"Drumul spre sfânta sfintelor este deschis"

     "Ascultaţi-mă, Iuda şi locuitorii Ierusalimului! Încredeţi-vă în Domnul, Dumnezeul vostru, şi veţi fi întăriţi; încredeţi-vă în proorocii Lui, şi veţi izbuti." 2Cronici 20,20.

Până acum noi am înţeles că locul slujirii Mântuitorului, în calitatea Sa cea nouă de Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec, după înălţarea Sa la cer, este "la dreapta scaunului de domnie al Măririi", Evrei 8,1, un loc pe care Scripturile adevărului ne învaţă să-l asociem în mod precis cu sfânta templului din ceruri. Numai semnificaţia plină de înţeles a lucrării de ispăşire, aşa cum se desfăşura ea la cortul întâlnirii de pe pământ, ne ajută să pricepem că aşa stau lucrurile în această privinţă deosebit de importantă. Învăţătura conţinută în lucrarea de ispăşire are o importanţă aparte pentru credinciosul autentic adventist. Prin intermediul ei, Hristos ne învaţă ce face cu sângele Său în dreptul tuturor oamenilor, dar mai ales în dreptul bisericii Sale din toate timpurile, prin judecata de cercetare a caracterelor lor. De aceea, ispăşirea nu s-a oprit la cruce, ci continuă sus în ceruri. 

Există mai multe ispăşiri, şi anume ispăşirea făcută în curtea sanctuarului pământesc, locul unde era sacrificat mielul pentru jertfă şi adus ca ardere de tot pe altarul de jertfă sau jertfelnicul de afară. În acest caz, curtea sanctuarului pământesc simboliza pământul nostru, locul unde s-a întrupat Mielul lui Dumnezeu, ca să fie pregătit pentru aducerea propriei jertfe în folosul omenirii. Altarul pentru jertfe era simbolul dealului Golgota, acolo unde Mântuitorul şi-a dat viaţa pentru răscumpărarea omului. Apoi era ispăşirea din sfânta, prima încăpere a sanctuarului pământesc, o încăpere care corespunde şi trebuia să fie imaginea primei faze a marii lucrări de ispăşire prin sângele Mielului, nu al animalelor pământeşti, căci sângele lor era doar un simbol pentru cel al Mântuitorului lumii. Această lucrare de ispăşire, după cum am putut constata a durat aproximativ optsprezece secole de la înălţarea lui Isus şi până la data de 22 octombrie 1844, când "Templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis". Apocalipsa 11,19. Această lucrare de ispăşire este în mod obligatoriu pregătitoare pentru următoarea lucrare de ispăşire, deosebit de importantă, fără de care misiunea Evangheliei, pe pământ, nu poate fi încheiată. 

Această lucrare de ispăşire este ispăşirea din sfânta sfintelor, care, pe pământ, implica o lucrare de ispăşire pentru toate păcatele mărturisite ale poporului evreu acumulate acolo, ceea ce însemna literalmente o curăţire a sanctuarului pământesc de toate păcatele trimise acolo prin mărturisire şi credinţa în puterea de curăţare a sângelui Răscumpărătorului, către care indica tot ritualul iudaic. În data de 22 octombrie 1844 a început această lucrare de curăţire a sanctuarului sfânt din ceruri, către care cel pământesc arăta, potrivit cuvântului sigur al profeţiei care ne spune: "Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi Sfântul Locaş va fi curăţit!" Daniel 8,14. Această a doua încăpere a sanctuarului era o imagine a celei de a doua faze a mântuirii, şi ultima înainte ca păcatele ispăşite din sanctuar să fie puse asupra ţapului de trimis sau pentru Azazel. Această lucrare de transfer a acestor păcate asupra capului ţapului de trimis este ultima lucrare cu care se încheie practic marea lucrare a ispăşirii. Aşa după cum am menţionat în studiul trecut, ţapul pentru Azazel este simbolul lui Satana. El este acela care va trebui să poarte toate păcatele mărturisite ale poporului lui Dumnezeu din toate veacurile, şi să fie trimis împreună cu ele într-un loc pustiu. Locul pustiu este pământul nostru pustiit, adus oarecum la starea lui diformă de la început, înainte de a exista viaţă pe el, cu excepţia apelor care îl acopereau. "Apoi am văzut pogorându-se din cer un înger, care ţinea în mână cheia Adâncului şi un lanţ mare. El a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satana, şi l-a legat pentru o mie de ani. L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo, şi a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înşele Neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani." Apocalipsa 20,1-3.

