Numai biruitorul

Lucrul cel mai de seamă ce trebuie înţeles este că Dumnezeu nu poate încheia lucrarea Sa cu o biserică aflată în starea laodiceană. Din punct de vedere practic este o imposibilitate. Evanghelia este cea care aduce sfârşit păcatului, mai întâi în inimile credincioşilor, iar ei trebuie să fie sfinţi şi curaţi pentru a o putea oferi lumii, fapt care face posibilă întoarcerea Mântuitorului. O biserică lipsită chiar de puterea care luminează lumea şi distruge păcatul, nu poate face nimic nici pentru sine, nici pentru lume!! Laodiceanul speră de peste o sută cincizeci de ani că Dumnezeu va încheia lucrarea prin el. Numai că Dumnezeu i-a oferit remediul, iar el, în două rânduri, i-a dat cu piciorul, considerând că sfatul Martorului credincios nu este pentru el. Din acest motiv, Satana are o mare putere asupra lui, iar când va avea loc trezirea, va numi lucrarea Duhului Sfânt ca fiind lucrarea lui Satana!

     "Ce amăgire mai mare poate veni asupra minţii oamenilor decât încrederea că sunt în regulă, când ei sunt total greşiţi! Solia Martorului Credincios îi găseşte pe cei din poporul lui Dumnezeu într-o jalnică amăgire, şi, cu toate acestea, sinceri în amăgirea lor. Ei nu ştiu că starea lor este deplorabilă în ochii lui Dumnezeu. În timp ce laodiceenii se înşeală singuri că se află într-o stare spirituală înălţată, solia Martorului Credincios le spulberă siguranţa prin denunţare înfricoşătoare a adevăratei lor condiţii de orbire spirituală, sărăcie şi nevrednicie. Mărturia, aşa severă şi usturătoare cum este, nu poate fi o greşeală, căci Martorul Credincios este Acela care vorbeşte, iar mărturia Sa trebuie să fie corectă...
     Mi s-a arătat că motivul de căpetenie pentru care cei din poporul lui Dumnezeu se află acum în această stare de orbire spirituală este că nu vor să accepte reproşurile. Mulţi au dispreţuit mustrările şi avertizările ce le-au fost aduse. Martorul Credincios condamnă starea de încropeală a poporului lui Dumnezeu, postura lor dându-i lui Satana o mare putere asupra lor în acest timp de aşteptare, de veghere. Cei egoişti, cei mândri şi cei ce iubesc păcatul sunt mereu asaltaţi de îndoieli. Satana are capacitatea de a sugera îndoieli şi de a inventa obiecţiuni la adresa mărturiei critice pe care o trimite Dumnezeu, iar mulţi cred că este o calitate, un semn al inteligenţei faptul că sunt necredincioşi, combat şi despică firul în patru. Cei ce doresc să se îndoiască vor avea din plin posibilitatea s-o facă. Dumnezeu nu Se oferă să îndepărteze toate ocaziile care ar putea aduce necredinţa. El aduce dovezi, care trebuie cercetate cu grijă, cu o minte smerită şi cu dispoziţia de a ne lăsa învăţaţi şi toţi ar trebui să hotărască conform ponderii acestor dovezi." Mărturii, vol. 3, cap. Biserica laodiceană, par. 3, 8.

Solia Martorului credincios nu a fost primită niciodată de către biserica adventistă, şi nici nu există semne sau măcar o singură profeţie care să sugereze că, în viitor, ea va face aceasta. Speranţele laodiceanului sunt absolut deşarte în această privinţă, şi asta pentru că trăieşte o mare şi subtilă amăgire. Uşa din sfânta sfintelor a rămas deschisă, şi va rămâne aşa până la încheierea timpului de har. Hristos bate doar la uşa inimii acelora care vor să-l primească în mod personal. Astfel, ei intră prin credinţă în locul preasfânt şi se împărtăşesc cu comorile neprihănirii. Pregătirea lor prin Duhul Sfânt va fi asemenea pregătirii lui Ioan Botezătorul, desigur circumstanţele şi societatea sunt diferite. Ideea este că Hristos îi pregăteşte prin solia îngerului al treilea, în esenţă fiind solia biruinţei asupra păcatului, pe toţi cei ce deschid uşa inimii în mod personal.

Iudeii au pierdut favoarea lui Dumnezeu pentru că timp de veacuri au fost făcuţi să creadă că sunt singura biserică adevărată şi că, indiferent ce s-ar întâmpla, Dumnezeu se obligă să încheie lucrare prin ei. Profeţiile spuneau clar că Israel va dăinui cât va exista soarele. Vorbeau fără echivoc despre Israel. Ceea ce n-au înţeles ei era faptul că toate aceste făgăduinţe formidabile, ca să se împlinească exact aşa cum erau scrise, aveau la bază nişte condiţii clare şi explicite. "Iată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legământ nou. Nu ca legământul pe care l-am încheiat cu părinţii lor, în ziua când i-am apucat de mână să-i scot din ţara Egiptului, legământ pe care l-au călcat, măcar că aveam drepturi de soţ asupra lor, zice Domnul. Ci iată legământul pe care-l voi face cu casa lui Israel după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu. Niciunul nu va mai învăţa pe aproapele sau pe fratele său zicând: >Cunoaşte pe Domnul!<, ci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul; căci le voi ierta nelegiuirea şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor." Ieremia 31,31-34.

Nunta pusă la cale avea drept scop intrarea într-un legământ nou cu Dumnezeu, astfel încât păcatul şi nelegiuirea să fie întrerupte chiar la izvorul lor, inima omenească. Numai aşa se poate trăi în neprihănire. Numai astfel Israel ar fi împlinit profeţiile biblice. Dar, ei nu au înţeles condiţiile, i-au batjocorit şi chiar omorât pe profeţi, mergând până acolo că l-au răstignit tocmai pe Acela care venise să le ofere puterea de a deveni sfinţi şi curaţi!!! Ideea că sunt singura biserică adevărată i-a condus la mândrie naţională, aşa că oricine avea altă părere, devenea automat un paria, un proscris. Exact aceeaşi idee predomină şi în mediul laodicean. El crede că biserica lui, indiferent de gruparea adventistă din care face parte, este singura biserică adevărată, singura care are adevărul şi care va încheia lucrarea!! Ba mai mult, unii chiar cred că sunt mişcarea îngerului al patrulea, ei neînţelegând practic ce presupune un astfel de lucru.

Laodiceanul este încrezător în doctrina îmbrăţişată, pentru că ce-i drept îi oferă multă stabilitate. Bunăoară, nimeni nu poate răsturna cu Biblia argumentul că Sabatul este ziua a şaptea!! A încerca un asemenea lucru, înseamnă a încerca imposibilul! Acest fapt în sine conferă stabilitate şi încredere, iar lucrurile acestea au condus în decursul zecilor de ani la mândrie laodiceană!! Această doctrină îl face pe laodicean încrezător în faptul că face parte din singura biserică adevărată, prin care Dumnezeu nu are cum să nu încheie lucrarea, chiar dacă se află în condiţia laodiceană. Şi iată cum descoperim aceeaşi mentalitate şi la evreu, şi la laodicean. Amândoi, însă, au fost şi sunt sinceri amăgiţi, căci nici unul nu împlineşte condiţiile de a fi intrat în legământul cel nou!!! Dacă inima nu este curată şi neprihănită, dacă nu eşti îmbrăcat cu armura neprihănirii, dacă nu te bucuri de prezenţa atotputernică şi invincibilă a Duhului Sfânt, care-ţi facilitează trăirea unei vieţi de biruinţă permanentă asupra păcatului mărturisit, atunci, prin simpla cunoaştere a unei doctrine, a unei teorii lipsite de puterea sfinţitoare a lui Dumnezeu, nu poţi să fii niciodată copilul lui Dumnezeu şi, ca atare, nu poţi fi membrul bisericii celor întâi născuţi!!

Strigătul de la miezul nopţii este indiciul cel mai clar care scoate la iveală, exact la timpul potrivit, mişcarea îngerului al patrulea în persoana fecioarelor înţelepte. Până când acest strigăt nu se va face auzit în mediul leodicean, nu putem vorbi cu nici un chip despre mişcarea îngerului al patrulea. Ea se va forma în sânul acelora care sunt laodiceeni, fiindcă aşa spune parabola profetică a celor zece fecioare, şi va fi mişcarea îngerului care luminează întregul pământ, vestind cea mai puternică solie pe care urechile muritorilor au auzit-o vreodată de la Hristos încoace!! Fără trezire, nu se va ivi niciodată o astfel de mişcare. Această mişcare va fi iniţiată doar de Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, fiind în totalitate lucrarea Duhului Sfânt. Ea nu va purta amprenta umană, fiindcă nu are nimic de-a face cu aşa ceva. Ea este pur şi simplu lucrarea lui Dumnezeu. Este formată, organizată şi învăţată să depindă numai de Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Este pur şi simplu opera Lui. Totul se petrece pe nesimţite, căci astăzi şi în trecut nu ies şi nu au ieşit în evidenţă fecioarele înţelepte. Pregătirea lor se face asemenea unui susur blând şi subţire. În acest timp se familiarizează cu felul de gândire al Duhului Sfânt, pentru că fecioarele înţelepte trebuie să recunoască manifestarea Duhului Sfânt fără greşeală, întocmai ca Ioan Botezătorul, care l-a identificat şi arătat pe Mesia la timpul potrivit!

Fecioarele înţelepte nu sunt marii oratori, nici marii predicatori, nici marii evanghelişti sau misionari ai lumii, deşi unii dintre aceştia se vor alătura grupului minoritar în timpul marii avertizări mondiale; ci vor fi acei credincioşi umili care şi-au deschis inima influenţei binecuvântate a Duhului Sfânt. Sunt doar aceia care au fost dispuşi să renunţe la tot, ca să-l aibă pe Hristos şi neprihănirea Sa. Influenţa puterii lui Dumnezeu prin astfel de unelte umile va cuprinde întreaga lume, iar Babilonul va fi zguduit puternic, până acolo încât va fi adus în situaţia de a-i fi secate apele cele mari ale Eufratului.

     "Tot astfel va fi vestită şi solia îngerului al treilea. Când vine timpul ca ea să fie proclamată cu cea mai mare putere, Dumnezeu va lucra prin unelte umile, conducând minţile acelora care se consacră slujirii Sale. Lucrătorii vor fi calificaţi mai mult prin ungerea Duhului Său decât prin educaţia dată de instituţiile de învăţământ. Bărbaţi ai credinţei şi ai rugăciunii vor fi constrânşi să meargă cu zel sfânt, făcând cunoscute cuvintele pe care Dumnezeu li le dă. Păcatele Babilonului vor fi descoperite. Urmările dezastruoase ale impunerii rânduielilor bisericii de către autoritatea civilă, amăgirile spiritismului, înaintarea neobservată, dar rapidă a puterii papale, toate vor fi demascate. Pin aceste avertizări solemne, oamenii vor fi treziţi. Mii şi mii vor auzi cuvinte pe care nu le-au mai auzit niciodată. Cu uimire vor asculta mărturia că Babilonul este biserica decăzută din cauza rătăcirilor şi păcatelor ei, din cauza lepădării adevărului trimis pentru ea din cer. Când oamenii merg la învăţătorii lor de mai înainte, cu întrebarea răscolitoare: >Sunt aceste lucruri aşa?<, slujitorii le prezintă fabule, proorocesc lucruri plăcute pentru a le potoli temerile şi pentru a linişti conştiinţa trezită. Dar în timp ce mulţi refuză să se mulţumească doar cu autoritatea oamenilor şi cer un >Aşa zice Domnul<, slujitorii populari, asemenea fariseilor din vechime, plini de mânie că autoritatea lor este pusă la îndoială, vor denunţa solia ca fiind de la Satana şi vor provoca mulţimile iubitoare de păcat să-i insulte şi să-i prigonească pe aceia care o vestesc." Tragedia veacurilor, cap. Ultima avertizare, par. 11.

Când are loc trezirea în sânul laodiceenilor, urmată fiind de cernere, Babilonul trebuie să fi ajuns la apogeul tuturor nelegiuirilor şi a întunericului cumulate de-a lungul mileniilor. Babilonul este pe cale să impună o singură religie prin lege, în timp ce mediul adventist va fi ajuns tot mai asemenea Babilonului în ce priveşte spiritul şi caracterul. Nu uităm că laodiceanismul este forma luciferică de amăgire de a ţine mintea în întuneric prin teoria adevărului descoperit de Dumnezeu, care este lipsit de puterea Duhului Sfânt!!! Satana poate manipula cel mai bine sinceritatea unui om ţinându-l în robia întunericului amăgirii, făcându-l să creadă că, deţinând adevărul descoperit în formă scrisă şi predicându-l, este un om al lui Dumnezeu ce face parte chiar din biserica lui Dumnezeu, mai ales dacă aceasta din urmă a luat naştere într-un mod profetic!! Ceea ce pare a fi adevărul, doar pentru că seamănă a fi adevărul, este de fapt o mare amăgire, fiindcă Evanghelia nu este şi nu a fost niciodată un sistem de doctrine, ci este puterea creatoare şi sfinţitoare a lui Dumnezeu în care este descoperită neprihănirea lui Dumnezeu, adică întocmai natura lui divină, viaţa divină prin care Dumnezeu îl poate învia din moartea păcatului pe omul pocăit!!! Fără neprihănirea lui Hristos, fără acest element de viaţă divină vie şi activă, orice adevăr descoperit şi ştiut de cineva este şi rămâne doar o simplă teorie, ce nu are nici un fel de putere în ea însăşi. Singurul lucru pe care-l poate face este acea convertire intelectuală, despre care toţi cred că este naşterea din nou. Despre această convertire vorbeşte apostolul Pavel în Romani 7,14-24.

Când Babilonul cel mare va fi umplut măsura nelegiuirii lui, atunci trebuie să se ivească şi mişcarea îngerului al patrulea, prin care Dumnezeu are de gând să-i strângă pe credincioşii Săi din tot cuprinsul Babilonului cel mare, a lumii creştine, pe aceia care constituie majoritatea bisericii Sale sau a fecioarelor înţelepte. "Despre cetatea Babilon, la vremea când s-a scos în evidenţă în această profeţie, s-a spus: >Păcatele ei s-au îngrămădit, şi au ajuns până la cer; şi Dumnezeu şi-a adus aminte de nelegiuirea ei< (Apocalipsa 18,5). Ea a umplut măsura nelegiuirii ei şi distrugerea este gata să cadă peste ea. Dar Dumnezeu are încă un popor în Babilon şi, înainte de căderea judecăţilor Sale, aceşti credincioşi trebuie să fie chemaţi afară din ea, ca să nu ia parte la păcatele ei şi să nu >primească urgiile ei<. De aici mişcarea simbolizată printr-un înger coborând din cer, luminând pământul cu slava lui şi strigând cu un glas puternic, făcând cunoscute păcatele Babilonului. În legătură cu solia lui se aude chemarea: >Ieşiţi dintrânsa, poporul Meu<. Aceste înştiinţări, unite cu solia îngerului al treilea, constituie avertizarea finală, care va fi dată locuitorilor pământului." Tragedia veacurilor, cap. Ultima avertizare, par. 3.

Aş dori să fie bine întipărit în mintea cercetătorului serios şi profund al Scripturilor că profeţia referitoare la biserica laodiceană, din Sfintele Scripturi, este construită asemenea parabolei smochinului neroditor, în sensul că nu are un final definit, clar. În nici una dintre aceste profeţii nu se spune ce s-a făcut până la urmă cu smochinul sau cu biserica laodiceană. De ce astfel? Pentru că soarta unui popor, a unei naţiuni, sau a unei biserici depinde de răspunsul pe care-l dă soliei trimise de Cer acesteia. Destinul şi-l făureşte singur omul sau biserica, în funcţie de răspunsul pe care-l dă lui Dumnezeu. Chiar dacă Dumnezeu a avut răbdare cu naţiunea iudaică, până la urmă ea, ca smochin neroditor, şi-a făurit soarta singură prin respingerea definitivă a harului divin. Acelaşi final tragic îl vor avea laodiceenii care se sprijină pe nădejdea falsă că sunt ultima şi singura biserică adevărată.

