Pasul greşit al mişcării îngerului al treilea

Mişcarea îngerului al treilea sau mişcarea adventistă, care a rezultat în urma marii dezamăgiri, avea de-acum la dispoziţia sa cele trei mari binecuvântări: un Conducător divin, libertatea faţă de robia învăţăturilor eronate ale bisericilor protestante şi serviciul sanctuarului ceresc. La acestea se mai adaugă şi darul profetic manifestat prin tânăra Ellen White, încă de la începutul acestei mişcări. În aceste condiţii, biserica respectivă urma să înţeleagă importanţa Sabatului în închinarea adevărată. Acest adevăr minunat a fost introdus prin Rachel Preston, o credincioasă baptistă de ziua a şaptea care s-a alăturat grupului adventiştilor. Ea a subliniat importanţa acestei zile convingându-l pe Frederick Wheeler, pastor al Bisericii Metodiste Episcopale şi promotor al învăţăturilor lui Miller, că Dumnezeu stabilise prin lege faptul că Sabatul este ziua a şaptea, nu duminica, prima zi a săptămânii.

Acest lucru se întâmpla undeva în primăvara anului 1844. Apoi, lor li s-a alăturat un predicator baptist pe nume Thomas Preble, care a început să ţină Sabatul din august 1844. Ca un fapt interesant este că nici unul din ei nu şi-a impus punctul de vedere celorlalţi credincioşi, aceasta fiind atitudinea corectă a unui creştin veritabil!! Apoi, au mai aflat despre importanţa Sabatului în actul de închinare Joseph Bates şi John Nevins Andrews. Primul fiind căpitan de marină în retragere a studiat în primăvara anului 1845 articolul lui Preble intitulat Speranţa lui Israel, de pe urma căruia s-a decis să respecte ziua de Sabat. Mai târziu li s-a alăturat şi soţii White care au înţeles importanţa închinării în ziua Sabatului.

În acest stadiu, s-a văzut tot mai mult legătura între sanctuar şi Sabat şi s-a înţeles că tot adevărul ce urma să fie descoperit trebuie pus în relaţie cu sanctuarul. Având la dispoziţie sanctuarul, Sabatul şi darul profetic, noua mişcare nu trebuia decât să înainteze din lumină în lumină spre biruinţa finală. Era liberă să se dezvolte într-o ţară la fel de liberă şi, pe deasupra, cu un Conducător care nu dă greş, noua mişcare trebuia să intre în biruinţa lui Hristos şi să încheie lucrarea.

După marea dezamăgire era extrem de important ca credincioşii noii mişcări să ajungă la vederi unitare şi clare în privinţa adevărului. Trebuiau să ştie pe ce se bizuie. Aşa că, ei s-au gândit să convoace şase conferinţe în care să se discute tot ce trebuie despre adevărul Scripturilor. Aceste conferinţe s-au întins pe perioada cuprinsă între aprilie şi noiembrie 1848, având loc la Connecticut. Abia aici s-a constatat cât de divergente erau punctele de vedere ale pionierilor mişcării îngerului al treilea. Abia dacă se găseau două persoane care să aibă aceleaşi păreri. Dar, fiind foarte sinceri şi avizi după cunoaşterea adevărului, s-au apucat să studieze cu multă seriozitate Scripturile, studiu susţinut cu foarte multă rugăciune. S-au rugat în mod deosebit să împace toate vederile lor divergente.

După ce se rugau, se consacrau în cercetarea Scripturilor uneori şi nopţi întregi, dar nu lăsau nimic nediscutat până nu se lămureau cu privire la un adevăr, la care şi rămâneau după ce era stabilit şi susţinut doar cu Biblia. Bineînţeles, înainte de a se ajunge la lămurirea unui adevăr, erau exprimate diverse opinii care se loveau cap în cap, până când Duhul lui Dumnezeu lămurea priceperea cercetătorilor arătându-le unde se afla eroarea în înţelegerea lor. Duhul Sfânt le comunica acest lucru prin Ellen White, care participa şi ea la acele conferinţe.

