Naşterea din nou

Experienţa naşterii din nou ar trebui să fie cea mai căutată de către toţi oamenii din lume, mai ales de către cei care se declară creştini, însă, fiindcă puţini sunt interesaţi de acest subiect, face ca naşterea din nou să fie puţin dorită. Mai grav e faptul că această experienţă este puţin înţeleasă în lumea creştină. Cei mai mulţi creştini pretind că au această experienţă, întrucât, în opinia lor, a fi botezat, a deveni membrul bisericii şi a cunoaşte doctrina bisericii respective şi inclusiv toată teoria adevărului, înseamnă a fi născut din nou, însă, fără să greşesc, foarte puţini dintre ei abia dacă înţeleg cu adevărat ce înseamnă Evanghelia lui Isus Hristos.

Un autor creştin, căruia îi dau crezare deplină, scria următoarele cuvinte amare dar cât se poate de adevărate: "Naşterea din nou este o experienţă rară în acest veac al lumii. Acesta este motivul pentru care sunt atât de multe dificultăţi în biserici. Mulţi, atât de mulţi, care iau asupra lor numele lui Hristos, sunt nesfinţiţi şi lipsiţi de evlavie, de sfinţenie. Ei au fost botezaţi, dar au fost îngropaţi de vii. Eul nu a murit şi, de aceea, nu s-au ridicat la o înnoire a vieţii în Hristos". MS 148, 1897.

Este un adevăr crud şi-n acelaşi timp incontestabil. Dar de ce este atât de rară această experienţă? Fiindcă nu este înţeleasă Evanghelia, aşa cum Dumnezeu a intenţionat ca ea să fie înţeleasă, spre salvarea omului. Evanghelia este răspunsul lui Dumnezeu la rezolvarea deplină a păcatului şi pentru mântuirea omului. Pentru ca Evanghelia să fie înţeleasă, ar trebui să fie prezentată oamenilor de către creştini născuţi din nou şi sfinţiţi prin harul lui Dumnezeu zi de zi. Din păcate însă ei sunt foarte puţini în lume, după cum se declară în cuvintele de mai sus.

Cel mai important aspect pe care doresc să-l afirm este faptul că naşterea din nou nu rezolvă decât o singură problemă a păcatului, nu mai multe, ci una singură. Asta pentru a nu se crea confuzii şi nedumeriri când voi vorbi despre sfinţire sau reformă. Dar, mai întâi să vedem ce este sau ce înseamnă naşterea din nou. Aceeaşi scriitoare inspirată scrie în felul următor despre renaştere sau naşterea din nou: "Trebuie să aibă loc o renaştere şi o reformă prin lucrarea Duhului Sfânt. Renaşterea şi reforma sunt două lucruri diferite. Renaşterea înseamnă o reînnoire a vieţii spirituale, o înviorare a puterilor minţii şi inimii, o înviere din moartea spirituală. Reforma înseamnă o reorganizare, o schimbare în idei şi teorii, obiceiuri şi practici. Reforma nu va aduce rodul bun al neprihănirii dacă nu este în strânsă legătură cu reînviorarea Duhului Sfânt. Renaşterea şi reforma trebuie să-şi facă lucrarea lor desemnată, iar în această lucrare ele trebuie să se completeze, să se armonizeze." The Review and Herald, 25 februarie 1902.

În acest paragraf ea face o deosebire clară între naşterea din nou şi reformă sau sfinţire şi arată că una o completează pe cealaltă. Practic dacă nu există naşterea din nou, nu poate exista sfinţire. Este un adevăr ce nu poate fi pus la îndoială. Ce este deci naşterea din nou? Ea este "o reînnoire a vieţii spirituale, o înviorare a puterilor minţii şi inimii, o înviere din moartea spirituală". Ea nu are nimic de a face cu o exaltare a simţămintelor sau emoţiilor, afară de cazul că această experienţă aduce cu sine o pace şi o linişte de nedescris omului care o trăieşte. Reţinem că naşterea din nou este o înviere din moartea spirituală. Autoarea foloseşte însă un alt termen pentru a defini naşterea din nou, şi anume renaşterea. Ca termen provine din limba latină, şi este un compus din particula "re" care înseamnă din nou sau înapoi, şi din "vivo" care înseamnă a trăi sau trăiesc. Astfel, înţelesul real şi deplin al cuvântului "revivo" din care provine "renaştere" este a trăi din nou, iarăşi.

A trăi din nou presupune existenţa unei morţi în trecut. Numai morţii practic pot trăi din nou, ceea ce implică o înviere, altfel nu poţi trăi iarăşi. Aşadar, morţii sunt înviaţi iar cei ce dorm sunt treziţi. Naşterea din nou, deci, înseamnă o înviere din moartea spirituală, nu are nimic de a face cu moartea fizică. Hristos îi spune lui Nicodim că trebuie să se nască din nou pentru a putea intra în împărăţia lui Dumnezeu. Este interesant însă cum aplică Hristos această sintagmă. Ca să scape de orice încurcături, Nicodim se întreabă şi întreabă pe Isus dacă mai poate un om bătrân să mai intre încă o dată în pântecele maicii sale şi să se nască din nou! Vezi Ioan 3. Hristos însă este foarte explicit şi arată că El face referire la o naştere spirituală. "Ce este născut din carne, este carne, şi ce este născut din Duh, este duh." Ioan 3,6. Prin sintagma folosită, naşterea din nou, Hristos se referea în mod clar la o a doua naştere spirituală a omului, şi anume naşterea din Duh!!! El nu s-a referit deloc la o posibilă naştere fizică, ci la o a doua naştere spirituală. Ceea ce înseamnă că Isus a ştiut că omul are parte de o primă naştere spirituală, mai înainte de a se naşte prin Duhul Sfânt!

Prima naştere spirituală a omului are loc o dată cu naşterea lui fizică, şi este momentul când el primeşte natura spirituală al cărei tată este chiar diavolul. El este cel care a implantat-o în Adam prin neascultarea acestuia din urmă. Aduceţi-vă aminte că Isus le-a spus fariseilor că au ca tată pe diavolul, făcând referire directă la vrăjmăşia de care erau stăpâniţi, care era ură făţişă, satanică împotriva lui Hristos, conducându-i să plănuiasă omorârea Lui cât mai repede posibil. De aceea, naşterea din nou se numeşte naştere fiindcă implică o naştere spirituală de data aceasta în împărăţia harului, pentru că Hristos spunea că împărăţia harului începe în inima credinciosului, şi este din nou fiindcă este o naştere nouă, din moment ce precedenta este veche! Este nouă fiindcă ia locul celei vechi. Nu se poate numi nouă câtă vreme nu există mai întâi un vechi! De aceea, nou este nou întotdeauna în raport cu ceva vechi, altfel nu s-ar putea numi nou în ruptul capului.

Vedeţi cât de clar a înţeles Isus că există o naştere spirituală a omului în împărăţia întunericului, ce trebuie anulată prin naşterea spirituală din nou a omului dar în împărăţia luminii, a harului! "El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului, şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui, în care avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor." Coloseni 1,13. "Voi toţi sunteţi fii ai luminii şi fii ai zilei. Noi nu suntem ai nopţii, nici ai întunericului... Căci cei ce dorm, dorm noaptea; şi cei ce se îmbată, se îmbată noaptea. Dar noi, care suntem fii ai zilei, să fim treji, să ne îmbrăcăm cu platoşa credinţei şi a dragostei, şi să avem drept coif nădejdea mântuirii." 1Tesaloniceni 5,5.7.8.

Acum, care este acea singură problemă pe care o rezolvă naşterea din nou? Este vrăjmăşia, izvorul şi puterea păcatului, natura spirituală cea veche, omul cel vechi, firea pământească, inima de piatră, legea păcatului, ca să folosesc toate sintagmele amintite de Pavel. Toate acestea vorbesc despre unul şi acelaşi lucru - vrăjmăşia împotriva lui Dumnezeu sub puterea căreia se naşte orice om de pe pământ! Naşterea din nou nu rezolvă nimic în ce priveşte ideile şi teoriile noastre greşite, obiceiurile şi practicile greşite însuşite în şcoala lui Satana sau în împărăţia întunericului! Lupta creştinului născut din nou se dă pe acest tărâm, toată viaţa, prin supunerea trupului şi prin acţiunea sau exercitarea corectă a voinţei, care a fost eliberată de tiranul apăsător - vrăjmăşia, şi prin credinţa în meritele lui Isus. Sfinţirea sau reforma este cea care are în vedere toate aceste aspecte. Pe acest tărâm sau împiedicat marii eroi ai credinţei, ca Moise, Ilie, Petru. Dar despre aceste aspecte voi vorbi când voi aborda lucrarea reformei sau a sfinţirii.

Lucrarea naşterii din nou este lucrarea lui Hristos prin Duhul harului, şi cuprinde două aspecte majore: faza pregătitoare în care Duhul Sfânt lucrează din afara persoanei încă de la naşterea sa. El se foloseşte de părinţi, mai ales dacă sunt creştini născuţi din nou, de împrejurările vieţii, de anturajul viitorului adolescent şi tânăr, de studierea Cuvântului lui Dumnezeu, de rugăciunea părinţilor, de natură, etc. În această etapă viitorul adolescent şi tânăr este pregătit într-un fel sau altul de Duhul Sfânt să ia contact cu Dumnezeu. Cel mai bun aliat al Duhului Sfânt, în cazul în care Cuvântul lui Dumnezeu nu este studiat, sau în cazul unui anturaj nefast ori a altor situaţii asemănătoare, este suferinţa! Din păcate rostul ei nu este înţeles mai deloc de către oameni. Ei aruncă suferinţa asupra lui Dumnezeu, ca şi cum El le-ar fi provocat-o. Dar dacă ar deschide bine ochii, vor putea vedea că singuri şi-au adus suferinţa asupra lor tinerii cu mare potenţial pentru cauza lui Dumnezeu. "Cum ai făcut, aşa ţi se va face; faptele tale se vor întoarce asupra capului tău." Obadia 1,15. Suferinţa are menirea să îndrepte sufletul spre Dumnezeu, pentru a se putea înţelege pe sine şi nevoia sa sufletească şi, mai ales, pentru a putea înţelege viaţa. Puţini au ochi să vadă acest aspect. De regulă suferinţele pe care omul şi le provoacă singur sau pe care i le provoacă alţii, îl înrăiesc şi îl îndepărtează şi mai mult de Dumnezeu. Însă Duhul Sfânt nu se lasă şi îşi continuă lucrarea ca un susur blând şi subţire, dar din afara individului, până când reuşeşte să-l aducă pe om, în sfârşit, la piciorul crucii. Treaba asta însă ia mulţi ani, la unii aproape toată viaţa, din păcate. Vorbesc aici despre aceia care experimentează cu adevărat naşterea din nou. Nenorocirea este că cei mai mulţi aşa-zişi creştini, de fapt o majoritate copleşitoare, sunt aduşi de Duhul Sfânt până la un anumit punct, chiar aproape de săvârşirea actului naşterii din nou, însă ei se opresc tocmai aici, apoi se botează, dar sunt îngropaţi de vii, eul lor păcătos sau vrăjmăşia nefiind supusă morţii, pentru a putea învia astfel la o nouă viaţă în Isus Hristos! 

Apoi, al doilea aspect major este actul propriu-zis al naşterii din nou, când Duhul Sfânt lucrează înăuntrul omului, când acesta a fost convins de păcatul său şi îşi simte vinovăţia, întipărind în inima lui legea lui Dumnezeu. Acum omul respectiv, creştinul născut din nou, este un templu al Duhului Sfânt. În el sunt împletite în mod tainic natura divină şi natura omenească, asemenea Mântuitorului său iubit. El a intrat în şcoala lui Hristos unde, sprijinit continuu de Duhul Sfânt dinăuntru şi de harul Lui, iar din afară de îngerii lui Dumnezeu, poate trăi o viaţă de biruinţă asupra păcatului! Despre lucrarea Duhului Sfânt din afara omului recomand volumul Calea către Hristos, cap. 1-5. Nu vom isprăvi cu acest subiect aici, ci vom continua cu partea practică a lui, şi anume cum se intră în această experienţă fabuloasă. Acest lucru îl voi face în postarea viitoare.

Realitatea prezenţei naturii spirituale în om

Fiindcă tot am abordat puţin subiectul referitor la taina întrupării, prin care Hristos a devenit un om absolut nou, în sensul unirii tainice, dar reale, între natura Lui divină şi natura omenească, aş dori să pătrundem un pic mai mult în acest subiect, pentru a vedea cum a înţeles Isus această problemă. Mă refer strict la componenta spirituală din natura noastră omenească. Dacă Isus a înţeles corect că omul are o natură spirituală, atunci trebuie să fi vorbit despre aceasta în anumite contexte date. Din fericire, aşteptările noastre în astă privinţă sunt încununate de succes, căci există cel puţin două situaţii când Hristos a vorbit despre existenţa acestei naturi spirituale.

