Integritatea lui Iov în suferinţă

Cel mai cert lucru cu putinţă referitor la suferinţă este că ea nu constituie o formă de pedepsire căutată înadins de Dumnezeu pentru corectarea sau năpăstuirea omului păcătos! Ea pur şi simplu nu face parte din arsenalul lui Dumnezeu câtă vreme guvernarea Sa şi principiile împărăţiei Sale sunt de natură morală. Cum ar putea suferinţa să ne facă umani, demni de numele de om sau buni, înţelegători, respectuoşi, amabili, ori creştini dedicaţi trup şi suflet lui Dumnezeu, etc.? Dacă suferinţa ar avea acest rol nemaipomenit, atunci putem spune că este un principiu moral care stă la baza guvernării divine. Dar, suferinţa şi orice formă de nenorocire nu sunt principii morale, ci un rezultat sigur al prezenţei păcatului, cel mai odios lucru din câte există pe pământ, şi al manifestării sale în oameni şi în lume.

Suferinţa nu are nimic de a face cu moralitatea, care are la bază doar două lucruri de prim rang ce constituie esenţa caracterului lui Dumnezeu, şi anume adevărul şi neprihănirea sau iubirea plină de abnegaţie. Din păcate, prea mulţi creştini privesc suferinţa ca fiind un mijloc de pedepsire a păcătosului din partea lui Dumnezeu, când acesta nu vrea să asculte de El. Mai mult, unii merg şi mai departe şi cred că ea vine ca urmare a vreunei fapte rele săvârşite de suferind, de familia lui sau de cineva apropiat. Cu alte cuvinte, dacă faci rău, atunci Dumnezeu te pedepseşte; nu scapi, mai devreme sau mai târziu o păţeşti sigur, fiindcă nu poţi evita mânia lui Dumnezeu. Acesta este tipul de raţionament care caracterizează în fapt majoritatea creştinilor.

Dar, el este absolut eronat, după cum ne dovedesc Scripturile adevărului. Ceea ce trebuie să fie clar pentru toţi este că suferinţa, urmările ei şi moartea îl au ca autor pe Satana. Din această pricină, putem spune cu siguranţă deplină că suferinţa este biciul pe care-l foloseşte Satana şi prin care urmăreşte să-i facă pe oameni să creadă că Dumnezeu îi pedepseşte în mod arbitrar pentru faptele lor păcătoase. Dumnezeu nu-i poate pedepsi pe oameni pentru că pur şi simplu au păcătuit, în încercarea de a-i îndrepta cumva, din moment ce în marea Sa iubire l-a trimis pe Isus să ne salveze din păcat, El însuşi luând pedeapsa care se cuvenea omului asupra Sa. Omul păcătos nu poate fi îndreptat spre mântuire prin suferinţă, ci doar prin iubire. Dragostea e singura care poate salva omenirea de suferinţă, dacă aceasta doreşte!

A pedepsi pe cineva în mod arbitrar pentru a-l învăţa minte să asculte, înseamnă a proceda imoral şi imatur, căci mintea inteligentă sau inima, potrivit Scripturilor, este câştigată doar prin iubire şi bunătate. Este contrar raţiunii şi caracterului lui Dumnezeu folosirea unui astfel de procedeu satanic pentru îndreptarea omului. Acum, pentru a înţelege corect suferinţa ca dramă umană, Dumnezeu ne-a lăsat în Scripturi singura carte prin care ne descoperă cine este autorul real şi moral al suferinţei umane pe pământ. Această carte este Iov. Aici Dumnezeu ne înfăţişează adevăratul tablou, adevărata realitate cu privire la cine aduce suferinţa pe pământ printre oameni, indiferent că sunt sfinţi sau păcătoşi.

Ceea ce e interesant este faptul că suferinţa este adusă asupra unui om al lui Dumnezeu, neprihănit, curat la suflet, deci fără păcat. Iov era la vremea aceea, din punct de vedere moral şi spiritual, desăvârşit, întruchiparea sau reprezentarea corectă a caracterului lui Dumnezeu pe pământ! "Era în ţara Uţ un om care se numea Iov. Şi omul acesta era fără prihană şi curat la suflet. El se temea de Dumnezeu şi se abătea de la rău." Iov 1,1.

Pentru că Dumnezeu a ştiut că suferinţa va constitui o problemă serioasă pentru toate generaţiile de oameni după căderea lui Adam în păcat, a considerat că este înţelept şi drept să ne ofere un răspuns clar şi direct pentru ca noi să înţelegem corect cine aduce suferinţa printre noi şi ce rol joacă Dumnezeu în această situaţie. În marea Sa înţelepciune i-a descoperit lui Moise originile creaţiei pământului şi geneza omului, precum şi tot ce trebuie să ştim cu privire la suferinţa omenească şi, mai mult, cum trebuie privită şi înţeleasă aceasta. Moise a scris în pustiul Madian atât cartea Geneza, cât şi cartea Iov, spre binele omenirii. Aici, în cărţile amintite, se află răspunul clar, fără echivoc cu privire la existenţa noastră şi la suferinţa de care avem parte. "Anii îndelungaţi din mijlocul deşertului nu au fost irosiţi. Nu numai că Moise a obţinut o pregătire pentru marea lucrarea ce-i stătea înainte, dar pe durata acestui timp, sub inspiraţia Duhului Sfânt, el a scris cartea Genezei şi de asemenea cartea lui Iov, care vor fi citite cu cel mai adânc interes de poporul lui Dumnezeu până la încheierea timpului." The SDA Bible Commentary, vol. 3, pag. 1140.

Putem observa şi singuri ce plan minunat a avut Dumnezeu pentru noi, prin faptul că ne descoperă laolaltă geneza creaţiei, a omului, cine este iniţiatorul suferinţei, dar şi cum trebuie să privim în mod corect suferinţa, ca mod de manifestare printre oameni. Desăvârşirea creaţiei a fost umbrită de păcat şi de suferinţă. În noile condiţii pe care singuri ni le-am creat, prin neascultare, era absolut necesar să înţelegem rostul suferinţei, dar nu ca pe ceva trimis în mod special de Dumnezeu ca mijloc de pedepsire spre îndreptare, ci ca pe ceva specific condiţiilor păcatului şi neascultării, al cărui singur autor moral este Satana.