Aşadar, lucrarea de ispăşire este una complexă, dar necesară şi vitală pentru răscumpărarea şi refacerea omului din temelii. Deci, după cum curtea templului pământesc simboliza pământul, tot astfel sanctuarul propriu-zis, cu cele două încăperi ale sale, era şi el un simbol cât mai potrivit cu putinţă pentru sanctuarul ceresc, însă în mod deosebit pentru lucrarea de ispăşire desfăşurată în două faze: sfânta şi sfânta sfintelor. Acest adevăr măreţ este Evanghelia cea veşnică încredinţat cu bunăvoinţă credincioşilor lui Dumnezeu care au primit cele trei solii îngereşti şi au constituit marea mişcare adventă, în 1844. Este acel adevăr indestructibil cu care Dumnezeu intenţionează să încheie istoria păcatului, cu ajutorul îngerului care are această sarcină extraordinară. "După aceea am văzut pogorându-se din cer un alt înger, care avea o mare putere; şi pământul s-a luminat de slava lui." Apocalipsa 18,1.

Înţeleasă în lumina ei adevărată, lucrarea de ispăşire este de nedespărţit de locul unde Hristos mijloceşte pentru noi şi o aduce la îndeplinire, şi anume sanctuarul din ceruri sau locaşul sfânt. Cu toate că Scripturile afirmă tot ce am spus până acum, există totuşi o declaraţie care pare să susţină că Isus, după înălţarea Sa, s-ar fi dus direct în sfânta sfintelor din sanctuarul de sus unde avea să-şi înceapă lucrarea de ispăşire. Această declaraţie pare a fi singulară şi se găseşte în mărturiile Duhului Sfânt. Acestea, mărturiile Duhului Sfânt, sunt un dar al bunăvoinţei lui Dumnezeu încredinţat credincioşilor care au primit solia celor trei îngeri din Apocalipsa 14, cu scopul de a lumina înţelegerea Scripturilor cum nici o altă generaţie din trecut nu a mai beneficiat de ea. Ele au menirea să întărească adevărul Scripturilor sub toate aspectele. Mărturiile Duhului Sfânt înseamnă şi Scripturile Vechiului Testament, pe care Dumnezeu le-a dat evreilor spre mântuirea lor. De asemenea, mărturiile Duhului Sfânt sunt Scripturile Noului Testament, pe care Dumnezeu le-a oferit credincioşilor Săi, după revărsarea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii, ele având scopul lămurit de a clarifica Evanghelia conţinută în Vechiul Testament. Şi, în ultimă instanţă, mărturiile Duhului Sfânt mai înseamnă scrierile inspirate dăruite credincioşilor Săi, care au primit solia Evangheliei veşnice cuprinsă în vestirea celor trei îngeri cereşti, în 1844. Scopul lor fundamental este de a desluşi, de a clarifica în cel mai impunător dar simplu mod înţelesul atotcuprinzător al Evangheliei conţinute atât în Vechiul, cât şi în Nou Testament, înţeles asupra căruia Satana a aruncat cel mai teribil întuneric prin intermediul tainei fărădelegii, timp de veacuri. 