Pentru că nu se spune explicit ce se întâmplă până la urmă cu Laodicea, laodiceanul trăieşte cu convingerea sigură că va încheia lucrarea lui Dumnezeu. Numai că Isus, din păcate, stă la uşă şi bate pentru cine aude. Şi, totuşi, Isus descoperă cine este acela care va intra în cer din generaţia laodiceană: acesta este biruitorul, biruitorul asupra păcatului şi asupra întunericului, acela în a cărui inimă sălăşluieşte Duhul Sfânt, acela care a primit şi a făcut viaţă din solia îngerului al treilea. Iar un asemenea biruitor nu are cum să fie în ruptul capului laodicean sau un smochin neroditor!!! "Celui ce va birui îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie." Apocalipsa 3,21. Hristos vorbeşte despre biruitori prin Evanghelia lui Hristos, nu despre laodiceeni lipsiţi de această Evanghelie!!

     "Nu este departe vremea când încercarea va veni pentru orice fiinţă. Păzirea sabatului fals ne va fi impusă. Lupta va fi între poruncile lui Dumnezeu şi poruncile oamenilor. Aceia care se supun pas cu pas cerinţelor lumii şi se conformează obiceiurilor ei se vor supune puterilor existente decât să se expună batjocurii, insultei, ameninţărilor cu închisoarea şi moartea. În vremea aceea aurul va fi despărţit de zgură. Evlavia cea adevărată va fi deosebită clar de cea aparentă şi superficială. Multe stele pe care le-am admirat pentru strălucirea lor se vor prăbuşi în întuneric. Aceia care şi-au asumat podoabele sanctuarului, dar care nu sunt îmbrăcaţi cu neprihănirea Domnului Hristos, se vor arăta atunci în ruşinea propriei lor goliciuni.
     Printre locuitorii pământului, răspândiţi pe tot pământul, sunt cei care nu şi-au plecat genunchiul lui Baal. Asemenea stelelor cerului, care se văd numai noaptea, aceşti credincioşi vor străluci atunci când întunericul acoperă pământul şi negură mare popoarele. În Africa cea păgână, în ţările catolice ale Europei şi Americii de Sud, în China, în Italia, în India, insulele mării în cele mai întunecate colţuri ale pământului, Dumnezeu are în rezervă o constelaţie a celor aleşi, care vor străluci în mijlocul întunericului, făcând cunoscut lămurit unei lumi decăzute puterea transformatoare a ascultării de Legea Sa. Chiar şi acum ei se arată în fiecare popor, în fiecare limbă şi în fiecare naţiune, şi în ceasul celei mai cumplite apostazii, când Satana depune efortul suprem de a face ca >toţi, mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi< (Apocalipsa 13,16), să primească, sub pedeapsa cu moartea, semnul de supunere pentru o zi falsă de odihnă, aceşti credincioşi >fără prihană şi curaţi, copii ai lui Dumnezeu fără vină< ... vor >străluci ca nişte lumini în lume< (Filipeni 2,15)." Profeţi şi regi, cap. În Duhul şi puterea lui Ilie, paragrafele al treilea şi al patrulea de la sfârşit.

Cernerea de la sfârşitul timpului de aţipire

Ţinând seama de modelele sau pildele biblice pe care Dumnezeu ni le-a oferit, spre învăţătura noastră, şi despre care am discutat deja, cu scopul de a pricepe natura stării laodiceene, atunci am face bine să căutăm să înţelegem ce se întâmplă în mediul laodicean cu puţin timp înaintea vestirii celei mai puternice solii care a fost dată lumii vreodată. Profeţia care vorbeşte clar despre ceea ce se întâmplă în mediul laodicean este enunţată de Isus în frumoasa pildă a celor zece fecioare. Matei 25,1-13. După cum am spus, această pildă zugrăveşte starea acelei biserici, adică acelui mediu (căci nu priveşte o singură grupare sau biserică) ai cărui membri sunt conştienţi şi ştiu că Isus a intrat la nuntă. Toată acţiunea se concentrează asupra unei nunţi, a Mirelui care a intrat în odaia de nuntă şi a unor fecioare care aşteaptă ieşirea sau venirea Lui. Or, singura solie care conţine acest adevăr se găseşte în mesajul extraordinar al îngerului al treilea, care descoperă lucrarea lui Isus în sfânta sfintelor din sanctuaul ceresc, fapt simbolizat prin "uşa deschisă" în Apocalipsa 3,7.8.

Ambele categorii de fecioare, înţelepte şi nechibzuite, ştiu ce face Mirele, întrucât dacă nu ar şti, atunci nu ar avea sens aşteptarea lor. Ele sunt protagonistele unei nunţi, fiind invitate la nunta Mirelui! Asta înseamnă că ele cunosc solia îngerului al treilea, cu deosebirea că o categorie, cele înţelepte, au ulei de rezervă, adică au experienţa reală a ungerii divine, a naşterii din nou şi a trăirii în neprihănire. Cum această solie este prezentă doar în mediul adventist, atunci este drept şi corect să spunem că perioada de aşteptare sau aţipirea fecioarelor se datorează laodiceanismului, căci tocmai aceasta este aţipirea în realitate.

     "În parabolă, toate cele zece fecioare au ieşit în întâmpinarea mirelui. Toate aveau lămpi şi vase pentru untdelemn. Pentru un timp nu s-a observat nici o deosebire între ele. Tot aşa este şi cu Biserica ce trăieşte chiar înaintea revenirii Domnului Hristos. Toţi cunosc Sfintele Scripturi. Toţi au auzit solii despre apropiata revenire a Domnului Hristos şi plini de încredere aşteaptă arătarea Lui. Dar cum s-a ilustrat în parabolă, tot aşa stau lucrurile şi acum. Intervine un timp de aşteptare, credinţa este pusă la probă şi atunci când se aude strigarea: >Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare<, mulţi nu sunt gata. Ei nu au untdelemn în vasele lor şi în lămpile lor. Ei sunt lipsiţi de Duhul Sfânt...
     În noaptea istoriei acestui pământ, cele zece fecioare aşteaptă. Toate mărturisesc a fi creştine. Toate au o chemare, un nume, o candelă şi toate susţin că sunt în slujba lui Dumnezeu. În speranţă toate aşteaptă apariţia Domnului Hristos. Dar cinci din ele nu sunt pregătite. Aceste cinci fecioare vor fi luate prin surprindere, şi îngrozite vor rămâne în afara sălii de ospăţ." Parabolele Domnului Hristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, par. 8, 13.

Starea laodiceană este dominanta caracterului şi spiritualităţii fecioarelor nechibzuite, care, după cum se va dovedi în timpul marii avertizări mondiale, vor fi majoritare în comparaţie cu fecioarele înţelepte. Ceea ce trebuie să înţelegem este faptul că Hristos a căutat să înfăţişeze condiţia spirituală a credincioşilor mediului adventist, căci despre el este vorba, prin parabola celor zece fecioare, care ne ajută să pricepem cum se manifestă laodiceanismul în cadrul acestui mediu. În plus, condiţia laodiceană este specifică doar acestui mediu adventist, nu are de-a face cu majoritatea creştinismului, chiar dacă pot fi găsite şi asemănări! Singurii care vorbesc despre Isus ca Mare Preot în sanctuarul ceresc şi aşteaptă venirea Lui pe norii cerului de mai bine de o sută de ani, singurii care deţin solia îngerului al treilea în formă scrisă în mărturiile Duhului Sfânt sunt doar creştinii adventişti, restul creştinilor sunt lipsiţi de aşa ceva.

Aceşti credincioşi sinceri, adventiştii, ştiu ce se petrece în cer, deoarece lor le-a fost pusă la dispoziţie uşa deschisă. Prin această uşă se intră doar prin credinţă. Aşadar, aceasta este categoria credincioşilor care este caracterizată de starea laodiceană, o stare din care lipsesc credinţa care lucrează prin iubire, simbolizată prin aurul curat, neprihănirea cea vie a lui Isus, înfăţişată prin hainele albe şi, în sfârşit, prezenţa Duhului Sfânt, fără de care nu poate exista discernământ spiritual, simbolizat foarte bine prin alifia sau doctoria pentru ochi. "Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţat prin foc, ca să te îmbogăţeşti; şi haine albe, ca să te îmbraci cu ele şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale; şi doctorie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii şi să vezi." Apocalipsa 3,18. Reţinem, ca un lucru extrem de important, că laodiceanismul, ca şi fariseismul, nu se bucură de realitatea practică a neprihănirii lui Hristos în voi, nădejdea slavei, ceea ce înseamnă că duce lipsă chiar de Evanghelia lui Hristos ca putere creatoare şi sfinţitoare. Simpla teorie a adevărului sau a soliei îngerului al treilea nu înseamnă totodată prezenţa şi manifestarea Evangheliei în inimile credincioşilor!!

Deci, zona unde se manifestă laodiceanismul este zona adventistă cu tot ce cuprinde, fără deosebire. Dar, Inspiraţia divină ne descoperă şi cealaltă parte sau arie a majorităţii creştinismului, pe care o numeşte Babilon! Sub această denumire intră toate bisericile care au respins, fiecare la timpul lor, invitaţia lui Dumnezeu la reformare, la schimbare după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Vorbim aici despre iudei, catolici şi despre protestanţi. Protestanţii au îngroşat rândurile Babilonului spiritual prin faptul că au respins cele trei solii îngereşti vestite la jumătatea sec. al XIX-lea. Solia celui de al doilea înger ar trebui să fie edificatoare şi îndestulătoare în acest sens. "Apoi a urmat un alt înger, al doilea, şi a zis: >A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei!<" Apocalipsa 14,8.

Întunericul spiritual, unde Evanghelia lui Hristos este ceva cu totul străin, nu poate fi niciodată risipit şi biruit fără armura neprihănirii lui Hristos. Problema cea gravă a Babilonului spiritual este aceea că Satana este stăpânul şi domnul ei, fiindcă ţine în stăpânirea sa toată biserica creştină, pe toţi aceia care sunt orbi spiritual, inclusiv fecioarele nechibzuite din mediul adventist! Cuvintele următoare nu mai au nevoie de nici un comentariu. Sunt rostite de Dumnezeu, iar ele zugrăvesc chiar starea din interiorul Babilonului. "Nimic care este mai puţin decât toată armura neprihănirii nu-l poate face pe om în stare să biruie puterile întunericului şi să-şi menţină victoria asupra lor. Satana a luat în stăpânire totală bisericile ca întreg. Se iau în discuţie zicalele şi faptele oamenilor în locul adevărurilor pătrunzătoare ale Cuvântului lui Dumnezeu. Spiritul lumii şi prietenia ei sunt în vrăjmăşie cu Dumnezeu. Când adevărul, în simplitatea şi puterea lui, aşa cum este el în Isus, este adus pentru a lupta împotriva spiritului lumii, dintr-o dată spiritul de prigoană se trezeşte. Foarte mulţi, care mărturisesc că sunt creştini nu L-au cunoscut pe Dumnezeu. Inima firească nu a fost schimbată şi mintea nerenăscută rămâne în vrăjmăşie cu Dumnezeu. Aceştia sunt slujitorii credincioşi ai lui Satana, chiar dacă şi-au dat un alt nume." Scrieri timpurii, cap. Păcatele Babilonului, par. 2.

Babilonul spiritual va ajunge cel mare în perioada cea mai întunecată din istoria umanităţii, egalată poate cumva doar de răzvrătirea antediluvienilor. Din 1844 şi până astăzi decadenţa de natură morală şi spirituală aproape că fac din acest Babilon, Babilonul cel mare. Se poate spune că a ajuns deja un locaş al demonilor şi al oricărui duh necurat. Poate părea ciudat ce scriu, dar Scripturile nu greşesc când caracterizează majoritatea creştinismului în felul acesta şi îi mai dă şi numele de Babilon! Mare atenţie, prin Babilon trebuie înţeles un sistem religios, o stare de spirit care a modelat gândirea religioasă timp de milenii şi care captează mintea şi sufletul credincioşilor, ce pot fi sinceri şi pot avea scopuri şi năzuinţe la fel de sincere. Puterea acestui sistem religios este puterea lui Satana, care ţine în orbire minţile celor credincioşi. El lucrează doar prin taina fărădelegii, aceeaşi taină care i-a ţinut captivi pe iudeii necredincioşi, care, în cele din urmă, l-au răstignit pe Isus, aceeaşi taină care a lucrat la căderea bisericii apostolice şi aceeaşi taină care a condus bisericile protestante să refuze Evanghelia cea veşnică, prezentată sub forma celor trei solii îngereşti descrise în Apocalipsa 14!!

Solia îngerului al doilea va fi reluată cu o forţă irezistibilă de către toate fecioarele înţelepte, iar slava acestei solii, chiar neprihănirea şi iubirea lui Dumnezeu, va lumina întregul pământ. Această solie va fi vestită ca parte a soliei prezentate de îngerul din Apocalipsa 18. Acest mesaj plin de puterea Duhului Sfânt va fi vestit Babilonului cel mare, fiindcă aici se află majoritatea bisericii lui Hristos, toţi aceia care vor lua locul fecioarelor nechibzuite ce nu au făcut din Isus neprihănirea lor!! Iată cum vede Cerul ceea ce se întâmplă în interiorul Babilonului, sau a creştinismului apostaziat şi plin de întuneric:

     "Am văzut că, de când Isus a părăsit Locul Sfânt din Sanctuarul ceresc şi a trecut dincolo de cea de-a doua despărţitură, bisericile s-au umplut cu orice pasăre necurată şi urâtă. Am văzut multă nelegiuire şi răutate în biserici; cu toate acestea, membrii lor mărturiseau că sunt creştini. Mărturisirea, rugăciunile şi cererile lor fierbinţi sunt o urâciune înaintea lui Dumnezeu. Îngerul a spus: >Dumnezeu nu găseşte un miros plăcut în adunările lor. Egoismul, impostura şi înşelăciunea sunt practicate de ei fără mustrări de conştiinţă. Şi peste toate aceste trăsături rele, ei aruncă mantia religiei<. Mi-a fost arătată mândria bisericilor cu numele. Dumnezeu nu se află în gândurile lor; minţile lor fireşti se ocupă de propriile lor persoane; îşi împodobesc bietele trupuri muritoare şi apoi privesc asupra lor cu satisfacţie şi plăcere. Isus şi îngerii privesc la ei cu mânie. Îngerul a spus: >Păcatele şi mândria lor au ajuns la cer. Partea lor este pregătită. Dreptatea şi judecata au dormit îndelung, dar se vor trezi curând. A Mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti, spune Domnul<. Ameninţările înfricoşătoare ale celui de-al treilea înger se vor împlini şi toţi cei răi vor bea din mânia lui Dumnezeu. O mulţime de îngeri răi se răspândesc pe tot pământul şi umplu bisericile. Aceşti agenţi ai lui Satana privesc cu satisfacţie la organizaţiile religioase, căci mantia religiozităţii acoperă cele mai mari nelegiuiri şi crime." Scrieri timpurii, cap. Păcatele Babilonului, par. 3.

Oricine îşi poate da seama repede că cele descrise în paragraful de mai sus prezintă obiectiv şi corect starea de lucruri prezentă în bisericile creştine, o reflectare de altminteri a profeţiilor biblice referitoare la Babilonul cel mare.

Aşadar, Biblia ne prezintă două tablouri ale creştinismului, un tablou al majorităţii creştinilor care alcătuiesc Babilonul cel mare, iar o altă parte, mică în comparaţie cu numărul imens al celor ce nu ştiu că alcătuiesc Babilonul spiritual, laodiceenii, acei creştini aşteptători caracterizaţi de somnolenţa sau aţipirea de dinaintea venirii Mântuitorului. Această adormire este urmarea lipsei puterii Evangheliei pentru fecioarele nechibzuite, şi a lipsei de zel pentru fecioarele înţelepte. Interesul meu se va concentra acum doar asupra fecioarelor înţelepte, pentru a încerca să înţelegem ce se petrece în rândul lor, chiar înainte de declanşarea marii avertizări mondiale, sub binecuvantata revărsare a Duhului Sfânt, numită şi ploaia târzie. Ele sunt descrise ca fiind aţipite în parabola cu care am deschis acest episod. Această aţipire, însă, nu înseamnă lipsa Evangheliei pentru ele, ci doar lipsa de zel, deşi fecioarele înţelepte cercetează Scripturile pentru o lumină mai clară în vederea pregătirii cum se cuvine pentru întâmpinarea Mirelui. Ele înţeleg preţioasa solie a neprihănirii, prin care un om născut din nou poate trăi o viaţă de biruinţă asupra păcatului mărturisit, asemenea lui Isus. Lumina acestei solii preţioase este cuprinsă în sfatul Martorului credincios, Isus Hristos.