Singura problemă de care ne izbim când citim cartea lui Iov este de ce Dumnezeu i-a permis lui Satana să-l lovească pe Iov atât de crunt; de ce a îngăduit un supliciu atât de nefiresc faţă de un om pe care, culmea, îl iubea şi îl preţuia ca pe propriul Său Fiu. Imaginea unui Dumnezeu care permite astfel de manifestări chiar ale lui Satana, este comună fiecări minţi omeneşti, fapt pentru care Dumnezeu este perceput ca fiind lipsit de milă, răzbunător şi capricios. În felul acesta, oamenii au ajuns să asocieze caracterul lui Dumnezeu cu cel al lui Satana. Degeaba ne spune că este plin de iubire, dacă îngăduie şi urmăreşte intenţionat să ne pedepsească în mod arbitrar pentru te miri ce nimicuri, ca să nu mai pomenim păcatele grosolane, ori pentru păcate ascunse ştiute doar de noi. Bunăoară, Iov, cu toate că era considerat chiar de Dumnezeu curat la suflet, totuşi El permite să vină asupra lui suferinţe greu de închipuit, într-un timp extrem de scurt!

Primul lucru pe care trebuie să-l înţelegem este că această carte va fi înţeleasă corect doar de o minte spirituală călăuzită de Duhul Sfânt. Biblia nu-i o simplă carte care abundă în informaţii şi povestiri istorice. Dumnezeu trage cortina care desparte lumea vizibilă de cea invizibilă şi ne prezintă adevărata realitate care se ascunde în spatele tuturor manifestărilor păcatului în lumea noastră. Ne înfăţişează un caz concret petrecut cu foarte mult timp în urmă, pentru ca noi să înţelegem de ce suferim şi cine este de fapt iniţiatorul suferinţei omeneşti. Această carte extraordinară nu poate fi înţeleasă dacă mai întâi nu pricepem miezul disputei, al cărei protagonist a fost Iov. Miezul acestei lupte a fost fără doar şi poate altruismul reflectat în viaţa lui Iov, care a înfăţişat cel mai fidel cu putinţă caracterul lui Dumnezeu într-o lume chinuită de păcat. Da, Iov trăia mai presus de ispite şi de orice păcat. Viaţa sa era o mărturie continuă despre ce înseamnă să fii biruitor permanent, zi de zi, asupra oricărui păcat mărturisit.

Acest fapt în sine l-a adus pe Iov în situaţia de a fi obiectul mâniei lui Satana, fiindcă el constituia întruchiparea vie a altruismului în inima împărăţiei întunericului, a stăpânirii lui Satana. Nici unui alt om nu i se putea întâmpla ceea ce i s-a întâmplat lui Iov, deoarece Scripturile dau mărturie fără putinţă de tăgadă, prin vocea lui Dumnezeu, că Iov era, cel puţin la vremea aceea, singurul om de pe pământ care trăia o viaţă morală şi spirituală desăvârşită. Era neprihănit, fără păcat, imaginea fidelă a caracterului lui Dumnezeu aşa cum peste veacuri avea să se reflecte mai strălucitor în viaţa inegalabilă a Mântuitorului. Iată cuvintele lui Dumnezeu, aşa cum sunt surprinse de Moise în cartea pe care a scris-o împreună cu Geneza: "Era în ţara Uţ un om care se numea Iov. Şi omul acesta era fără prihană şi curat la suflet. El se temea de Dumnezeu şi se abătea de la rău... Domnul a zis Satanei: >Ai văzut pe robul Meu Iov? Nu este nimeni ca el pe pământ. Este un om fără prihană şi curat la suflet, care se teme de Dumnezeu şi se abate de la rău<... El se ţine tare în neprihănirea lui." Iov 1,1.8; 2.3.

Dumnezeu afirmă de două ori că nu este nimeni ca Iov pe pământ, concluzionând că el se ţine tare în neprihănirea lui în pofida primelor calamităţi care au fost aduse asupra lui de către Satana. Acum, de ce a permis Dumnezeu să vină aşa nenorocire asupra Iov din moment ce era un om al lui Dumnezeu desăvârşit, neprihănit? Nu ar fi fost cazul să-l ocrotească într-un mod special de furia lui Satana? În cazul lui Iov, permiterea suferinţei de către Dumnezeu nu poate fi înţeleasă decât prin prisma altruismului care-i caracteriza viaţa, principiu de altminteri care reprezintă obiectul urii supreme pentru Satana! Iov era ţinta principală a lui Satana de pe întregul pământ, la timpul când se desfăşoară acţiunea. Iov era pur şi simplu întruchiparea lui Hristos pe un pământ aflat sub blestemul păcatului. El manifesta principiile cerului în familie şi în societatea vremii aceleia, lucru pe care Satana îl ura, fiind o ofensă la adresa egoismului, mândriei şi păcatului, a tuturor principiilor răutăţii care brăzdează împărăţia lui Satana de pe pământ.

     "Altruismul, principiul Împărăţiei lui Dumnezeu, este principiul pe care-l urăşte Satana; el îi tăgăduieşte însăşi existenţa. De la începutul marii controverse, el s-a străduit să dovedească faptul că principiile după care acţionează Dumnezeu sunt egoiste; şi el procedează la fel cu cei care-i slujesc lui Dumnezeu. Lucrarea lui Hristos şi a tuturor celor ce-i poartă Numele este aceea de a dovedi falsitatea pretenţiei lui Satana.
     Isus a venit în chip de om în scopul de a ilustra altruismul în propria Sa viaţă. Şi toţi aceia care acceptă acest principiu trebuie să fie împreună lucrători cu El, demonstrându-l în viaţa practică. Să aleagă ceea ce este drept, pentru că aşa este drept, să ia poziţie pentru adevăr cu preţul suferinţei şi sacrificiului - >Aceasta este moştenirea robilor Domnului, iar neprihănirea lor  vine de la Mine, zice Domnul.< Isaia 54,17." Educaţie, cap. Biografii biblice, subcap. Punerea la probă a lui Iov, par. 2, 3.

Aşadar, controversa iscată de către Satana s-a dat în jurul altruismului pe care-l manifesta Iov în viaţa practică, zi de zi. Altruismul înseamnă acea manifestare a bunătăţii şi iubirii fără să ţii seama de interesul personal. Înseamnă a trăi pentru binecuvântarea altora, aşa cum o demonstrează viaţa lui Iov, în chiar cuvintele pe care le rosteşte el la un moment dat. "Urechea care mă auzea, mă numea fericit, ochiul care mă vedea mă lăuda. Căci scăpam pe săracul care cerea ajutor şi pe orfanul lipsit de sprijin. Binecuvântarea nenorocitului venea peste mine, umpleam de bucurie inima văduvei. Mă îmbrăcam cu dreptatea şi-i slujeam de îmbrăcăminte, neprihănirea îmi era manta şi turban. Orbului îi eram ochi, şi şchiopului picior. Celor nenorociţi le eram tată şi cercetam pricina celui necunoscut. Rupeam falca celui nedrept şi-i smulgeam prada din dinţi... Mă aşteptau ca pe ploaie, căscau gura ca după ploaia de primăvară. Când li se muia inima, le zâmbeam şi nu puteau izgoni seninătatea de pe fruntea mea. Îmi plăcea să mă duc la ei şi mă aşezam în fruntea lor; eram ca un împărat în mijlocul unei oştiri, ca un mângâietor lângă nişte întristaţi." Iov 29,11-17.23-25.