Când Isus şi-a ales ucenicii, le-a dat poveţe despre cum să se comporte când vor pleca în misiune. Întregul raport se găseşte în Matei 10. Când a ajuns să-i instruiască privitor la persecuţie, Hristos i-a încurajat să nu se teamă de persecutori întrucât aceştia cel mult pot ucide trupul dar nu şi sufletul. "Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă." Matei 10,28.

Acest verset este unul dintre cele mai interesante, mai ales în ceea ce priveşte realitatea pe care Isus a încercat să o sublinieze aici. Termenul folosit de autorul cărţii este "psyhe", şi se traduce cu suflare, viaţă, suflet sau chiar eu. Corespondentul lui ebraic este "nephesh" care se traduce la fel. Textul a fost foarte bine tradus, însă problema intervine în ceea ce priveşte însemnătatea frazei ca atare. Ce a vrut să spună Isus de fapt? Dacă termenul respectiv are sens de viaţă fizică sau de suflare, ar însemna să ne întâlnim cu următoarea problemă: când trupul este omorât, se pierde şi viaţa sau suflarea. Aşa că Hristos nu se putea referi la aşa ceva. El a făcut în mod clar o distincţie între trup şi suflet, aşa cum a fost tradus termenul respectiv.

Dacă termenul are sens de suflet, atunci apare dilema următoare: în corpul uman, după spusele lui Isus ar locui, s-ar afla o entitate care, după moartea omului rămâne vie, neputând fi atinsă de moarte, din moment ce trupul moare, iar acest suflet nu. Mai mult, pe baza acestui text, împreună cu altele desigur, unii au elaborat teologia existenţei sufletului nemuritor. Ei susţin că sufletul este o entitate vie în om care, după moartea persoanei, rămâne vie, în stare conştientă, plimbându-se pe oriunde voieşte, inclusiv în cer la Dumnezeu. Dar trebuie să spun că teoria nemuririi sufletului este nebiblică şi extrem de periculoasă. Ea îl poate introduce pe om în spiritism, pe tărâmul demonilor, cum s-a întâmplat, printre altele, cu B.P. Haşdeu.

Pe temeiul Scripturii, sufletul este omul, ca întreg, în stare vie. În Geneza ni se spune că Dumnezeu l-a creat pe om din ţărâna pământului, după care a suflat suflare de viaţă în nările lui, iar acesta a devenit sau s-a făcut un suflet viu. În Ezechiel 18 se accentuează foarte precis ideea că sufletul care păcătuieşte, acela va muri. Sufletul este deci omul în stare vie, ca întreg. Ca să fie mai simplu, avem următoarea ecuaţie, dacă ne raportăm la Geneza: trup mort, cu toate organele interne, vase sanguine, muşchi, oase şi piele, plus suflare de viaţă rezultă un suflet viu. Acesta este adevărul biblic cu privire la suflet. Ca atare, nu există suflet nemuritor, ci toate sufletele sunt muritoare.

Acum intervine problema următoare: dacă sufletul înseamnă omul în stare vie, atunci la ce anume s-a referit Isus atunci când a făcut referire la suflet ca la ceva diferit de trup? Dacă vom înţelege termenul suflet cu viaţă, aşa cum e şi normal, atunci vom scăpa de dileme şi neajunsuri. Dar nu viaţa fizică, întrucât aceasta piere o dată cu moartea trupului omorât de persecutori, dacă ne gândim la contextul din Matei 10, ci viaţa spirituală!!! Trebuie să ne gândim că Isus era foarte precis în ceea ce spunea, chiar dacă ascultătorii săi aveau multe prejudecăţi. Prin urmare, Isus se referă la viaţa spirituală sau natura spirituală pe care o are omul. Acesta este punctul care trebuie văzut şi înţeles.

Aşa că textul va suna în felul acesta: "Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide viaţa [natura] spirituală; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi viaţa [natura] spirituală şi trupul în gheenă". Acesta este în mod cert adevărul. În sprijinul acestei afirmaţii, voi veni cu alte două mărturii. Un lucru este sigur, şi anume că atunci când trupul moare această viaţă spirituală se întoarce la Dumnezeu. Iată ce spune Eclesiastul: "până nu se întoarce ţărâna în pământ, cum a fost, şi până nu se întoarce duhul la Dumnezeu, care l-a dat". Eclesiastul 12,7. La Dumnezeu se întoarce viaţa primită de la El, natura divină a lui Isus, prin care ne-am făurit caracterul, dar în stare inactiva, adică fără conştienţă de sine, fiindcă nu mai este unită cu natura omenească, aceasta din urmă murind, cum spune textul de mai sus! 

Această viaţă este păstrată de Dumnezeu pentru fiecare mântuit mort, care, atunci când va învia, o va primi înapoi, iar aceasta va deveni activă, conştientă, prin unirea cu natura omenească glorificată sau slăvită, nemuritoare dacă vreţi, exact din momentul când omul respectiv s-a stins din viaţă. Mai trebuie să subliniez că noi trebuie să ne făurim caracterul şi să creştem în desăvârşirea acestui dar primit de la Hristos. Cele două naturi, divină şi omenească sunt distincte, şi totuşi alcătuiesc un tot unitar, un om nou.

O altă mărturie în sprijinul celor de mai sus o găsim în Ioan 3,5.6: "Isus i-a răspuns: >Adevărat, adevărat îţi spun, că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din carne, este carne, şi ce este născut din Duh, este duh<". Hristos îi spune lui Nicodim că, dacă vrea să intre în împărăţia lui Dumnezeu, trebuie să se nască spiritual, din apă, ceea ce presupune o înmormântare, şi din Duh, ceea ce presupune o înviere spirituală! Apoi continuă într-un limbaj foarte precis, spunând că, ce este născut din carne este carne, este trecător şi muritor, iar ce este născut din Duh este spirit, adică viaţă spirituală, de aceeaşi natură cu a Duhului Sfânt, adică divină. Nu este natura divină a Duhului Sfânt, ci este natura divină a Domnului Isus Hristos, şi asta pentru că întruparea lui Hristos trebuie să fie repetată în fiecare om născut din nou, iar atunci când Hristos a fost zămislit în pântecele Mariei, el a primit prin Duhul Sfânt ceea ce-i aparţinea de drept, adică propria natură divină, nu natura Duhului Sfânt.

Ceea ce a vrut să transmită Isus este adevărul următor: când oamenii se nasc, primesc o natură omenească şi, o dată cu aceasta, şi o natură spirituală. Din nenorocire, noi ne naştem cu această vrăjmăşie în noi, care trebuie să fie nimicită, dacă dorim din toată inima să intrăm în împărăţia cerului. Locul ei va fi luat de viaţa lui Dumnezeu sau natura divină în care trebuie să creştem la statura deplină de oameni maturi în Isus Hristos. Isus vorbeşte, deci, şi despre o naştere spirituală, atunci când omul se naşte din pântecele maicii sale. Bunăoară, El li s-a adresat fariseilor, într-o anumită împrejurare, spunându-le în faţă că îl au de tată pe diavolul. Evident că tatăl lor nu putea fi diavolul decât din punct de vedere spiritual. Iar ca să le fie tată din acest punct de vedere, aceştia trebuiau să deţină ceva ce vine de la acest tată, adică natura cea rea spirituală sau vrăjmăşia!

Părinţii noştri fizici ne sunt tată şi mamă în baza faptului că au contribuit la naşterea noastră fizică dându-ne o natură fizică şi una emoţională, cea din urmă întărind natura fizică. Tot astfel şi pe tărâm spiritual, diavolul este tatăl tuturor celor care s-au născut din punct de vedere spiritual cu natura lui cea rea, eul, firea lui Satana, adică vrăjmăşia. Din păcate nu poate fi altfel, căci aşa a spus Isus.

Un ultimul martor în favoarea faptului că Isus se referea la natura spirituală a omului, potrivit versetului din Matei 10, sunt următoarele cuvinte elocvente ale inspiraţiei: "Lui Satana i s-a îngăduit să scurteze viaţa pământească a trimisului lui Dumnezeu; dar viaţa aceea care >este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu< nu putea să fie atinsă de pierzător (Coloseni 3,3). El se bucura la gândul că îl întristase pe Hristos, dar nu izbutise să pună stăpânire pe Ioan. Moartea însăşi nu făcuse altceva decât să-l aşeze pentru totdeauna în afara ispitei. În lupta aceasta, Satana îşi descoperea caracterul. În faţa universului, care stătea ca martor, el îşi dovedea vrăjmăşia faţă de Dumnezeu şi de oameni." Hristos Lumina Lumii, cap. Închiderea şi moartea lui Ioan Botezătorul, al treilea paragraf de la sfârşit.

Ioan Botezătorul fusese decapitat şi murise, "dar viaţa aceea care >este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu< nu putea să fie atinsă de pierzător". Ioan nu s-a temut să moară pentru Mântuitorul, ştiind că viaţa lui spirituală, fiindcă natura divină dăruită de Dumnezeu devine proprietatea primitorului, era ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Această viaţă, darul lui Dumnezeu pentru noi, nu poate fi atinsă de diavolul şi nici măcar nu poate muri, căci este viaţa lui Dumnezeu. Ea nu poate fi atinsă şi mânjită de păcat, în cazul în care omul care o primeşte în dar cade în păcat, precum David, Moise, Ilie, etc. Dar despre acest aspect important voi vorbi în altă postare.

Transpunând la situaţia lui Ioan Botezătorul, întemniţat în temniţa lui Irod, deci înainte de a muri, cuvintele din Matei 10,28, atunci acestea ar suna în felul următor: "Nu te teme de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide viaţa care este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu; ci teme-te mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi viaţa cea rea, vrăjmăşia spirituală şi trupul în gheenă".

De vreme ce pentru a intra în împărăţia lui Dumnezeu este necesară moartea noastră spirituală, înseamnă că prin moartea aceasta se are în vedere moartea sau răstignirea a ceva, altfel n-ar avea nici un sens ca Hristos să spună că este nevoie de o moarte în acest sens. E clar că e implicată o natură spirituală pe care noi o avem, moştenire de la diavolul.

"Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu." Coloseni 3,3.

Religia lui Hristos

Religia lui Hristos este unica prin care omul poate deveni un om nou, după asemănarea Mântuitorului său. Ceea ce trebuie să înţelegem noi este faptul că, dacă nu devenim oameni noi, potrivit religiei lui Hristos, cu nici un chip nu o să vedem faţa Tatălui. Suntem obişnuiţi să ni se spună că avem nevoie de iertare pentru a deveni copii ai lui Dumnezeu, ba unii susţin că trebuie să ne fie iertate păcatele. Însă problema e că Dumnezeu nu poate ierta păcatul sau păcatele câtă vreme păcatul, în sine, este ostil lui Dumnezeu, nu se supune legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună! Nu se poate ierta ceva care, prin natura lui, în esenţa sa este vrăjmăşie totală împotriva lui Dumnezeu, nefiind posibil în vreun fel să fie supus legii Sale veşnice şi drepte. Şi apoi, câtă vreme suntem morţi în păcatele noastre, cum putem fi iertaţi ca morţi! Un mort nu poate fi iertat de vreme ce este mort! Cum poate ierta Dumnezeu morţi!

Cel mai adesea, dacă nu mereu, ne surprindem în rugăciunile pe care le rostim, spunând: "Doamne, iartă-mi păcatul sau păcatele cutare". Dar, ceea ce trebuie să se reţină e faptul că Dumnezeu nu poate ierta păcatul, căci este o imposibilitate; El poate ierta doar omul, persoana care se roagă, dar nu păcatul. Aşadar, numai iertarea nu este suficientă, pentru că nu rezolvă nicicum problema păcatului. De obicei membrul bisericii, care este înfrânt mereu în viaţa sa creştină, religioasă, din cauza faptului că este stăpânit de vrăjmăşia cu pricina, merge înaintea lui Dumnezeu pentru a cere iertarea păcatelor lui, adică a acelor păcate pe care le repetă mereu, împreună sau însoţit de vrăjmăşia care se află înăuntrul lui şi care este cauza tuturor căderilor lui!!! El se roagă ca Dumnezeu să-i ierte gândurile, motivele şi implicit faptele păcătoase care l-au făcut să cadă iar. Dar el cere ceva ce Dumnezeu nu poate face!!

Acest om sărman nu poate primi iertare, fiindcă Dumnezeu nu poate ierta vrăjmăşia care-l stăpâneşte. Hristos a venit pe acest pământ să nimicească această vrăjmăşie, iar pentru asta a fost implicată o moarte, moartea pe cruce!!! Dacă păcatul ar fi putut fi doar iertat, atunci nu mai era nevoie de jertfă şi Isus nu ar fi avut nevoie să se întrupeze pentru noi. Doar simpla iertare a păcatului ar fi rezolvat problema, într-un mod sau altul. Ceea ce doresc să se vadă este faptul că, atunci când penitentul vine înaintea lui Dumnezeu, acesta vine împreună cu păcatul stăpânitor, fără ca el să ştie, şi se roagă pentru ceva ce nu poate să primească!! Trebuie ca mai întâi să fie curăţat izvorul, şi abia apoi putem vorbi de gânduri şi motivaţii corecte.