Fiecare fecioară înţeleaptă beneficiază de harul prezenţei Duhului Sfânt, de neprihănirea lui Isus în suflet şi de credinţa care lucrează prin iubire. Din ziua când solia neprihănirii a fost respinsă, în toamna anului 1888, Isus a găsit permanent, de la o generaţie la alta, credincioşi care au făcut din mesajul Său adresat bisericii laodiceene cel mai scump lucru pentru viaţa lor. Fiindcă timpul împlinirii profeţiilor din Apocalipsa 13, 14 şi 17 bate la uşă, atunci şi atmosfera din mijlocul acestor credincioşi nemaipomeniţi trebuie să fie în ton cu evenimentele ce urmează să aibă loc şi mai ales cu solia marii strigări la nivel mondial. De aceea, ei se roagă foarte serios lui Dumnezeu din cauza nelegiuirilor care abundă peste tot în lume şi mai cu seamă chiar în biserici.

În timpul de aţipire, spre finalul lui, înainte de lansarea marii avertizări mondiale, are loc în mijlocul mediului laodicean fenomenul trezirii şi al cernerii sau zguduirii. Este evenimentul care precede marea avertizare mondială, aşa cum este zugrăvită în paginile Sfintelor Scripturi în Apocalipsa 18,1-5! Întreaga biserică laodiceană, întregul mediu adventist va fi zguduit prin efectul pe care îl va avea solia Martorului credincios şi adevărat asupra tuturor. Această solie este solia Martorului credincios adusă sub forma strigătului de la miezul nopţii, ce are menirea de a trezi ambele categorii de fecioare!!! "Fiindcă mirele zăbovea, au aţipit toate şi au adormit. La miezul nopţii, s-a auzit o strigare: >Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!< Atunci toate fecioarele acelea s-au sculat şi şi-au pregătit candelele." Matei 25,5-7. Evenimentul trezirii descris în aceste texte are loc doar în biserica laodiceană, întregul mediu adventist, fiindcă parabola celor zece fecioare se aplică şi are de-a face doar cu laodiceenii, cu biserica ce pretinde că îl aşteaptă pe Isus.

În Apocalipsa 18, însă, Dumnezeu ne înfăţişează ceea ce va avea loc după trezirea fecioarelor prin strigătul de la miezul nopţii, care devine o mare avertizare mondială, întrucât mesajul îngerului al patrulea vizează Babilonul cel mare, nu biserica laodiceană!! Această mare avertizare este oferită lumii abia după ce mai întâi are loc trezirea ambelor categorii de fecioare, care provoacă totodată şi o cernere serioasă! Prin urmare, după cum Scripturile ne lămuresc în astă privinţă, pilda celor zece fecioare scoate în evidenţă fenomenul trezirii, care aduce cu sine cernerea, după care fecioarele înţelepte umplute cu Duhul Sfânt ies şi vestesc Babilonului cel marea cea mai puternică solie de avertizare şi chiar de mustrare a păcatelor acumulate din 1844 încoace.

În perioada laodiceană, perioada de aţipire, ambele categorii de fecioare sunt aţipite. Dar, ele trebuie trezite. Strigătul de la miezul nopţii, în toiul celui mai negru întuneric spiritual, o caracteristică a generaţiei din urmă, va fi adus pentru laodiceeni prin solia Martorului credincios şi adevărat. Această solie este oferită cu mare putere chiar la finele timpului de aţipire, când are loc trezirea! Vestirea acestei solii în mijlocul bisericii laodiceene nu reprezintă a treia chemare la nuntă pentru invitaţi, fiindcă noi deja am învăţat că Dumnezeu oferă bisericii care apostaziază, dar numai în contextul desfăşurării nunţii, nu în alte condiţii, doar două chemări, nu trei. Biserica adventistă a beneficiat de aceste două chemări în 1888-1893 şi 1950-1962. Ea nu mai poate fi niciodată, ca biserică organizată, mişcarea prin care Dumnezeu va încheia lucrarea. Prin urmare, solia Martorului Credincios adresată bisericii laodiceene, întregului mediu adventist, nu este o chemare la nuntă, ci un strigăt de trezire a copiilor Săi adevăraţi, fecioarele înţelepte, chiar dacă se trezesc şi cele nechibzuite, datorită manifestării Duhului Sfânt cu mare putere!

Este practic semnalul prin care trebuie să aibă loc trezirea care conduce la o cernere în rândul laodiceenilor. Pilda celor zece fecioare este foarte edificatoare, deşi nu singura, în acest sens. Aici ni se spune că toate fecioarele s-au trezit, şi-au pregătit candelele, numai că fecioarele nechibzuite îşi dau seama de lipsa lor de untdelemn de rezervă. Nu au aşa ceva. Manifestarea Duhului Sfânt, venit cu putere peste fecioarele înţelepte, le conştientizează de lipsa lor. Iar profeţia ne spune mai departe: "Cele nechibzuite au zis celor înţelepte: >Daţi-ne din untdelemnul vostru, căci ni se sting candelele<. Cele înţelepte le-au răspuns: >Nu; ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă nici vouă; ci mai bine duceţi-vă la cei ce vând untdelemn şi cumpăraţi-vă<. Pe când se duceau ele să cumpere untdelemn, a venit mirele: cele ce erau gata au intrat cu el în odaia de nuntă şi s-a încuiat uşa." Matei 25,8-10. Aici este descrisă o cernere de durată, în care este inclusă şi cernerea din timpul trezirii fecioarelor!

În această parabolă profetică, însă, nu ni se spune nimic despre împotrivirea, la începutul trezirii, a unei părţi dintre fecioarele nechibzuite. Dar, sunt alte profeţii care vorbesc despre acest aspect. Cea mai evidentă şi cunoscută este profeţia din Apocalipsa 3,14-17, cu privire la declaraţia pe care o face fecioara nechibzuită despre sine, atunci când i se prezintă solia mustrătoare rostită chiar de Isus: "Sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic". Apocalipsa 3,17. Mustrarea lui Isus din cuvintele următoare: "Ştiu faptele tale: că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot am să te vărs din gura Mea", Apocalipsa 3,15.16, poate fi înţeleasă mai clar prin alte cuvinte profetice cercetătoare: "Apropiaţi-vă de Dumnezeu, şi El se va apropia de voi. Curăţaţi-vă mâinile, păcătoşilor; curăţaţi-vă inima, oameni cu inima împărţită! Simţiţi-vă ticăloşia; tânguiţi-vă şi plângeţi! Râsul vostru să se prefacă în tânguire şi bucuria voastră în întristare: smeriţi-vă înaintea Domnului, şi El vă va înălţa". Iacov 4,8-10. "Veniţi-vă în fire şi cercetaţi-vă, neam fără ruşine, până nu se împlineşte hotărârea - ca pleava trece vremea - până nu vine peste voi mânia aprinsă a Domnului, până nu vine peste voi ziua mâniei Domnului! Căutaţi pe Domnul, toţi cei smeriţi din ţară, care împliniţi poruncile Lui! Căutaţi dreptatea, căutaţi smerenia! Poate că veţi fi cruţaţi în ziua mâniei Domnului." Ţefania 2,1-3.

Toate aceste cuvinte profetice sunt cuprinse în solia Martorului credincios adresată laodiceenilor, la sfârşitul timpului de aţipire, când se produce trezirea şi totodată o cernere, din cauza împotrivirii multor fecioare nechibzuite. Sfârşitul timpului de aţipire este premergător revărsării ploii târzii şi a marii avertizări mondiale. În acea vreme, la nivel de stat şi de biserică se află în discuţie legea duminicală. Doar în acest context se produce trezirea, cernerea şi apoi vestirea Evangheliei veşnice. Mai există, însă, o profeţie care vine în sprijinul celor scrise până acum. Se găseşte în mărturiile Duhului Sfânt, iar această viziune profetică ar trebui să fie cunoscută până la însuşire de către orice credincios înţelept, chiar dacă trăim în perioada laodiceană. Profetului i-a fost dat să vadă ce anume va provoca cernerea şi cum se va evidenţia adevărata biserică a marii strigări, care are parte din belşug de cea mai mare binecuvântare posibilă: revărsarea Duhului Sfânt!

     "La data de 20 noiembrie 1857, mi-a fost arătat poporul lui Dumnezeu şi i-am văzut pe credincioşi fiind zguduiţi puternic." Mărturii, vol. 1, cap. Cernerea, par. 1.

Această zguduire are loc datorită soliei aduse de acei credincioşi, care au sorbit zilnic din harul Duhului Sfânt şi care, asemenea lui Ioan Botezătorul, vestesc o solie de cea mai adâncă solemnitate ce produce efectiv trezirea în biserica laodiceană sau în mediul adventist!!! Toate îşi au timpul lor, şi totul se petrece doar sub auspiciile şi binecuvântarea Duhului Sfânt. Nu va fi un atac plin de patimă împotriva conducerii sau a pastorilor, ci va fi o solie plină de lumină, care pur şi simplu înalţă standardul faţă de ceea ce au ştiut laodiceenii ani în şir, o solie cutremurătoare prin care se pun în contrast "bogăţia" laodiceanului şi neprihănirea cea vie a lui Isus Hristos!! Va fi totodată o mustrare cruntă la adresa lipsei laodiceenilor, căci Evanghelia, aşa cum le va fi prezentată, este ceva care va provoca şi trezirea, şi cernerea totodată. "Am cerut să cunosc însemnătatea zguduirii pe care am văzut-o şi mi-a fost arătat că aceasta avea să fie provocată de mărturia dreaptă adusă de sfatul Martorului Credincios către Laodicea. Aceasta va avea efect asupra inimii primitorului şi îl va conduce să înalţe standardul şi să prezinte drept adevărul. Unii nu vor suporta această mărturie directă. Ei se vor ridica împotriva ei, şi acest lucru va provoca o cernere în cadrul poporului lui Dumnezeu." Mărturii, vol. 1, cap. Cernerea, par. 4.

Sunt mulţi care au tras concluzia că această profeţie s-ar fi împlinit în 1888, când mesajul neprihănirii vii transmis de Dumnezeu prin Jones şi Waggoner a fost respins. (Alţii cred că acest lucru s-a întâmplat în perioada anilor 1950, când a avut loc mişcarea de trezire religioasă iniţiată de fraţii Brinsmead). Dar, trebuie să avem un ochi ager şi să observăm că, deşi, poate avea o aplicaţie parţială, ea totuşi nu-şi găseşte împlinirea în acel timp. Singura împlinire este legată de împotrivirea conducerii bisericii faţă de acel mesaj. Dar, asta nu înseamnă că deja ar fi avut loc şi cernerea, căci dacă ar fi fost aşa, atunci lucrarea lui Dumnezeu s-ar fi încheiat demult prin marea strigare. Mesajul prezentat de acei doi tineri era într-adevăr solia Martorului credincios pentru Laodicea, dar nu a provocat nici o cernere, biserica rămânând mai departe ca o organizaţie ce a ţinut cu tărie la vechile argumente legate de lege şi de doctrine! Adevărul acela a fost îngropat multe zeci de ani, până în 1950, când a fost respins definitiv şi pentru totdeauna, pe când această viziune profetică ne spune limpede că solia lui Hristos provoacă o trezire şi o cernere, după care urmează revărsarea ploii târzii chiar peste grupul fecioarelor înţelepte. "Ei se vor ridica împotriva ei, şi acest lucru va provoca o cernere în cadrul poporului lui Dumnezeu." (A se citi cu multă rugăciune acest capitol extraordinar din Mărturii).

Viziunea profetică descrisă în cartea mai sus menţionată, descrierea ei aproape identică se găseşte şi în Scrieri timpurii, capitol intitulat la fel, ne înfăţişează două categorii de credincioşi. O grupă de credincioşi care "cu credinţă puternică şi cu strigăte teribile, se rugau lui Dumnezeu" şi ale căror feţe "li se luminau de semnul aprobării lui Dumnezeu", şi bineînţeles grupa celor ce "nu se rugau şi nu se găseau în această stare de agonie", întrucât "păreau indiferenţi şi nepăsători" şi "nu se împotriveau întunericului din jurul lor". Mărturii, vol. 1, cap. Cernerea, par. 1, 3. Îngerii lui Dumnezeu îşi concentrează tot interesul asupra primei grupe, pentru că cei din a doua se împotrivesc soliei lui Hristos şi rămân în întunericul împrăştiat de îngerii răi. Aceştia sunt cei care sunt cernuţi, îndepărtaţi, acele fecioare nechibzuite care adoptă atitudinea înfiorătoare de împotrivire.

Fecioarele înţelepte îşi probează viaţa cu solia pe care o aud din gura acelora care sunt pregătiţi ca şi Ioan Botezătorul s-o ofere chiar la timpul potrivit. Aceşti credincioşi nu vin din alte biserici ale Babilonului, căci ei nu ştiu nimic în privinţa aceasta, ci sunt acele fecioare înţelepte (leviţii spirituali) care au crescut în har şi cunoştinţă zi de zi în solia îngerului al treilea!!! Ei nu fac propria lor lucrare şi nu aleg timpul când să rostească solia mustrătoare către Laodicea, ci această lucrare are loc doar prin înţelepciunea Duhului Sfânt. "Toţi cei ce îl aşteaptă pe Mirele ceresc sunt reprezentaţi în parabolă ca fiind aţipiţi, deoarece Domnul lor întârzie să vină; însă, cei înţelepţi sunt treziţi de solia venirii Lui şi răspund mesajului, fiindcă discernământul lor spiritual nu a dispărut, iar ei strâng rândurile. Pentru că ei s-au ţinut strâns de harul lui Hristos, experienţa lor religioasă a devenit viguroasă şi bogată, iar afecţiunile lor s-au îndreptat asupra lucrurilor de sus. Ei au înţeles unde se află sursa puterii lor şi au apreciat iubirea pe care Dumnezeu le-a purtat-o. Ei şi-au deschis inimile ca să primească Duhul Sfânt, care a făcut ca iubirea lui Dumnezeu să inunde inimile lor." The S.D.A Bible Commentary, vol. 5, pag. 1099.

Pentru că solia este primită cu toată inima de fecioarele înţelepte, aceasta duce mai departe lucrarea de curăţire a inimii şi la o umplere tot mai mare cu Duhul Sfânt, care se va manifesta cu putere prin caracterul, lucrarea şi vocea lor, prin solia care acum va avea drept ţintă Babilonul cel mare, după trezirea fecioarelor. Este timpul pentru împlinirea profeţiei din Apocalipsa 18,1-5. Fecioarele înţelepte ajung în armonie desăvârşită, fiind îmbrăcate în armura neprihănirii, singura care ţine piept îngerilor întunericului. Cu toate acestea numărul lor se micşorează. Însă, alţii le vor lua locul.

     "Îngerul a spus: >Ascultă!< Curând am auzit o voce care semăna cu o muzică a mai multor instrumente, toate în acorduri perfecte, dulci şi armonioase. Aceasta întrecea orice muzică pe care am auzit-o vreodată. Părea a fi atât de plină de har, îndurare şi bucurie înălţătoare, sfântă. M-am înfiorat în toată fiinţa mea. Îngerul mi-a spus: >Priveşte!< Atenţia mi-a fost îndreptată atunci spre mulţimea pe care o văzusem, care a fost zguduită cu putere. I-am văzut pe aceia care mai înainte plângeau şi se rugau, agonizând. Grupul de îngeri păzitori din jurul lor s-a dublat şi ei erau îmbrăcaţi în armură din cap până-n picioare. Se deplasau în ordine desăvârşită, hotărâţi, ca o companie de soldaţi. Feţele lor arătau că trecuseră printr-o luptă cumplită, printr-o agonie. Cu toate acestea, chipurile lor, deşi marcate de chinul lăuntric teribil, străluceau acum de lumina şi slava cerului. Ei obţinuseră victoria, şi aceasta a dat naştere în inimile lor la o mulţumire profundă şi o bucurie sfântă, sacră.
     Numărul acestui grup s-a micşorat. Unii au fost cernuţi şi lăsaţi pe cale." Mărturii, vol. 1, cap. Cernerea, par. 6, 7.