Viaţa lui Iov reprezintă idealul lui Dumnezeu în cel mai înalt grad cu privire la desăvârşire, desigur potrivit luminii şi înţelegerii pe care el le avea la data aceea. Ca să înţelegem corect de ce Dumnezeu a permis suferinţa adusă de Satana asupra lui Iov, trebuie să pricepem corect primele două capitole, unde ni se înfăţizează două tablouri, unul terestru privitor la Iov, iar altul ceresc privitor la adunarea tuturor reprezentanţilor lumilor necăzute în păcat, printre care şi Satana ca reprezentant al pământului. Iov este prototipul adevăratului creştin care poate şi trebuie să trăiască viaţa cerului pe pământ; un om fără pată, neprihănit şi deci desăvârşit din punct de vedere moral şi spiritual. Este introdus mai întâi Iov pentru că el urmează să fie obiectul disputei iscate de Satana înaintea lui Dumnezeu.

Apoi este prezentată scena adunării fiilor lui Dumnezeu, ca reprezentanţi ai planetelor locuite din toate sistemele solare, înaintea lui Dumnezeu. Acest tip de adunări este ceva obişnuit pentru cer întrucât Hristos împarte în acest fel toate binecuvântările posibile acestora, care la rândul lor le dăruiesc semenilor lor şi implicit a planetelor lor. Satana se prezintă cu calitatea de reprezentant al Terrei, deoarece pământul devenise stăpânirea lui prin uzurparea autorităţii lui Adam, pe care-l ademeneşte la păcat făcându-l rob al acestuia. Dumnezeu nu a intrat în dispută şi nici nu s-a luat la harţă vreodată cu Satana pe tema aceasta, întrucât planul mântuirii avea să rezolve problema şi să-i redea lui Adam moştenirea pierdută.

Până la răstignirea lui Hristos pe cruce, Satana a avut acces în cer la astfel de adunări ţinute din timp în timp. După evenimentul Golgota, Satana nu a mai fost primit în cer la solicitarea expresă a îngerilor, care l-au dezrădăcinat din simpatiile lor pe vecie fiindcă se descoperise ca ucigaş mârşav. El este duhul de minciună care iese de la această adunare, în vremea lui Iosafat, şi amăgeşte toţi profeţii mincinoşi ai împăratului lui Israel ca să se lupte împotriva Ramotului din Galaad. Vezi 1Împăraţi 22 şi 1Cronici 18.

Aici, în cadrul acestei adunări scopul lui Satana este să-l provoace pe Dumnezeu de faţă cu toţi ceilalţi reprezentanţi ai lumilor necăzute în păcat, care încă nu desluşeau bine principiile care stăteau şi stau încă la baza împărăţiei propuse de Satana, fără legea lui Dumnezeu, şi nici nu înţelegeau în profunzime modul de manifestare al lui Dumnezeu în timpul Vechiului Testament sau cum se poate împleti perfect mila şi bunătatea cu dreptatea fără egal a lui Dumnezeu. Dumnezeu îl prezintă pe Iov ca mărturie vie în favoarea principiilor neprihănirii ce rezistă pe baza propriilor ei merite în mijlocul tuturor provocărilor păcatului. Dar, Satana începe să insinueze că Iov este neprihănit pentru că Dumnezeu i-a dat tot ce i-a poftit inima.

     "Domnul a zis Satanei: >Ai văzut pe robul Meu Iov? Nu este nimeni ca el pe pământ. Este un om fără prihană şi curat la suflet, care se teme de Dumnezeu şi se abate de la rău<. Şi Satana a răspuns Domnului: >Oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu? Nu l-ai ocrotit Tu pe el, casa lui şi tot ce este al lui? Ai binecuvântat lucrul mâinilor lui, şi turmele lui acoperă ţara<." Iov 1,8-10.

Insinuarea lui Satana era perfidă întrucât prin ea căuta să arunce o umbră asupra conduitei lui Dumnezeu cu oamenii, în sensul că pe unii îi favorizează şi-i ocroteşte în schimbul loialităţii lor, încercând să dovedească justeţea principiilor neprihănirii în condiţiile păcatului! De fapt, ţinta lui Satana era să semene multă îndoială şi semne de întrebare serioase în mintea celorlalţi participanţi la adunarea respectivă, cu scopul precis de a pune în umbră chiar caracterul şi corectitudinea lui Dumnezeu în felul cum tratează oamenii păcătoşi. Cu alte cuvinte, Iov este o excepţie de om desăvârşit în lumea păcatului pentru că Dumnezeu îl ocroteşte într-un mod special, pe el şi casa lui, favorizându-l într-un fel aparte, dându-i averi peste averi şi mulţi copii. Cum să nu fii loial lui Dumnezeu în astfel de condiţii?

Deci, Satana înfăţişa lucrurile în aşa fel, încât Iov să pară că este o excepţie din cauza lui Dumnezeu. Satana voia să spună că în condiţiile păcatului este absurd să fii neprihănit dacă Dumnezeu nu te ocroteşte în mod cu totul excepţional, prin faptul că îşi pune la adăpost omul loial împotriva ispitelor lui Satana. N-ai cum să fii excepţie şi desăvârşit moral în mijlocul păcatului decât printr-un plan ascuns şi bine ticluit al lui Dumnezeu în sensul unei ocrotiri speciale şi a unor favoruri mari de tot. Tocmai de aceea Satana vine cu cuvintele acestea sfidătoare şi perfide la o altă adunare, după ce face una cu ţărâna toată averea familiei lui Iov şi-i prăpădeşte şi copiii: "Piele pentru piele! Omul dă tot ce are pentru viaţa lui." Iov 2,4.

