Esenţa Evangheliei este taina evlaviei sau taina lui Dumnezeu. De fapt, Evanghelia este o descoperire amplă şi frumoasă a acestei taine nemaipomenite. Această taină a fost şi este în permanenţă modalitatea lui Dumnezeu de a se descoperi şi manifesta pe Sine prin intermediul Fiului Său, Isus Hristos. Este singura alternativă prin care se face posibilă apariţia vieţii sub forma unor făpturi inteligente modelate după chipul şi asemănarea Dumnezeirii, dar şi cea a lucrurilor din univers (planete, sori, stele, etc.) care-şi găsesc rostul în cadrul vieţii. Această taină este atotcuprinzătoare, dar cu toate acestea Dumnezeu a binevoit să ne descopere tot ceea ce este de folos pentru cunoştinţa noastră, spre mântuire.
O cunoaştere a acestei taine înseamnă viaţă veşnică, deoarece taina evlaviei sau taina lui Dumnezeu este chiar Isus Hristos! "... ca să cunoască taina lui Dumnezeu Tatăl, adică pe Hristos, în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale
ştiinţei." Coloseni 2,2.3. "Şi, fără îndoială, mare este taina evlaviei… >Cel ce a fost arătat în trup a
fost dovedit neprihănit în Duhul, a fost văzut de îngeri, a fost propovăduit
printre Neamuri, a fost crezut în lume, a fost înălţat în slavă<." 1Timotei 3,16.
Dacă Hristos este taina evlaviei, atunci aceasta priveşte în mod direct şi fără putinţă de tăgadă întruparea lui Hristos prin naştere, mai întâi în cer ca Fiul lui Dumnezeu şi apoi pe pământ ca Fiul omului! Întrucât această taină este Hristos şi are de-a face cu Hristosul Domnului, atunci ea priveşte în mod indubitabil fenomenul naşterii Fiului lui Dumnezeu. Această naştere nu trebuie asociată cu naşterea copiilor din femeie, căci nu poate fi aşa ceva. Ea nu implică sub nici o formă apariţia unei fiinţe noi care nu a existat înainte, adică a unei inteligenţe care, prin naştere, va căpăta un început. Bunăoară, naşterea unui copil din femeie presupune în mod absolut şi întotdeauna naşterea unei fiinţe care are un început, deci care mai înainte de formarea sa în uterul femeii purtătoare nu exista pentru că pur şi simplu nu avea cum să existe.
Naşterea lui Hristos ca Fiul lui Dumnezeu nu presupune niciodată un început în ce priveşte Dumnezeirea Sa, fiindcă aceasta nu are început, chiar dacă nu ştim să explicăm acest fapt real. Taina evlaviei este din veşnicie. Ea a existat dintotdeauna în mintea celor trei Persoane ale Dumnezeirii, dar cu toate acestea punerea ei în practică a survenit în momentul în care "Domnul m-a făcut cea dintâi dintre lucrările Lui, înaintea celor mai vechi
lucrări ale Lui. Eu am fost aşezată din veşnicie, înainte de orice început,
înainte de a fi pământul. Am fost născută când încă nu erau adâncuri, nici izvoare
încărcate cu ape; am fost născută înainte de întărirea munţilor, înainte de a
fi dealurile, când nu era încă nici pământul, nici câmpiile, nici cea
dintâi fărâmă din pulberea lumii. Când a întocmit Domnul cerurile, eu eram de faţă; când a
tras o zare pe faţa adâncului, când a pironit norii sus şi când au ţâşnit cu putere
izvoarele adâncului, când a pus un hotar mării, ca apele să nu treacă peste
porunca Lui, când a pus temeliile pământului, eu eram meşterul Lui, la lucru lângă El, şi în toate zilele
eram desfătarea Lui, jucând neîncetat înaintea Lui, jucând pe rotocolul pământului Său şi găsindu-mi plăcerea în fiii oamenilor." Proverbe 8,22-31.