Cei cernuţi şi lăsaţi pe cale sunt fecioare nechibzuite. Ar trebui să se observe că Dumnezeu îi are în atenţie, atunci când îi prezintă profetului viziunea, pe aceia care mai înainte au agonizat în rugăciune, ca urmare a primirii şi vestirii soliei Martorului credincios în biserica laodiceană. Este una şi aceeaşi grupă. Dar, care este apogeul acestei cerneri, din cadrul evenimentelor ce au loc în timpul trezirii fecioarelor? Acesta este primirea ploii târzii de către fecioarele înţelepte. Datorită acestui fapt ajung pline de lumină, de putere şi de dragostea lui Dumnezeu, ceea ce le face să fie gata să vestească întregii lumi adevărul în legătură cu mişcările, lucrarea şi păcatele Babilonului cel mare!!!

     "I-am auzit pe cei care erau îmbrăcaţi cu armura rostind adevărul cu mare putere. Acesta a avut efect. I-am văzut pe cei ce fuseseră legaţi; unele soţii fuseseră ţinute de soţii lor, iar unii copii de către părinţii lor. Cel sincer, care a fost reţinut sau împiedicat să primească adevărul, acum l-a apucat cu nerăbdare. Teama de rude s-a spulberat. Pentru ei conta numai adevărul. Acesta le era mai scump şi mai preţios decât viaţa. Ei fuseseră flămânzi şi însetaţi după adevăr. Am întrebat ce a produs această schimbare. Un înger a răspuns: >Ploaia târzie, înviorarea de la faţa Domnului şi strigătul cel tare al celui de-al treilea înger<." Mărturii, vol. 1, cap. Cernerea, par. 9.

Din acest moment al vestirii soliei Martorului credincios către Babilonul cel mare şi până aproape de încheierea timpului de har, fecioarelor înţelepte li se alătură majoritatea bisericii lui Dumnezeu din Babilon!!! Ultima mare încercare prin care va trece această biserică va fi înspăimântătorul decret al morţii, care introduce judecata de cercetare a caracterului acestor fecioare ilustre. Se formează astfel biserica celor 144.000, care va încheia în triumf total lucrarea lui Dumnezeu pe pământ!

Ceea ce trebuie reţinut este că, înainte de marea avertizare mondială, fecioarele trebuie trezite, tot aşa cum Ioan Botezătorul a trezit un nou interes în biserica iudaică, ea aflându-se într-o stare de apostazie, prin prezentarea Evangheliei pocăinţei. Prezentarea Evangheliei către lumea păgână nu putea avea loc fără ca mai întâi să vină Ioan. Tot astfel, prezentarea Evangheliei către Babilonul cel mare, nu va avea loc decât după lucrarea de trezire a fecioarelor înţelepte, lucrare care va provoca o cernere, aşa cum s-a întâmplat în biserica iudaică, cernere care avea să conducă la formarea bisericii apostolice. Aşadar, este de aşteptat ca lucrarea de trezire a fecioarelor să aibă loc la timpul hotărât, fiindcă dacă aceste fecioare înţelepte nu sunt trezite la datoria lor, pe care chiar timpul o cere, atunci cum şi cine va oferi marea strigare lumii? În biserica laodiceană va avea loc în mod cert acest eveniment măreţ. Trezirea fecioarelor nu are scopul de a fi a treia chemare la nuntă, ci de a trezi toate fecioarele înţelepte la aprofundarea unei lumini mai măreţe, pentru a fi vestită lumii. Cernerea, de altminteri, va pune în evidenţă doar o mică grupă, ce va constitui adevărata biserică la care se vor alipi toţi copiii credincioşi ai lui Dumnezeu din Babilonul cel mare. Mişcarea îngerului al patrulea se va forma doar după ce au loc trezirea şi cernerea. Dumnezeu va avea grijă de împlinirea acestei profeţii minunate.

"Nimeni nu pune vin nou în burdufuri vechi"

Vindecarea omului bântuit de demoni, de fapt stăpânit de Satana, este ilustraţia cea mai vie cu privire la două lucruri de maximă importanţă pe care acest tablou ni-l oferă. În primul rând, starea acestui om năpăstuit era o imagine vie a condiţiei spirituale a iudeilor necredincioşi, a orbirii lor crase, din cauza căreia ajunseseră lipsiţi de discernământ spiritual; iar în al doilea rând, vindecarea lui descoperă ce putea face Mântuitorul pentru întreaga naţie iudaică! El era Învierea şi Viaţa; venise cu oferta harului divin chiar în mijlocul acestui popor orb. Ei ajunseseră orbi din cauza interpretărilor greşite pe care cărturarii iudei le dăduseră Cuvântului lui Dumnezeu de-a lungul timpului, până când acestea deveniseră învăţătura şi tradiţia din timpul lui Isus. Ei aveau doar o formă a religiei, o învăţătură omenească, deşi religia lor se considera că vine de la Dumnezeu, prin Moise, fiindcă apelau tot timpul la autoritatea lui Moise!

Foarte greu i-a fost lui Isus să străpungă acest întuneric spiritual în care Satana îi ţinea legaţi. Toate vindecările săvârşite de Isus aveau menirea de a arăta că El a venit să ofere harul mântuitor tuturor celor ce voiesc să intre în împărăţia harului prin poarta cea strâmtă. Dar, pentru acest fapt se cerea sacrificiu, o moarte de natură spirituală pentru a intra în viaţă, adevărata viaţă care se coboară de sus de la Tatăl luminii!! De fapt, starea tuturor bolnavilor vindecaţi şi chiar a morţilor înviaţi de către Isus descoperă în realitate îngrozitoarea stare spirituală a naţiunii iudaice! Ei erau morţi în păcatele lor. Problema cea mai gravă cu care se întâlnise Isus era orbirea fariseică, încăpăţânarea vehementă de a încerca măcar să pună la probă ceea ce rostea Mântuitorul. Evreii nu s-au gândit niciodată şi nici măcar nu au vrut să accepte că au nevoie de un Mântuitor şi de o experienţă cu totul nouă în viaţa lor religioasă!! Nu au putut să accepte că ei nu au adevărul, că nu îl înţeleg şi că semnificaţia pe care interpretările lor au dat-o Vechiului Testament era departe de spiritul Scripturilor respective.

Iudeii religioşi, poporul în general, fuseseră învăţaţi timp de sute de ani cum să creadă în Scripturi, ce linie de gândire să adopte, până acolo încât au ajuns dependenţi, strâns legaţi de mintea cărturarilor. Adevărul, aşa cum îl înţelegeau ei şi îl transmiteau copiilor, generaţie după generaţie, nu putea fi altul şi nu putea suna altfel decât aşa cum îl învăţaseră ei. Orice altceva care trecea peste această învăţătură era considerat anatema. Gândiţi-vă numai în ce situaţie se afla Isus, care trebuia să ofere lumina adevărată şi interpretarea corectă a Scripturilor unui popor înşelat şi orb!!! A face un orb să vadă lumina soarelui era ceva firesc şi uşor pentru Isus, dar, a încerca să deschidă ochii orbi ai naţiunii ca să înţeleagă lucrurile spirituale, adevărul rostit de El precum şi misiunea Sa, era aproape o imposibilitate până şi pentru Maiestatea cerului!

Acest soi de orbire imposibil de îndepărtat survine totdeauna pe fondul pierderii prezenţei Duhului Sfânt şi a urmărilor acesteia. Când o biserică ajunge posesoarea adevărurilor inestimabile ale Evangheliei, aşa cum s-a întâmplat cu poporul iudeu, şi mai beneficiază şi de prezenţa Duhului Sfânt, atunci este de aşteptat ca ea să descopere cât mai fidel caracterul lui Dumnezeu. Pentru un timp merge acest lucru, dar apoi intervin interesele omeneşti, care câştigă tot mai mult teren şi acaparează toate energiile credincioşilor. Omul devine centrul atenţiei şi începe să conducă. În acest fel, Duhul Sfânt îşi face simţită tot mai puţin prezenţa, în pofida tuturor avertizărilor profeţilor. Apoi, se conturează, se dezvoltă şi se împământeneşte foarte bine doctrina sau învăţătura bisericii, care acum o defineşte, deoarece când Duhul Sfânt se îndepărtează, oamenii, prin refuzul de a lua în seamă avertizările lui Dumnezeu, pierd adevăratul înţeles al Evangheliei şi puterea adevărului, iar învăţătura falsă îşi primeşte locul în minţile lipsite de ajutorul Duhului Sfânt!!! Aşa apare interpretarea omenească, tocmai pe fondul acesta. Doctrina astfel stabilită poate fi chiar şi biblică, dar fără puterea adevărului care transformă este totuna cu nimic. Acest simţământ, că doctrina este biblică, creează aparenţa că Dumnezeu este prezent în biserică.

Acum, în acest stadiu, începe să se manifeste orbirea la scară mare, la nivel de biserică organizată. Să fie clar pentru toţi cititorii: doctrina biblică este o binecuvântare, dar nu este de folos din punct de vedere spiritual fără prezenţa vie a Autorului adevărului, Duhul Sfânt!!! Orbirea fariseică şi cea laodiceană, fiindcă sunt unul şi acelaşi lucru, manifestată în epoci diferite sub altă denumire, este adânc ancorată într-o doctrină care poate fi întocmai învăţătura Bibliei, dar nu beneficiază de lumina Aceluia care oferă şi menţine viu discernământul spiritual, capacitatea de a înţelege corect, de a asimila adevărul şi neprihănirea şi de a fi umplut cu puterea Duhului Sfânt. Când un adevăr al Evangheliei este descoperit şi acceptat de o minte plină de Duhul Sfânt, atunci acel adevăr devine viaţă pentru suflet, hrană vie spirituală, întrucât o astfel de hrană este chiar viaţa veşnică în acţiune!!

Prin contrast, însă, orbirea fariseică îşi găseşte sălaşul într-o minte doar convertită intelectual, care poate înţelege toate adevărurile descoperite ale Bibliei. Toate aceste adevăruri descoperite ale Bibliei, bunăoară Sabatul ca a şaptea zi a săptămânii, pot fi înţelese ca atare de către laodiceanul orb, dar, fără prezenţa şi iluminarea Duhului Sfânt, care le întipăreşte în inimă, ele sunt doar o teorie goală. Ceea ce sporeşte intensitatea acestui întuneric este simţământul că ştii nişte adevăruri biblice pe care le numeşti Evanghelia. Numai că Evanghelia este, potrivit Cuvântului lui Dumnezeu, nu un sistem de doctrine, ci chiar puterea creatoare a lui Dumnezeu care transformă omul din temelii!!! Mai mult decât atât, în ea este descoperită toată neprihănirea lui Dumnezeu, pe care o dă Dumnezeu doar celui ce crede, adică aceluia care are o credinţă plină de încredere că ceea ce Dumnezeu zice, exact aceea face!! "Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Hristos; fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a iudeului, apoi a grecului; deoarece în ea este descoperită o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă şi care duce la credinţă, după cum este scris: >Cel neprihănit va trăi prin credinţă<." Romani 1,16.17.

     "Fără Duhul lui Dumnezeu, numai cunoaşterea Cuvântului Său nu este de nici un folos. Teoria adevărului, neînsoţită însă de Duhul Sfânt, nu poate reînviora sufletul şi nici sfinţi inima. Cineva poate cunoaşte foarte bine poruncile şi făgăduinţele Bibliei, dar dacă Duhul lui Dumnezeu nu întipăreşte adevărul în inima, caracterul nu va fi transformat. Fără iluminarea Duhului Sfânt, oamenii nu vor fi în stare să distingă adevărul de rătăcire, şi vor cădea sub ispitele iscusite ale lui Satana." Parabolele Domnului Hristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, par. 9.

Aşadar, când o biserică pierde prezenţa Duhului Sfânt, o dată cu aceasta pierde şi iluminarea care oferă adevărata înţelegere a Evangheliei! Ea poată să rămână şi chiar rămâne cu toată teoria adevărului. Numai că teoria însuşită a adevărului generaţie de generaţie, fără iluminarea Duhului Sfânt, stă la baza întunecimii spirituale şi a orbirii fariseice!

Fariseii cunoşteau toată teoria Vechiului Testament, însă fără iluminarea Duhului Sfânt ajunseseră orbi înţepeniţi într-un sistem de doctrine nimicitoare! Adevărul trebuie întipărit în suflet prin Duhul Sfânt, astfel încât să devină viaţă şi putere care energizează întreaga fiinţă a primitorului!!! Orbirea fariseică nu vede şi nu înţelege acest aspect al problemei şi, de aceea, se sprijină doar pe o teorie care nu ţine la nici o probă, la nici o încercare! Ceea ce este cel mai grav este faptul că acest soi de orbire îl poate conduce pe cel umplut de ea chiar la gândul uciderii semenului, în situaţia în care îi ameninţă doctrina, sistemul de învăţătură în care se încrede! Fariseii orbi, în cele din urmă, lăsându-se pradă întunericului spiritual şi stăpânirii lui Satana, l-au răstignit cu sânge rece chiar pe Mesia, pe care-l aşteptau atât de mult!! Reţinem, deci, că orbirea laodiceană se încrede şi îşi găseşte izvorul într-un sistem de doctrine omeneşti, care, culmea, acest sistem poate fi chiar teoria adevărului, dar fără prezenţa şi iluminarea Duhului Sfânt, pe când creştinul autentic este plin de discernământ şi se bucură în neprihănirea lui Dumnezeu care se capătă doar prin credinţă; adevărul nu este un sistem gol de doctrine, ci chiar Evanghelia veşnică. Numai în felul acesta adevărurile Evangheliei sunt neprihănirea lui Dumnezeu în minte!

Acum, am să aduc altă dovadă a Inspiraţiei divine prin care se arată desluşit cât de gravă era orbirea fariseică, şi chiar mai mult, că ea întregeşte imaginea laodiceanismului din ultima perioadă a istoriei periplului bisericii lui Dumnezeu în lume. Este vorba despre o întâmplare survenită în urma chemării apostolului Matei, cunoscut şi ca Levi-Matei, în rândul ucenicilor. Chemarea lui a iscat multe neînţelegeri, date fiind prejudecăţile fariseilor necredincioşi. Se ştie că vameşii erau cei mai dispreţuiţi în societatea iudaică, ba erau priviţi ca nişte apostaziaţi! Erau un fel de paria ai societăţii; după felul cum gândeau fariseii, vameşii nu puteau cu nici un chip să fie mântuiţi, fiindcă se considera că trădează onoarea poporului evreu când primeau slujba de vameş de la romani. Mai grav decât acest aspect era însuşi faptul că un învăţător al religiei îndrăznise să cheme în grupul său de învăţăcei un vameş. Acest lucru a întărâtat mânia fariseilor, care aproape că nu mai cunoştea margini.

     "Chemarea lui Matei de a fi unul dintre ucenicii lui Hristos a dat naştere la o mare mânie. Ca un învăţător în ale credinţei să aleagă un vameş pentru a fi unul dintre ajutoarele lui apropiate era o jignire la adresa obiceiurilor religioase, sociale şi naţionale. Făcând apel la prejudecăţile poporului, fariseii nădăjduiau să schimbe curentul sentimentelor poporului împotriva lui Isus." Hristos Lumina Lumii, cap. Levi-Matei, par. 8.

Fariseii au încercat pe toate căile posibile să arunce ocară asupra reputaţiei şi lucrării lui Isus. Au apelat într-un mod viclean chiar la ucenicii Lui, adresându-le o întrebare îndoielnică: "Fariseii şi cărturarii cârteau şi ziceau ucenicilor Lui: >Pentru ce mâncaţi şi beţi împreună cu vameşii şi cu păcătoşii?<" Luca 5,30. Sperau în felul acesta să le stârnească prejudecăţile, să-i ridice împotriva lui Isus şi să-i îndepărteze de El. Toate acestea se întâmplau în casa lui Matei, care dăduse un ospăţ în cinstea Mântuitorului, şi pe care El l-a acceptat cu dragă inimă. Este foarte important să se ia seama la comportamentul şi atitudinea fariseilor pentru a înţelege modul de manifestare al laodiceanismului sau al fariseismului, întrucât se va da pe faţă chiar în timpul marii avertizări mondiale.

