prin acest uluitor întuneric. Isus a fost ispitit să se teamă că păcatul era atât de jignitor înaintea Tatălui Său, încât Acesta nu se putea împăca cu Fiul Său. Cumplita ispită, că Tatăl Său l-a părăsit pentru totdeauna, a pricinuit acel strigăt străpungător de pe cruce: >Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?< (Matei 27,46).
Hristos a simţit profund aşa cum vor simţi păcătoşii când va fi vărsată mânia lui Dumnezeu asupra lor. Disperarea neagră, ca linţoliul morţii, se va aduna în jurul sufletelor lor vinovate şi atunci îşi vor da seama de întinderea deplină a păcătoşeniei. Mântuirea a fost cumpărată pentru ei prin suferinţa şi moartea Fiului lui Dumnezeu. Ea putea să fie a lor, dacă ar fi acceptat-o de bună voie; dar nimeni nu este silit să dea ascultare legii lui Dumnezeu. Dacă refuză binefacerea cerească şi aleg plăcerile şi înşelăciunea păcatului, ei pot să aleagă şi, la sfârşit, îşi primesc plata, care este mânia lui Dumnezeu şi moartea veşnică. Ei sunt despărţiţi pentru totdeauna de prezenţa lui Isus, a cărui jertfă au dispreţuit-o. Ei au pierdut o viaţă de fericire şi au sacrificat o slavă veşnică pentru plăcerile trecătoare ale păcatului." Mărturii pentru comunitate, vol. 2, cap. Suferinţele lui Hristos, par. 14 de la sfârşit.
Trebuie să apreciem jertfa lui Hristos cu alţi ochi, cei ai unei credinţe vii şi ai unei minţi pline de discernământ. Prin jertfa Sa, Isus Hristos a împăcat pe om cu Dumnezeu, acceptând să treacă prin agonia indescriptibilă a spaimelor şi suferinţelor morţii a doua, care înseamnă despărţire veşnică de Dumnezeu. Prin jertfa Sa, noi suntem uniţi cu Dumnezeu şi avem asigurată viaţa lui Dumnezeu, o viaţă fără sfârşit. Biruinţa şi viaţa lui Hristos ne aparţin, sunt în mod deplin ale noastre; aşadar, să le luăm cu asalt!