Toate aceste Scripturi sunt inspirate de unul şi acelaşi Duh - Duhul Sfânt, a treia persoană a Dumnezeirii. Gradul de inspiraţie al Scripturilor Vechiului şi Noului Testament este acelaşi cu cel al mărturiilor Duhului Sfânt, care au prins viaţă după anul 1844. Acest adevăr este frumos scos în relief în felul următor: "Mărturiile Tale sunt cu totul adevărate; sfinţenia este podoaba Casei Tale, Doamne, pentru tot timpul cât vor ţine vremurile." Psalm 93,5. "Legea Domnului este desăvârşită, şi înviorează sufletul; mărturia Domnului este adevărată şi dă înţelepciune celui neştiutor." Psalm 19,7. (Aceasta este mărturia Duhului Sfânt sub forma Scripturilor Vechiului Testament). "Cine primeşte mărturia Lui, adevereşte prin aceasta că Dumnezeu spune adevărul." Ioan 3,33. "Ucenicul acesta este cel ce adevereşte aceste lucruri, şi care le-a scris. Şi ştim că mărturia lui este adevărată." Ioan 21,24. "Descoperirea lui Isus Hristos pe care l-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând. Şi le-a făcut-o cunoscut, trimeţând prin îngerul Său la robul Său Ioan, care a mărturisit despre Cuvântul lui Dumnezeu şi despre mărturia lui Isus Hristos, şi a spus tot ce a văzut." Apocalipsa 1,1.2. (Aceasta este mărturia Duhului Sfânt sub forma Scripturilor Noului Testament). "Tu, însă, Daniele, ţine ascunse aceste cuvinte, şi pecetluieşte cartea, până la vremea sfârşitului.... Atunci mulţi o vor citi, şi cunoştinţa va creşte." Daniel 12,4. "Şi balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu, şi ţin mărturia lui Isus Hristos." Apocalipsa 12,17. "Şi m-am aruncat la picioarele lui ca să mă închin lui Dar el mi-a zis: >Fereşte-te să faci una ca aceasta! Eu sunt un împreună slujitor cu tine şi cu fraţii tăi, care păstrează mărturia lui Isus. Lui Dumnezeu închină-te! (Căci mărturia lui Isus este duhul proorociei.<) Apocalipsa 19,10. (Aceasta este mărturia lui Hristos încredinţată slujitorilor Săi care păzesc poruncile lui Dumnezeu. Aceste mărturii din timpul sfârşitului şi credinţa în inspiraţia şi autenticitatea lor sunt o caracteristică a rămăşiţei seminţei protestantismului, adică a acelora care urmau să primească întreita solie îngerească. E aşa, deoarece este profetizat clar că "la vremea sfârşitului... cunoştinţa va creşte"; este vorba despre cunoştinţa profetică, cartea lui Daniel urmând a fi desigilată, spre cunoaştere, acestei rămăşiţe. Această mărturie din vremea sfârşitului, deci după 1844, este constituită cu scopul de a pune în cadrul corect de înţelegere Evanghelia din Scripturile Vechiului şi Noului Testament). 

Aceasta este în întregime lucrarea Duhului Sfânt, în privinţa mărturiilor Sale. Iată ce declara un credincios care a înţeles acest adevăr al inspiraţiei divine, a lucrării Duhului Sfânt de a inspira şi păstra mărturiile Sale pentru toţi cei ce vor să fie mântuiţi prin cunoaşterea lui Isus Hristos şi a lui Dumnezeu: "În timp ce adventiştii de ziua a şaptea nu consideră scrierile lui Ellen White ca fiind o adăugare modernă la canonul Scripturii, noi recunoaştem în ele aceeaşi calitate şi acelaşi grad de inspiraţie ca şi în cazul scriitorilor Bibliei şi considerăm că autoritatea lor de învăţătură este egală cu cea a Bibliei... " The Review and Herald, 30 martie 1967.

Prin urmare, este corect să spunem că mărturiile Duhului Sfânt, indiferent că vorbim despre Vechiul şi Noul Testament sau despre scrierile lui Ellen White, conţin învăţătura sănătoasă a Evangheliei veşnice, care nu se poate contrazice pe sine în nici un fel. Că în ele nu găsim niciodată păreri şi idei omeneşti, specifice omului schimbător. Ele, mărturiile Duhului Sfânt, sunt lumina lui Dumnezeu în cuvinte omeneşti. Aşadar, este de aşteptat ca în declaraţia de mai jos. noi să găsim armonie deplină cu întreaga Scriptură a Vechiului şi Noului Testament asupra subiectului referitor la locul slujirii lui Isus în ceruri, după înălţarea Sa, că adică scaunul de domnie al Măririi este asociat şi trebuie să fie asociat cu sfânta, nicidecum cu sfânta sfintelor, înainte ca lucrarea de ispăşire să înceapă în cea de-a doua încăpere a sanctuarului de sus; înainte deci de 1844.

     "Când strigătul >S-a sfârşit< a ieşit de pe buzele Domnului Hristos, preoţii oficiau în templu. Era ceasul jertfei de seară. Mielul, reprezentând pe Domnul Hristos, fusese adus ca să fie junghiat. Îmbrăcat în hainele sale frumoase şi pline de însemnătate, preotul stătea cu cuţitul ridicat, asemenea lui Avraam când era gata să aducă jertfă pe fiul său. Cu un interes deosebit, poporul privea scena. Dar pământul a început să se zguduie şi să tremure; căci Domnul însuşi se apropie. Cu un zgomot puternic, perdeaua dinăuntru a templului este ruptă de sus până jos de o mână nevăzută, permiţând mulţimii să privească un loc ce era odată plin de prezenţa lui Dumnezeu. În acest loc sălăşluia Şechina. Aici şi-a manifestat Dumnezeu slava, deasupra milostivitorului. Nimeni, în afară de marele preot, n-a ridicat vreodată perdeaua care despărţea această parte a sanctuarului de restul templului. Aici, el intra o dată pe an pentru a face ispăşire pentru păcatele poporului. Dar iată, perdeaua este ruptă în două. Locul cel mai sfânt din sanctuarul pământesc nu mai era deloc sfânt.