Fiind orbi, fariseii nici nu gândeau că se află într-o stare spirituală mai îngrozitoare decât a vameşilor! În primul caz, Inspiraţia ne-a învăţat că starea spirituală a iudeilor necredincioşi era mai nenorocită decât a omului posedat de diavolul, întrucât, cel din urmă, în sinceritatea lui, a căutat să fie eliberat, pe când acei iudei erau posedaţi de acelaşi demon crud care-şi dădea aere de evlavie!! Acum, suntem învăţaţi că starea fariseilor, caracteristică întregii bisericii iudaice, cu excepţia celor sfinţi, era mai rea decât a vameşilor. "Deşi aveau gânduri înalte despre ei înşişi, fariseii erau de fapt într-o stare mai rea decât a acelora pe care îi dispreţuiau. Vameşii erau mai puţin stăpâniţi de bigotism şi mulţumire de sine şi din cauza aceasta erau mai deschişi faţă de influenţa adevărului. Isus le-a zis rabinilor: >Duceţi-vă de învăţaţi ce înseamnă: 'Milă voiesc, iar nu jertfă!'< În felul acesta a arătat că, deşi ei pretindeau că sunt propovăduitorii Cuvântului lui Dumnezeu, erau cu totul necunoscători ai spiritului lui." Hristos Lumina Lumii, cap. Levi-Matei, par. 16.

Pentru că fariseii orbi nu au reuşit să facă nimic împotriva lui Isus, au adoptat atunci alt plan, acela de a-i aţâţa pe ucenicii lui Ioan Botezătorul împotriva lui Hristos. Deşi nu primiseră lucrarea lui Ioan Botezătorul, considerându-l un om stăpânit de demon, totuşi au încercat să caute prietenia ucenicilor lui pentru a-i stârni împotriva lui Isus. Cel mai grav fapt este că aceşti farisei se hotărâseră cu toată puterea lor să lepede lumina Evangheliei. "Fariseii nu voiau să ia în consideraţie că Isus mânca împreună cu vameşii şi cu păcătoşii pentru a aduce lumina cerului acelora care erau în întuneric. Ei nu voiau să vadă că fiecare cuvânt dat de Învăţătorul divin era o sămânţă vie, care ar putea să încolţească şi să aducă roade pentru slava lui Dumnezeu. Ei se hotărâseră să nu primească lumina; cu toate că se împotriviseră lucrării lui Ioan Botezătorul, erau acum gata să caute prietenia ucenicilor lui, nădăjduind să-şi asigure colaborarea lor împotriva lui Isus. Ei îl reprezentau pe Isus ca distrugând vechile tradiţii şi puneau în contrast evlavia aspră a lui Ioan Botezătorul cu felul în care Isus mânca împreună cu vameşii şi păcătoşii." Hristos Lumina Lumii, cap. Levi-Matei, par. 20.

Fariseii şi ucenicii lui Ioan Botezătorul, care ţineau la tradiţia iudaică, se găseau în perioada postului. Aşa că, la întrebarea ucenicilor: "De ce noi şi fariseii postim des, iar ucenicii Tăi nu postesc deloc?", Matei 9,14, Isus le răspunde cu bunătate lămurind nu atât de mult aspectul legat de post, ci mai degrabă misiunea şi lucrarea Sa. "Isus le-a răspuns: >Oare pot posti nuntaşii câtă vreme este mirele cu ei? Câtă vreme au pe mire cu ei, nu pot posti. Vor veni zile când va fi luat mirele de la ei, şi atunci vor posti în ziua aceea<." Marcu 2,19.20. Apoi, Isus îşi continuă răspunsul oferind una dintre cele mai profunde parabole, prin care a urmărit să scoată în relief adevărata atitudine şi orbirea fariseică, chiar starea spirituală a conducătorilor iudei. Este o parabolă cu aplicaţie pentru toate timpurile şi toate epocile.

     "Le-a spus şi o pildă: >Nimeni nu rupe dintr-o haină nouă un petic, ca să-l pună la o haină veche; altminteri, rupe şi haina cea nouă, şi nici peticul luat de la ea nu se potriveşte la cea veche. Şi nimeni nu pune vin nou în burdufuri vechi; altminteri, vinul cel nou sparge burdufurile, se varsă, şi burdufurile se prăpădesc; ci vinul nou trebuie pus în burdufuri noi, şi amândouă se păstrează. Şi nimeni, după ce a băut vin vechi, nu voieşte vin nou, căci zice: 'Este mai bun cel vechi'<." Luca 5,36-39.

Prin haina veche, Isus descoperea religia şi orbirea fariseică, pentru că tradiţia lor, teoria adevărului, formele şi ceremoniile erau asemenea unei haine vechi. La fel şi burdufurile vechi oferă adevărata imagine despre religia fariseilor, a laodiceenilor şi a tuturor celor ce pretind că zidesc pe adevăr, când de fapt cunosc doar teoria adevărului lipsită de iluminarea Duhului Sfânt. Nu poţi amesteca niciodată adevărul plin de viaţă divină cu pretenţiile şi tradiţia, cu interpretările omeneşti, oricât ar fi de frumoase!!! Nu exista nici un fel de legătură între solia lui Ioan Botezătorul şi tradiţia iudaică şi, ca atare, nu puteau fi amestecate în ruptul capului.

     "Solia lui Ioan Botezătorul nu trebuia să fie amestecată cu tradiţia şi superstiţiile. Încercarea de a amesteca pretenţiile fariseilor cu evlavia lui Ioan nu făcea decât să arate şi mai mult prăpastia dintre ele.
     Nici principiile învăţăturii lui Hristos nu puteau să fie unite cu formele fariseismului. Hristos nu urma să acopere prăpastia creată de învăţăturile lui Ioan. El urma să arate şi mai clar deosebirea dintre ce era vechi şi ce era nou. Isus a ilustrat mai departe lucrul acesta, zicând: >Nimeni nu pune vin nou în burdufuri vechi; altminteri vinul cel nou sparge burdufurile, se varsă şi burdufurile se prăpădesc<. Burdufurile care se foloseau ca vase pentru a pune vinul nou se uscau după câtva timp şi se scorojeau şi nu mai erau bune de folosit pentru acest scop." Hristos Lumina Lumii, cap. Levi-Matei, par. 29, 30.

Orice om convertit intelectual, ce aderă la un sistem de doctrine, care încearcă să amestece pretenţiile sale cu evlavia adevărată, cu acea solie care descoperă neprihănirea lui Dumnezeu, fără ca el să-şi înţeleagă adevărata stare, se va pune singur în situaţia de a arăta cine este în realitate şi ce face!! Adevărul Evangheliei nu poate fi amestecat cu nimic omenesc. Omul care doreşte acest adevăr trebuie să lase totul şi să-l urmeze pe Isus, potrivit soliei pe care El o trimite! Este adevărat că este foarte greu să laşi totul, să consideri tot ceea ce ai ştiut ca pe un gunoi, dar chiar acest lucru trebuie făcut dacă vrei să trăieşti!!! Nu există altă cale. Fariseii ţineau cu dinţii de religia lor, de tradiţia, de formele şi de superstiţiile lor, şi, dacă se putea, ar fi vrut să le amestece cu evlavia lui Ioan, cu solia neprihănirii adusă de el, ba mai mult, dacă ar fi putut, ar fi încercat să unească pretenţiile lor cu principiile învăţăturii Maestrului divin. În orbirea lor credeau în orice compromis, dar nu din partea lor, ci numai din partea celuilalt!! Religia lor şi interpretarea dată Scripturilor Vechiului Testament trebuiau să rămână bătute în cuie.

Să urmărim mai departe gândurile Inspiraţiei divine şi să vedem cum, prin această parabolă, scoate în evidenţă chiar starea conducătorilor iudei, caracteristică de altfel întregului Israel.

     "În această ilustraţie familiară, Isus arăta starea conducătorilor iudei. Preoţii, cărturarii şi mai marii îşi urmăreau neabătuţi şirul de ceremonii şi tradiţii. Inima lor se strânsese ca burdufurile de vin uscate, cu care El îi comparase. Atâta timp cât ei se mulţumeau cu o religie legalistă, era cu neputinţă să ajungă depozitarii adevărului viu al cerului. Ei gândeau că e îndestulătoare neprihănirea personală şi nu doreau ca un element nou să fie adus la religia lor. Ei nu priveau bunăvoinţa lui Dumnezeu faţă de oameni ca pe ceva care vine din afară, ci o uneau cu meritul propriu adus de faptele lor bune. Credinţa care lucrează prin iubire şi care curăţă sufletul nu putea să găsească teren comun cu religia fariseilor, formată din ceremoniile şi rânduielile omeneşti. Efortul de a uni învăţăturile lui Isus cu religia existentă avea să fie zadarnic. Adevărul vital al lui Dumnezeu, ca şi vinul în fermentare, urma să prăpădească burdufurile vechi şi stricate ale tradiţiei fariseice." Hristos Lumina Lumii, cap. Levi-Matei, par. 30.

Din cauza orbirii lor, Hristos şi-a îndreptat atenţia către acei oameni, săraci, pescari, vameşi, prostituate, care erau doritori să primească solia cerului aşa cum era ea. Aceeaşi metodă o va folosi, fiindcă este obligat de laodiceeni, şi în timpul vestirii soliei marii strigări mondiale. "Fariseii se socoteau prea înţelepţi pentru a mai avea nevoie de învăţătură, prea neprihăniţi pentru a mai avea nevoie de mântuire, prea onoraţi pentru a mai avea nevoie de onoarea care vine de la Hristos. Mântuitorul S-a îndepărtat de ei pentru a găsi pe alţii, doritori de a primi solia cerului. În pescarii neînvăţaţi, în vameşul din piaţă, în femeia din Samaria, în oamenii de rând care îl ascultau cu plăcere, El a găsit noile Sale vase pentru vinul cel nou. Instrumentele care urmează să fie folosite în lucrarea Evangheliei sunt acele suflete care primesc cu bucurie lumina trimisă de Dumnezeu. Aceştia sunt agenţii Lui pentru a duce lumii cunoştinţa adevărului. Dacă prin harul lui Hristos copiii Săi vor deveni vase noi, El îi va umple cu vinul cel nou." Hristos Lumina Lumii, cap. Levi-Matei, par. 31.

De ce ajunseseră conducătorii evrei, fariseii şi carturarii orbi şi apostaziaţi? Din cauza învăţăturii false pe care o asociau cu adevărul. Se sprijineau pe ceva ce nu era viaţă, ci doar teorie lipsită de noimă şi împovărătoare pe deasupra, legând un jug greu de purtat pentru poporul înrobit şi apostaziat. Învăţătura falsă creează doar impresia că ai adevărul, când de fapt "nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol". Apocalipsa 3,17. Pe deasupra, învăţătura falsă distruge pur şi simplu capacitatea de a aprecia şi dori adevărul!!! Nu trebuie uitat niciodată acest lucru, din păcate probat în viaţa fariseilor din toate timpurile!

     "Isus a atras atenţia asupra faptului că învăţătura falsă are puterea să distrugă capacitatea de a aprecia şi de a dori adevărul. >Nimeni<, a zis El, >după ce a băut vin vechi, nu voieşte vin nou, căci zice: 'Este mai bun cel vechi'<. Tot adevărul care se dăduse lumii prin patriarhi şi profeţi strălucea într-o frumuseţe nouă în cuvintele lui Hristos. Dar cărturarii şi fariseii nu doreau vinul cel nou atât de preţios. Până când nu se goleau de tradiţiile vechi, de obiceiurile şi practicile lor, ei nu mai aveau loc pentru învăţăturile lui Hristos în minte şi în inimă. Ei se agăţau de formele moarte şi se îndepărtau de adevărul cel viu şi de puterea lui Dumnezeu.
     Tocmai lucrul acesta a adus ruina iudeilor şi va aduce ruina multor oameni din zilele noastre. Mii de oameni fac aceeaşi greşeală pe care au făcut-o fariseii pe care Hristos i-a mustrat la masa lui Matei. Decât să renunţe la vreo idee cultivată cu plăcere sau să părăsească vreun idol al părerilor proprii, mulţi refuză adevărul care coboară de la Tatăl luminii. Ei se încred în propria persoană şi se bazează pe înţelepciunea lor şi nu-şi dau seama de sărăcia lor spirituală. Ei stăruie să fie salvaţi printr-un mijloc care să le dea ocazia să facă vreo lucrare însemnată. Când văd că nu este posibil să amestece eul în lucrare, ei leapădă mântuirea oferită.

     O religie a formelor niciodată nu poate să conducă sufletele la Hristos; căci este o religie lipsită de iubire, lipsită de Hristos. Postul şi rugăciunea care vin dintr-un spirit doritor de a se îndreptăţi sunt o urâciune înaintea lui Dumnezeu. Adunarea solemnă pentru rugăciune, şirul ceremoniilor religioase, umilinţa exterioară, sacrificiile impunătoare arată că acela care face astfel de lucruri se consideră neprihănit şi având drept la cer; dar totul este o amăgire. Faptele noastre nu pot să plătească niciodată mântuirea." Hristos Lumina Lumii, cap. Levi-Matei, par. 33-35.

Şi acum urmează partea cea mai interesantă. Duhul Sfânt face o comparaţie între fariseismul trecutului şi laodiceanismul de astăzi. Ne spune că aşa cum a fost atunci, tot la fel este şi astăzi; după cum fariseii nu-şi cunoşteau lipsa, sărăcia şi orbirea, tot la fel laodiceenii nu-şi cunosc nici ei starea, iar dacă totuşi o acceptă, nu o fac decât formal, cu buzele. Iată adevărul rostit prin Duhul Sfânt: 

      "Cum era în zilele lui Hristos, aşa este şi astăzi. Fariseii nu-şi cunosc lipsa spirituală. Lor li se spune: >Pentru că zici: 'Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic', şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol; te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc, ca să te îmbogăţeşti, şi haine albe, ca să te îmbraci cu ele şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale< (Apocalipsa 3,17.18). Credinţa şi iubirea sunt aurul curăţit prin foc. Dar, în viaţa multora, aurul şi-a pierdut strălucirea şi comoara cea scumpă a fost pierdută. Îndreptăţirea lui Hristos este pentru ei ca un veşmânt nepurtat, ca o fântână neatinsă. Lor li se spune: >Ce am împotriva ta este că ţi-ai pierdut dragostea dintâi. Adu-ţi dar aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te şi întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel voi veni la tine şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti< (Apocalipsa 2,4.5)." Hristos Lumina Lumii, cap. Levi-Matei, par. 36.

Se poate observa foarte limpede cum istoria trecutului se repetă. Duhul Sfânt ne ajută să înţelegem starea laodiceană prin prisma condiţiei spirituale a conducătorilor evrei, care dădeau tonul în toate aspectele vieţii religioase ale naţiunii iudaice! "Cum era în zilele lui Hristos, aşa este şi astăzi. Fariseii nu-şi cunosc lipsa spirituală." Profetul ar fi putut lesne să scrie astfel: "Laodiceenii nu-şi cunosc lipsa spirituală", întrucât ceea ce urmează sunt tocmai versetele biblice care vorbesc despre laodiceeni, dar a preferat termenul farisei, căci a fi fariseu sau laodicean înseamnă acelaşi lucru!! Condiţia spirituală a unuia este aceeaşi cu a celuilalt, orbirea, ticăloşia, sărăcia şi goliciunea spirituală sunt caracteristice amândurora, chiar dacă trăiesc în epoci diferite. În pildele rostite de Isus sunt ascunse comori veşnice, unele dintre ele având rolul de a ne ajuta să înţelegem timpul prezent prin prisma celui trecut, sau a celor întâmplate în trecut!!