Religia lui Hristos, în schimb, ne învaţă altceva legat de iertare. Ea ne spune că numai iertarea nu este de ajuns, mai este necesar un alt factor care trebuie să însoţească iertarea, şi anume curăţirea păcatului!!! Aşa şi spune textul biblic: "Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire". 1Ioan 1,9. Observaţi, vă rog, cum este formulat acest text. El spune că atunci când mărturisim păcatele, Dumnezeu ne iartă păcatele şi ne curăţă de orice nelegiuire! Iertarea adevărată, potrivit religiei lui Hristos, implică, trebuie să fie însoţită obligatoriu de curăţirea sau alungarea oricărei nelegiuiri. Acţiunea corectă este iertare-curăţire de păcat! Noi nu trebuie să venim la Hristos să cerem iertare, că nu o putem primi, în baza celor spuse mai sus de mine, ci, când venim la El, noi îi cerem iertare şi curăţirea păcatelor, dintre care cel mai mare este vrăjmăşia!

Omul care deschide ochii şi înţelege religia lui Hristos, va pricepe că primul lucru pe care trebuie să-l mărturisească este vrăjmăşia, care a făcut din el, ca om, un rob al păcatului, vrăjmăşia care-i caracterizează întreaga viaţă şi este, în fapt, chiar viaţa lui. El cere practic iertarea şi curăţirea de acea vrăjmăşie, singura cale posibilă pentru a deveni un om nou! Acum, abia acum înţelege că numai prin moarte poate scăpa de această vrăjmăşie, motiv pentru care îşi predă întreaga voinţă lui Hristos, întreaga viaţă lui Hristos, întregul trup lui Hristos împreună cu vrăjmăşia, pentru a muri, prin credinţă, în Hristos, Mântuitorul, şi a fi înviat la o viaţă nouă, fără vrăjmăşie, tot în Isus Hristos. Nu-i minunată această eliberare, această experienţă care se numeşte naştere din nou? Voi vorbi despre naşterea din nou mai pe îndelete în altă postare.

Iertarea şi curăţirea se fac numai de către Hristos, prin credinţă, prin moartea penitentului!!! Este o moarte spirituală tot la fel de reală ca şi moartea fizică, doar că penitentul nu simte nimic. Transformarea va fi uluitoare, vă asigur, căci aduce pacea, armonia cu Dumnezeu. Aceasta este calea către împărăţia lui Dumnezeu şi totodată poarta de intrare în şcoala lui Hristos. Prin acest act iertare-curăţire se îndepărtează vrăjmăşia sau omul nostru cel vechi, ori natura veche spirituală, şi este sădită, pusă în locul ei natura divină a lui Hristos. Să luăm seama cu mare atenţie la citatul următor, căci lămureşte tot ce am scris în această postare:

     "Religia Domnului Hristos înseamnă mai mult decât numai iertarea păcatelor, ea înseamnă îndepărtarea păcatelor şi umplerea locului rămas liber cu harul Duhului Sfânt. Înseamnă iluminare spirituală şi bucurie în Dumnezeu. Ea însemnează o inimă eliberată de eu şi binecuvântată de prezenţa continuă a Domnului Hristos. Când Domnul Hristos domneşte în suflet, atunci acolo este curăţie şi eliberare de păcat. Slava, plinătatea şi desăvârşirea planului Evangheliei sunt atunci împlinite în viaţă. Primirea Mântuitorului aduce strălucirea unei păci depline, a unei iubiri desăvârşite şi a unei asigurări perfecte. Frumuseţea şi parfumul caracterului Domnului Hristos, descoperite în viaţă, mărturisesc despre faptul că Dumnezeu a trimis în adevăr pe Fiul Său în lume, ca să fie Mântuitorul ei." Parabolele Domnului Hristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, par. 40.

În credinciosul care vine înaintea lui Dumnezeu, aşa cum am amintit puţin mai sus, şi cere iertarea şi curăţirea vrăjmăşiei, se produce următoarea lucrare prin acţiunea directă a Duhului Sfânt: are loc îndepărtarea păcatelor care-şi găseau izvorul în vrăjmăşia stăpânitoare, iar prin îndepărtarea vrăjmăşiei rămâne un loc gol în suflet, loc ce este umplut imediat, "într-o clipă, într-o clipeală de ochi" cu harul Duhului Sfânt, sau cu natura divină a lui Isus! În felul acesta inima sau mintea este eliberată de eu, de eul lui Satana, nu de eul personal, căci am rămâne fără personalitate, şi binecuvântată cu prezenţa continuă a lui Hristos, prin natura Sa divină, întrucât Hristos ca persoană fizică nu poate locui în cineva, fără ca aceasta să se cheme posedare, aşa cum de altfel procedează demonii.

Când primim experienţa naşterii din nou, atunci suntem desăvârşiţi în Hristos, fără păcatul stăpânitor, vrăjmăşia sau eul lui Satana, întrucât în viaţa născută din nou sunt împlinite slava, plinătatea şi desăvârşirea planului Evangheliei! Nu este extraordinar acest lucru? Bucuraţi-vă de această mare realizare a lui Hristos în inima omului care este eliberat de păcat şi pus cu picioarele pe Stânca mântuirii! În inima sau mintea astfel eliberată este curăţie, puritate şi eliberare de păcat. Acum trebuie să rămânem legaţi de Hristos necontenit, prin credinţă vie, rugăciune, veghere, studierea Bibliei pentru ca păcatul să nu mai aibă stăpânire asupra noastră şi să trăim viaţa de biruinţă a Mântuitorului asupra păcatului.

     "El a venit să ne facă părtaşi de natura Lui dumnezeiască. Câtă vreme suntem legaţi de El prin credinţă, păcatul nu mai are putere asupra noastră. Dumnezeu apucă mâna credinţei noastre şi o ajută să se ţină tare de dumnezeirea lui Hristos, ca noi să putem ajunge la desăvârşire de caracter." Hristos Lumina Lumii, cap. Ispitirea lui Isus, penultimul paragraf.

Aceasta este religia lui Hristos, religia Evangheliei care ne face oameni noi, unici în univers. Ea înseamnă Hristos în viaţa noastră. Religia lui Hristos sau Evanghelia sunt unul şi acelaşi lucru. Prin Evanghelie, Mântuitorul ne face asemenea Lui, oameni noi în care se împletesc două naturi, natura lui Hristos şi natura omenească.

     "Sfinţirea sufletului prin lucrarea lăuntrică a Duhului Sfânt, este implantarea naturii Domnului Hristos în fiinţa noastră. Religia Evangheliei însemnează Hristos în viaţă - un principiu viu, activ. Ea este harul Domnului Hristos descoperit în caracter şi manifestat prin fapte bune. Principiile Evangheliei nu pot fi rupte de nici o parte a vieţii practice. Oricare ramură a lucrării şi experienţei creştine trebuie să fie o reprezentare a vieţii Domnului Hristos." Parabolele Domnului Hristos, cap. Cine este aproapele meu, par. 22.

Observaţi că are loc o implantare a naturii divine în natura noastră omenească. Din moment ce are loc un asemenea lucru, înseamnă că aceasta se face numai după ce a avut loc eradicarea naturii vechi care ne ţinea în robie. Altfel ar fi imposibil să implantezi sau să sădeşti ceva într-un loc în care se află sădit altceva. Nimeni nu va planta boabe de grâu în locul unde sunt plantate deja boabe de porumb. Nimeni, nici un fermier nu face aşa ceva, dacă doreşte să aibă o recoltă bună şi bogată de grâu. Locul unde seamănă sămânţa trebuie să fie gol, fără buruieni, arat şi pregătit pentru însămânţare. Tot astfel procedează şi Duhul Sfânt. Mai întâi este nimicită vrăjmăşia, locul rămâne curat şi liber, aşa cum am văzut mai sus, apoi este sădită sămânţa divină, adică natura lui Hristos, iar apoi sămânţa are nevoie de umezeală şi soare, adică are nevoie să crească, desigur cu ajutorul Duhului Sfânt în noi, prin rugăciune, credinţă, cercetare a Cuvântului lui Dumnezeu şi practicarea adevărului. Acesta este adevărul.

Un om absolut nou

Este absolut cert că toţi oamenii sunt vrăjmaşi ai lui Dumnezeu, condamnaţi la moarte veşnică, din cauza păcatului care a intrat în lume prin Adam, întrucât plata păcatului este moartea veşnică. "... printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit...", pentru că "eram vrăjmaşi". Romani 5,12.10. Aşadar, toţi oamenii sunt sortiţi pierii încă de la naştere. În situaţia aceasta fără ieşire, Dumnezeu a venit în ajutorul nostru dezvăluind şi mai mult taina ascunsă din veşnicii, şi anume Hristos în voi, nădejdea slavei! Omul ar fi fost absolut neputincios să se salveze, fiindcă n-ar fi putut scăpa niciodată de natura spirituală veche ce-l ţine în stăpânire cruntă.

Pentru a sări în ajutorul omului, Dumnezeu a trebuit să vină cu o noutate absolută, în sensul că trebuia să distrugă şi să înlăture vrăjmăşia din om, adică vechea natură spirituală, eul lui Satana, şi să pună în locul ei natura Lui divină. Distrugerea vrăjmăşiei este posibilă numai prin această taină sau noutate unică divină! Este o noutate absolută deoarece, cu excepţia Fiului lui Dumnezeu, nici o altă fiinţă cerească nu posedă aşa ceva! Cu excepţia lui Hristos şi a celor răscumpăraţi, adică a oamenilor, în nici o altă fiinţă cerească nu se găsesc împletite sau unite două naturi, natura divină şi natura creată, în cazul nostru cea omenească! Tocmai în aceasta consta taina lui Dumnezeu. Este de altfel şi singura modalitate prin care se făcea posibilă întruparea Mântuitorului, fără ca El să renunţe la natura Lui divină.

Această natură divină este aceea pe care Hristos a avut-o în trupul omenesc, când s-a golit de Sine şi a renunţat la puterea Sa creatoare, la atotputernicia, atotştiinţa şi omniprezenţa Sa! Acestea sunt atribute care aparţin doar lui Dumnezeu şi sunt neîmprumutabile. La aceste atribute a renunţat Hristos când a venit pe pământ! De ce? Deoarece El trebuia să trăiască exact aşa cum trăiesc oamenii, care nu deţin atributele respective. Hristos trebuia să arate că poate trăi în natura omenească, întocmai cum trăieşte omul, cu toate limitele lui, dar fără să păcătuiască, arătând în felul acesta că Legea lui Dumnezeu poate fi ascultată de orice om venit în lume, prin credinţa în Dumnezeu.

     "Când a fost trezit pentru a întâmpina furtuna, Isus era perfect liniştit. Nu era nici urmă de teamă în cuvânt sau privire, pentru că în inima Lui nu era teamă. Dar El nu era liniştit pentru că puterea Sa era nemărginită. Nu ca un >Domn al cerului şi al pământului< stătea El aşa liniştit. El renunţase la puterea aceea, pentru că zice: >De la Mine însumi nu pot face nimic< (Ioan 5,30). El se încredea în puterea Tatălui. Isus se sprijinea pe credinţă - credinţă în iubirea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu - şi puterea acelui cuvânt care a liniştit furtuna era puterea lui Dumnezeu." Hristos Lumina Lumii, cap. Taci, fii liniştită, par. 14.

Trebuie să specific că natura divină a lui Isus, pe care şi-a păstrat-o la întrupare, nu este mai slabă sau mai mică decât natura divină caracterizată prin cele trei atribute divine. El a renunţat la ele în sensul că le-a pus la dispoziţia Tatălui, putând oricând să se folosească de ele, dacă dorea. Însă aceasta ar fi dus la stricarea planului mântuirii, aşa cum ar fi dorit Satana. Ne aducem aminte când gurile rele strigau la Mântuitorul răstignit să se coboare de pe cruce şi să se salveze, sau când diavolul i-a cerut să facă o minune, de a preface pietrele în pâini. Ne putem aduce aminte şi de Iuda care, prin faptul că a condus la prinderea lui Isus, se aştepta ca El să facă o minune şi să scape. Însă Hristos trebuia să fie caracterizat de principiul: "Nu pot face nimic de la Mine însumi".

     "Una dintre clauzele legământului dintre Tatăl şi Fiul în privinţa întrupării, a fost >nu pot face nimic de la Mine însumi< Ioan 5,30. Dacă Hristos ar fi fost înşelat prin ispitele diavolului şi şi-ar fi exercitat puterea supranaturală pentru a ieşi din dificultate, El ar fi rupt legământul făcut cu Tatăl, de a fi un reprezentant al omenirii.