     Totul este cuprins de groază şi confuzie. Preotul era gata să înjunghie victima; dar cuţitul cade din mâna sa fără putere şi mielul scapă. Tipul întâlneşte antitipul în moartea Fiului lui Dumnezeu. Marele sacrificiu a fost adus. Drumul spre Sfânta sfintelor este deschis. Se pregăteşte o cale nouă şi vie pentru toţi. Nu mai era deloc nevoie ca toţi cei păcătoşi şi întristaţi să aştepte venirea marelui preot. De aici înainte, Mântuitorul avea să oficieze ca preot şi apărător în cerurile cerurilor. Era ca şi când un glas ar fi spus închinătorilor: Acum s-a terminat cu toate jertfele şi darurile pentru păcat. Fiul lui Dumnezeu a venit după Cuvântul Său: >Iată-Mă (în sulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule<. >Cu însuşi sângele Său", "El a intrat, o dată pentru totdeauna, în locul sfânt... după ce a căpătat o răscumpărare veşnică< (Evrei 10,7; 9,12, conform K.J.V. Bible)." Hristos Lumina Lumii, cap. Golgota, ultimele două paragrafe.

Tot contextul face referire la momentul când Isus moare pe crucea Golgotei, după care se specifică limpede că drumul sau calea către, înspre sfânta sfintelor este deschis sau deschisă. Din aceste cuvinte se poate trage concluzia greşită că Isus s-ar fi înălţat în sfânta sfintelor, sau că, dimpotrivă, autoarea îşi exprimă propria idee cu privire la acest aspect al problemei şi enunţă un neadevăr, fiindcă după ştiinţa cunoscătorilor Bibliei, Hristos s-a înălţat sus, la Tatăl, în sfânta, deci, ca atare, autoarea e greşită şi nu poate fi inspirată. Această părere este întărită de faptul că traducătorii adventişti, în loc să traducă textul biblic menţionat de autoare, cel din Evrei 9,12, potrivit versiunii pe care ea o foloseşte, King James, ei au trecut textul ce corespunde versiunii Cornilescu, şi care face referire de fapt la sfânta sfintelor, nicidecum la sfânta. 

Aşadar, este uşor de observat că nu putem pune semn de egalitate, ca semnificaţie şi înţeles, între faptul că prin jertfa cea mare s-a deschis o cale nouă spre sfânta sfintelor şi locul înălţării lui Isus în cer, care, conform versiunii King James, este locul sfânt sau prima încăpere a sanctuarului ceresc. Cum trebuie să înţelegem că drumul este deschis înspre sau în sfânta sfintelor din sanctuarul de sus? Chiar autoarea ne spune, rămânând în spiritul Scripturilor în toate privinţele, şi anume "Se pregăteşte o cale nouă şi vie pentru toţi. Nu mai era deloc nevoie ca toţi cei păcătoşi şi întristaţi să aştepte venirea marelui preot. De aici înainte, Mântuitorul avea să oficieze ca preot şi apărător în cerurile cerurilor. Era ca şi când un glas ar fi spus închinătorilor: Acum s-a terminat cu toate jertfele şi darurile pentru păcat. Fiul lui Dumnezeu a venit după Cuvântul Său". 