Voi reda mai jos un adevăr greu de respins pentru orice minte onestă, în care Dumnezeu îşi compară biserica, cea iudaică, cu un smochin neroditor, o parabola despre care am scris, arătând cum se aplică naţiunii iudaice dar şi adventismului contemporan şi din viitorul apropiat. Ceea ce veţi citi are o strânsă legătură cum tot ce am scris în acest episod.

     "Isus a văzut biserica Sa asemenea unui smochin neroditor, acoperit cu frunze pline de pretenţii, dar fără rodul preţios. Era o păzire îngâmfată a formelor religiei, în timp ce lipsea spiritul adevăratei umilinţe, al pocăinţei şi credinţei - singurul care putea oferi lui Dumnezeu o slujire pe care să o primească. În locul darurilor Duhului, se manifestau mândria, formalismul, slava deşartă şi apăsarea. O biserică apostaziată, care a închis ochii faţă de semnele timpului. Dumnezeu nu i-a părăsit şi nici n-a lăsat credincioşia Sa să slăbească, dar ei s-au depărtat de El şi s-au despărţit de dragostea Lui. Pentru că ei au refuzat să aducă la îndeplinire condiţiile, făgăduinţele Sale nu s-au împlinit faţă de ei. 

     Aceasta este urmarea sigură a neglijării de a aprecia şi folosi lumina şi privilegiile pe care le revarsă Dumnezeu. Dacă biserica nu va urma providenţa pe care El o arată, primind orice rază de lumină şi îndeplinind orice datorie cunoscută, religia va degenera în mod inevitabil în păzirea unor forme, iar spiritul unei evlavii vitale va dispărea. Acest adevăr a fost ilustrat de repetate ori în istoria bisericii. Dumnezeu cere de la poporul Său faptele credinţei şi o ascultare corespunzătoare cu binecuvântările şi privilegiile acordate. Ascultarea cere un sacrificiu şi implică o cruce; şi pentru motivul acesta, mulţi dintre cei care se pretind urmaşi ai lui Hristos au refuzat să primească lumina din ceruri şi asemenea iudeilor din vechime, n-au cunoscut timpul cercetării lor (Luca 19,44). Din cauza mândriei şi necredinţei lor, Domnul a trecut pe lângă ei şi a descoperit adevărul Său acelora, care, ca şi păstorii din Betleem şi magii din răsărit, au luat seama la lumina pe care au primit-o." Tragedia veacurilor, cap. Vestitorii dimineţii, ultimele două paragrafe.

Spiritul laodicean - spiritul orbirii amăgitoare

Pentru a înţelege corect şi onest, cât mai obiectiv cu putinţă, starea de spirit a perioadei Laodicea, este de folos să găsim un model biblic, o pildă care să ne ajute în acest scop. Reamintesc celor studioşi că Dumnezeu ne-a pus la dispoziţie un principiu călăuzitor în ce priveşte înţelegerea unor evenimente dintr-un timp dat, care-şi găsesc corespondentul în alte evenimente din trecut. Apostolul Pavel îl scoate în evidenţă cel mai bine, când spune: "Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor". 1Corinteni 10,11. Cu alte cuvinte, atunci când dorim să înţelegem corect un eveniment prezent sau viitor, este bine să avem în vedere totdeauna alt sau alte evenimente din trecut, în care evenimentul sau profeţia noastră îşi găseşte corespondentul sau asemănarea!

Acest principiu călăuzitor este susţinut de un altul, acela că istoria trecutului se repetă sau, altfel spus, evenimentele prezente sau din viitor, şi ne referim în primul rând la acele lucruri care au de-a face cu biserica şi condiţia ei spirituală, îşi găsesc corespondentul întotdeauna în alte evenimente similare ale trecutului, pentru că pur şi simplu istoria se repetă!! "Ce a fost va mai fi, şi ce s-a făcut se va mai face; nu este nimic nou sub soare... Ce este a mai fost, şi ce va fi a mai fost; şi Dumnezeu aduce iarăşi înapoi ce a trecut." Eclesiastul 1,9; 3,15.

Aşadar, pentru a avea o deplină şi obiectivă înţelegere a stării de fapt laodiceene, trebuie să găsim un model biblic lăsat de Dumnezeu pe paginile Sfintelor Scripturi, care să ne vină în ajutor şi care să facă lumină în acest caz. Mai întâi, să vedem ce are de spus Duhul inspiraţiei în acest sens. "Principiile lui Dumnezeu în procedeele cu oamenii sunt totdeauna aceleaşi. Mişcările importante ale prezentului îşi au paralele în acelea ale trecutului, iar experienţa bisericii din primele veacuri are lecţii de mare valoare pentru timpul nostru." Tragedia veacurilor, cap. Lumină prin întuneric, par. 1. Potrivit acestui principiu călăuzitor, starea laodiceană trebuie că îşi găseşte corespondentul în trecut, în biserica iudaică, întrucât starea de spirit a bisericii apostolice, cel puţin pentru o perioadă de timp, era specifică şi asemănătoare stării spirituale filadelfiene! Această stare din urmă va fi caracteristică doar acelora care primesc Duhul Sfânt, asemenea bisericii apostolice după înălţarea lui Isus, şi care, cu puterea Lui minunantă, puterea harului, ies şi proclamă lumii solia Evangheliei veşnice, cuprinsă în solia îngerului al treilea.

Acum, dacă experienţa bisericii din primele veacuri, adică a bisericii apostolice, are lecţii de mare valoare pentru timpul nostru, înseamnă că nu trebuie să scăpăm din vedere experienţa bisericii iudaice din care avea să se formeze biserica primară! Laodicea nu-şi poate găsi corespondentul în Efes fiindcă vorbim deja despre două lucruri diferite. Laodicea înseamnă lipsa Evangheliei, a credinţei lui Isus şi totodată a prezenţei Duhului Sfânt!!! Aceste trei mari lipsuri se găseau fără doar şi poate doar în biserica iudaică!! Asta înseamnă că Laodicea repetă pur şi simplu experienţa bisericii iudaice!!! Că aşa stau lucrurile este dovedit chiar de Duhul Sfânt, care nu are cum să mintă. "Cursele lui Satana sunt întinse înaintea noastră tot aşa cum au fost întinse pentru copiii lui Israel, chiar înaintea intrării lor în ţara Canaanului. Noi repetăm istoria acestui popor." Mărturii, vol. 5, cap. Puterea adevărului, par. 10.

Întrucât prin vestirea celor trei solii îngereşti Dumnezeu a reuşit să formeze o biserică la jumătatea sec. al XIX-lea, pe care avea să o separe de biserica protestantă în ansamblul ei, fiindcă aceasta din urmă a respins mesajul lui Dumnezeu pentru reformarea ei, şi întrucât această biserică, numită şi mişcarea adventistă, avea să piardă ca organizaţie puterea adevărului şi prezenţa inestimabilă a Duhului Sfânt, atunci este cert a spune că ea avea să fie caracterizată de spiritul laodicean, şi asta deoarece chiar profetul acestei mişcări o spune: "Noi repetăm istoria acestui popor." De fapt, această stare a devenit mediul de facto al întregului sistem adventist de astăzi!! Laodicea nu este ceva specific doar bisericii adventiste, ci este caracteristica dominantă a întregului mediu adventist, singurul care are pretenţia păzirii legii lui Dumnezeu.

Solia adresată laodiceenilor este remediul lui Dumnezeu pentru starea spirituală a adventiştilor, indiferent de biserica sau grupa din care fac parte. În acest sens, această solie se aplică doar mediului adventist şi are de a face doar cu aceşti credincioşi, înainte de a fi adresată lumii prin fecioarele înţelepte!!! Cu alte cuvinte, grupa celor ce constituie fecioarele înţelepte trebuie adusă până acolo încât să poată fi umplută cu Duhul Sfânt, pentru a fi în stare să proclame solia Evangheliei veşnice tuturor popoarelor, asemenea ucenicilor lui Isus când, la Ierusalim, au primit revărsarea Duhului Sfânt în vederea vestirii Evangheliei tuturor popoarelor timpului aceluia. Dumnezeu are nevoie de un nucleu de oameni sfinţi prin care să poată încheia lucrarea Sa, de aceea solia adresată laodiceenilor tocmai acest scop îl are în vedere, fiindcă laodiceenii sunt singurii care beneficiază de solia îngerului al treilea, ce-i drept doar în teorie, asemenea bisericii iudaice care avea tot tezaurul adevărului, dar era lipsită în totalitate de prezenţa Duhului Sfânt!

     "Solia către biserica laodiceenilor este o acuzaţie înspăimântătoare şi se aplică poporului lui Dumnezeu din timpul de acum. >Îngerul Bisericii din Laodicea scrie-i: Ştiu faptele tale: că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea. Pentru că zici: 'Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic', şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol<." Mărturii, vol. 3, cap. Biserica laodiceană, par. 1.

     "Mi-a fost arătat că solia către Laodicea se aplică poporului lui Dumnezeu din acest timp, iar motivul pentru care acesta nu a împlinit o lucrare mai mare este datorită împietririi inimii." Mărturii, vol. 1, cap. Biserica Laodicea, par. 4.

Poporul despre care se face vorbire în cele două declaraţii este poporul sau mişcarea adventistă a timpului acela. Solia către biserica laodiceană li se aplică întru totul, întrucât starea spirituală laodiceană este specifică şi caracteristică mediului adventist, în speţă a acelora care declară că respectă legea lui Dumnezeu, dar nu sunt sfinţiţi prin ascultare. "Solia laodiceană se aplică tuturor celor care mărturisesc că ţin legea lui Dumnezeu, dar, de fapt, nu o trăiesc." The Review and Herald, 17 octombrie 1899. Mulţi adventişti fac greşeala gravă de a crede că Laodicea este o caracteristică a întregii creştinătăţi. Este adevărat că pot fi găsite asemănări, în sensul că nici Babilonul spiritual, nici laodiceenii nu au puterea Evangheliei şi nu dispun nici de discernământ spiritual, dar deosebirea dintre cele două categorii, majoritatea creştinilor şi laodiceeni este dată de faptul că primii nu fac caz de păzirea legii lui Dumnezeu, declarând că de fapt legea celor zece porunci nici nu mai este valabilă, fiind desfiinţată prin moartea Mântuitorului; pe când cei din categoria a doua, laodiceenii, sunt singurii care înalţă legea lui Dumnezeu, acest fapt devenind caracteristica definitorie a întregului mediu adventist!!

Aşadar, ca să fie foarte clar, Laodicea este starea sau condiţia spirituală specifică doar mediului adventist, nu a majorităţii creştinilor, şi asta pentru că Dumnezeu ne spune foarte clar că "Solia laodiceană se aplică tuturor celor care mărturisesc că ţin legea lui Dumnezeu, dar, de fapt, nu o trăiesc". Numai din această perspectivă trebuie privite lucrurile, dacă dorim să înţelegem corect perioada nefastă laodiceană împreună cu tot ce decurge din ea. Observăm şi singuri că nu se spune despre solia laodiceană că se aplică tuturor creştinilor, indiferent de biserica din care fac parte. Ea se aplică doar asupra unui singur grup, care are un singur specific: păzirea legii lui Dumnezeu!!!

Acum, pentru a înţelege în ce anume constă spiritul şi atitudinea laodiceene, trebuie să vedem în ce fel se aseamănă cu spiritul fariseic. De fapt, după cum vom vedea, este vorba despre unul şi acelaşi spirit, dar manifestat în timpuri diferite de către alţi protagonişti. Experienţa bisericii iudaice înainte de a intra în Canaanul pământesc şi înaintea şi în timpul întrupării şi misiunii Mântuitorului este şi va fi întocmai experienţa bisericii laodiceene care zice că păzeşte sau respectă legea lui Dumnezeu, pentru că stă scris: "Noi repetăm istoria acestui popor". Laodiceanismul este caracteristica fecioarelor nechibzuite, ele fiind majoritare, deşi Mântuitorul, din milă, egalizează proporţia ambelor categorii de fecioare: cinci cu cinci, în pilda celor zece fecioare. Deci, să pornim în studiul nostru în descoperirea spiritului fariseic, care se repetă în perioada laodiceană, perioada în care timpul de har s-a prelungit într-un mod nepermis din cauza reuşitei diavolului de a îndepărta Duhul lui Dumnezeu din biserica filadelfiană.

Am să mă concentrez doar asupra unei singure trăsături nimicitoare, care, în cele din urmă, a condus la răstignirea lui Isus. Este vorba despre orbirea fariseică, adică încăpăţânarea permanentă, în pofida tuturor dovezilor, şi refuzul de a accepta lumina adevărului, aşa cum fusese dăruită prin cuvintele şi viaţa lui Hristos!! Fariseii aveau să conştientizeze până la urmă că îl răstignesc pe Mesia, însă au refuzat cu bună ştiinţă chemarea la pocăinţă şi îndreptare. Le-a fost cu neputinţă să accepte că ei au nevoie de pocăinţă, tocmai ei care aveau tot adevărul, şi asta pentru că, după cum spune Pavel, "... Ei sunt israeliţi, au înfierea, slava, legămintele, darea Legii, slujba dumnezeiască, făgăduinţele, patriarhii..." Romani 9,4.5.

Există o întâmplare care a avut loc în sinagoga din Capernaum, prin care Duhul Sfânt a urmărit să scoată în evidenţă, prin contrast, starea spirituală şi orbirea fariseilor şi implicit a bisericii iudaice. Este vorba despre vindecarea omului care fusese mulţi ani la rând stăpânit de un demon. Întâmplarea este consemnată în Luca 4,33-37. Viaţa acestui om a ajuns un calvar după ce ajunsese captivat de plăcerile păcatului. Viaţa lui uşuratică datorată viciilor, necumpătarea în toate privinţele l-au aruncat în mrejele demonilor, până când a ajuns un locaş al demonilor. Era posedat la propriu de un duh rău şi necurat, spun Scripturile. Nu mai era stăpân nici pe mintea sa, nici pe sine şi nici pe viaţa sa. Ajunsese un spectacol îngrozitor pentru familia sa şi pentru societate.

     "Remuşcările au venit prea târziu. Când ar fi fost dispus să sacrifice bogăţia şi plăcerile pentru a-şi recâştiga sănătatea, devenise o victimă fără putere în ghearele celui rău. Se aşezase pe terenul vrăjmaşului şi Satana pusese stăpânire pe toate puterile lui. Ispititorul îl amăgise cu multe din darurile lui fermecătoare; dar, îndată ce omul nenorocit a ajuns în puterea lui, vrăjmaşul a devenit nemilos în cruzimea lui şi îngrozitor în pretenţiile lui nemiloase. Aşa se va întâmpla cu toţi aceia care se supun celui rău; plăcerea şi fascinaţia începutului vieţii lor sfârşesc în negura disperării sau în nebunia unui suflet ruinat." Hristos Lumina Lumii, cap. La Capernaum, par. 21.

În cele din urmă, Hristos a alungat demonul şi omul s-a vindecat, spre stupoarea iudeilor necredincioşi. Vindecarea fusese făcută în zi de Sabat, or acest fapt era de o gravitate enormă şi totodată o lezare pentru spiritul fariseic al religiei iudaice, al iudeilor necredincioşi!! Dar, ce legătură este între această întâmplare şi iudeii religioşi ai timpului respectiv? Omul demonizat ajunsese în halul respectiv din cauza lui, fapt pentru care fariseii îl considerau un om care nu mai poate fi mântuit. Orice om cu defect, bolnav sau atins de demoni, în opinia lor nu mai putea intra în graţia lui Dumnezeu. În fine, acest om ajunsese posedat de demon. Însă, şi acum urmează ceva stupefiant, acelaşi demon îi stăpânea şi pe iudeii necredincioşi ai timpului respectiv!!! Necredinţa care a condus la orbirea iudeilor era lucrarea aceluiaşi demon, adică a lui Satana. Numai că, spre deosebire de felul cum îl stăpânea pe bietul om, împotrivitorul lui Isus, diavolul, îşi lua aere de evlavie, rostea versete biblice, înălţa rugăciuni lungi şi obositoare şi rămânea strict la litera legii. Acest tip de necredinţă întotdeauna găseşte motive pentru lepădarea adevărului, indiferent pe ce cale ar veni, fie ea şi cea mai izbitoare pentru toate simţurile, dar mai ales pentru conştiinţă şi minte, pentru raţiunea care poate fi convinsă că ceea ce aude este exact adevărul lui Dumnezeu.