Isus Hristos sau Fiul lui Dumnezeu nu are început ca Dumnezeu fiindcă este Dumnezeu adevărat, având o natură divină proprietate personală, nederivată, neîmprumutată şi nici căpătată prin moştenire în vreun fel de la Dumnezeu Tatăl. "La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu." Ioan 1,1. "Înainte ca să se fi născut munţii şi înainte ca să se fi făcut pământul şi
lumea, din veşnicie în veşnicie, Tu eşti Dumnezeu!" Psalm 90,1. "Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, şi domnia va fi pe umărul Lui; îl vor numi: >Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al
păcii<." Isaia 9,6. Taina evlaviei sau taina lui Dumnezeu nu are nici un sens şi nici măcar nu se poate numi taină dacă Fiul lui Dumnezeu nu este Dumnezeu adevărat egal cu Tatăl în absolut toate privinţele. Cu toate că sunt egali în toate, totuşi amândoi sunt două persoane diferite, cu personalităţi diferite.
"Hristos este una cu Tatăl, însă Hristos şi Dumnezeu sunt două persoane distincte." The Review and Herald, 1 iunie 1905.
Aşadar, Fiul lui Dumnezeu este dintotdeauna Dumnezeu întocmai după cum Tatăl este Dumnezeu dintotdeauna. Nici unul dintre Ei nu are început; amândoi există din veşnicie, ca persoane distincte. Numai că, taina evlaviei trebuia să producă posibilitatea apariţiei vieţii în persoana unor făpturi inteligente, taină fără de care viaţa şi perpetuitatea ei la nivel de fiinţe inteligente nu sunt posibile cu nici un chip. Pentru apariţia lor, Dragostea, căci Dumnezeu este dragoste, trebuia să devină mai întâi una dintre primele făpturi create, fără a fi creat, căci e imposibil, şi totodată una cu ele în toate privinţele! În cartea proverbelor, Fiul lui Dumnezeu este personificat cu Înţelepciunea. El este adevărata Înţelepciune, căci de la El "vine sfatul şi izbânda", El este "priceperea" şi "puterea", şi are "ca locuinţă mintea". Proverbe 8,14.12.
Dar, aici se descoperă într-o manieră clară faptul că Înţelepciunea (sau Fiul lui Dumnezeu) a fost făcută sau zidită, potrivit altei traduceri, ca cea dintâi dintre lucrările lui Dumnezeu Tatăl. Ba mai mult, ne spune pe şleau că ea, Înţelepciunea, a fost născută "când încă nu erau adâncuri, nici izvoare încărcate cu ape; am fost născută înainte de întărirea munţilor, înainte de a
fi dealurile, când nu era încă nici pământul, nici câmpiile, nici cea
dintâi fărâmă din pulberea lumii". Proverbe 8,24-26. Naşterea aceasta nu trebuie înţeleasă ca fiind o metaforă, fiindcă acest fapt nu este adevărat. Ea ne descoperă frumuseţea tainei lui Dumnezeu, fiindcă altminteri ea nu s-ar fi putut întâmpla şi exista. În aceste texte inspirate ni se spune foarte clar că Fiul lui Dumnezeu a fost născut sau zidit ca cea dintâi dintre lucrările Lui. El a fost "aşezat" în această postură de Fiul lui Dumnezeu sau Înţelepciune, din veşnicie sau în veşnicie, "înainte de orice început". Proverbe 8,22.23.
Cu alte cuvinte, Fiul lui Dumnezeu a devenit Fiul lui Dumnezeu undeva în veşnicia trecutului îndepărtat, înainte de orice început, adică înainte de apariţia marii opere a creaţiei universale, al cărei Arhitect este Dumnezeu însuşi. Pavel completează acest adevăr formidabil prin cuvintele următoare: "El este chipul Dumnezeului celui nevăzut, Cel întâi născut din toată zidirea... El este mai înainte de toate lucrurile, şi toate se ţin prin El." Coloseni 1,15.17. Adică, taina lui Dumnezeu a prins chip, a devenit realitate obiectivă prin naşterea lui Hristos sau a celei de a doua Persoane a Dumnezeirii în calitate de Fiul lui Dumnezeu ca "Cel întâi născut din toată zidirea (creaţia)". Asta înseamnă că taina lui Dumnezeu începe cu o naştere în sânul Dumnezeirii!