Drumul deschis spre sfânta sfintelor era şi este de fapt calea cea nouă, Isus Hristos, în calitate de Preot şi Apărător în cerurile cerurilor. Accentul cade, după cum se poate observa, pe calea sau drumul înspre sfânta sfintelor; iar aceasta este calea cea nouă - Isus Hristos - în sensul că tot sistemul de jertfe pământeşti a fost împlinit în El, asupra căruia indica acest sistem, şi că nu mai este nevoie de un preot pământesc să oficieze pentru păcătos, pentru ca acesta să se poată apropia de Dumnezeu. Astfel, preoţia pământească, cea levitică, a fost desfiinţată, ca şi întregul ceremonial iudaic, locul ei fiind luat de preoţia după rânduiala lui Melhisedec. De ce se spune că un drum, o cale a fost deschisă către sfânta sfintelor? De ce nu se spune că a fost deschisă către sfânta? Motivul este foarte simplu. Omul păcătos, ca şi preotul levit, nu putea ajunge direct în prezenţa nemijlocită a şekinei din sfânta sfintelor decât o singură dată pe an, în ziua cea mare a ispăşirii, în Yom Kippur! El, ca om păcătos dar pocăit, se putea apropia de Dumnezeul sfintei sfintelor doar prin preot. Acum, după ce Jertfa cea mare a fost adusă, nu mai este nevoie de preoţi şi mijlocitori omeneşti cu ajutorul cărora să ne apropiem sau să îl cunoaştem pe Dumnezeu. S-a deschis o nouă cale, iar aceasta este Isus Hristos, care mijloceşte pentru noi direct în prezenţa Tatălui. Prin El suntem aduşi, prin credinţă vie, direct în prezenţa Tatălui, şi nu o dată pe an, ci în fiecare clipă a existenţei noastre. Avem intrare liberă la El, chiar prin Fiul Său preaiubit. 

Drumul este deschis în sfânta sfintelor fiindcă acolo asociau evreii prezenţa continuă şi nemijlocită a şekinei, a lui Dumnezeu! Ceea ce nu a putut face ritualul iudaic, poate face Jertfa cea mare, şi anume ne aduce direct în prezenţa Tatălui din cer, exact aşa cum marele preot o putea face doar o singură dată pe an. În fapt, sfânta sfintelor din cer reprezintă locul de domnie al lui Dumnezeu, însuşi templul ceresc. Locul intimităţii cu Dumnezeu este doar sfânta sfintelor, adică un loc specific unde pot intra doar cei reprezentaţi ca fiind "o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu şi l-a câştigat ca să fie al Lui". 1Petru 2,9. Tot templul ceresc este ca o sfânta sfintelor, datorită prezenţei permanente şi veşnice a Dumnezeirii, a Tatălui şi a Fiului deopotrivă. Din acest motiv se spune că drumul este deschis înspre sfânta sfintelor, fiindcă potrivit tipologiei iudaice doar acolo era de găsit şekina. Numai marele preot avea acces în această încăpere o singură dată pe an. Acum, după ce Isus s-a adus jertfă, drumul spre prezenţa Tatălui a fost deschis pentru fiecare păcătos pocăit în mod individual, fiindcă doar cei ce s-au întors cu toată inima la Dumnezeu şi au fost curăţiţi prin sângele Mântuitorului pot face ceea ce marele preot făcea o dată pe an, adică intră direct în prezenţa Tatălui, prin credinţa în Reprezentantul nostru, Isus Hristos, în fiecare clipă şi în fiecare zi.

În concluzie, drumul spre sfânta sfintelor este deschis fiindcă aceasta era asociată în mod direct cu prezenţa şekinei. Dar, noi ştim că prezenţa Dumnezeirii umple tot cerul, deci tot templul ceresc, chiar sfânta cetate cerească - noul Ierusalim. Totodată, sfâşierea catapetesmei din interiorul templului pământesc arăta că toţi oamenii pocăiţi şi iertaţi urmau să aibă acces direct la Tatăl, prin Isus Hristos, un Mare Preot milostiv care are milă de slăbiciunile noastre şi ne reprezintă în cer cum se cuvine. Prin ruperea acelei perdele se arăta că între Dumnezeul sfânt şi curat şi omul păcătos, pocăit şi iertat nu mai stă nimic, că accesul se face direct în numele şi prin meritele Mântuitorului şi Răscumpărătorului nostru. Totodată, perdeaua aceea grea era un simbol al trupului care avea să fie frânt pentru omenire şi prin care suntem aduşi în unire cu Tatăl în Isus Hristos. "Dar acolo unde este iertare de păcate, nu mai este nevoie de jertfă pentru păcat. Astfel, deci, fraţilor, fiindcă prin sângele lui Isus avem o intrare slobodă în Locul preasfânt (locurile sfinte, potrivit cu The New Greek Testament, Fourth Revised Edition), pe calea cea nouă şi vie pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua dinăuntru, adică trupul Său: - şi fiindcă avem un Mare preot pus peste casa lui Dumnezeu, să ne apropiem cu o inimă curată, cu credinţă deplină, cu inimile stropite şi curăţite de un cuget rău, şi cu trupul spălat cu o apă curată." Evrei 10,18-22. 