Ceea ce este şi mai îngrozitor este că starea iudeilor religioşi şi a fariseilor era mai deznădăjduită decât a acelui om demonizat!! "Acelaşi duh rău, care-L ispitise pe Hristos în pustie şi care avea stăpânire asupra demonizatului din Capernaum, îi stăpânea şi pe iudeii necredincioşi. Dar faţă de ei acesta îşi lua un aer de evlavie, căutând să-i înşele în ce priveşte motivele respingerii Mântuitorului. Starea lor era şi mai deznădăjduită decât a demonizatului, deoarece nu simţeau nevoia de Hristos şi, din cauza aceasta, erau ţinuţi cu putere de Satana." Hristos Lumina Lumii, cap. La Capernaum, par. 22.

Chiar dacă pare şocant, totuşi, potrivit celor de mai sus, orbirea iudaică era urmarea stăpânirii minţii, cu putere, chiar de diavolul!! Stăpânirea demonică din punct de vedere fizic este ultimul stadiu la care poate ajunge omul năpăstuit. Dar, există un alt fel de stăpânire demonică, o stăpânire la care se ajunge prin ţinerea minţii în întuneric spiritual, prin orbire de natură spirituală şi printr-o înţelegere greşită a Scripturilor. Acest soi de orbire este o catastrofă în situaţia în care cel caracterizat de ea refuză remediul divin! Problema cea mai gravă este că, deşi poate să recunoască şi să conştientizeze puterea adevărului, iudeul necredincios şi laodiceanul refuză ajutorul divin. De ce? Fiindcă se consideră bogaţi, ca unii care nu duc lipsă de nimic!!! Este ceva de necrezut şi de neconceput pentru iudeul habotnic să-i spui că nu înţelege Scriptura şi că închinarea lui nu este primită de Dumnezeu.

Acest soi de orbire este luciferic, indiferent cât de greu poate cădea laodiceanului de astăzi. Cu un soi de astfel de religie, cum să te poţi împotrivi lucrării duhurilor rele? Iudeii trebuiau să renunţe la tot şi să-l accepte pe Isus şi Evanghelia din Cuvânt, potrivit explicaţiilor Sale, şi nu interpretărilor lor eronate. Din nefericire, situaţia laodiceenilor este similară celei iudaice. "În zilele lui Hristos, conducătorii şi învăţătorii lui Israel nu aveau putere să se împotrivească lucrărilor lui Satana. Ei neglijau tocmai acele mijloace prin care ar fi putut să ţină piept duhurilor rele. Hristos nu l-a biruit pe cel rău decât prin Cuvântul lui Dumnezeu. Mai marii lui Israel pretindeau că sunt interpreţii Cuvântului lui Dumnezeu, dar ei îl studiaseră numai pentru a-şi susţine tradiţiile şi pentru a impune rânduielile făcute de oameni. Prin interpretarea pe care o dădeau, ei îl făceau să exprime idei pe care Dumnezeu niciodată nu le dăduse. Interpretările lor obscure făceau să apară într-o formă neclară lucrările pe care El le făcuse uşor de înţeles. Se certau pentru detalii lipsite de importanţă, dar în practică negau cele mai de seamă adevăruri. Din cauza aceasta, necredinţa se răspândea. Cuvântul lui Dumnezeu era jefuit de puterea lui şi duhurile rele lucrau după bunul lor plac." Hristos Lumina Lumii, cap. La Capernaum, par. 25.

În declaraţiile de mai jos ni se descoperă planul lui Satana de a face din poporul iudeu, din majoritatea lui mai bine spus, uneltele sale în distrugerea adevărului şi în nimicirea lui Hristos.

     "Oricine îndrăznea să condamne pretenţiile rabinilor sau încerca să micşoreze poverile puse de ei asupra poporului era privit ca fiind vinovat nu numai de hulă, ci şi de trădare. Pe temeiul acesta, rabinii sperau să dea naştere la bănuială faţă de Hristos. Ei îl prezentau ca şi cum încerca să distrugă obiceiurile existente, cauzând astfel despărţiri în popor şi pregătind calea pentru completa lor înrobire de către romani.
     Dar planurile pe care aceşti rabini căutau aşa de zelos să le pună în aplicare porniseră din alt sfat decât cel al Sinedriului. După insuccesul de a-L birui pe Hristos în pustie, Satana şi-a combinat forţele pentru a I se împotrivi în lucrare şi, dacă ar fi fost cu putinţă, să o zădărnicească. Ceea ce nu izbutise prin eforturi directe şi personale, se hotărâse să facă prin vicleşug. Îndată ce s-a retras din lupta dusă în pustie, el a mers în sfatul îngerilor căzuţi şi a făcut planuri amănunţite de a orbi şi mai departe mintea poporului iudeu, ca oamenii să nu-L recunoască pe Răscumpărătorul lor. El plănuise să lucreze prin agenţii săi omeneşti din lumea religioasă, umplându-i cu ura lui împotriva Apărătorului adevărului. El avea să-i determine să-L lepede pe Hristos şi să-I facă viaţa cât mai amară cu putinţă, nădăjduind să-L descurajeze în lucrarea Lui. Astfel, conducătorii lui Israel s-au făcut unelte ale lui Satana, luptând împotriva Mântuitorului." Hristos Lumina Lumii, cap. Betesda şi Sinedriul, par. 16, 17.

Orbirea fariseică sau cea laodiceană constituie, aşadar, opera lui Satana de a amăgi pe cei ce se cred poporul lui Dumnezeu, cu atât mai mult, cu cât şi biserica iudaică şi cea adventistă sunt biserici profetice!!! După cum s-au petrecut lucrurile în biserica iudaică, tot la fel se petrec de foarte mulţi ani şi în mediul adventist, ce poartă amprenta laodiceanismului. Cum au procedat iudeii cu Isus, la fel vor proceda laodiceenii şi cu aceia care vor vesti marea strigare. Cum a fost în trecut, aşa va fi şi în viitor, căci istoria trecutului se repetă. Acest adevăr va fi verificat mai bine atunci când toate acestea se vor întâmpla cu siguranţă. 

     "Aşa va fi lupta cea mare de la sfârşit între neprihănire şi păcat. În timp ce viaţa, lumina şi puterea nouă coboară de sus asupra ucenicilor lui Hristos, o viaţă nouă izvorăşte şi de jos, dând putere agenţilor lui Satana. Fiecare element pământesc se manifestă cu o putere sporită. Cu iscusinţa câştigată în decursul veacurilor de luptă, prinţul răului lucrează sub o înfăţişare amăgitoare. El se arată îmbrăcat ca un înger de lumină, iar mulţimile >se alipesc de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor< (1Timotei 4,1)." Hristos Lumina Lumii, cap. La Capernaum, par. 24.

Acest paralelism între orbirea fariseică şi cea laodiceană este unul foarte evident, iar studiul următor ne va edifica şi mai mult în această privinţă. 

Laodicea

Până acum am învăţat că fiecăreia dintre cele şase biserici, care dezvăluie starea bisericii în diferitele perioade ale istoriei lumii, îi corespunde câte o pecete sau două, cum e cazul Tiatirei. Pecetea a şaptea, însă, are în vedere un şir de judecăţi care se abat asupra bisericii decăzute, ca urmare a apostaziei şi neascultării sale. Ele sunt consecinţa firească a drumului ales de biserica unită cu statul. Primele şase trâmbiţe se întind de la căderea bisericii apostolice şi căderea Imperiului Roman, care s-a însoţit cu biserica decăzută, născându-se astfel papalitatea, până la căderea papalităţii în 1798. Apoi, imediat după acest mare eveniment, îngerul al şaptelea începe să sune din trâmbiţa lui, semn evident al introducerii timpului sfârşitului şi, totodată, al întreitei solii îngereşti, aşa cum este descrisă în Apocalipsa 14,6-12.

     "Voi da celor doi martori ai mei să prorocească, îmbrăcaţi în saci, o mie două sute şaizeci de zile... Când îşi vor isprăvi mărturisirea lor, fiara, care se ridică din Adânc, va face război cu ei, îi va birui şi-i va omorî. Şi trupurile lor moarte vor zăcea în piaţa cetăţii celei mari, care, în înţeles duhovnicesc, se cheamă >Sodoma< şi >Egipt<, unde a fost răstignit şi Domnul lor... Dar, după cele trei zile şi jumătate, duhul de viaţă de la Dumnezeu a intrat în ei şi s-au ridicat în picioare, şi o mare frică a apucat pe cei ce i-au văzut. Şi au auzit din cer un glas tare, care le zicea: >Suiţi-vă aici!< Şi s-au suit într-un nor spre cer; iar vrăjmaşii lor i-au văzut... A doua nenorocire a trecut. Iată că a treia nenorocire vine curând. Îngerul al şaptelea a sunat din trâmbiţă. Şi în cer s-au auzit glasuri puternice, care ziceau: >Împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor<." Apocalipsa 11,3.7.8.11.12.14.15.

Îngerul al şaptelea din cadrul peceţii a şaptea, este acela care introduce perioada Filadelfia, cea mai fastă şi prielnică pentru credincioşi, de la căderea bisericii apostolice. Lucrarea acestui înger, descoperită mai amplu prin intermediul primelor trei solii îngereşti, este aceea de a "sfârşi taina lui Dumnezeu, după vestea bună vestită de El robilor Săi, prorocilor". Apocalipsa 10,7. În acest scop, pune la dispoziţia tuturor primitorilor o uşă deschisă, simbolul prin care este descoperită realitatea lucrării lui Isus în sanctuarul ceresc, ultima pe care o mai săvârşeşte pentru biserică şi lume. Această lucrare de curăţire a sanctuarului ceresc de păcatele acumulate acolo, corespunde cu lucrarea săvârşită de marele preot în sfânta sfintelor din cortul întâlnirii, în ziua ispăşirii, o dată pe an. De aceea, se spune că Isus săvârşeşte această lucrare în sfânta sfintelor sanctuarului ceresc tocmai pentru ca noi să înţelegem caracterul şi scopul acestei profunde şi minuţioase lucrări făcută de Isus în templul ceresc.

Prin această uşă simbolică deschisă, Isus a oferit tuturor primitorilor soliei ce alcătuieşte şi este Evanghelia veşnică toată lumina necesară în vederea pregătirii pentru a trece cu bine prin timpul strâmtorării lui Iacov, ca să se poată înfăţişa înaintea lui Hristos, la judecata celor vii, sfinţi şi fără pată, căci venirea lui Isus pe norii cerului este strict dependentă de existenţa unei astfel de biserici, fără vină, desăvârşită, pe pământ!! "...ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană." Efeseni 5,27. Jertfa lui Hristos îl obligă să înfăţişeze înaintea Tatălui, la încheierea lucrării judecăţii celor vii, o biserică fără păcat, sfântă şi desăvârşită, o biserică ce se află în acest stadiu aici pe pământ, înainte ca Isus să se facă văzut pe norii cerului! Numai o astfel de biserică face posibilă realitatea secerişului sau a învierii tuturor sfinţilor neprihăniţi ai lui Dumnezeu din toate timpurile.

Acest fapt este adeverit de următorul verset biblic: "Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu în ceasul încercării, care are să vină peste lumea întreagă ca să încerce pe locuitorii pământului". Apocalipsa 3,10. Isus promite solemn că filadelfianul sau credinciosul plin de neprihănirea lui Hristos, are privilegiul de a ajunge şi de a trece prin timpul încercării, adică al timpului lipsit de har, numit şi timpul strâmtorării lui Iacov, păzit de Isus. Dar, în urma cărui fapt? În urma trăirii în neprihănire şi a sfinţirii sufletului, ascultarea şi credinţa lui Isus în cel credincios stând la baza acestei lucrări nemaipomenite. Cu alte cuvinte, filadelfianul era chemat să se împărtăşească de lucrarea Duhului Sfânt şi curăţirea sufletului, până acolo încât să facă posibilă venirea lui Isus, prin viaţa Sa impecabilă, căci la aceasta fusese chemat credinciosul filadelfian.

Mai mult, cei din sinagoga lui Satana, simbolul Babilonului cel mare care va mai fi rămas în timpul strâmtorării, dar mai cu seamă iudeii spirituali din cadrul acestei sinagogi, adică toţi aşteptătorii sau adventiştii cu numele care nu au beneficiat de lucrarea harului în inimă, rezemându-se pe nădejdi false, aveau să vină să se închine înaintea acestei biserici fără pată, chiar în acel timp al strâmtorării, ca urmare a descoperirii caracterului lui Dumnezeu în viaţa celor ce trebuiau să devină cei 144.000!!! "Iată că îţi dau din cei ce sunt în sinagoga Satanei, care zic că sunt iudei şi nu sunt, ci mint; iată că îi voi face să vină să se închine la picioarele tale, şi să ştie că te-am iubit." Apocalipsa 3,9. Acestea erau făgăduinţele nepreţuite ale lui Hristos pentru Filadelfia! Mesajul adresat Filadelfiei de către Isus era unul singur: toţi cei ce doreau să se împărtăşească de lucrarea Duhului Sfânt şi să trăiască în neprihănire, cunoscând implicaţiile preoţiei lui Isus care se desfăşura în templul ceresc, urmau să devină cei 144.000 şi să încheie lucrarea, isprăvind cu păcatul în vieţile lor, pentru că numai astfel lucrarea de curăţire a templului ceresc putea să se termine: doar dacă se punea punct sau încetau fărădelegile şi păcatul în inimile credincioşilor!!

Dorinţa expresă a lui Isus era aceea ca toţi credincioşii din perioada Filadelfia să devină familiarizaţi foarte bine cu adevărurile specifice Evangheliei veşnice, în speţă taina lui Dumnezeu sau cum să trăieşti biruitor asupra păcatului, şi lucrarea specifică din templul ceresc, pe care Hristos o desfăşura în folosul lor. Din acest motiv, Dumnezeu le-a descoperit importanţa legii divine, ca standard al judecăţii şi al caracterului celui credincios. Numai că legea lui Dumnezeu trebuia văzută şi înţeleasă în toată amploarea ei în contextul credinţei lui Isus!!! Doar prin exercitarea credinţei lui Isus, care este neprihănirea în acţiune, în cel credincios, poate legea lui Hristos să fie trăită şi înţeleasă la justa ei valoare!! Să luăm aminte la acest verset magnific: "Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus". Apocalipsa 14,12. Legea lui Dumnezeu trebuie să fie nedezlipită de credinţa lui Isus, altfel încercarea de a o respecta este o imposibilitate din absolut toate punctele de vedere!!

Să reţinem, legea lui Dumnezeu scrisă nu este făcută, gândită pentru a fi respectată de om, întrucât acesta din urmă este păcătos, şi cum ar putea un om păcătos să respecte, să ţină o lege a cărei sfinţenie este tot atât de mare ca şi Dumnezeu? Atunci pentru ce a fost necesară darea acestei legi sub formă scrisă? Din pricina păcatului, pentru că numai aşa legea "a închis totul sub păcat, pentru ca făgăduinţa să fie dată celor ce cred prin credinţa în Isus Hristos". Galateni 3,22. "Atunci pentru ce este Legea? Ea a fost adăugată din pricina călcărilor de lege, până când avea să vină >Sămânţa< căreia îi fusese făcută făgăduinţa; şi a fost dată prin îngeri, prin mâna unui mijlocitor." Galateni 3,19. Aşadar, legea scrisă a fost dată pentru a ne arăta că suntem păcătoşi şi că avem nevoie de un Mântuitor care să ne scape de sub condamnarea ei. Ea, de fapt, face şi mai acută condamnarea mea, motiv pentru care mă trimite la Isus. Era necesară, deci, legea scrisă tocmai pentru a condamna păcatul şi al numi cu numele lui adevărat. Dar, cine îl primeşte pe Mântuitorul, primeşte totodată şi credinţa Lui, aceea care a fost pentru El biruinţă clipă de clipă asupra tuturor ispitelor şi păcatului!!!