Mulţi au făcut greşeala de a crede că toate adevărurile soliei îngerului al treilea au fost comunicate de Duhul Sfânt direct prin mesagerul Său, Ellen White. Însă acest lucru nu este adevărat. Întregul adevăr de bază, excepţie făcând principiile sănătăţii despre care oamenii nu aveau habar la vremea aceea, a fost stabilit în urma acestor conferinţe. Când pionierii adventişti ajungeau la o anumită concluzie, Duhul Sfânt le spunea dacă aceasta era corectă sau eronată. Cercetarea serioasă a Scripturilor, prin multă rugăciune, a dus la descoperirea acestei pleiade de adevăruri ale Evangheliei, Ellen White doar lămurind care era greşeala şi care era adevărul.

     "Noi trebuie să fim întemeiaţi în credinţă, în lumina adevărului care ne-a fost dat în experienţa noastră de la început. La acea vreme eroare după eroare apăsa asupra noastră; lucrători şi medici prezentau noi doctrine. Noi cercetam Scripturile cu multă rugăciune, iar Duhul Sfânt lămurea adevărul înaintea minţilor noastre. Uneori nopţi întregi erau consacrate cercetării Scripturilor şi ne rugam serios lui Dumnezeu pentru călăuzire. Grupe de bărbaţi şi de femei devotate se adunau în scopul acesta. Puterea lui Dumnezeu venea asupra mea şi eram făcută în stare să lămuresc cu claritate care era adevărul şi care era eroarea." Slujitorii Evangheliei, cap. Pericole, subcap. Testul noii lumini, par. 6.

Acesta este rostul adevărat al bisericii, să studieze cu multă rugăciune Scripturile. Atitudinea ucenicilor din Berea trebuie să caracterizeze pe toţi cei ce vor să încheie lucrarea. Ceea ce trebuie să primeze în viaţa credinciosului este doar puterea Cuvântului inspirat al Scripturilor!

În felul acesta, au fost puse temeliile credinţei adventiste. Ceea ce trebuie să ştim şi să fim absolut convinşi este faptul că ceea ce constituia atunci adevăr este şi astăzi la fel de mult adevăr!!! Aceste adevăruri sunt singurele care ne vor conduce către Împărăţia lui Dumnezeu.

Având toate aceste binecuvântări preţioase, mişcarea îngerului al treilea ar fi trebuit să încheie lucrare de mult timp; numai că nu s-a întâmplat acest lucru. Trebuie că pe cale s-a întâmplat ceva. Spuneam cu ceva timp în urmă că marea dezamăgire din toamna anului 1844 şi-a pus amprenta asupra mişcării nou formate în aşa fel, încât avea să o conducă într-o direcţie greşită. Credincioşii au trăit ziua de 22 octombrie 1844 cu mare intensitate, în aşteptarea dragului lor Mântuitor. Dar El nu a venit. Atât de mare a fost dezamăgirea, încât majoritatea credincioşilor care se alăturaseră soliei îngerului al doilea au părăsit mişcarea. Cei care mai rămăseseră au fost profund marcaţi de batjocurile pe care, pe lângă dezamăgirea cruntă, trebuiau să-l îndure.

La acestea două mai trebuie adăugat şi faptul că mulţi dintre ei renunţaseră să-şi adune recoltele de pe câmp, ba mai mult, nu şi-au procurat nici combustibilul necesar pentru încălzirea caselor, iar iarna bătea la uşă fără ca Isus să fi venit! Mulţi dintre cei rămaşi se simţiseră chiar înşelaţi şi trădaţi, gândindu-se că Isus se folosise de ei doar pentru împlinirea unei profeţii!!! Cu această încărcătură emoţională şi fiind aproape tot timpul expuşi ridiculizării din partea vrăjmaşilor şi mai ales a acelora care părăsiseră mişcarea, credincioşii adventişti de după dezamăgirea din toamnă se simţeau la pragul oricărei limite omeneşti. Rănirile şi umilinţele amare au produs o stare în interiorul fiinţei lor, care avea să-i conducă pe viitor la maximă prudenţă!