Pentru a înlătura orice urmă se suspiciune şi orice semn de întrebare, Dumnezeu permite lui Satana să-l pună pe Iov la probă. Această îngăduire era necesară în contextul despre care am discutat. Era singura alternativă pentru eliminarea oricăror urme de suspiciune cu privire la caracterul Său. Dumnezeu trebuia să dovedească, la cerere, că Iov nu este ocrotit pentru ca să-i fie loial Lui, dar că neprihănirea lui Iov va rezista la absolut orice probă la care este supusă de diavolul. Iov a ales, pentru că a dorit, să fie neprihănit pentru că îl iubea pe Dumnezeu necondiţionat. Dacă Dumnezeu l-ar fi ocrotit pe Iov în condiţiile provocării lansate de Satana de faţă cu fiii lui Dumnezeu, interzicându-i diavolului să-l pună la probă, atunci ar fi putut arunca o umbră de îndoială în mintea reprezentanţilor de seamă ai celorlalte lumi, participanţi la acea reuniune cerească, cu privire la motivaţia Lui de a-l feri pe Iov de suferinţă. Din acest motiv, bine întemeiat, Dumnezeu permite punerea la încercare a lui Iov de către Satana deoarece ştia că neprihănirea şi credinţa lui Iov vor face faţă tuturor vicisitudinilor vieţii, în speţă a suferinţei.

Dumnezeu permite această desfăşurare de lucruri din raţiuni bine cumpănite; nu o face pentru Sine, ci pentru celelalte fiinţe cereşti, care trebuie să se dumirească asupra faptului că altruismul şi neprihănirea rezistă singure la orice, dacă vreun om este plin de ele, fără ca Dumnezeu să le susţină pe ascuns şi prin planuri ticluite, pompând energie şi vitalitate cerească în cei încercaţi. El o face pentru a demonstra fiilor Săi participanţi la acea adunare că El nu-l ocroteşte pe Iov din motive meschine, că l-a îndesat cu daruri doar pentru ca să-i poată păstra loialitatea faţă de Sine. Încercarea lui Iov este de fapt încercarea lui Dumnezeu, fiindcă ceea ce este pus la probă e tocmai caracterul lui Dumnezeu în Iov.

Suferinţa lui Iov se datorează întru totul lui Satana, descoperindu-se ca fiind autorul de drept al întregii suferinţe omeneşti, prin care încearcă să aducă un blam asupra lui Dumnezeu făcându-i pe oameni să creadă că El e vinovatul. Nu trebuie să generalizăm permiterea suferinţei din partea lui Dumnezeu, fiindcă acest fapt nu este adevărat. El a permis suferinţa lui Iov pentru că în contextul respectiv nu se putea altfel. Cartea lui Iov ne este dată pentru a înţelege caracterul şi motivaţia lui Dumnezeu când este determinat să procedeze astfel. "Istoria vieţii lui Iov arătase că suferinţa este adusă de Satana, dar că, prin ea, Dumnezeu îşi aduce la îndeplinire planurile harului Său." Hristos Lumina Lumii, cap. Lumina vieţii, par. 38.

Ceea ce trebuie să învăţăm din cartea lui Iov, referitor la suferinţă, este că Dumnezeu îngăduie suferinţa din acelaşi motiv pentru care a îngăduit desfăşurarea păcatului pe pământul nostru şi păstrarea vieţii lui Satana! El nu trimite suferinţă nimănui şi nu se foloseşte de ea ca să ne îndrepte spre mântuire sau ca să ne pedepsească pentru fărădelegile noastre. Iov rămâne un exemplu de om credincios în condiţii deosebit de grele, un ilustru exemplu a ceea ce vor fi cei 144.000 în timpul lipsit de har, când Satana le va pune la grea încercare credinţa şi viaţa cu mult mai mult decât a făcut-o cu Iov. Dacă pricepem că Dumnezeu este pus la încercare în cei ce deţin ca pe o comoară nepreţuită caracterul Său, atunci vom înţelege şi de ce îi este îngăduit lui Satana să aducă atâta mizerie. Credincioşii adevăraţi nu se tem de astfel de manifestări, pentru că ştiu în cine cred şi înţeleg caracterul Aceluia care nu se poate schimba niciodată.

Ceea ce trebuie să înţelegem este că insinuările lui Satana trebuie demontate una câte una până la edificarea completă a minţii angelice sau omeneşti în privinţa lor, iar acest lucru nu se poate face în condiţiile păcatului decât prin demonstraţie! Oamenii neprihăniţi sunt cei mai capabili să ofere demonstraţia cea mai vie în favoarea altruismului şi neprihănirii care nu cedează la nici o presiune. Aici, credinţa în Dumnezeu şi cunoaşterea caracterului Său joacă un rol determinant în obţinerea biruinţei! Integritatea unor astfel de credincioşi rămâne intactă sub presiunea suferinţei şi a nenorocirilor, Dumnezeu nefiind blamat pentru aşa ceva, întocmai ca în cazul lui Iov. Dumnezeu nu caută să expună pe nimeni suferinţei, dar atitudinea lui Satana conduce lucrurile astfel încât devine necesară o demonstraţie în suferinţă, dar numai de către cei neprihăniţi, aşa cum va fi cazul tuturor celor 144.000. De aceea, va fi absolut necesar şi benefic să discutăm despre neprihănirea şi desăvârşirea lui Iov, ca reprezentare a neprihănirii şi desăvârşirii impecabile a bisericii celor 144.000 în contextul timpului lipsit de har. Păstrarea integrităţii şi loialităţii lui Iov în suferinţă va fi repetată prin cei 144.000 de biruitori într-un context mult mai îngrozitor, ceva cu care nici un om de pe faţa pământului nu s-a întâlnit vreodată!

Suferinţa umană - între blestem şi binecuvântare

Deunăzi am fost întrebat de ce Dumnezeu permite ca unii oameni să sufere mai mult decât alţii? De ce în anumite împrejurări mor copii nevinovaţi de fărădelegile altora sau în cutremure de pământ, în accidente de avion, ori în alte mii şi mii de calamităţi? De ce nu suferă doar criminalii odioşi trebuind în schimb să asistăm la suferinţa şi moartea unor oameni liniştiţi, morali şi binefăcători? De ce suferă atâta chin femeile din cauza abuzurilor la care sunt supuse de soţii sau aşa-zişii lor prieteni? Într-un cuvânt, de ce Dumnezeu îngăduie suferinţa în diverse forme de manifestare?

Aş spune că sunt întrebări îndreptăţite la care ar trebui să avem un răspuns adecvat, un răspuns care să satisfacă nedumeririle noastre cu privire la un Dumnezeu care permite un astfel de fenomen dureros, neplăcut şi nedorit de natura omenească. În primul rând, trebuie să stabilim faptul că Dumnezeu nu a fost, nu este şi nu va fi niciodată autorul suferinţei. De vreme ce El este Viaţa, atunci este imposibil de presupus că Viaţa care s-a pogorât de sus ca să ne salveze ar conţine suferinţă, ca un mijloc de pedepsire a păcătoşilor! Să ne fie clar: Dumnezeu nu pedepseşte niciodată păcătosul, ci păcatul. Dacă păcătosul alege definitiv să respingă toate eforturile Sale de a-l salva, atunci acel păcătos va fi nimicit împreună cu păcatul care a devenit moarte şi condamnare pentru sufletul şi viaţa sa.