     A fost o misiune dificilă pentru Prinţul vieţii să aducă la îndeplinire planul făcut pentru salvarea omului, prin îmbrăcarca divinităţii Sale în omenesc. El primise slavă în curţile cereşti şi era familiarizat cu puterea absolută. Era tot atât de dificil pentru El să păstreze nivelul naturii omeneşti cum este dificil pentru oameni să se ridice deasupra nivelului scăzut al naturii lor decăzute şi să fie părtaşi ai naturii divine. Hristos a fost supus la încercările cele mai grele, având nevoie de tăria tuturor facultăţilor Sale, pentru a rezista înclinaţiei de a-şi folosi puterea în timpul primejdiei, pentru a se salva singur şi a triumfa asupra puterilor prinţului întunericului. Satana a demonstrat că el cunoaşte punctele slabe ale inimii omeneşti şi şi-a folosit toată puterea pentru a profita de slăbiciunea naturii omeneşti pe care Hristos a luat-o asupra Sa, cu scopul de a birui ispitele în locul omului." The Review and Herald, 1 aprilie 1875.

Hristos ne oferă această natură divină, chiar viaţa Sa, fiindcă este singura posibilitate de mântuire a omului. Hristos, prin întruparea Sa, a fost un om nou, o făptură absolut nouă şi unică, în care se întâlneau două naturi, cea divină şi cea omenească. Numai prin această îmbinare tainică se putea alunga păcatul din trupul omenesc. De altfel Scriptura este cât se poate de clară în această privinţă: "Căci El este pacea noastră, care din doi a făcut unul, şi a surpat zidul de la mijloc care-i despărţea, şi, în trupul Lui, a înlăturat vrăjmăşia dintre ei, legea poruncilor, în orânduirile ei, ca să facă pe cei doi să fie în El însuşi un singur om nou, făcând astfel pace; şi a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin cruce, prin care a nimicit vrăjmăşia." Efeseni 2,14-16.

Din doi a făcut unul prin întruparea Sa. Cei doi sunt Dumnezeu şi omul. Zidul de la mijloc care-i despărţea este vrăjmăşia sau păcatul stăpânitor, sau altfel spus, natura veche spirituală. În trupul Lui a înlăturat vrăjmăşia, prin cruce. La întrupare a primit, prin moştenire, un corp uman pe care-l primesc toţi oamenii, cu toate înclinaţiile naturale spre păcat, cu slăbiciunile şi dorinţele lui naturale, degenerat din cauza celor patru mii de ani de păcat, care trecuseră până la naşterea Mântuitorului, dar mai puţin vrăjmăşia. Despre natura omenească a lui Isus voi vorbi într-o altă postare.

Aşa că în El, în Isus Hristos, s-au întâlnit Dumnezeu şi omul, reprezentaţi prin natura divină şi natura omenească, rezultatul incredibil fiind un om nou, absolut nou, ceva ce Adam şi Eva nu au fost la momentul creării lor!!! Această noutate absolută era singura rezolvare şi posibilitate pentru nimicirea vrăjmăşiei, întrucât în trupul Său, pe cruce, spune textul, El a nimicit vrăjmăşia!! Aş dori să se reţină acest aspect cât se poate de important.

În baza acestei realităţi extraordinare, Dumnezeu poate salva omul făcându-l părtaş de această natură divină. Posibilitatea biruinţei depline asupra păcatului rezidă numai în această unire tainică între natura divină, pe care omul o primeşte în dar de la Dumnezeu, şi natura lui omenească. Fără această taină, nici măcar Hristos n-ar fi putut face ceva pentru mântuirea neamului omenesc. "Hristos n-ar fi putut face nimic în timpul slujirii Sale pământeşti pentru salvarea omului căzut dacă natura divină n-ar fi fost unită cu natura omenească. Capacitatea limitată a omului nu poate defini această taină extraordinară - contopirea celor două naturi, cea divină şi cea omenească. Nu poate fi explicată niciodată. Omul trebuie să rămână mut de uimire. Şi totuşi, omul este privilegiat să fie părtaş de natură divină, şi-n acest fel poate pătrunde, într-o anumită măsură, în această taină". Letter 5, 1889.

De aceea, religia adevărată, singura religie adevărată, este religia lui Hristos pentru că ea cuprinde această taină prin care scăpăm de păcatul stăpânitor. Religia lui Hristos este un mod de viaţă, viaţa pe care Mântuitorul a trăit-o pe pământ ca un biruitor deplin asupra păcatului. Prin intermediul ei scăpăm de păcat, fiind făcuţi părtaşi de natură divină. "În religia lui Hristos există o influenţă regeneratoare, care transformă întreaga fiinţă, ridicându-l pe om deasupra oricărui viciu înjositor şi înălţându-i gândurile şi dorinţele spre Dumnezeu şi spre cer. În legătură cu Cel Infinit, omul este făcut părtaş la natura divină. Asupra lui, săgeţile celui rău nu au efect, pentru că este îmbrăcat cu platoşa neprihănirii lui Hristos." Sfaturi pentru părinţi, educatori şi elevi, cap. Obiectivul primordial al educaţiei, subcap. Şcoala lui Hristos, par. 5.

Religia lui Hristos, cuprinde taina despre care am vorbit, şi este menită să transforme întreaga fiinţă, întreaga natură omenească. De aceea, orice altceva în afara religiei lui Hristos, nu poate salva pe nimeni, fiindcă vrăjmăşia care-l stăpâneşte pe om nu poate fi nimicită pe nici o altă cale decât prin unirea naturii divine cu natura omenească. Aici este biruinţa, aici este taina lui Dumnezeu şi totodată cheia care rezolvă problema păcatului! În tot ceea ce am scris este religia lui Hristos, darul descoperit al lui Dumnezeu pentru toţi cei ce voiesc să creadă şi să cerceteze.

Vinovăţie şi condamnare

Este util să pătrundem şi mai mult în acest subiect extrem de important, aş spune chiar capital pentru înţelegerea problemei cu care se confruntă omul, şi anume vrăjmăşia sau păcatul stăpânitor. Această vrăjmăşie este natura spirituală pe care o are orice om născut în această lume. Tatăl ei este diavolul însuşi! Din nefericire, nu puteam primi altceva de la Adam decât un trup păcătos, cu înclinaţii orientate spre păcat şi o natură spirituală păcătoasă, stăpâna minţii, a voinţei şi a omului, în toate privinţele.

Prin păcat, Adam a pierdut nemurirea asigurată prin viaţa pe care Dumnezeu i-a oferit-o şi care era perpetuată prin consumarea fructelor din pomul vieţii. Ca să nu ajungă un păcătos veşnic, prin consumarea fructelor din pomul vieţii, Dumnezeu l-a alungat pe Adam, împreună cu Eva desigur, din grădina Edenului. Acum, tot ceea ce putea oferi Adam urmaşilor săi era o natură păcătoasă, care cu timpul avea să se degradeze prin păcătuire şi boală şi, astfel, să se pipernicească, ajungând astăzi ca omul să măsoare aproximativ 1,80-1,90 în înălţime. Însă o dată cu păcatul lui Adam, neascultarea în sine a introdus o nouă stare de a fi în om, în sensul că Lucifer şi-a implantat sămânţa sa, sub forma acestei naturi spirituale. Această natură spirituală conţine eul lui Satana, adică esenţa neascultării, egoismului, mândriei, revoltei şi invidiei. Din această pricină, omul nu mai putea face nici măcar un singur bine, fără să păcătuiască, fiindcă izvorul tuturor acţiunilor sale este această natură spirituală, această vrăjmăşie sau păcatul stăpânitor. "Fiindcă pe pământ nu este nici un om fără prihană, care să facă binele fără să păcătuiască." Eclesiastul 7,20.

Prin păcătuire, Adam şi Eva au încălcat legea lui Dumnezeu, adică au ieşit din sfera ocrotitoare a acestei legi, care avea menirea de a păstra, prin ascultare, o permanentă armonie între Dumnezeu şi om. Această lege, fiind încălcată, condamnă păcatul lui Adam, şi implicit pe acesta câtă vreme păcatul îl stăpâneşte. Fiindcă în Adam să găsea această natură spirituală, izvorul tuturor relelor posibile, legea lui Dumnezeu îl găseşte vinovat, din moment ce condamnă păcatul. Orice om condamnat este condamnat, în sistemul juridic, în baza unei vinovăţii demonstrate sau dovedite, altfel nu se poate vorbi despre condamnare. Aşadar, oriunde e prezentă condamnarea, este prezentă şi vinovăţia. Aşa că toţi oamenii care s-au născut din Adam sunt oameni vinovaţi, întrucât legea lui Dumnezeu condamnă păcatul şi, pentru că în natura omenească locuieşte sămânţa lui Satana, adică natura lui spirituală, oamenii se fac astfel vinovaţi, chiar dacă ei înşişi nu aleg să fie condamnaţi şi vinovaţi. Moştenirea primită de la Adam nu poate fi anulată cu nici un chip; toţi primim acelaşi corp omenesc, sălaş al păcatului stăpânitor. "Ştim însă că tot ce spune Legea, spune celor ce sunt sub Lege, pentru ca orice gură să fie astupată, şi toată lumea să fie găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu... Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu." Romani 3,19.23.

Aşadar, toţi oamenii, după păcătuirea lui Adam, se nasc sub lege sau sub stăpânirea legii. Romani 7,1. A fi sub stăpânirea legii înseamnă a fi închis sub păcat, înseamnă a fi, a te afla sub condamnarea ei, întrucât prin legea lui Dumnezeu vine cunoştinţa păcatului. Legea arată cu degetul păcatul care locuieşte în mine şi mă condamnă întrucât sunt vinovat înaintea lui Dumnezeu tocmai pentru că sunt în opoziţie cu El. De reţinut că orice om care se află încă sub lege, nu poate fi mântuit, pentru că el trebuie să iasă de sub stăpânirea acestei legi. Numai că legea nu-i oferă soluţie. Altcineva o oferă - Isus Hristos.

Ideea de bază pe care doresc s-o subliniez este aceea că toţi oamenii se fac vinovaţi înaintea lui Dumnezeu din cauză acestei naturi spirituale, sămânţa lui Satana, fiindcă ea întruchipează tot ceea ce este păcatul, ori păcatul este în opoziţie totală faţă de Dumnezeu şi ostil Lui, fără putinţa de a se supune în vreun fel legii lui Dumnezeu. În baza acestui fapt oamenii de pe acest pământ se nasc morţi în păcatele lor, adică ei sunt morţi din punct de vedere spiritual, ceea ce face din noi copii ai mâniei şi nu ai neprihănirii. Adică noi suntem pur şi simplu vinovaţi prin ceea ce suntem înaintea cerului! "Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre, în care trăiaţi odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării. Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre, şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi." Efeseni 2,1-3. [Termenul "firea pământească", aici în text, este sarx şi defineşte natura păcătoasă spirituală care se află în natura omenească. Observaţi, vă rog, că toţi cei ce se află în şi sub stăpânirea acestei firi sau naturi spirituale fac voile şi poftele ei, deoarece nu pot face altfel. Aşa se face că, din cauza acestei firi pământeşti, toţi oamenii sunt copii ai mâniei şi nu ai neprihănirii].

Trebuie să subliniez şi faptul că nici un om de pe acest pământ, care s-a născut din Adam, nu moşteneşte păcatul săvârşit de Adam şi nici vinovăţia acestuia. Păcatul săvârşit de tată, nu este transferat niciodată asupra fiului. La fel, vinovăţia ce decurge din păcatul săvârşit de tată, nu este transferată niciodată asupra fiului, ci cade doar pe umerii tatălui. Totuşi, nu trebuie să scăpăm din vedere faptul că efectele sau consecinţele, dacă vreţi urmările păcatului săvârşit, se răsfrâng, au efect asupra copiilor până la a treia sau a patra generaţie, cum spune Cuvântul lui Dumnezeu. Mare băgare de seamă, vorbim doar despre efecte sau consecinţe. În felul acesta s-a produs degradarea şi degenerarea naturii omeneşti de-a lungul timpului. Aşa se face că Hristos a luat asupra naturii Sale divine un corp omenesc degenerat, în care au lucrat efectele păcatului lui Adam timp de patru mii de ani. Hristos nu s-a făcut vinovat însă de păcatul faptic şi nici de vinovăţia păcatului săvârşit de Adam. Păcatul săvârşit de Adam, precum şi vinovăţia lui, îl privesc strict pe Adam, ş-atât. A se citi cu mare atenţie Ezechiel 18.