Prudenţa i-a condus în a nu-şi mai pune încrederea în Dumnezeu în mod necondiţionat, fără rezerve!! Iarna acelui an a fost una dintre cele mai aspre, iar ei nu aveau de nici unele, nici hrană suficientă, nici combustibilul atât de necesar şi pentru gătirea hranei şi pentru încălzirea locuinţelor. Iarna avea să treacă, cu greu ce-i drept, însă prudenţa lor avea să se întărească, chiar să devină excesivă. Pentru a nu mai trece niciodată prin asemenea lucruri şi pentru a-şi pune la adăpost propria siguranţă, s-au întors la faptele personale. Fiind muncitori din fire, au fost harnici în a-şi adăuga fermă lângă fermă, teren lângă teren şi casă lângă casă până când s-a instaurat mândria!!

Au ajuns, fără să realizeze în primă fază, să acţioneze ca şi cum acest pământ era cerul!! De fapt, privind omeneşte, era o reacţie absolut naturală ca o măsură de protecţie în faţa viitoarelor posibile dezamăgiri. O reacţie care devenise chiar o obsesise. Pe fondul acesta, când această stare de spirit ajunsese să caracterizeze aproapă întreaga mişcare, la zece ani de la marea dezamăgire, Dumnezeu dă prima avertizare prin Ellen White, făcând în clar precizarea că Duhul Sfânt se îndepărta de mişcarea îngerului al treilea!!! "Am văzut că Spiritul Domnului se îndepărta din biserică." Mărturii, vol. 1, cap. Păzitorul fratelui tău, par. 2.

Adevărul cel atât de lămurit a devenit doar o teorie bine argumentată în prezentarea Evangheliei! Fusese suficient că au înţeles adevărul din punct de vedere intelectual, iar acum îl prezentau fără să se mai bizuie pe Hristos. Fără iluminare divină, fără ca adevărul să fie un principiu viu şi activ de viaţă, prezentarea lui rămâne doar un simplu argument care ce-i drept poate hrăni intelectul, dar niciodată inima!!! "Slujitorii lui Dumnezeu se încrezuseră prea mult în tăria argumentului şi nu se bizuiseră aşa cum ar fi trebuit pe Dumnezeu. Am văzut că numai puterea argumentului nu-i va determina pe oameni să ia poziţie de partea rămăşiţei; pentru că adevărul este nepopular. Slujitorii lui Dumnezeu trebuie să aibă adevărul în suflet. Îngerul a spus: >Ei trebuie să-l preia cald din slavă, să-l poarte în inimile lor şi să-l prezinte cu toată căldura şi ardoarea sufletului acelora care îl ascultă. Doar puţini dintre cei care sunt conştiincioşi sunt pregătiţi să se decidă doar pe baza argumentului; este imposibil să ajungi la inimile multor oameni doar cu teoria adevărului. Trebuie să existe o putere care să însoţească adevărul, o mărturie vie care să îi mişte<." Mărturii, vol. 1, cap. Păzitorul fratelui tău, par. 2.

Membrii mişcării deveniseră prea mândri, pierzând în felul acesta călăuzirea personală a Duhului Sfânt. Totul se datora prudenţei excesive şi a lipsei de încredere fără rezerve în Hristos, adevăratul Conducător divin. "Am văzut că vrăjmaşul este preocupat să distrugă sufletele. Mândria a pătruns în rândurile noastre; trebuie să existe mai multă umilinţă." Mărturii, vol. 1, cap. Păzitorul fratelui tău, par. 3. Probabil că cel mai bine starea ce predomina în mişcarea adventistă în acei ani este cel mai bine descrisă în cuvintele următoare:

     "L-am întrebat pe înger de ce a fost îndepărtată simplitatea din biserică şi de ce a pătruns mândria şi înălţarea. Am văzut că acesta este motivul pentru care am fost lăsaţi aproape cu totul în ruina vrăjmaşului. Îngerul mi-a spus: >Priveşte şi vei vedea că predomină această atitudine: Sunt eu păzitorul fratelui meu?< Îngerul a spus din nou: >Eşti păzitorul fratelui tău. Menirea ta, credinţa ta îţi cer să te lepezi de tine şi să te sacrifici pentru Dumnezeu, căci dacă nu vei face astfel, nu vei fi vrednic de viaţa veşnică; căci, aceasta a fost cumpărată pentru tine cu un preţ scump: suferinţele, agonia şi sângele iubitului Fiu al lui Dumnezeu<.
     Am văzut că mulţi, în diferite locuri, în est şi în vest, îşi cumpărau fermă după fermă, teren după teren, casă după casă, folosind drept pretext cauza lui Dumnezeu, spunând că ei fac acest lucru pentru a fi de folos lucrării. Unii cumpără un teren şi lucrează din greu pentru a-l putea plăti. Timpul le este atât de ocupat, încât nu pot petrece decât puţin timp în rugăciune, pentru a-I sluji lui Dumnezeu şi a câştiga putere pentru El, spre a birui când este asaltat. Acumulează datorii, iar când lucrarea are nevoie de ajutorul lor, ei nu pot ajuta deoarece în primul rând ei trebuie să scape de datorii. Însă, de îndată ce se eliberează de datorii, mai departe fac la fel, nefiind de folos cauzei; din nou se implică în alte treburi, cumpărându-şi o altă proprietate. Ei se măgulesc că procedează bine, că vor folosi avantajele ce decurg de aici în folosul cauzei, când de fapt ei îşi strâng comori pentru aici. Ei iubesc adevărul cu vorba, nu cu fapta." Mărturii, vol. 1, cap. Păzitorul fratelui tău, par. 5, 6.

Luaţi seama cu atenţie la ce spun aceste declaraţii şi o să realizaţi singuri că exact aceasta este starea din prezent a bisericii, cu precizarea că este cu mult mai accentuată. Sub lozinca: "Facem totul pentru Dumnezeu", se adaugă maşină lângă maşină, ban lângă ban, casă lângă casă, ba chiar cei înavuţiţi sar repede cu sume mari pentru ridicarea unui mastodont în care să se adune credincioşi recent "convertiţi", doar pentru a fi umpluţi de acelaşi spirit şi de multe alte rele nebănuite sufletelor sincere!! Când Duhul lui Dumnezeu se îndepărtează de o biserică în simplitatea ei, adevărul va deveni o simplă teorie, iar starea de spirit a credincioşilor va fi mândria denominaţională manifestată prin cuvintele: "Noi avem adevărul! Noi suntem biserica adevărată!"

Ca orice mişcare iniţiată de Dumnezeu şi mişcarea îngerului al treilea a pornit bine având la dispoziţie absolut tot ce era necesar pentru terminarea lucrării. Dar, ca întotdeauna, Duhul lui Dumnezeu s-a retras de la aceia care ar fi trebuit să fie primii în ilustrarea frumoaselor şi măreţelor adevăruri oferite în dar. Aşadar, mişcarea adventistă a pierdut prezenţa Duhului Sfânt încă din anul 1855, iar peste numai trei ani avea să vină cea mai îngrozitoare mărturie dată acestei biserici, o mărturie ce sublinia apostazia caracterizată prin aşa-numita stare laodiceană!! Asta însemna că ei pierduseră nu numai Duhul Sfânt, ci şi credinţa care lucrează prin iubire şi neprihănirea lui Hristos, singura haină cu care se poate intra la nuntă!!

     "Mi-a fost arătat că solia către Laodicea se aplică poporului lui Dumnezeu din acest timp, iar motivul pentru care acesta nu a împlinit o lucrare mai mare este datorită împietririi inimii. Însă Dumnezeu a dat soliei suficient timp pentru a-şi face lucrarea. Inima trebuie să fie curăţită de păcatele care L-au îndepărtat atât de mult timp pe Isus. Această solie înfricoşătoare îşi va face lucrarea. Când a fost prezentată pentru prima dată, ea a condus la o cercetare profundă a inimii. Păcatele au fost mărturisite, iar poporul lui Dumnezeu de pretutindeni a fost mişcat. Aproape toţi credeau că această solie se va încheia cu marea strigare a celui de-al treilea înger. Însă, pentru că nu au văzut această lucrare plină de putere îndeplinindu-se în timp scurt, mulţi au pierdut efectul soliei. Am văzut că această solie nu avea să-şi împlinească lucrarea doar în câteva luni. Scopul ei este de a-i trezi pe cei din poporul lui Dumnezeu, de a le arăta cât sunt de decăzuţi şi de a-i conduce la o pocăinţă profundă, pentru a se putea bucura de prezenţa lui Isus şi a fi potriviţi pentru strigarea cea mare a celui de-al treilea înger." Mărturii, vol. 1, cap. Biserica Laodicea, par. 4.