Pe dealul Golgotei, Dumnezeu Tatăl a pedepsit păcatul acolo unde se afla el, iar acesta se găsea asupra Fiului Său preaiubit. El a condamnat şi pedepsit păcatul pentru totdeauna în Fiul Său, iar pentru aceasta Isus Hristos a trebuit să sufere moartea veşnică, moartea de care vor suferi toţi oamenii care au refuzat cu bună ştiinţă mântuirea plină de har a lui Dumnezeu. Când Dumnezeu pedepseşte păcatul, atunci împreună cu acesta va pieri şi persoana care s-a identificat şi a devenit una cu acesta. Dacă am căuta cu tot dinadinsul să fim conştienţi şi să înţelegem ce este păcatul, atunci am folosi unicul mijloc de a scăpa de el, şi anume credinţa mântuitoare prin predarea lui asupra Aceluia care a murit din cauza lui - Isus Hristos.

Deci, dacă Dumnezeu nu este autorul păcatului, atunci în mod evident El nu are cum să fie autorul suferinţei şi a întregului cortegiu de dureri şi neplăceri ce-l aduce cu sine. Atunci, în mod logic şi real, suferinţa trebuie că este rezultatul căderii în păcat a primilor noştri părinţi, Adam şi Eva. Dacă păcatul nu este din Dumnezeu, pesemne că nici suferinţa nu provine din Dumnezeu. Acum, dacă Dumnezeu a acceptat manifestarea păcatului, pentru că omul a vrut să nu asculte de El în grădina Eden, atunci implicit trebuia să accepte tot ceea ce deriva din păcat, o dată cu practicarea acestuia de către oamenii păcătoşi, ajungând în acest fel realmente un mod de viaţă pe pământ!

Acceptând provocările păcatului, Dumnezeu totodată a fost nevoit să se implice în lumea noastră, cu trup şi suflet, până acolo încât s-a identificat în toate privinţele cu omul şi natura lui omenească, mai puţin cu păcatul acestuia, fiindcă altfel n-ar fi avut cum să ne salveze. El ştia că omul urma să sufere crunt de pe urma complacerii în păcat, dar cu toate acestea El nu putea să curme suferinţa omului, şi tot ce derivă din păcat, fiindcă altfel ar fi pregătit calea pentru perpetuitatea păcatului. Oamenii ar fi găsit plăcere în a trăi în păcat, fără să simtă suferinţele, durerile şi moartea pe care acesta le provoacă. Este ca şi cum un beţiv s-ar complace în băutură pentru că ştie că aceasta îi dă o euforie plăcută, fără să se îmbolnăvească niciodată, fără să îi fie afectat vreodată ficatul sau alte organe interne. O astfel de stare de lucruri este de neimaginat într-o lume plină de suferinţă. Dar, dacă s-ar putea, oamenii inventivi ar crea băuturi care să provoace o stare de euforie fără să le fie afectată sănătatea.

Dumnezeu este prea înţelept ca să nu fi lăsat păcatul să se manifeste sub toate formele. Dacă şi-ar fi luat obligaţia de a ne feri de toate consecinţele lui, în speţă de suferinţă fiindcă tot o abordăm aici, atunci păcatul ar fi fost privit ca ceva de dorit, cu toate că este tocmai opusul neprihănirii. Pentru a pricepe în toate privinţele ce este păcatul, Dumnezeu a permis manifestarea lui cu toate rezultatele lui. În primele stadii de manifestare, în cer, când Lucifer a păcătuit cel dintâi, nimeni dintre fiinţele create nu înţelegea ce este cu adevărat păcatul şi ce aduce cu sine, nici măcar Lucifer însuşi. Încercarea din partea lui Dumnezeu de a explica şi lămuri ce este păcatul unor fiinţe care nici măcar nu auziseră de termenul păcat, darmite să mai ştie cum se manifestă, ar fi fost sortită eşecului din start dacă Dumnezeu ar fi rămas doar la stadiul de explicaţie. În mod absolut necesar trebuia să urmeze şi o demonstraţie vie a neprihănirii prin care trebuia pus în contrast vădit păcatul, fiindcă păcatul nu putea fi descoperit aşa cum este şi văzut în toată puterea lui decât prin punerea lui în contrast cu caracterul lui Dumnezeu. De aceea, se poate spune totodată că păcatul este provocarea caracterului lui Dumnezeu şi susţinerea că nu se poate manifesta doar în neprihănire, potrivit cerinţelor legii morale divine, în orice circumstanţă la orice presiune şi provocare a păcatului.

Cum putea fi dezrădăcinat păcatul prin alegerea şi decizia hotărâtă, unanimă şi inteligentă a fiinţelor create din univers? Exista o singur soluţie, şi anume permiterea acestuia de a se manifesta aşa cum dorea, în afara legii lui Dumnezeu, ca un afront direct împotriva lui Dumnezeu. Dar, permiterea manifestării păcatului însemna totodată şi nevoia unui sacrificiu pe măsura caracterului sfânt şi neprihănit al lui Dumnezeu! Această permisivitate sau îngăduire a păcatului l-a costat pe Dumnezeu un sacrificiu enorm, fără de care păcatul nu ar fi putut fi eradicat prin decizia conştientă şi inteligentă a tuturor făpturilor create din univers. Asta înseamnă că prima persoană din univers care a suferit de pe urma păcatului a fost Dumnezeu. Persoana Lui este prima care a acceptat suferinţa doar pentru ca păcatul să poată fi dezrădăcinat din univers. Dar, înainte de a fi şters din universul creat trebuia mai întâi să fie dezrădăcinat din natura şi din mintea celor păcătoşi, care doreau acest lucru, iar Satana din simpatia îngerilor care rămăseseră loiali lui Dumnezeu şi trăiau prin credinţa că problema păcatului va fi înţeleasă pe deplin numai atunci când Fiul lui Dumnzeu avea să se întrupeze şi să moară din cauza păcatului nostru.