     "Căci El este pacea noastră, care din doi a făcut unul, şi a surpat zidul de la mijloc care-i despărţea, şi, în trupul Lui, a înlăturat vrăjmăşia dintre ei, Legea poruncilor, în orânduirile ei, ca să facă pe cei doi să fie în El însuşi un singur om nou, făcând astfel pace; şi a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin cruce, prin care a nimicit vrăjmăşia." Efeseni 2,14-16.

Ce remarcăm în legătură cu cele scrise în Scripturile adevărului şi cele ale mărturiilor Duhului Sfânt? Că limbajul şi spiritul în care au fost scrise sunt aceleaşi. Atât apostolul Pavel, cât şi Ellen White ne transmit şi întăresc prin ceea ce scriu acelaşi adevăr de neschimbat în legătură cu calea deschisă spre sfânta sfintelor. Astfel sfânta sfintelor cereşti înseamnă şi este totodată prezenţa şekinei, a lui Dumnezeu în templul ceresc, calea către acolo fiindu-ne deschisă prin jertfa Mântuitorului şi a preoţiei care nu trece, cea a lui Melhisedec, iar lucrarea de ispăşire săvârşită în prezenţa Tatălui de către Fiul Său preaiubit trebuia să corespundă ispăşirii specifice sfintei, nu sfintei sfintelor. De aceea ni se zice într-o modalitate clară, în declaraţia citată mai sus din Hristos Lumina Lumii, că, după ce Isus a deschis drumul spre sfânta sfintelor, adică în prezenţa Tatălui, El, Mântuitorul, "a intrat, o dată pentru totdeauna, în locul sfânt... după ce a căpătat o răscumpărare veşnică< (Evrei 9,12, conform K.J.V. Bible).

Am arătat clar că templul din ceruri nu are două încăperi, că apostolul Pavel numeşte acest templu ceresc în toată epistola sa către evrei drept "locurile sfinte", de aceea drumul deschis către sfânta sfintelor nu înseamnă decât drumul deschis de Mântuitorul, prin jertfa Sa, direct în prezenţa nemijlocită a Tatălui, unde Isus a început imediat după înălţarea Sa partea sau faza lucrării de ispăşire zilnică specifică sfintei. Prin urmare, este corect să spunem că locul înălţării Sale este sfânta. Drumul deschis în sfânta sfintelor este o altă modalitate de a spune drumul deschis în prezenţa Tatălui, căci sfânta sfintelor era totdeauna asociată, în concept iudaic, doar cu prezenţa unde sălăşluia şekina. (Ca să înţelegem mai lesne cât de importantă este calea pe care cineva o deschide către ceva, nu trebuie să ne gândim decât la calea prin care Columb a descoperit America. El a deschis o cale nouă către un continent nou prin intermediul apelor. Pe această cale, toţi navigatorii din lume, în speţă cei din ţările care deţineau flotă la mare sau la ocean, puteau să meargă către aceeaşi destinaţie. Tot astfel a făcut şi Hristos, a deschis o nouă cale de a intra chiar în prezenţa Tatălui, iar aceasta este chiar Isus Hristos, în calitatea Sa de Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec. Mijlocul de a intra direct în prezenţa Tatălui, fără intermediari, fără preoţie levitică sau de alt tip, este credinţa în sângele şi în meritele Mântuitorului, a Fiului lui Dumnezeu întrupat). Atât credincioşii din generaţiile de la înălţarea lui Isus la cer, până în 22 octombrie 1844, cât şi credincioşii de la această dată şi până la închiderea harului au intrat şi intră în sfânta sfintelor pe calea cea nouă - Isus Hristos. Sfânta sfintelor cereşti înseamnă doar prezenţa  fizică a Tatălui, nu o încăpere, iar înaintea acestei prezenţe, Mijlocitorul divin a desfăşurat pentru credincioşii din prima categorie o lucrare de ispăşire zilnică specifică sfintei, iar pentru cei din a doua categorie, o lucrare de ispăşire specifică sfintei sfintelor. Aceasta este Evanghelia măreaţă conţinută în solia celor trei îngeri magnifici cu privire la acest subiect.

     "Când Hristos a murit pe crucea de pe Golgota a fost deschisă atât pentru păgâni, cât şi pentru iudei o cale nouă şi vie. Mântuitorul avea să slujească de aici înainte ca Preot şi Mijlocitor în cerurile cerurilor. În viitor, sângele animalelor de jertfă adus pentru păcat era fără valoare; căci Mielul lui Dumnezeu a murit pentru păcatele lumii." Viaţa lui Isus, cap. Golgota, 42. (The Spirit of Prophecy, vol. 3, pag.167.)