Acum, întrucât oamenii se fac vinovaţi înaintea lui Dumnezeu, fiind condamnaţi de legea Sa, cum se face că ei nu simt povara vinovăţiei păcatului, adică a ceea ce-i face vinovaţi şi condmnaţi - păcatul dinăuntru sau natura spirituală a lui Satana? În primul rând, oamenii nu ştiu că posedă, că au aşa ceva, deşi, cu toate acestea, ei acceptă verbal că sunt păcătoşi. Ei nu ştiu, de asemenea, că legea lui Dumnezeu îi condamnă, alţii nici nu au habar că există aşa ceva. În principiu toţi oamenii care se nasc pe pământ sunt condamnaţi de legea lui Dumnezeu, însă ei ajung să de-a faţă cu vinovăţia numai în momentul când află şi înţeleg cerinţele legii lui Dumnezeu, prin lucrarea Duhului Sfânt. Menirea lucrării Duhului Sfânt este aceea de a-l ajuta pe om să-şi înţeleagă starea, descoperindu-i cerinţele legii lui Dumnezeu. Ca să fiu mai precis, Hristos este cel care poartă pe umerii Săi această vinovăţie, până când omul este adus prin lucrarea Duhului Sfânt să-şi conştientizeze starea de vinovat şi condamnat de legea lui Dumnezeu.

Apoi, în mod normal Adam ar fi trebuit să moară imediat după ce a păcătuit, însă nu s-a întâmplat acest lucru datorită hotărârii lui Hristos de a se interpune între omul păcătos şi Dumnezeu. Legea cerea condamnare imediată, iar Hristos a făgăduit să plătească El pentru vinovăţia lui Adam cu propriul Său sânge. Aşa că a amânat condamnarea, dând lui Adam şi, o dată cu aceasta, tuturor oamenilor, timp pentru a primi sau nu sângele ispăşitor al Mântuitorului. Ceea ce ne fereşte de condamnare, din momentul în care ne naştem, şi asta nu ne face să fim mai puţin vinovaţi înaintea lui Dumnezeu, având în vedere starea noastră de oameni despărţiţi de viaţa lui Dumnezeu, este sângele Mântuitorului care ne apără, ne ocroteşte în faţa mâniei legii, ca să zic aşa, până la descoperirea cerinţelor acesteia prin lucrarea Duhului Sfânt.

     "În momentul când omul a acceptat ispitele lui Satana şi a făcut chiar lucrurile pe care Dumnezeu îi spusese să nu le facă, Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a stat între cei vii şi cei morţi, zicând: >Pedeapsa să cadă asupra Mea. Voi sta în locul omului. El o să aibă o altă şansă<." The SDA Bible Commentary, vol. 1, pag. 1085.

Un bun exemplu ne este oferit de evreii din Egipt care au fost învăţaţi să ungă uşorii uşii cu sângele mielului jertfit de Paşte. Ei făceau lucrul acesta în timp ce încă se aflau în robie, exact aşa cum se află toţi oamenii astăzi. Ei au ascultat îndrumarea lui Dumnezeu, dată prin Moise, şi au uns pragul de sus şi stâlpii uşii cu sângele mielului, simbolul sângelui Mântuitorului care avea să se verse pentru oameni după mai bine de 1500 de ani de la acest eveniment. Când au isprăvit, îngerul nimicitor i-a ocolit. În felul acesta au scăpat de moarte. Reţinem faptul că ei au făcut acest lucru pe când încă se aflau în robie. Tot astfel se întâmplă şi astăzi. Oamenii, în majoritate covârşitoare, mai puţin creştinii născuţi din nou, se găsesc în robia păcatului stăpânitor, dar beneficiază de harul lui Dumnezeu datorită sângelui ocrotitor al lui Isus, vărsat pe cruce pentru noi. De aceea, vinovăţia lor nu devine activă, adică ei nu ştiu că sunt vinovaţi înaintea legii lui Dumnezeu, câtă vreme nu ştiu că-i condamnă ceva.

Însă în momentul când cineva, datorită lucrării imperceptibile a Duhului Sfânt, ia contact cu cerinţele legii, vinovăţia lui devine activă în sensul că simte greutatea ei, nu deplină, în aşa fel încât ştie că trebuie să moară. Aceasta este practic situaţia omului din Romani 7, care ajungă să înţeleagă, din punct de vedere intelectual, cerinţele legii şi, în baza acestui fapt, se vede rob al păcatului şi, deci, sub condamnarea legii, căci se vede sub stăpânirea ei, adică moartea. El abia acum ştie că este vinovat înaintea lui Dumnezeu, din cauza vrăjmăşiei care-l stăpâneşte. Apoi, este adus la piciorul crucii, şi realizează că singura lui scăpare de moartea veşnică este să se prindă de Hristos, predându-i Lui întreaga lui fiinţă împreună cu vrăjmăşia. Se produce astfel moartea în Isus Hristos, iar omul este înviat la înnoirea vieţii în Isus Hristos, fără vrăjmăşie, locul ei fiind luat de natura divină a lui Isus. Acum blestemul păcatului s-a prefăcut în binecuvântata izbăvire din robia păcatului.

Dar ce se întâmplă cu oamenii care nu ajung să cunoască niciodată legea lui Dumnezeu? Mor oare în păcatele lor, sau au şi ei acces la harul salvator al lui Hristos? Pavel este foarte concret în această privinţă. "Când Neamurile, măcar că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, îşi sunt singuri lege; şi ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi gândurile lor, care sau se învinovăţesc sau se dezvinovăţesc între ele." Romani 2,15.

De-a lungul timpului au existat oameni care nu numai că nu au aflat de existenţa legii lui Dumnezeu, însă nici măcar nu au ştiut că există Dumnezeu! Fără îndoială că şi ei s-au născut în păcat, sub condamnarea legii lui Dumnezeu. Neştiind de legea lui Dumnezeu, ei, totuşi, "îşi sunt singuri lege; şi ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi gândurile lor, care sau se învinovăţesc sau se dezvinovăţesc între ele". Asta este o realitate nemaipomenită. Lucrarea legii lui Dumnezeu este scrisă în inimile lor, fără măcar să conştientizeze ceva despre existenţa lui Dumnezeu!!! Nu este uluitor ce poate face harul lui Hristos în inimi care ajung în cele din urmă după chipul şi asemănarea lui Hristos?

     "Oriunde se dă pe faţă iubire şi simpatie, acolo unde inima acţionează spre binecuvântarea şi ajutorarea altora, acolo se manifestă lucrarea Duhului cel Sfânt al lui Dumnezeu, în inima păgânismului, oamenii care nu au nici o cunoştinţă a Legii scrise a lui Dumnezeu, care n-au auzit niciodată despre numele Domnului Hristos, au fost buni cu slujitorii Săi, ocrotindu-i cu primejdia propriei lor vieţi. Faptele lor mărturisesc despre lucrarea unei puteri divine. Duhul Sfânt a însămânţat harul Domnului Hristos în inima acestor sălbatici şi a deşteptat simpatia lor, contrar naturii şi educaţiei lor. Lumina >care luminează pe orice om venind în lume< (Ioan l, 9), străluceşte în sufletele lor; şi această lumină, dacă este urmată, va călăuzi picioarele lor spre Împărăţia lui Dumnezeu." Parabolele Domnului Hristos, cap. Cine este aproapele meu, par. 25.

În mod incredibil Duhul Sfânt a însămânţat în inimile acestei categorii de oameni harul Domnului Hristos care a produs transformarea naturii lor! Legea lui Dumnezeu a ajuns scrisă în inima lor, aşa că ei au făcut faptele lui Hristos, prin Duhul Sfânt, viaţa lor devenind astfel o mărturie vie pentru Dumnezeu şi în favoarea legii lui Dumnezeu. Ei au scăpat de condamnarea păcatului prin naşterea din nou, chiar dacă ei nu ştiu ca au beneficiat de o astfel de lucrare. Din acest motiv, nu s-au mai aflat sub lege, ci sub harul lui Hristos!

În concluzie, toţi oamenii sunt morţi în greşelile şi păcatele lor, ceea ce înseamnă că ei se află sub condamnarea legii încă de la naştere. Se fac vinovaţi prin faptul că se nasc împotriva lui Dumnezeu, vinovăţia fiind dată de natura rea spirituală pe care o au, ea fiind sămânţa lui Satana. Ei însă nu ştiu despre această vinovăţie şi nici că legea lui Dumnezeu îi condamnă, fiind sub păcat. Nu simt şi nu ştiu fiindcă sângele ocrotitor al lui Isus îi fereşte de aşa ceva. Şi apoi cel vinovat, potrivit legii lui Dumnezeu, nu se simte vinovat până când nu i se descoperă acest lucru! El trebuie să şi ştie acest lucru iar Dumnezeu face tot posibilul să vină în ajutorul lui, descoperindu-i cerinţele legii prin lucrarea Duhului Sfânt. Numai prin descoperire divină află omul că este vinovat înaintea lui Dumnezeu şi că legea lui Dumnezeu îl condamnă ca păcătos. Încă de la naşterea omului Duhul Sfânt lucrează imperceptibil asupra minţii lui, până când i se descoperă starea de păcătoşenie în care se află. Dacă el nu respinge influenţele binefăcătoare ale acestei lucrări a Duhului Sfânt şi se supune lor, atunci va fi transformat de Dumnezeu devenind fiul lui Dumnezeu născut din nou.

Toţi oamenii beneficiază de harul Său protector, prin sângele lui Hristos, tocmai pentru ca vinovăţia lor să nu-i distrugă. Hristos ţine în frâu mânia legii şi pedeapsa ei până când omul ajunge, prin Duhul Sfânt, să-şi conştientizeze adevărata stare înaintea cerului! Atunci el trebuie să aleagă între a dori să se supună lui Dumnezeu sau a refuza continuu acest privilegiu. Cei care se supun devin născuţi din nou, iar cei care refuză în permanenţă lucrarea Duhului Sfânt, cum au făcut fariseii, vor pieri veşnic fiindcă au ales să rămână sub lege sau sub condamnarea legii lui Dumnezeu, cu bună ştiinţă.

Mai mult despre vrăjmăşie

Păcatul nu este, prin urmare, numai un simplu intrus, ci este cu desăvârşire un stăpân care face din noi robii lui. Acest intrus unit cu natura omenească îl face chiar un trup al păcatului ce trebuie nimicit, nimicit în sens spiritual, se înţelege. Vezi Romani 6,6. Această idee de omorâre a vrăjmăşiei este întâlnită şi la alţi autori creştini, care au făcut din Biblie autoritatea supremă în ce priveşte cunoştinţa adevărului. De asemenea, după cum am văzut, ideea de moarte sau de răstignire ori omorâre a acestei vrăjmăşii este firul roşu ce străbate epistola lui Pavel către romani. De ce este absolut necesară moartea acesteia? Deoarece am fost despărţiţi de viaţa lui Dumnezeu, iar pentru a fi sau a deveni iarăşi copiii lui Dumnezeu trebuie să căpătăm ceea ce de la Adam nu puteam primi, adică însăşi natura divină a Mântuitorului.

     "Prin păcat, am fost despărţiţi de viaţa lui Dumnezeu. Sufletele noastre sunt paralizate. Prin noi înşine, nu suntem în stare să trăim o viaţă sfântă, cum nici omul neputincios nu era în stare să meargă. Mulţi îşi dau seama de starea lor de slăbiciune şi doresc acea viaţă spirituală care să-i aducă în armonie cu Dumnezeu; în zadar ei se luptă să o câştige. În disperare, ei strigă: >O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?< (Romani 7,24)." Hristos Lumina Lumii, cap. Betesda şi Sinedriul, par. 8.

Omul care strigă cu disperare după eliberare sau izbăvire este întotdeauna omul care se ştie încolţit de cineva sau de ceva, este omul, în cazul celui din Romani 7, care se află în robia cuiva, care e stăpânit de ceva ce face din el sclavul acelui lucru! Omul care e aproape să se înece, fiind încolţit de ape, şi mai ales dacă sunt învolburate şi învârtejate, va striga după eliberare, căci viaţa îi este pusă în pericol. Omul din Romani 7 se ştie cu viaţa în pericol, îşi dă seama că nu e liber, că este înstăpânit de o putere colosală, peste puterile lui de a scăpa de ea. Mai simplu, el îşi dă seama că nu este în armonie cu Dumnezeu, pentru că s-a născut despărţit de viaţa lui Dumnezeu, singura care-l îndreptăţeşte înaintea cerului!
    
     "Dar, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, noi putem avea libertate, Când viaţa devine de nesuportat din cauza robiei păcatului, tocmai atunci trebuie să avem speranţă, căci aceasta ne conduce la următoarea întrebare: >O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?...<. Romani 7,24. Notaţi faptul că există eliberare. >Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru!...< Romani 7,25. Hristos a venit pentru ca noi să putem avea viaţă, iar când noi suntem atât de bolnavi din cauza acestui trup de moarte, încât suntem dispuşi să murim ca să scăpăm de el, atunci e momentul să ne predăm lui Hristos şi să murim în El; căci împreună cu noi moare şi trupul păcatului. Apoi, suntem înviaţi împreună cu Hristos pentru a umbla în înnoirea vieţii, însă Hristos, care nu este slujitor al păcatului, nu va învia şi trupul păcatului; aşa că acesta este nimicit iar noi suntem liberi. E. Waggoner, Bible Studies on the Book of Romans, Studiul 11, par. 40.