     "Satana a văzut că masca sa a fost smulsă. Guvernarea sa fusese descoperită înaintea îngerilor necăzuţi şi înaintea universului ceresc. El se descoperise ca ucigaş. Vărsând sângele Fiului lui Dumnezeu, el se dezrădăcinase de simpatia fiinţelor cereşti. De aici înainte, lucrarea lui avea să fie restrânsă. Indiferent de atitudinea pe care avea s-o ia, el nu-i mai putea întâmpina pe îngerii ce veneau din curţile cereşti şi înaintea lor să-i acuze pe fraţii lui Hristos că sunt îmbrăcaţi în hainele întunecate şi murdare ale păcatului. Ultima verigă a simpatiei dintre Satana şi lumea cerească a fost ruptă.
     Cu toate acestea, Satana nu a fost încă nimicit. Nici chiar atunci îngerii n-au înţeles tot ceea ce era cuprins în lupta aceea mare. Principiile în jurul cărora se dădea lupta trebuiau să fie mai bine lămurite. Şi, pentru binele omului, existenţa lui Satana trebuia să continue. Omul, ca şi îngerii, trebuie să vadă contrastul dintre Prinţul vieţii şi prinţul întunericului. El trebuie să aleagă cui vrea să slujească." Hristos Lumina Lumii, cap. S-a isprăvit!, par. 15, 16.

În această mare bătălie, pe care atât de puţin o înţelegem, Dumnezeu şi Satana au pornit fiecare să-şi demonstreze principiile. Dumnezeu se manifestă doar în şi prin adevăr, neprihănire şi dragoste, fără să folosească puterea creatoare în a sili, contrânge sau impune ascultarea fiinţelor păcătoase; pe când Satana se manifestă prin tot arsenalul minciunii, perfidiei, vicleniei, egoismului şi constrângerii, acolo unde este cazul, când victima sa a ajuns pradă terorii stăpânirii demonice. În ce priveşte voinţa omului, Dumnezeu a asigurat dreptul inalienabil al acesteia de a decide singură şi neconstrânsă. Satana nu are nici o putere să forţeze oamenii să-l urmeze sau să-i împiedice să treacă de partea lui Dumnezeu. Dumnezeu i-a interzis cu desăvârşire aşa ceva.

Un lucru trebuie să fie clar, în contextul celor afirmate mai sus, şi anume faptul că păcatul nu putea fi nimicit prin forţă, fiindcă asta ar fi însemnat perpetuarea lui şi imposibilitatea dispariţiei sale dintr-un univers populat cu fiinţe inteligente. Forţa nu era soluţia, ci sacrificiul dragostei care suferă pentru cei păcătoşi. Satana trebuia să împiedice prin orice mijloc imaginabil acest sacrificiu, fiindcă ar fi descoperit puterea şi mizeria păcatului şi l-ar fi expus privirilor inteligente ale îngerilor şi locuitorilor celorlalte planete din multele sisteme solare existente.

     "Dumnezeu ar fi putut nimici pe Satana şi pe cei ce-l simpatizau tot atât de uşor cum cineva poate arunca o pietricică pe pământ; dar El n-a făcut aceasta. Răzvrătirea nu trebuia să fie biruită prin forţă. Puterea constrângătoare se află numai sub cârmuirea lui Satana. Principiile Domnului nu sunt de natura aceasta. Autoritatea Sa se bazează numai pe bunătate, milă şi iubire şi prezentarea acestor principii reprezintă mijloacele ce trebuie folosite. Cârmuirea lui Dumnezeu este morală, iar adevărul şi iubirea trebuie să fie puterea predominantă.
     A fost planul lui Dumnezeu acela ca lucrurile să fie puse pe o temelie de veşnică siguranţă, iar în consfătuirile din cer se hotărâse ca să i se dea timp lui Satana pentru a-şi dezvolta principiile care stăteau la temelia sistemului său de cârmuire. El susţinuse că acestea sunt superioare principiilor lui Dumnezeu. S-a dat timp pentru ca principiile lui Satana să fie puse în aplicare, ca ele să poată fi văzute de universul ceresc." Hristos Lumina Lumii, cap. S-a isprăvit!, par. 5, 6.

Din moment ce Dumnezeu a oferit timp lui Satana pentru a-şi dezvolta principiile, atunci înseamnă că El a trebuit să permită desfăşurarea păcatului şi a rezultatelor acestuia pe pământ, singurul atins de boala mortală a păcatului. Permiterea păcatului înseamnă şi permiterea suferinţei, a bolii şi a morţii. Acum, îngăduirea păcatului şi a suferinţei din partea lui Dumnezeu se află chiar în alegerea nefericită pe care omul a făcut-o în favoarea păcatului, pentru că l-a pus pe Dumnezeu în faţa deciziei de a pune în practică planul mântuirii în care era prevăzută singura soluţie pentru rezolvarea păcatului, şi anume sacrificiul unicului Fiul născut al lui Dumnezeu! Această îngăduire nu trebuie percepută şi înţeleasă ca fiind un mod de pedepsire a lui Dumnezeu pentru cei neascultători. Permisivitatea sau tolerarea suferinţei nu este actul de pedepsire a păcătosului, din partea lui Dumnezeu, pentru că acesta se încăpăţânează să asculte de El! Suferinţa nu intră în sfera de acţiune a lui Dumnezeu pe pământ, câtă vreme cârmuirea Sa este morală, iar singura putere predominantă prin care se descoperă principiile împărăţiei Sale şi a caracterului Său impecabil este adevărul şi dragostea!!

Suferinţa nu face parte din cârmuirea lui Dumnezeu şi nu are nimic de-a face cu Viaţa şi Lumina acestei lumi - Isus Hristos. Autorul de facto al suferinţei este diavolul, fiindcă el a introdus păcatul în cer, de unde a fost izgonit, şi apoi pe pământ. El este acela care-i determină pe oameni să creadă că Dumnezeu îi năpăstuieşte prin suferinţă şi boli, ca pedeapsă arbitrară pentru păcatele lor şi a răzvrătirii constante. "Satana, autorul păcatului şi al urmărilor lui, îi făcuse pe oameni să creadă că suferinţele şi moartea vin de la Dumnezeu - ca o pedeapsă arbitrară dată din cauza păcatului. Din cauza aceasta, acela asupra căruia căzuse vreo suferinţă sau vreo nenorocire mare mai avea pe deasupra şi povara de a fi privit ca un mare păcătos." Hristos Lumina Lumii, cap. Lumina vieţii, par. 35.

Pentru a înţelege corect suferinţa şi de ce este îngăduită, mai întâi şi de toate trebuie să înţelegem corect caracterul lui Dumnezeu şi principiile care stau la baza guvernării divine. Acestea, caracterul şi principiile neprihănirii lui Dumnezeu, sunt descoperite în Isus Hristos. Ceea ce ne îndeamnă la pocăinţă este numai bunătatea, deci dragostea lui Dumnezeu, nicidecum suferinţa despre care credem că este îngăduită de Dumnezeu în anumite împrejurări ca să-l determine pe păcătos să accepte harul lui Dumnezeu! "Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?" Romani 2,4. "Dar, când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi dragostea Lui de oameni, El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care L-a vărsat din belşug peste noi, prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru; pentru ca, odată socotiţi neprihăniţi prin harul Lui, să ne facem, în nădejde, moştenitori ai vieţii veşnice." Tit 3,4-7.