Ea este indispensabilă pentru existenţa şi totodată pentru garantarea desfăşurării realităţii tainei evlaviei. Fără naşterea Fiului lui Dumnezeu, ca cea dintâi dintre lucrările lui Dumnezeu Tatăl, nu se poate vorbi cu nici un chip despre taina lui Dumnezeu şi inclusiv despre un Mijlocitor divin. Inspiraţia ne spune clar că Hristos este începutul zidirii, al creaţiei. El este începutul zidirii în calitate de Creator veşnic, Dumnezeu binecuvântat în veci, dar născut în chip de înger. Cu alte cuvinte, Hristos şi-a îmbrăcat dumnezeirea, propria natură divină veşnică, cu o natură de înger, căpătând în felul acesta înfăţişare de înger. În El se îmbinau două naturi: natura divină nemuritoare şi neschimbătoare, care-i aparţine dintotdeauna, şi natura creată, de înger. Asta înseamnă că naşterea lui Hristos prin actul creator al Tatălui presupune unirea tainică între Dumnezeu şi făpturi în persoana Fiului lui Dumnezeu.
Naşterea lui Hristos din fecioara Maria nu este decât extensia celei din ceruri, dar în dimensiunea umană, net inferioară primeia, care s-a efectuat în condiţiile neprihănirii. În cer, Fiul lui Dumnezeu a căpătat printr-un act creator al Tatălui o natură de înger cu care şi-a îmbrăcat sau învelit propria natură divină veşnică şi nemuritoare. Divinitatea Lui nu a fost schimbată, nu a suferit schimbări nicidecum, ci doar a fost îmbrăcată sau acoperită cu o natură creată de Tatăl, aceea a unui înger. Din acest motiv, Isus arăta în cer ca un înger, numai că era cu puţin mai înalt decât orice alt înger sau alte fiinţe inteligente ce populează multele planete aflate în celelalte sisteme solare universale.
Ceea ce caut să înţelegem, fără nici o umbră de îndoială, este că taina evlaviei cuprinde două naşteri ale Fiului lui Dumnezeu, una în preajma creării primei fiinţe inteligente sau în preajma începutului creaţiei universale, şi una pe pământul nostru blestemat de păcat. Aceste naşteri adevărate presupun ca un fapt real o unire între două naturi: natura divină sau dumnezeirea lui Hristos, şi natura creată, fie de înger, fie de om. Asta înseamnă că taina lui Dumnezeu avea ca scop să îl aducă pe Fiul lui Dumnezeu în lumea creată ca unul dintre cei creaţi, dar fără a fi creat, ci născut în chipul făpturilor inteligente. Aşa a devenit El Dumnezeu cu noi, nu numai cu noi păcătoşii, ci cu toată creaţia. (Prima naştere, în cer l-a făcut pe Hristos Dumnezeu cu noi în sensul cu toate fiinţele inteligente fiindcă a devenit una cu ele, identificându-se în natură şi chip sau înfăţişare cu acestea, iar a doua naştere din fecioară a extins practic calitatea de a fi Dumnezeu cu noi în lumea păcătoasă, în sensul că s-a identificat pe deplin cu omul păcătos, în natură, în carnea şi sângele noastre degenerate, păcătoase, slabe şi muritoare, şi în chip, deci în înfăţişare, dar mai puţin cu păcatul omului). Numai astfel putea prinde viaţă, putea deveni realitate taina evlaviei. Ceea ce urmăresc să înţelegem este că apariţia şi perpetuarea vieţii create sub formă de făpturi inteligente nu sunt posibile pe altă cale, în afara tainei lui Dumnezeu.
"O jertfă desăvârşită a fost făcută; căci >atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu născut< - nu un fiu prin creaţie, aşa cum erau îngerii, nici un fiu prin adopţie, aşa cum este păcătosul iertat, ci un Fiu născut după imaginea exactă a persoanei Tatălui, şi în toată strălucirea maiestăţii şi slavei Sale, unul egal cu Dumnezeu în autoritate, demnitate şi desăvârşire divină. În El locuia toată plinătatea Dumnezeirii." The Signs of the Times, 30 mai 1895.