Acest mesaj a fost scris în toamna anului 1858. La momentul acela biserica adventistă era caracterizată de starea laodiceană, căci cum altfel ar putea să-i fie adresată o solie menită să o trezească la realitate, dacă ar fi avut Evanghelia şi nu s-ar fi găsit în starea respectivă!? Trebuie să fim foarte clari şi să facem deosebirea între solia către Laodicea şi Laodicea sau starea laodiceană! Solia adresată bisericii laodiceene este Evanghelia veşnică şi este aceeaşi solie care se va face auzită în întreaga lume sub forma unei mari strigări sau avertizări. Este solia îngerului al treilea care a fost pierdută de către mişcarea adventistă!!! Remarcaţi un lucru, vă rog, în loc ca această solie să fie dusă lumii, acum ea trebuia să se facă din nou auzită în interiorul bisericii căreia i-a fost încredinţată de prima dată!!! În loc să aibă în vedere lumea, solia este adresată iară mişcării adventiste, o are în vedere tocmai ca pe cineva care are nevoie de Evanghelia lui Hristos, ca şi cum n-ar fi auzit-o niciodată!!

Laodicea, aşa după cum vom vedea în alt episod viitor, este caracterizată prin trei mari lipsuri: aurul curăţit prin foc, adică credinţa care lucrează prin iubire, haina albă sau neprihănirea lui Hristos şi alifia pentru ochi sau discernământul spiritual, adică prezenţa Duhului Sfânt!!! Cu ce a compensat lipsa Laodicea, o lipsă despre care nici măcar nu are habar? Cu bogăţia lucrurilor materiale şi cu bogăţia adevărului care a devenit o teorie goală şi periculoasă!!! "Pentru că zici: >Sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic<, şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol, te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţat prin foc, ca să te îmbogăţeşti; şi haine albe, ca să te îmbraci cu ele şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale; şi doctorie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii şi să vezi." Apocalipsa 3,17.18.

Solia adresată Laodiceii trebuie să devină viaţă pentru orice suflet doritor după mântuire, căci ea este solia marii strigări ce se va face auzită prin intermediul îngerului al patrulea. Un înger este simbol pentru o mişcare. Menirea acestei solii este să formeze un popor curat prin care toţi oamenii să fie avertizaţi cu privire la lucrările fiarei şi icoanei ei! Reţinem că scopul ei este acela de a ajuta la curăţirea inimilor credincioşilor, prin mijlocirea lui Hristos, care are nevoie de timp pentru aşa ceva. Adevărul trebuie înţeles şi trăit prin credinţă vie în mod permanent. Rostul acestei solii generoase este acela de a trezi la neprihănire mintea omului.

Aşadar, primul pas greşit al mişcării îngerului al treilea - mişcarea adventistă, a fost pierderea Duhului Sfânt în anul 1855, iar apoi căderea în starea laodiceană în 1858! Aceste lucruri au loc pe fondul desfăşurării nunţii în sanctuarul ceresc. Din moment ce biserica este avertizată că a pierdut Evanghelia care a format-o de fapt ca mişcare, atunci înseamnă că trebuie să ne aşteptăm ca Dumnezeu să ofere poporului Său două chemări, pentru a o întoarce din nou la starea iniţială, când avea dragostea dintâi. Şi exact lucrul acesta îl va face.

     "Dumnezeu îşi încearcă poporul în această lume. Acesta este locul potrivit pentru a apărea în faţa Sa. Aici, în această lume, în aceste timpuri din urmă, fiecare om va arăta ce putere îi stăpâneşte inima şi îi controlează acţiunile. Dacă este puterea adevărului divin, aceasta îl va conduce la fapte bune. Aceasta îl va înălţa pe primitor, îl va face nobil şi generos, la fel ca şi Domnul Său din ceruri. Însă, dacă îngerii cei răi stăpânesc inima, acest lucru se va vedea în moduri diferite. Roada va fi egoismul, lăcomia, mândria şi patimile rele." Mărturii, vol. 1, cap. Biserica Laodicea, par. 9.