Moartea vrăjmăşiei aduce cu sine armonia cu Dumnezeu, pacea. Ca atare, oricine este stăpânit de această vrăjmăşie, nu poate avea pace şi linişte sufletească, ci întotdeauna va striga cu disperare după izbăvire din robia în care se găseşte. Următoarele cuvinte sunt poate cele mai frumoase cu privire la distrugerea vrăjmăşiei sau a firii pământeşti:

     "Acum, Romani 8,6.7: >Fiindcă a fi stăpânit de firea pământească este moarte<. Care este condiţia acelui om care are doar firea sau mintea pământească? [Adunarea: >Moarte<]. >... pe când umblarea după lucrurile Duhului este viaţă şi pace. Fiindcă firea pământească este ÎN vrăjmăşie cu Dumnezeu.< [Adunarea: >Nu, este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu<]. Nu! Ea nu este în vrăjmăşie cu Dumnezeu, ci este chiar vrăjmăşia în persoană. Este >vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune legii lui Dumnezeu< până ce omul nu se converteşte, nu-i aşa? [Adunarea: >Nici nu se poate supune<]. Nu se poate supune? Nu poate Dumnezeu să facă în aşa fel, încât acea fire pământească să se supună legii lui Dumnezeu? [Adunarea: >Nu<]. Cum aşa? Nu poate Dumnezeu să facă în aşa fel, încât acea fire pământească din tine şi din mine - mintea pământească - nu poate El s-o facă să se supună legii Sale? [Adunarea: >Nu<]. Ce este această minte? Este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu. Nu poate transforma Domnul această vrăjmăşie împotriva Lui în iubire faţă de El? [Adunarea: >Nu<].
     Aici este cheia; dacă ea ar fi în vrăjmăşie, atunci ar putea fi împăcată, fiindcă lucrul care o face să fie în vrăjmăşie ar fi chiar sursa problemei. Din acest motiv, îndepărtarea sursei problemei ar face ca lucrul care se află în vrăjmăşie să poată fi împăcat. Noi suntem în vrăjmăşie; însă atunci când Hristos îndepărtează vrăjmăşia, noi suntem împăcaţi cu Dumnezeu. În ce priveşte chestiunea legată de firea pământească, nu există absolut nimic care să o facă în vrăjmăşie, ci ea este chiar vrăjmăşia în persoană. Aceasta este rădăcina.
     În acest caz, ea nu poată fi supusă legii lui Dumnezeu. Singurul lucru care poate fi făcut cu ea este acela de a fi distrusă, dezrădăcinată, îndepărtată, nimicită. A cui fire [minte] este? [Adunarea: >A lui Satana<]. Este mintea eului, adică mintea lui Satana. Ce poate face, deci, un om pe calea neprihănirii? Ce poate fi făcut în el chiar şi pe calea neprihănirii, câtă vreme această fire se găseşte în el? [Adunarea: >Nimic<]." A.T. Jones, 1893 General Conference Bulletin, pag. 260.

Deci, vrăjmăşia din noi este mintea sau firea lui Satana. De aceea stă foarte liniştit când un om devine membru al unei biserici, ştiind că acesta habar nu are că în el se află intrusul care răspunde totdeauna la ispitele lui Satana, în ciuda faptului că acesta poate cunoaşte toată teoria adevărului, toată doctrina bisericii respective sau chiar părţi din Biblie pe de rost, etc. Această vrăjmăşie este în totalitate împotriva lui Dumnezeu şi se dă pe faţă foarte bine în persoana ateilor, dacă pot fi numiţi atei, a celor care urăsc alte religii decât religia lor, a oamenilor de ştiinţă care încearcă să demonstreze inutilitatea existenţei lui Dumnezeu, precum şi a altora de felul acesta. Dar, când mintea unui om, din cauza necazurilor, poate a sărăciei sau a întovărăşirii cu nişte oameni religioşi, primeşte teoria adevărului, intrusul sau vrăjmăşia nu-şi mai declară făţiş împotrivirea, ci o cosmetizează prin cuvinte creştine, prin comportament moral, prin mergerea la biserică, prin participarea la serviciile religioase, prin contribuţii băneşti, prin misiune. Omul cu o astfel de minte este convertit din punct de vedere intelectual, exact ca omul din Romani 7. El poate cunoaşte toată teoria adevărului, totul despre Sabat, zecime, starea morţilor, sanctuarul ceresc, etc., dar ceea ce nu ştie e faptul că nu cunoaşte caracterul lui Dumnezeu şi implicit iubirea Lui care transformă omul după chipul şi asemănarea Lui.

     "Fără Duhul lui Dumnezeu, numai cunoaşterea Cuvântului Său nu este de nici un folos. Teoria adevărului, neînsoţită însă de Duhul Sfânt, nu poate reînviora sufletul şi nici sfinţi inima. Cineva poate cunoaşte foarte bine poruncile şi făgăduinţele Bibliei, dar dacă Duhul lui Dumnezeu nu întipăreşte adevărul în inima, caracterul nu va fi transformat. Fără iluminarea Duhului Sfânt, oamenii nu vor fi în stare să distingă adevărul de rătăcire, şi vor cădea sub ispitele iscusite ale lui Satana." Parabolele Domnului Hristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, par. 9.

Aici este descoperit un adevăr trist, dar adevărat. Un om creştin, religios, poate cunoaşte toată Biblia şi implicit tot adevărul descoperit şi fără Duhul lui Dumnezeu!!! Fără Duhul lui Dumnezeu în el, adică Duhul lui Dumnezeu ca prezenţă interioară în om, care-l umple cu harurile divine. Orice descoperire din această lume, care a avut ca scop progresul omenirii şi implicit cunoaşterea, indiferent de domeniu, este opera Duhului Sfânt! Când cineva primeşte adevărul, această lucrare este opera Duhului Sfânt, dar din afara lui, nu în el. Duhul Sfânt poate lucra în favoarea omului din afara acestuia, şi astfel el poate primi cunoştinţa adevărului. Însă ceea ce primeşte este doar o teorie întrucât omul nu-şi cunoaşte încă adevărat nevoie: moartea! Scopul Duhului Sfânt este acela de a lucra asupra minţii lui zi de zi, dacă i se permite, pentru a fi adus să-şi cunoască adevărata nevoie, moartea şi învierea împreună cu Hristos la o viaţă nouă. Prin urmare, el are nevoie de umplerea sufletului cu Duhul Sfânt! Numai că omul, aşa cum face majoritatea, se opreşte exact acolo unde nu trebuie, gândind că simpla cunoaştere a teoriei adevărului înseamnă a deveni copil al lui Dumnezeu.

Acum vine următoarea întrebare: Cum ar putea Duhul Sfânt să locuiască într-un om alături de vrăjmăşia care este împotriva lui Dumnezeu? Acest lucru este o imposibilitate, căci Isus spunea că omul nu poate sluji la doi stăpâni!

Observaţi, vă rog, că Duhul Sfânt trebuie să întipărească adevărul în inimă, iar El nu poate face aceasta din afara individului! Întipărirea adevărului trebuie să poarte amprenta şi, totodată, prezenţa Duhului Sfânt în inimă, adică în minte. Ca să facă acest lucru trebuie ca vrăjmăşia să fie îndepărtată, altfel cum ar putea întipări ceva într-un loc care este ocupat de altcineva? Aduceţi-vă aminte de tabloul căsătoriei folosit de Pavel. Femeia nu putea aduce acasă al doilea soţ, din moment ce era căsătorită cu un altul. Mai mult, legea nici nu-i permite aceasta. Cum ar fi, totuşi, ca femeia respectivă să fi adus acasă al doilea soţ sau bărbat, şi să trăiască "liniştită" şi în "pace" cu doi bărbaţi? Locul de soţ era ocupat de bărbatul ei, rău şi stăpânitor. Tot astfel, cum ar putea Duhul Sfânt să ocupe locul vrăjmăşiei dacă aceasta nu este îndepărtată şi nimicită?  Cum să-şi ocupe Hristos locul de Soţ, care şi l-a recâştigat prin jertfa Sa, atâta vreme cât locul respectiv este ocupat de altcineva? Nu este firesc să plece vechiul soţ şi să vină noul soţ în locul lui?

În citatul pe care-l voi reda mai jos, autorul vorbeşte despre creştinii care au consideraţie pentru adevăr, chiar îl iubesc, dar care nu sunt născuţi din nou şi, deci, nu sunt ai lui Hristos. Este întocmai tabloul, poate cel mai fidel tablou, care scoate în evidenţă starea lumii creştine şi, mai ales, starea celor care cunosc toată teoria adevărului dar care duc lipsă de lucrarea şi prezenţa Duhului Sfânt în interiorul fiinţei lor.

     "Cei reprezentaţi prin fecioarele nechibzuite, nu sunt ipocriţi. Ei au consideraţie faţă de adevăr, l-au apărat şi l-au susţinut. Unii ca aceştia se simt atraşi către cei care cred adevărul, dar nu s-au supus cu totul lucrării Duhului Sfânt. Ei n-au căzut pe Stânca, Isus Hristos, şi n-au lăsat ca firea lor cea veche să fie sfărâmată. Această clasă de credincioşi sunt înfăţişaţi de asemenea prin auzitorii reprezentaţi prin pământul stâncos. Ei primesc foarte repede Cuvântul dar dau greş în asimilarea principiilor lui. Influenţa Cuvântului nu este durabilă Duhul lucrează asupra inimii omului, în măsura în care acesta doreşte şi consimte ca Duhul să sădească în el o natură nouă, dar cei reprezentaţi prin fecioarele neînţelepte au fost mulţumiţi cu o lucrare superficială. Ei nu cunosc pe Dumnezeu. N-au studiat caracterul Lui, n-au avut comuniunea cu El, deci ei nu cunosc, nu ştiu cum să se încreadă în El, cum să privească la El şi să trăiască. Slujirea lor înaintea lui Dumnezeu degenerează în formalism: >Stau înaintea ta ca popor al meu, ascultă cuvintele tale, dar nu le împlinesc, căci cu gura vorbesc dulce de tot, dar cu inima umblă după poftele lor<. Ezechiel 33,31." Parabolele Domnului Hristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, par. 10.

Ce înseamnă să fi supus cu totul lucrării Duhului Sfânt? Înseamnă să cazi pe Stânca mântuirii. Şi încă ceva, foarte, foarte important. Înseamnă să laşi firea ta veche să fie sfărâmată, adică răstignită, nimicită, eradicată. Aceasta este soluţia Evangheliei la problema păcatului stăpânitor!!! Firea cea veche, omul cel vechi, firea pământească, trupul păcatului, legea păcatului sau natura păcatului trebuie sfărâmată, pentru că numai astfel locul ei poate fi ocupat de natura lui Dumnezeu prin lucrarea Duhului Sfânt. Aceasta este realitatea ce trebuie înţeleasă de orice creştin care doreşte să fie mântuit. Calea mântuirii este înţelepciune.

Acel cuvânt al inspiraţei încă mai spune ceva. Că dacă Duhului Sfânt i s-ar permite să-şi ducă la capăt lucrarea începută asupra minţii, adică dacă omul nu s-ar mulţumi doar cu teoria adevărului şi ar consimţi şi chiar ar permite Duhului Sfânt să sădească în el o natură nouă, atunci ar afla naşterea din nou şi ar deveni robul lui Hristos! Ce este această natură nouă? Este natura lui Hristos care ne e oferită, în dar, prin lucrarea Duhului Sfânt în inimă. Ea este numită de inspiraţie o natură nouă, ceea ce înseamnă că dacă Duhul Sfânt sădeşte o natură nouă, atunci El o face într-un loc unde mai înainte se găsea o natură veche!!! Nu poţi pune ceva nou undeva unde mai înainte nu a existat nimic, fiindcă altfel ar trebui să pui doar ceva, dar nu ceva nou! Noul totdeauna ia locul vechiului, de-aia se numeşte nou. Oare nu ne spune Pavel că cele vechi s-au dus şi că acum toate s-au făcut noi! "Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus; iată că toate lucrurile s-au făcut noi." 2Corinteni 5,17.

Omul care încă mai are vrăjmăşia nu-l cunoaşte pe Dumnezeu şi, de aceea, nu ştie cum să se încreadă în El, cum să privească la El şi cum să trăiască! Cum să trăiască în neprihănire ca un om născut din nou, asta e ideea! Toate neînţelegerile din biserici îşi au izvorul în această vrăjmăşie, toate încurcăturile din biserici sunt provocate de oameni care sunt stăpâniţi de această vrăjmăşie, căci din moment ce ei nu sunt în armonie cu Dumnezeu, cum ar putea fi în armonie unul cu celălalt, chiar dacă ar avea şi păreri diferite? Aceasta este şi va fi, de altfel, caracteristica vremurilor noastre. "Apostolul Pavel subliniază faptul că aceasta va fi caracteristica deosebită a acelora care vor trăi chiar înaintea revenirii Domnului Hristos. El spune că >în zilele din urmă vor veni vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine... iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu, având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea<." 2Timotei 3,1-5. Parabolele Domnului Hristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, par. 10.