Urmând linia de gândire biblică, scriitoarea acestor rânduri afirmă acelaşi adevăr, şi anume că Fiul lui Dumnezeu a fost născut, dar că prin această naştere nu şi-a pierdut calitatea de Dumnezeu deplin nicicum, nici slava şi nici maiestatea, fiindcă a fost născut după chipul sau imaginea exactă a Tatălui din cer. Adică forma şi înfăţişarea noastră, de fapt a tuturor fiinţelor create din univers, este aidoma chipului şi asemănării cu Dumnezeu. Vorbim aici nu numai despre chipul moral, caracter, ci şi despre înfăţişarea exterioară. "Omul trebuia să poarte chipul lui Dumnezeu atât în înfăţişarea exterioară, cât
şi în caracter. Numai Hristos singur este >întipărirea Fiinţei< (Evrei1,3)
Tatălui; omul însă a fost făcut >după chipul< lui Dumnezeu. Natura sa era în
armonie cu voinţa lui Dumnezeu. Mintea sa era capabilă să înţeleagă lucrurile
dumnezeieşti. Sentimentele sale erau curate; apetitul şi pasiunile lui erau sub
controlul raţiunii. El era sfânt şi fericit, purtând chipul lui Dumnezeu şi
fiind în perfectă ascultare de voinţa Sa." Patriarhi şi Profeţi, cap. Creaţiunea, par. 6.
Ceea ce trebuie să reţinem este faptul că noi, fiinţele create, suntem doar chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, pe când Fiul lui Dumnezeu este chiar întipărirea fiinţei Lui. Adică, El este Dumnezeu deplin şi adevărat în toate privinţele aşa cum este şi Dumnezeu Tatăl, pe când noi suntem doar o asemănare perfectă, căci nu suntem Dumnezeu, ci suntem o replică reuşită după chipul lui Dumnezeu. Noi avem început, pe când Hristos ca Dumnezeu, în natura Lui divină, nu are. El are început doar în ce priveşte naşterea Sa ca înger sau ca om. Pare paradoxal, dar acesta este adevărul, de vreme ce Pavel ne spune direct şi cu forţă că Hristos este chiar începutul zidirii, al creaţiei.
Asta ne conduce la alt adevăr formidabil, şi anume că Hristos cel născut nu poate fi Dumnezeu în ce priveşte personalitatea Sa ca înger sau ca om! Mai precis, Hristos în natura Lui de om, bunăoară, nu poate fi şi nici nu este Dumnezeu, pe când în natura Lui divină, care era învelită sau acoperită ori unită în mod deplin cu natura umană, este Dumnezeu deplin şi veşnic, exact aşa cum este şi Tatăl, care nu a îmbrăcat niciodată în nici un timp al veşniciei natura creată, ca şi Duhul Sfânt de altminteri. De aceea se spune despre Hristos că este Dumnezeu-om! Adevărul este că, o dată îmbrăcată în mod real, deci cu adevărat şi în toate privinţele, natura umană (valabil şi pentru cea angelică în cadrul primei naşteri în cer, în veşnicia trecutului, la începutul zidirii) personalitatea Lui nu avea cum să fie divină sau de Dumnezeu, din moment ce s-a exprimat şi s-a manifestat, a trăit ca om printre oameni. Natura Lui divină a dat expresie naturii Sale umane slabe şi păcătoase, fiindcă a ales să rămână strâns legat de Tatăl Lui toată viaţa Sa indiferent de circumstanţe, de ispite sau de înclinaţii spre păcat venite din partea trupului Său omenesc.
Acest adevăr subliniază şi mai mult frumuseţea neîndoioasă a tainei evlaviei. O dată îmbrăcată prin naştere, indiferent care, o natură creată, atunci personalitatea Fiului lui Dumnezeu, în modul Său de manifestare, era aceea a unei făpturi în care se găseau strâns unite natura divină şi natura angelică sau umană. În acest caz, o astfel de personalitate este şi devine expresia firească a naturii care îmbracă divinitatea! Fiul lui Dumnezeu sau Hristos, da, este Dumnezeu adevărat, dar se manifestă într-o natură specifică fiinţelor inteligente întocmai ca acele fiinţe inteligente, ceea ce face ca personalitatea Sa să fie o reprezentare, ceva specific naturii căpătate prin naştere. Asta presupune ca un fapt real că El nu poate fi Dumnezeu în acest tip de personalitate, care este proprie individualităţii Sale ca înger, sau ca om, prin întrupare sau naştere, ci este Dumnezeu doar în ce priveşte infinitatea naturii Sale divine.