Aşadar, suferinţa nu este mijlocul prin care Dumnezeu ne cheamă la ascultare şi la pocăinţă. Ea face parte din arsenalul distructiv al lui Satana şi al păcatului, fiindcă el este autorul păcatului şi al minciunii că Dumnezeu ne pedepseşte în mod arbitrar prin suferinţă. Dar, cum să înţelegem că Dumnezeu permite suferinţa în viaţa unor oameni, a unor copii sau a unor femei care pier împreună cu răufăcătorii sau singuri prin diverse calamităţi naturale sau prin voia celor rău intenţionaţi? În primul rând, El nu este implicat în vreo situaţie în care apare suferinţa. Nici nu pune la cale aşa ceva, căci nici un tată plin de iubire, asemenea Dumnezeului nostru bun, nu suferă să-şi lase copiii să simtă durerea şi nenorocirea ca să-i pedepsească intenţionat şi plănuit, asta ca să le vină mintea la cap, în cazul în care nu mor sub greutatea suferinţei respective. 

Suferinţa este consecinţa nefastă a păcatului, vorbind la modul general; este mijlocul prin care Satana, în perfidia sa, îl foloseşte pentru a arunca în seama lui Dumnezeu ceea ce El nu ar face niciodată. Caracterul lui şi modul lui de manifestare le pune pe seama lui Dumnezeu, iar oamenii au acceptat acest fapt cu privire la un Dumnezeu pe care îl aseamănă mai degrabă cu Satana decât cu imaginea reală şi obiectivă în cel mai înalt sens al cuvântului a unui Tată plin de milă şi de iubire. Realitatea este că suferinţa face parte din lumea păcatului ca ceva firesc şi atinge şi pe cei buni şi pe cei răi, fără să facă deosebire. În lumea noastră binele este amestecat cu răul, iar de cele mai multe ori răul predomină, iar urmarea nu este decât suferinţa. Să ţinem minte că Dumnezeu, în planul de mântuire, nu s-a angajat să ne scape de suferinţă şi durere, ci de păcat. Când păcatul este eliminat din natura celui pocăit, el rămâne mai departe cu un trup predispus bolilor şi suferinţelor, fiindcă este muritor. 

Noi trăim într-o lume păcătoasă, chiar dacă moral şi spiritual putem fi sfinţi, asemenea Mântuitorului. Asta nu ne absolvă de posibilitatea de a suferi şi chiar de a muri violent, înainte de vreme! Dumnezeu nu poate opri cursul gândurilor şi acţiunilor oamenilor păcătoşi, ca să-i pună la adăpost faţă de suferinţe şi dureri. El se raportează la nişte fiinţe inteligente şi doreşte ca ele să înţeleagă bunătatea Sa, numai că puţini o preţuiesc şi o vor totodată. Suferinţele lui Hristos pe Golgota vorbesc despre aşa ceva. Totuşi, Dumnezeu permite mai departe desfăşurarea păcatului şi a suferinţei pentru că noi oamenii încă nu am înţeles caracterul Lui manifestat în viaţa Domnului Hristos.

Permisivitatea suferinţei din partea lui Dumnezeu trebuie privită şi din altă perspectivă. Ea trebuie înţeleasă ca fiind mijlocul prin care omul păcătos face posibilă suferinţa prin respingerea harului divin sau ajutorului lui Dumnezeu. Îngăduirea suferinţei nu este ceva premeditat din partea lui Dumnezeu, nici gândit şi nici impus ca mijloc de pedepsire a păcătosului! Suferinţa nu face parte din planul iniţial al lui Dumnezeu de îndreptare a păcătosului, dar, în condiţiile respingerii harului divin, omul se pune singur în situaţia de a aduce asupra lui ceea ce Dumnezeu doreşte să împiedice. În aceste condiţii, suferinţa poate fi pentru unii o cale de îndreptare şi întoarcere la Dumnezeu, chiar o binecuvântare. Dumnezeu foloseşte situaţiile şi împrejurările în care omul a ajuns prin planurile şi eforturile sale, pentru a oferi câştigul şi binecuvântarea cea mai mare sufletului care întrevede bunătatea lui Dumnezeu, prin faptul că, fie i-a fost salvată viaţă, fie sănătatea, fie soţia sau copiii, ori a tras o învăţătură sănătoasă de pe urma manifestării suferinţei care s-a abătut asupra lui şi familiei sale.

Noi nu ştim cât de mult îi datorăm lui Dumnezeu pentru protecţia noastră. Dar, un lucru trebuie să fie sigur pentru orice minte bine cumpănită, şi anume că, pe măsură ce ne apropiem de etapele care conduc la edictul duminical, cei patru îngeri care ţin în frâu cele patru vânturi ale pământului vor elibera tot mai mult acest frâu până când pământul va deveni o veritabilă cloacă de stricăciuni plină de suferinţe şi dureri de neînchipuit. Toate suferinţele care se abat asupra omului astăzi se datorează lui Satana, fiindcă are mult mai mult acces la mintea păcătosului care respinge toate eforturile lui Dumnezeu pentru salvarea lui decât a avut în trecut.

     "Noi nu cunoaştem cât de mult îi datorăm lui Hristos pentru pacea şi ocrotirea de care ne bucurăm. Puterea restrictivă a lui Dumnezeu este aceea care fereşte omenirea de a cădea cu totul sub stăpânirea lui Satana. Cel neascultător şi nerecunoscător are multe motive de recunoştinţă faţă de mila şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, care ţine în frâu puterea crudă şi răufăcătoare a celui rău. Dar atunci când oamenii trec peste limitele răbdării divine, această putere este retrasă. Dumnezeu nu stă înaintea păcătosului ca un executor al sentinţei date împotriva nelegiuirii; dar îi lasă pe cei care au respins mila Sa să culeagă ceea ce au semănat. Orice rază de lumină respinsă, orice avertizare dispreţuită sau neluată în seamă, orice pasiune îngăduită, orice călcare a Legii lui Dumnezeu este o sămânţă semănată, care aduce un seceriş ce nu dă greş. Duhul lui Dumnezeu, căruia păcătosul i s-a împotrivit cu înverşunare este în cele din urmă retras de la acesta, şi atunci nu mai are nici o putere să-şi stăpânească pornirile rele ale sufletului şi nici o ocrotire faţă de răutatea şi vrăjmăşia lui Satana. Distrugerea Ierusalimului este o avertizare înfricoşată şi solemnă pentru toţi aceia care glumesc cu posibilităţile harului divin şi se împotrivesc chemărilor milei dumnezeieşti. Niciodată n-a existat o mărturie mai hotărâtă cu privire la ura lui Dumnezeu faţă de păcat şi la pedeapsa sigură care va cădea peste cel vinovat." Tragedia veacurilor, cap. Distrugerea Ierusalimului, par. 45.