Prin urmare, "Nu este nici o siguranţă pentru acela care are o religie legalistă, o formă de evlavie. Viaţa de creştin nu este o modificare sau o îmbunătăţire a celei vechi, ci o transformare a firii. Se produce moartea faţă de eu şi faţă de păcat şi o viaţă cu totul nouă. Schimbarea aceasta nu se poate produce decât prin lucrarea puternică a Duhului Sfânt." Hristos Lumina Lumii, cap. Nicodim, par. 12.

Viaţa cea nouă este sădită de Duhul Sfânt numai acolo unde nu mai există păcatul stăpânitor, eul lui Satana.

Intrusul dinăuntru

Până acum am stabilit faptul că duşmanul dinăuntrul nostru, adică puterea sau legea păcatului, este cel care ţine în robie cruntă voinţa omului şi, cu aceasta, omul. De aceea, cel care face legea în noi, înainte de a intra în experienţa naşterii din nou, este această fire pământească, acest intrus cumplit. Se numeşete legea păcatului fiindcă face legea în noi, are poziţia de autoritate, decide toate faptele noastre rele. Este ca şi cum am spune că mafiotul cutare face legea în Chicago. Prin asta noi înţelegem că respectiva persoană decide totul în politica oraşului respectiv, având oameni sus-puşi, cumpăraţi, prin care îşi duce la îndeplinire, nestingherit, politica criminală. Exact asta este păcatul stăpânitor despre care vorbim. Pavel îl numeşte, printre altele, şi legea păcatului, tocmai pentru că, înainte ca noi să avem experienţa naşterii din nou, el face legea în noi, el e totul şi noi nimic. Cu toate acestea, chiar dacă aşa stau lucrurile, cu mintea totuşi un om poate iubi pe Dumnezeu şi adevărul Lui, însă acest adevăr îl primeşte doar la nivel intelectual. Însă acest lucru nu-l face creştin, întrucât el încă nu a fost transformat de harul lui Dumnezeu pentru a intra, astfel, în şcoala lui Hristos.

Pavel, în prima parte a capitolului 7 din Romani, se foloseşte de un tablou arhicunoscut nouă, oamenilor, căsătoria, pentru a stabili un adevăr crud, dar, în acelaşi timp, şi unul mângâietor. Prin acest tablou el doreşte să clarifice un fapt, şi anume că omul este dominat de un intrus de care nu poate scăpa decât dacă acesta moare. Cu alte cuvinte, el se foloseşte de un tablou care are loc pe tărâm fizic, pentru a stabili un adevăr de natură spirituală, care se întâmplă pe tărâmul spiritual. El arată că o femeie este legată de bărbatul ei, prin lege, atâta vreme cât soţul ei trăieşte. Dar dacă acesta moare, atunci femeia este dezlegată de soţul ei şi se poate mărita cu altul. "Căci femeia măritată este legată prin Lege de bărbatul ei câtă vreme trăieşte el; dar dacă-i moare bărbatul, este dezlegată de legea bărbatului ei." Romani 7,2.

Observaţi, vă rog, că ea este dezlegată şi de legea bărbatului ei, nu numai de legea lui Dumnezeu prin care sunt declaraţi soţ şi soţie. Dacă ea se îndrăgosteşte de altcineva şi se mărită, dacă poate, când îi trăieşte bărbatul, atunci se va chema preacurvă. E clar că în interiorul acestei căsătorii se întâmplă ceva. Pavel încearcă să arate că femeia nu se simte bine deloc în preajma soţului ei care se ghidează, în relaţia lor, după legea numită de Pavel "legea bărbatului ei". Ceea ce înseamnă că el este unul foarte rău, adică el este cel care făcea legea în casă, nu în sensul de cap iubitor al familiei, ci de tiran, din moment ce ea caută să se mărite cu altul! Însă apostolul spune mai departe că ea nu poate să se mărite cu altul, atâta vreme cât bărbatul îi trăieşte.

Ea doreşte din toţi rărunchii să scape de el, dar legea lui Dumnezeu îi interzice deoarece soţul ei este încă în viaţă. Prin urmare, singura alternativă este moartea soţului. Este cea mai viabilă, cea mai sigură şi cea mai legală, ca să zic aşa. Gândiţi-vă că Pavel are în minte un subiect de natură spirituală, căutând prin acest tablou să stabilească un adevăr crucial pentru toţi creştinii. "Dacă deci, când îi trăieşte bărbatul, ea se mărită după altul, se va chema preacurvă; dar dacă-i moare bărbatul, este dezlegată de Lege, aşa că nu mai este preacurvă, dacă se mărită după altul." Romani 7,3.

Acum Pavel părăseşte tabloul cu pricina şi face aplicaţia spirituală. Nu ne rămâne decât să descoperim pe cine reprezintă femeia, pe cine reprezintă bărbatul şi cine este noul soţ.  Legea despre care vorbeşte Pavel este legea lui Dumnezeu. Femeia reprezintă natura omenească sau omul. Bărbatul sau soţul femeii reprezintă vrăjmăşia sau legea păcatului care stăpâneşte precum un despot nemilos şi deosebit de crud. Iar noul soţ este nimeni altul decât Isus Hristos. Trebuie să menţionez că primul soţ al femeii nu poate fi Satana în persoană întrucât ar trebuie să moară pentru ca femeia să se poată mărita cu celălalt bărbat. Ca să aşteptăm până moare diavolul pentru a fi ai lui Hristos, ar însemna moartea noastră şi fizică şi veşnică. De aceea, bărbatul femeii reprezintă intrusul unit cu natura noastră omenească, adică legea păcatului, firea pământească, omul cel vechi, ca să folosesc mai multe expresii prin care este denumită în Scripturi, pe care o stăpâneşte în totalitate.

Deci femeia îşi doreşte din toată inima să scape de soţul ei, asta însemnând că natura omenească în care se află mintea, voinţa, emoţiile şi simţămintelea noastre, după aflarea cerinţelor legii lui Dumnezeu, încearcă să scape de acest intrus stăpânitor, fără însă să o poată face. Mai mult, deşi legea lui Dumnezeu descoperă caracterul lui Dumnezeu, ea condamnă, ne condamnă tocmai pentru că suntem păcătoşi. De aceea, orice efort din partea noastră de a scăpa de păcat, va fi sortit eşecului, fiindcă noi nu avem puterea de a face acest lucru. Ca atare, legea lui Dumnezeu nu este rezolvarea acestei situaţii. Ea doar ne arată starea şi totodată idealul divin, nimic mai mult.

Pentru a scăpa de acest intrus sau soţ acaparator trebuie să aibă loc o moarte, o moarte care implică chiar moartea faţă de legea lui Dumnezeu dar şi moartea intrusului în sine, care trebuie eliminat. De ce moartea faţă de legea lui Dumnezeu? Pentru a nu mai putea fi găsiţi vinovaţi de ea şi, deci, pentru a scăpa de condamnarea ei!!! Legea lui Dumnezeu condamnă starea noastră întrucât ne găsim în unire cu păcatul stăpân, care este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu şi nu se supune legii lui Dumnezeu. Cuvintele, "Legea are stăpânire asupra omului câtă vreme trăieşte el", trebuie înţelese în sensul de condamnare a omului, întrucât legea are stăpânire asupra lui, îl stăpâneşte prin condamnarea lui, fiindcă este păcătos vinovat înaintea lui Dumnezeu. Pentru ca legea lui Dumnezeu să nu mai aibă această stăpânire, cu sens negativ deci, omul trebuie să moară faţă de această lege, pentru a nu-l mai condamna, prin moartea lui murind totodată şi vrăjmăşia sau intrusul dinăuntru.

Moartea despre care pomenesc nu este moarte fizică, căci atunci omul ar înceta să mai existe, ci este o moartea spirituală tot la fel de adevărată şi de reală ca şi moartea fizică! Singura Persoană din Univers care poate provoca şi aduce această moarte benefică omului este Isus Hristos. "Tot astfel, fraţii mei, prin trupul lui Hristos, şi voi aţi murit în ce priveşte Legea, ca să fiţi ai altuia, adică ai Celui ce a înviat din morţi; şi aceasta, ca să aducem rod pentru Dumnezeu." Romani 7,4. Până nu va avea loc această moarte spirituală, în mod real, omul nu va scăpa niciodată de vechea natură spirituală sau de vrăjmăşia ori legea păcatului care domneşte în el!!! Pentru ca această moarte să poată fi accesibilă dar şi posibilă omului, trebuia, mai întâi, să moară Mântuitorul nostru, în trupul nostru, tocmai pentru ca să poată trage în mormânt acest intrus distrugător. Apoi, când Isus a înviat, a înviat fără acest intrus, iar în baza acestei învieri, ne oferă darul naşterii din nou în care acest intrus vrăjmaş şi ostil lui Dumnezeu nu mai există. Acum putem fi, din punct de vedere spiritual, oameni după chipul şi asemănarea Mântuitorului!!! Am intrat în viaţa veşnică, deoarece viaţa veşnică începe aici pe pământ şi durează în veşnicii.

Trebuie să spun, de asemenea, că chiar dacă este musai să murim faţă de legea lui Dumnezeu, asta nu înseamnă că ea nu e bună. Dimpotrivă, o dată cu învierea din moartea spirituală în care ne găseam şi în care ne-am născut, legea va defini viaţa noastră şi va fi respectată, prin Hristos, exprimând astfel în noua noastră viaţă caracterul lui Dumnezeu. Mai doresc să menţionez că Mântuitorul nostru nu s-a născut cu acest intrus în El, cu acestă vrăjmăşie de care vorbim, ci acesta, împreună cu toate faptele şi dorinţele păcătoase ale omenirii, a fost aşezat asupra Lui în grădina Ghetsimani împreună cu toată vinovăţia păcatului şi a tuturor faptelor şi dorinţelor păcătoase ale omenirii din toate veacurile, devenind sau fiind făcut astfel păcat pentru noi, fiind socotit în numărul celor fără de lege, celor păcătoşi, tot la fel de real ca şi cum El ar fi fost păcătosul cel mai mare şi ar fi înfăptuit păcatul în toate formele lui!! Acesta este un alt aspect despre care voi scrie, dar nu în postarea aceasta, ci într-una ulterioară.

Deci, iată cum apostolul Pavel arată într-un mod foarte clar faptul că acest intrus lăuntric trebuie să moară pentru a deveni fii şi fiice ale lui Dumnezeu. Ca atare, naşterea din nou nu este posibilă cu nici un chip dacă mai întâi nu se produce această moarte spirituală prin care este răstignit şi eradicat acest intrus, această vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu. El specifică acest lucru şi mai clar în Romani 6,6: "Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului; căci cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat." Aici, omul nostru cel vechi, este soţul despre care Pavel pomenea în cap. 7, prima parte. Acesta trebuie răstignit pentru ca trupul nostru păcătos să poată fi dezbrăcat de puterea lui, să poată fi eliberat de sub dominaţia sa ticăloasă şi să poată, astfel, sluji lui Dumnezeu prin Isus Hristos, noul soţ. Răstignirea înseamnă moarte, o moarte violentă dar sigură.

Ca o concluzie, această vrăjmăşie, soţ vechi, fire pământească, legea păcatului, puterea păcatului, trebuie înţeleasă ca un spion, ca un intrus prin care Satana are acces nelimitat şi direct asupra minţii omului şi asupra omului însuşi. Imaginaţi-vă o cetate atacată de o armată, care e sigură de victoria ei, în pofida tuturor fortificaţiilor cetăţii, a vigilenţei şi pregătirii soldaţilor. Este absolut sigură de victorie întrucât ştie că înăuntrul ei se află un spion trădător, aflat în serviciul armatei respective. Ce şanse are cetatea să scape de atac în astfel de condiţii? Nici una. Intrusul va deschide porţile cetăţii, iar armata va cuceri cetatea conform planului. Astfel se petrec lucrurile şi cu omul, cu natura lui omenească. Natura lui omenească este asaltată zilnic de ispite şi cedează în faţa lor pentru că în interiorul ei se află intrusul, vrăjmăşia specifică în caracter cu atacatorul. Mintea nu se poate împotrivi atacatorului fiindcă intrusul dinăuntru o ţine în robie. Ea poate să vrea, voinţa poate decide să se apere, dar sunt şanse nule în faţa atacatorului care are acces liber asupra naturii noastre omeneşti, câtă vreme trăieşte intrusul. Pentru a scăpa de înfrângeri, nu de atacuri, întrucât Isus a promis să ne salveze de înfrângeri, nu de ispite şi lupte, trebuie ca intrusul dinăuntru să moară.