"Domnul Isus Hristos, singurul Fiu născut al Tatălui, este Dumnezeu cu adevărat în infinitate, dar nu în personalitate." The Upward Look, pag. 367.
Ceea ce doreşte să ne înveţe Dumnezeu este că atunci când Isus s-a născut ca înger şi mai apoi ca om, din cauza păcătuirii noastre, El a devenit exact ceea ce este un înger creat şi un om creat, dar fără să fie creat. Numai prin naştere putea deveni una cu fiinţele create, identificându-se cu ele în toate privinţele, desigur mai puţin cu păcatul omului păcătos, şi manifestându-se exact aşa cum se manifestă şi gândesc ele. Aceasta se cheamă golire de Sine infinită. Acest lucru îl presupunea golirea de Sine a lui Hristos! Taina evlaviei scoate în evidenţă felul golirii de Sine al Mântuitorului nostru drag, dar şi dragostea care renunţă la eul divin de dragul aducerii la viaţă a unor fiinţe care să fie după chipul şi asemănarea divină. El a devenit una cu noi şi unul dintre noi, adică Dumnezeu cu noi, ceea ce înseamnă că a trebuit să accepte ca în personalitatea Sa, rezultată doar în urma unirii dintre natura Sa divină infinită, veşnică şi nemuritoare, şi natura luată prin naştere, de înger sau de om, să nu fie Dumnezeu.
Acest fapt în sine nu înseamnă că Fiul lui Dumnezeu este mai mic sau că a devenit mai mic decât Dumnezeu Tatăl prin naşterea Sa. Este adevărat, pe de altă parte, că Hristos spunea că Tatăl e mai mare decât El, dar această afirmaţie trebuie înţeleasă doar din perspectiva condiţiei Sale omeneşti, limitate, din perspectiva Unuia care a decis să renunţe de bunăvoie la puterea Sa creatoare în folosul oamenilor şi al mântuirii lor. El a ales să devină om adevărat exact aşa cum sunt oamenii, dar fără păcat. A gândit ca un om, a vorbit ca un om şi s-a manifestat ca un om, ceea ce înseamnă că în personalitatea Sa umană nu avea cum să fie Dumnezeu, ci om. El era Dumnezeu doar în ce priveşte natura Lui divină, care conferea o expresie deosebită naturii Sale omeneşti în care şi-a format caracterul şi personalitatea.
"Natura omenească nu a luat locul celei divine şi nici cea divină celei omeneşti. Aceasta este taina evlaviei. Cele două expresii >uman< şi >divin< erau în Hristos în mod inseparabil şi strâns legate una, şi totuşi ele aveau o individualitate distinctă. Deşi Hristos s-a umilit pe Sine pentru a deveni om, totuşi Dumnezeirea era încă proprietatea Sa. Divinitatea Sa nu putea fi pierdută câtă vreme stătea ferm credincios loialităţii Sale." The S.D.A. Bible Commentary, vol. 5, pag. 1130.
Unirea dintre aceste două naturi, în Hristos, dă o notă aparte tainei evlaviei. Dacă adevărul privitor la naşterea lui Hristos, în veşnicia trecutului, nu este înţeles, este greu de presupus că cineva va înţelege corect taina evlaviei, aşa cum este descoperită în Scripturi. Teologia se zbate să explice faptul că este incorect să se susţină că Hristos este unicul Fiul născut al lui Dumnezeu, dar această realitate incontestabilă nu poate fi desfiinţată şi nici pusă la îndoială, întrucât Scripturile abundă în dovezi în această privinţă. Se mai susţine că Isus este născut, dar că ar fi primit prin moştenire calitatea de Dumnezeu sau dumnezeirea de la Dumnezeu Tatăl. Ei susţin că El chiar ar fi murit în divinitatea Sa pe cruce, nu numai ca om. Acest fapt în sine denotă o lipsă de înţelegere gravă a tainei evlaviei şi deci a Evangheliei. Dar, Scripturile nu pot fi desfiinţate. Cine caută mântuirea, o va găsi, după cum stă scris: "Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste
lucruri vi se vor da pe deasupra... Cereţi, şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi, şi vi se va deschide. Căci oricine cere capătă; cine caută găseşte; şi celui ce bate
i se deschide." Matei 6,33; 7,7.8.