     "Binele şi răul sunt amestecate, iar asupra noastră vin năpaste. Uneori oamenii trec dincolo de hotarul grijii protectoare a lui Dumnezeu, iar atunci Satana îşi exercită puterea asupra lor şi Dumnezeu nu intervine." The SDA Bible Commentary, vol. 3, pag. 1140.

Aşadar, suferinţa umană este îngăduită de Dumnezeu din cauza încăpăţânării noastre de a asculta de invitaţiile harului divin. Această îngăduire trebuie înţeleasă nu ca fiind actul intenţionat al lui Dumnezeu prin care caută să îl pedepsească pe om, ci mai degrabă ca fiind respingerea milei divine din partea omului păcătos, care se aşază singur în postura celui lipsit de binecuvântata grijă ocrotitoare a lui Hristos. Retragerea milei divine înseamnă îngăduirea manifestării suferinţei. Numai astfel trebuie privită îngăduirea suferinţei din partea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu îşi impune niciodată prezenţa acolo unde nu este dorit. Se vede acest lucru cel mai bine când Isus a fost rugat de către gadareni să nu mai vină prin ţinutul lor pentru că le provoacă pagube. Şi El aşa a făcut. Hristos respectă fiinţa umană şi libertatea acesteia în cel mai înalt grad posibil, pe măsura neprihănirii şi sfinţeniei Sale.

Acum, să nu facem niciodată greşeala să credem că suferinţa unui om se datorează în primul rând vreunui păcat ascuns din viaţa lui. Acest tip de mentalitate este absolut eronat şi devastator. Este adevărat că suferinţa este o consecinţă teribilă a păcatului, de la căderea lui Adam, dar nu este adevărat că orice suferinţă are drept cauză păcatul din viaţa cuiva, cu atât mai mult dacă acel om este neprihănit. Suferinţa vine ca urmare a încălcării legii lui Dumnezeu. Dar, acest adevăr nu trebuie răstălmăcit. Dumnezeu nu are nimic de a face cu suferinţa, nu trimite nimănui aşa ceva, pentru că pur şi simplu este în afara sfinţeniei, caracterului şi felului Său de a se raporta la oamenii păcătoşi. Autorul mizeriei morale, a suferinţei şi durerii este doar Satana. Suferinţa care nu are drept cauză păcatul personal va fi subiectul următor.

În concluzie, ceea ce doresc să înţelegem este că suferinţa este adusă asupra oamenilor, sfinţi sau păcătoşi, numai de către Satana. În cazul celor păcătoşi Dumnezeu permite suferinţa prin faptul că este silit de oamenii păcătoşi să-şi retragă mila şi protecţia divină, iar în cazul celor sfinţi, ca Iov, caz pe care-l vom dezbate în studiul următor, Dumnezeu permite suferinţa pentru că în astfel de situaţii, unice de altminteri, caracterul lui Satana este demascat cu cea mai mare putere posibilă, fără ca încrederea în Dumnezeu a sfântului năpăstuit de ea să-i fie afectată în vreun fel. Harul este pus în valoare de credinţa nestrămutată a aceluia care îl cunoaşte pe Cel Preaînalt, cunoaştere care este viaţa veşnică! De fapt, după cum vom vedea, în astfel de situaţii rare Dumnezeu suferă împreună cu acel om sfânt, fiindcă acceptă să se pună la încercare în sfântul respectiv. Propriul Său caracter este probat în acel om şi prin credinţa lui vie în Dumnezeul mântuirii, care iese în evidenţă ca neprihănire, viaţă şi lumină!! Printr-o astfel de suferinţă, şi numai în astfel de cazuri rare, cu toate că ea este adusă numai de către Satana, se poate spune pe drept cuvânt că "Dumnezeu îşi aduce la îndeplinire planurile harului Său". Hristos Lumina Lumii, cap. Lumina vieţii, par. 37.

Caracterul lui Hristos este cunoscut numai de către acela care are viaţa veşnică prin experienţa naşterii din nou. Prin cunoştinţa adevărată a Evangheliei se capătă o înţelegere adecvată a suferinţei în lumea noastră precum şi motivul pentru care Dumnezeu o permite.

     "Orice om care refuză să se predea lui Dumnezeu este sub controlul unei alte puteri. El nu-şi aparţine. El poate vorbi despre libertate, dar este în cea mai dezgustătoare robie. Lui nu i se îngăduie să vadă frumuseţea adevărului, deoarece mintea lui este sub stăpânirea lui Satana. În timp ce, cu îngâmfare, se mângâie cu ideea că urmează hotărârile propriei judecăţi, el ascultă de voinţa domnului întunericului. Hristos a venit pentru a sfărâma cătuşele care ţin sufletul în robia păcatului. >Deci dacă Fiul vă face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi.< (Ioan 8,36). >Legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a izbăvit de legea păcatului şi a morţii.< (Romani 8,2).
     În lucrarea de mântuire, nu există constrângere. Nu este folosită nici o forţă exterioară. Sub influenţa Duhului lui Dumnezeu, omul este lăsat liber să aleagă cui vrea să servească. În schimbarea care are loc, atunci când omul se predă lui Hristos, se află simţământul celei mai înalte libertăţi. Izgonirea păcatului este o acţiune a voinţei noastre. E adevărat, nu avem putere să ne eliberăm de sub stăpânirea lui Satana, dar, când dorim să fim eliberaţi din păcat şi, în marea noastră nevoie, strigăm după o putere din afară şi mai presus de noi, puterile noastre sunt îmbibate cu energia divină a Duhului Sfânt şi ele ascultă de poruncile lui Dumnezeu, împlinind astfel voinţa Sa.

     Singura condiţie prin care este posibilă libertatea omului este aceea de a deveni una cu Hristos. >Adevărul vă va face slobozi< şi Hristos este adevărul. Păcatul poate să triumfe numai prin slăbiciunea minţii şi prin distrugerea libertăţii sufletului. Supunerea faţă de Dumnezeu înseamnă refacerea omului - readucerea lui la slava şi demnitatea de om. Legea divină faţă de care sunt aduşi în supunere este >legea slobozeniei< (Iacov 2,12)." Hristos Lumina Lumii, cap. Lumina vieţii, par. 14-16.