Moartea este indispensabilă pentru a putea să ne bucurăm de experienţa naşterii din nou. Prin urmare, singura alternativă pentru ca noi să trăim în Hristos, să intrăm în viaţa veşnică şi în şcoala lui Hristos, este să murim împreună cu Hristos şi apoi să înviem la o nouă viaţă! Asta se cheamă naşterea din nou.

Această problemă capitală, vrăjmăşia împotriva lui Dumnezeu sau firea pământească, legea păcatului sau omul nostru cel vechi, nu este înţeleasă aşa cum trebuie, de fapt aproape deloc de către credincioşii din biserică. Experienţa naşterii din nou nu se produce ca urmare a unor emoţii sau simţăminte puternice, nu are loc dacă credem o teorie sau chiar teoria adevărului. Nu se petrece la botez, botezul nefiind niciodată experienţa naşterii din nou, ci doar o mărturie care indică spre această experienţă pe care credinciosul trebuie să o obţină înaintea săvârşirii botezului. Nici cateheza, nici pregătirea de orice fel biblică, în vederea cunoaşterii doctrinei bisericii, nu asigură şi nu are nimic de a face cu naşterea din nou. Naşterea din nou se produce numai atunci când omul cel vechi, puterea păcatului din noi, intrusul, a murit, iar noi am înviat împreună cu Hristos la o viaţă nouă. Abia atunci vom fi o creaţie sau o făptură nouă. Când vom conştientiza că suntem cu adevărat robii păcatului care ne ţine în stăpânire, al acestei vrăjmăşii, al acestei firi pământeşti, atunci vom şti că singura soluţie pentru a scăpa de ea este moartea, moartea noastră din punct de vedere spiritual, care face posibilă învierea şi, deci, intrarea în împărăţia luminii!!

Vrăjmăşia sau păcatul stăpânitor

Cea mai gravă problemă cu care se confruntă omul este păcatul. Omul este ceea ce este din cauza păcatului. Păcatul este un stăpân nemilos care, indiferent ce am vrea noi, ne domină, ne ţine în stăpânire. El este o parte din noi, din păcate nevăzut, fiindcă este de natură spirituală. Indiferent că este contestată sau nu existenţa lui de către oameni, indiferent că i se dă alt nume decât păcat, el există şi stăpâneşte pe fiecare om născut în lume.

De-a lungul timpul au curs râuri de cerneală în dorinţa de a explica cel mai bine păcatul. Aceste eforturi sunt demne de apreciat. Dar singura sursă pentru aflarea în mod corect şi exact ce este păcatul, e Biblia. Apostolul Ioan ne spune că păcatul este fărădelege, şi este. 1Ioan 3,4. Dar nu este numai atât. Păcatul este un intrus, un stăpân care ne înrobeşte. Probabil că cea mai exactă definiţie a lui ne este dată de Mântuitorul. ">Adevărat, adevărat, vă spun<, le-a răspuns Isus, >că, oricine trăieşte în păcat, este rob al păcatului.<" Ioan 8,34. Oricine trăieşte în păcat este rob al păcatului. Existenţa unui rob sau sclav presupune implicit un stăpân, altfel ideea de robie nu are nici o noimă. Înseamnă că păcatul este un stăpân care ne ţine în robie. Ideea de stăpân presupune obligatoriu şi forţă sau putere, dar şi viclenie, altfel n-ar putea exista robul. N-am mai putea vorbi de stăpâni şi sclavi, şi implicit de libertate.

Deci, păcatul, după definiţia lui Isus, este o putere, un stăpân care ne ţine în robie. Fiind robi, evident, avem nevoie de eliberare sau libertate. Or, exact asta le spune Isus fariseilor: "Deci, dacă Fiul vă face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi." Ioan 8,36. Ceea ce sugerează Isus este ceva extraordinar, şi anume că eliberarea de sub stăpânirea păcatului o poate face doar El. Cu alte cuvinte, nici un om nu poate fi liber câtă vreme este stăpânit de păcatul stăpân. Fariseii erau foarte religioşi şi făceau paradă cu religia lor, numai că Isus le-a spus că erau sclavi, sclavi ai păcatului, motiv pentru care nu puteau pricepe misiunea Sa şi nu-l puteau accepta ca Mesia, fiindcă nu a venit potrivit aşteptărilor lor. Adică ei erau de-a dreptul orbi, deoarece păcatul îi ţinea în orbire!

Din nenorocire, pentru lumea religioasă, creştină sau necreştină, păcatul este stăpânul în viaţa membrilor bisericilor, acest păcat stăpân despre care vorbeşte Isus. Acest stăpân este creştinat şi se dă drept ucenic al lui Hristos în persoana membrilor bisericilor creştinătăţii. Este botezat şi chiar acceptă adevărul Evangheliei, acolo unde se face auzit, însă el nu se schimbă în firea lui căci este o imposibilitate imposibilă, dacă pot scrie astfel. El a îmbrăcat mantia creştinismului, ba chiar pe cea de ucenic al lui Hristos, şi, fără ca membrii bisericilor creştine să ştie, ţine în robie voinţa şi trupul acestora. Ei conştientizează faptul că păcătuiesc, apoi mărturisesc păcatele care-i apasă, ba chiar scapă de vicii precum fumatul, alcoolul, perversiunile sexuale, drogurile, etc., după care îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru biruinţă. Dar este biruinţa deplină asupra păcatului stăpân? Ei mărturisesc păcatele care-i apasă, nu stăpânul care-i ţine în robie. Ce se întâmplă după acea mărturisire? O vreme va fi frumos, dar după aceea, apar câteva păcate, chiar dacă nu mai fumează sau nu mai beau alcool, care au de a face cu nişte deprinderi sau obiceiuri, date de nişte simţăminte nestăpânite, despre care credeau că le-au biruit. De exemplu ura. Se pocăieşte, o mărturiseşte şi crede că a biruit. Dar este aşa? Nu, căci peste o vreme este adus într-o situaţie unde o exprimă iar. Apoi este nevoit, cu lacrimi în ochi, să o mărturisească lui Dumnezeu. Pur şi simplu îi pare rău, regretă enorm ce-a simţit şi ce-a făcut, se pleacă pe genunchi şi-şi mărturiseşte păcatul urii. Se scoală oarecum mângâiat de ruşinea ce l-a cuprins pentru ceea ce a făcut. Merge la biserică liniştit, între fraţi se simte bucuros şi vesel, ascultă predica, contribuie cu banii lui pentru înaintarea cauzei lui Dumnezeu, merge în misiune, totul pentru slava lui Dumnezeu. Sinceritatea unui astfel de suflet nu trebuie pusă la îndoială.

Apoi vine ziua fatidică, o mică întâmplare îl aruncă din nou în ghearele urii, exprimată poate mai cu furie decât anterior. Este dărâmat, este cuprins de un simţământ de ruşine fără margini, nu-i mai vine, de ruşine, să se arunce în braţele lui Isus, în rugăciune. Pur şi simplu nu mai simte că trebuie să se roage. Cunoaşteţi acest tipar. I se pare că ceva nu este normal cu viaţa lui de creştin. Însă este "ajutat" de ceilalţi membri ai bisericii, în sensul că îi spun că aceste mici întâmplări fac parte din viaţa creştinului, că este un simptom caracteristic oamenilor nascuţi din nou. I se oferă exemple biblice, David, Moise, Ilie, Petru, omul din Romani 7. Este oarecum satisfăcut, dat fiind faptul că şi ceilalţi membri au aceleaşi probleme. Şi astfel ajunge să trăiască cu impresia că viaţa lui creştină este una normală, cu suişuri şi coborâşuri, cu regrete, mărturisiri şi părăsiri ale aceloraşi păcate pe care le repetă încontinuu. Cu alte cuvinte, acceptă faptul că este un creştin înfrânt. Doar nu este Isus!

Dar, este aceasta viaţa normală creştină, viaţa normală pe care a trăit-o Hristos sau Pavel, ori Daniel şi Iosif, fiecare în timpul său? Poate fi numită această viaţă creştină calea biruinţei păcatului?

Dacă Isus ne spune că păcatul este un stăpân care face din noi robii lui, atunci trebuie să-l credem pe cuvânt. Deci, păcatul este un stăpân. Pentru a înţelege şi mai bine faptul că este un stăpân nemilos, nu avem decât să studiem Romani cap. 7. Aici ne este descoperit cel mai bine puterea acestui duşman în legătură cu omul. Ca atare, Romani 7 este un capitol în care se vorbeşte despre această putere cruntă ce ţine în robie omul căruia i se pare că este creştin convertit, născut din nou. În prima parte, versetele 1-13, apostolul foloseşte un tablou, căsătoria, pentru a reliefa o problemă gravă de natură spirituală, specifică omului. Apoi în partea a doua, versetele 14-25, Pavel subliniază şi mai mult problema acută a omului, ce-i drept convertit intelectual, dar nu născut din nou! Problema fundamentală cu care se confruntă presupusul creştin din Romani 7 este sarx, un termen pe care Pavel îl foloseşte pentru a scoate în evidenţă o realitate crudă, şi anume că acest sarx este stăpânul voinţei şi, mai mult, este ostil, vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, care nu se supune legii lui Dumnezeu şi nici măcar lui Dumnezeu, adică făcut să asculte, să fie convertit. Vezi Romani 8,7. Deşi poate avea puţin alte înţelesuri în alte contexte, acest sarx, în modul cum Pavel îl foloseşte în Romani 7 şi 8, înseamnă a fi sub păcat sau rob păcatului, înseamnă "marele duşman al vieţii bune şi al vieţii creştine... acest sarx este responsabil pentru acea situaţie umană ce se repetă mereu, în care omul ştie perfect ceea ce are de făcut, şi totuşi este cât se poate de neajutorat în strădania sa de a face acel lucru. Nimic bun nu locuieşte în sarx. Romani 7,18." Analiză semantică a unor termeni din Noul Testament, cap. Duşmanul din suflet, par. 15.

Acest termen se traduce în general cu "carne", însă o traducere adecvată a lui, în sensul de precisă, nu s-a găsit. În contextul pe care îl avem în atenţie, aşa cum îl foloseşte Pavel, are sensul de natură spirituală dominatoare, stăpân care domină omul şi îl ţine în robia păcatului, minte sau fire pământească, aşa cum este redat în alte traduceri. O altă expresie prin care poate fi redat, ţinând seama de context, este "omul nostru cel vechi". Sau mai poate fi redat prin "legea păcatului". Vezi Romani 6,6. Cert este că acest sarx este o putere căruia omul nu i se poate împotrivi cu nici un chip şi îi face viaţa, realmente, un calvar. Acesta este practic păcatul care ne ţine în stăpânirea lui şi de care trebuie să scăpăm, dacă vrem să fim mântuiţi. Oricum, prin faptul că este stăpânit de această putere sau natură spirituală, creştinul din Romani 7 nu este născut din nou, din moment ce este robul ei!!! Creştinul născut din nou nu poate fi decât robul lui Dumnezeu, nu al păcatului!

Prin urmare, ce e de făcut cu această putere, cu această fire pământească sau natură spirituală? [Apropo, acest sarx, carnea, nu este de natură fizică, nu este carnea care îmbracă oasele noastre. Nu la aşa ceva s-a referit Pavel. Pentru acea carne sau trup omenesc, Pavel foloseşte alt termen în scrierile sale, şi anume soma. Atunci devine clar faptul că ea este ceva de natură spirituală, o forţă care ne ţine în sclavie. Probabil o să amintesc mai târziu faptul că însuşi Satana este stăpânit de această putere colosală!] În Romani 8,7 avem scrise următoarele cuvinte: "Fiindcă firea pământească [sarx, omul cel vechi, legea păcatului sau natura veche spirituală] este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci nu se supune legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună." K.J.V.  Dacă această fire pământească, pentru a folosi expresia lui Cornilescu, nu se supune legii lui Dumnezeu, şi nici măcar nu poate să se supună, atunci singura alternativă este eliminarea sau distrugerea ei. Dacă ar fi trupul, atunci ar putea să se supună legii lui Dumnezeu şi este oricum un instrument prin care să putem să-i slujim lui Dumnezeu. Faptul că nu se supune şi că nici nu poate să se supună prin însăşi natura ei, arată că nu există decât o singură alternativă: nimicirea, distrugerea, răstignirea ori eliminarea ei. Toate aceste cuvinte au acelaşi sens: omorârea ei şi eradicarea definitivă.

     "Trupul poate să devină un instrument prin care să-l slujim şi să-l glorificăm pe Dumnezeu; dar carnea nu poate. Trupul poate fi purificat, chiar glorificat; carnea trebuie eliminată, chiar eradicată." Analiză semantică a unor termeni din Noul Testament, cap. Duşmanul din suflet, par. 15.

Ideea aceasta de nimicire o întâlnim la Pavel dar şi la alţi autori creştini care au înţeles acest aspect vital al problemei păcatului. Dar vom vedea acest lucru în postarea următoare.