Când credinţa lui Isus ajunge legea Duhului de viaţă în cel credincios, atunci se poate spune că principiile legii lui Dumnezeu, care în formă scrisă îl condamnau, când era păcătos, au ajuns în el neprihănire, chiar modul de viaţă al lui Hristos, caracterul Lui prin însăşi natura Lui divină în cel credincios!! El este acum în armonie deplină cu marea lege a libertăţii lui Dumnezeu, tocmai pentru că este plin de credinţa lui Isus în care trebuie să crească şi să exceleze, şi totodată plin de libertatea lui Dumnezeu, devenind un rob al neprihănirii, adică un om liber în neprihănirea lui Hristos!!! Numai aceştia sunt adevăraţii copii ai lui Dumnezeu!

Filadelfienii trebuiau să înveţe să crească în armonia spiritului legii, a principiilor ei fabuloase şi veşnice, numai prin credinţa lui Isus, care este un dar ce se capătă de sus, prin naşterea din nou. Pentru acest lucru, Isus le-a pus la dispoziţie splendoarea soliei îngerului al treilea. Prin ea erau descoperite frumuseţile legii lui Dumnezeu şi a beneficiilor aduse de ascultarea în neprihănire de această mărturie formidabilă, precum şi de credinţa lui Isus. Erau chemaţi să înţeleagă rostul legii lui Dumnezeu în viaţa lor şi, de asemenea, că principiile ei devin neprihănire numai prin credinţa lui Isus primită în dar, chiar acea credinţă prin care Isus l-a biruit pe diavolul şi tot iadul! Trebuiau să înţeleagă că nimeni nu poate păzi legea lui Dumnezeu având o inimă păcătoasă, căci orice străduinţă în această direcţie este o imposibilitate imposibilă! Nici măcar omul convertit intelectual, cum este cazul omului din Romani 7, nu poate face acest lucru. Singurul mod în care putem fi aduşi să fim în armonie deplină cu legea lui Dumnezeu şi să o respectăm, numai prin credinţa lui Isus, este prin moarte şi înviere la o viaţă nouă în Isus Hristos!

Aşteptările lui Dumnezeu erau mari, căci dăduse asigurarea plină de temei că doreşte să încheie lucrarea cu aceşti credincioşi nemaipomeniţi. "Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu în ceasul încercării, care are să vină peste lumea întreagă ca să încerce pe locuitorii pământului. Eu vin curând. Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa." Apocalipsa 3,10.11. Dar, ceva fatal avea să se întâmple. Cu toate că începutul aceştei mişcări a fost plin de aura prezenţei lui Dumnezeu, Duhul Sfânt manifestându-se cu putere printre credincioşi, nu e timp şi spaţiu să scriu despre toate aceste lucruri minunate, având loc chiar şi minuni veritabile, această manifestare nefiind însă revărsarea ploii târzii, căci biserica avea nevoie de altă pregătire în acest sens, credincioşii bucurându-se realmente şi de un profet în mijlocul lor, totuşi, în pofida acestor mari binecuvântări, aveau să piardă prezenţa Duhului Sfânt. Urmare a marii dezamăgiri din toamna anului 1844, când credinţa aşteptătorilor a fost puternic încercată prin faptul că Isus nu a venit pe norii cerului aşa după cum se aşteptau acei credincioşi, şi din cauza faptului că au neglijat cu totul să se pregătească pentru iarna ce avea să fie cât se poate de grea, unii dintre aceia care au mai rămas fideli cauzei adevărului, trecând cu greu prin acea încercare, s-au simţit adânc răniţi în sufletul lor şi s-au gândit să fie mai prevăzători pentru viitor.

Aşa că, încetul cu încetul, după 1845, au început să tragă mai mult spre lucrurile de natură materială, case, pământuri, etc. Spiritul filadelfian, al sacrificiului de sine, avea să devină spiritul materialist, o încredere în lucrurile care se văd şi care, pesemne, în opinia lor, nu te dezamăgesc, căci, vorba aceea: ce-i în mână, nu-i minciună! Pretextul pentru această manifestare de spirit era, culmea, cauza lui Dumnezeu!!! "Am văzut că mulţi, în diferite locuri, în est şi în vest, îşi cumpărau fermă după fermă, teren după teren, casă după casă, folosind drept pretext cauza lui Dumnezeu, spunând că ei fac acest lucru pentru a fi de folos lucrării. Unii cumpără un teren şi lucrează din greu pentru a-l putea plăti. Timpul le este atât de ocupat, încât nu pot petrece decât puţin timp în rugăciune, pentru a-I sluji lui Dumnezeu şi a câştiga putere pentru El, spre a birui când este asaltat. Acumulează datorii, iar când lucrarea are nevoie de ajutorul lor, ei nu pot ajuta deoarece în primul rând ei trebuie să scape de datorii. Însă, de îndată ce se eliberează de datorii, mai departe fac la fel, nefiind de folos cauzei; din nou se implică în alte treburi, cumpărându-şi o altă proprietate. Ei se măgulesc că procedează bine, că vor folosi avantajele ce decurg de aici în folosul cauzei, când de fapt ei îşi strâng comori pentru aici. Ei iubesc adevărul cu vorba, nu cu fapta." Mărturii, vol. 1, cap. Păzitorul fratelui tău, par. 6.

În această situaţie delicată, profetul mişcării aşteptătorilor avea să scrie cu durere: "Am văzut că Spiritul Domnului s-a îndepărtat din biserică." Mărturii, vol. 1, cap. Păzitorul fratelui tău, par. 2. Acest fenomen se întâmpla în 1855, iar trei ani mai târziu spiritul filadelfian avea să fie înlocuit definitiv cu spiritul laodicean!! Dintr-o mişcare plină de Duhul lui Dumnezeu, caldă, cu sentimente alese, care ura păcatul, Filadelfia ajunge lipsită de prezenţa Duhului Sfânt devenind Laodicea. Ceea ce-i deosebea pe credincioşii aşteptători de ceilalţi, majoritatea care respinsese toate cele trei solii îngereşti, era lumina soliei îngerului al treilea, dar mai ales adevărul legat de legea lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu urmărea să o reabiliteze în şi prin biserica Sa. Numai că, în loc să fie înţeleasă prin prisma credinţei lui Isus, a neprihănirii care se primeşte în dar şi care ne pune astfel în armonie cu marea lege a iubirii divine, credincioşii au început să o înalţe prin argumente. Cu timpul, toată solia îngerului al treilea avea să devină teoretizată, plină de argumente. Au ajuns să păzească legea lui Dumnezeu prin propriile eforturi personale. De fapt, nici nu aveau cum să facă altfel, deoarece Duhul Sfânt se îndepărtase din biserică. Dar, încercarea de a păzi legea lui Dumnezeu este o imposibilitate.

Aşa se face că argumentul a înlocuit credinţa lui Isus şi prezenţa şi înţelepciunea Duhului Sfânt, singurul care face ca adevărul să aibă efect asupra inimii!!! "Slujitorii lui Dumnezeu se încrezuseră prea mult în tăria argumentului şi nu se bizuiseră aşa cum ar fi trebuit pe Dumnezeu. Am văzut că numai puterea argumentului nu-i va determina pe oameni să ia poziţie de partea rămăşiţei; pentru că adevărul este nepopular. Slujitorii lui Dumnezeu trebuie să aibă adevărul în suflet. Îngerul a spus: >Ei trebuie să-l preia cald din slavă, să-l poarte în inimile lor şi să-l prezinte cu toată căldura şi ardoarea sufletului acelora care îl ascultă. Doar puţini dintre cei care sunt conştiincioşi sunt pregătiţi să se decidă doar pe baza argumentului; este imposibil să ajungi la inimile multor oameni doar cu teoria adevărului. Trebuie să existe o putere care să însoţească adevărul, o mărturie vie care să-i mişte<." Mărturii, vol. 1, cap. Păzitorul fratelui tău, par. 2.

În mod incredibil, simplitatea credinţei de la început, specifică Filadelfiei, s-a transformat în bogăţie de natură materială şi spirituală, dacă ţinem seama de cantitatea de adevăr primită, întrucât toată solia îngerului al treilea a fost reţinută şi păstrată de biserică, dar fără prezenţa Duhului Sfânt! Teoria adevărului şi argumentele în favoarea importanţei şi păzirii legii lui Dumnezeu au devenit bogăţia bisericii. Acest fapt avea să conducă la altele mai grave, într-atât de grave încât se asemănau cu atitudinea şi spiritul iudeilor care l-au răstignit pe Isus. Această atitudine şi acest spirit au fost cel mai bine date pe faţă la faimoasa conferinţă de la Minneapolis din 1888 şi după aceea, până astăzi. Să ascultăm cuvântul şi mărturia Martorului credincios în acest sens, care nu are cum să mintă: "Pentru că zici: >Sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic<..." Apocalipsa 3,17. Ce zice Cerul despre starea spirituală a unor astfel de credincioşi? Iată ce: "nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol". Apocalipsa 3,17.

În ochii lor se considerau bogaţi ce nu duceau lipsă de nimic, dar în ochii Cerului erau calici, (a se citi săraci), orbi şi goi spiritual!!! Problema cea mai gravă este că Satana i-a atacat în cel mai nevralgic punct, cel mai sensibil, cu gândul de a le răpi spiritualitatea şi a îndepărta Duhul Sfânt, iar acest punct important era legat de legea lui Dumnezeu!! Ei nu au înţeles că legea lui Dumnezeu nu poate fi păzită de nici un om păcătos şi, ca atare, nu au legat-o strict de credinţa lui Isus, singura care coboară în inima credinciosului pocăit neprihănirea şi desăvârşirea legii divine, fapt care îl pune în armonie cu Dumnezeu, devenind astfel un împlinitor al legii!!! (Un om născut din nou nu devine un împlinitor automat şi permanent al legii, fără să exprime în viaţa sa religioasă, zi de zi, credinţa lui Isus! El este chemat ca, în cooperare cu Duhul Sfânt şi prin propiile eforturi personale, să supună trupul, natura sa omenească, şi să biruie prin credinţă şi ascultare, prin rugăciune, toate ispitele şi păcatul).

În termeni practici, Laodicea, starea de spirit sau spiritualitatea credincioşilor care îl aşteaptă pe Isus, căci această perioadă este caracteristica dominantă a aşteptătorilor lui Isus ce se bucură de solia îngerului al treilea, este cea mai reuşită lovitură pe care Satana a dat-o bisericii lui Dumnezeu, care s-a format în urma celei mai măreţe mărturii pe care Dumnezeu a dat-o oamenilor, de la biserica apostolică încoace. Starea laodiceană este specifică doar fecioarelor nechibzuite, care mai sunt simbolizate în Scripturi prin iudeii din sinagoga lui Satana!! Trăsătura dominantă a acestei stări este că legea lui Dumnezeu e înălţată prin cele mai alese şi fine argumente, pentru care marele Babilon spiritual nu are contraargumente, deşi încearcă în zadar explicaţii care mai de care mai haioase, dar sincere.

Laodiceanul sincer înşelat este recunoscut după faptul că aduce cele mai teribile argumente că Sabatul zilei a şaptea este sâmbăta, dar fără să înţeleagă semnificaţia corectă şi spirituală a întregii legi a lui Dumnezeu în contextul neprihănirii, căci Sabatul adevărat, în primul şi în primul rând, este neprihănirea vie a lui Hristos în suflet, semnul acesteia fiind ziua a şaptea!!! Ziua a şaptea este Sabatul lui Dumnezeu, semnul puterii Sale creatoare şi sfinţitoare, numai atunci când credinciosul pocăit este plin de neprihănirea lui Dumnezeu. Ziua a şaptea nu are nici cea mai mică semnificaţie dacă cel ce o înalţă ca fiind în mod corect porunca a patra este lipsit de neprihănirea şi credinţa lui Isus!! Legea este corect înţeleasă numai atunci când este pricepută şi aprofundată Evanghelia în taina lui Dumnezeu: Hristos în voi, nădejdea slavei, cât şi în cadrul preoţiei lui Melhisedec!

Laodicea este, aşadar, cea mai perfidă înşelăciune pusă la cale de diavolul pentru biserica formată în urma vestirii şi primirii celor trei solii îngereşti. Le-a răpit prezenţa Duhului Sfânt, însă i-a lăsat cu teoria soliei îngerului al treilea. Cazul laodiceenilor este similar celui al iudeilor. Evreii se considerau deosebit de bogaţi, întrucât fuseseră făcuţi depozitarii adevărului, ei fiind conştienţi despre acest lucru. Însă, fiindcă se străduiseră se păzească legea lui Dumnezeu, pentru a nu mai ajunge în robie, după ce au ieşit din Babilon, pe care o îngrădiseră cu sute de reguli, mai ales în ce priveşte respectarea Sabatului, au ajuns lipsiţi cu desăvârşire de prezenţa lui Dumnezeu, serviciile templului devenind inutile! Când Mesia s-a întrupat, au fost neînstare să-l recunoască. Cărturarii au dat tonul în respingerea Lui, iar poporul format după mentalitatea fariseică l-a răstignit!!!

Evrei aveau adevărul, dar fără prezenţa Duhului Sfânt. Laodiceenii au adevărul şi, ca şi evreii, îl aşteaptă pe Isus, numai că o fac fără prezenţa Duhului Sfânt în suflet!!! Şi unii şi alţii au fost şi sunt bogaţi în ce priveşte toate argumentele în favoarea a ceea ce cred. Adevărul ca teorie este extrem de bine argumentat, dar lipseşte puterea care face ca adevărul să aibă efect asupra inimii, acea putere care transformă omul după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Cea mai mare nenorocire este că şi unii şi alţii au fost şi sunt orbi, fiind incapabili să-şi priceapă starea spirituală!!! Nici măcar nu sunt în stare să accepte măcar posibilitatea cea mai infimă cu putinţă că ar putea fi aşa cum le spune Martorul Credincios în Scripturi. În pofida ofertei harului şi a darurilor date de Isus pentru vindecarea orbirii, atitudinea amânduror categorii este de respingere, căci cum să primeşti ceva cât vreme consideri că ai deja acel lucru? Satana a jucat ultima carte în conflictul veacurilor reuşind să prelugească timpul şi să amâne venirea lui Isus, prin amăgirea celor ce cândva se bucurau de spiritul filadelfian, singurul prin care Isus va încheia lucrarea!!

Pentru condiţia spirituală a bisericii iudaice, Hristos a rostit parabola smochinului neroditor. Prin ea avea să arate care vor fi şi urmările atitudinii fariseice plină de orbire faţă de prezentarea Evangheliei prin ucenicii lui Isus generaţiei care nu l-a răstignit pe Isus din punct de vedere fizic. Aceeaşi parabolă scoate în evidenţă şi starea laodiceană şi, la fel, şi răspunsul pe care cei care sunt plini de spiritul laodiceanismul îl vor da vestirii soliei îngerului al patrulea, care este marea avertizare a îngerului al treilea!!! Pentru a ne arăta ce se va întâmpla la sfârşit, Hristos întăreşte această parabolă amintită cu o alta, şi anume parabola celor zece fecioare, o parabolă care se aplică şi reliefează starea de fapt din interiorul laodiceanismului!!! Unii au ulei de rezervă, simbolul prezenţei Duhului Sfânt în suflet, iar alţii duc lipsă de aşa ceva, trezindu-se în toiul marii strigări mondiale că nu au Duhul Sfânt!!!

Să reţinem şi să nu uităm niciodată că parabola celor zece fecioare are aplicaţie directă şi vorbeşte strict doar despre aceia dintre creştini care au solia îngerului al treilea. Ea nu are în vedere restul creştinătăţii!! "Pe când Domnul Hristos privea la cei care aşteptau venirea mirelui, El le-a spus ucenicilor lui pilda celor zece fecioare, ilustrând prin experienţa lor, experienţa bisericii, a celor care vor trăi chiar în timpul dinaintea celei de-a doua veniri a Sa." Parabolele Domnului Hristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, par. 4. Numai solia îngerului al treilea conţine adevărul cu privire la nunta Mirelui şi la lucrarea pe care El o desfăşoară în templul ceresc, în sfânta sfintelor, ca sa folosesc terminologia biblică. Această parabolă vorbeşte, deci, despre starea laodiceană, fecioarele nechibzuite fiind reprezentative şi etalon în astă privinţă!! Să fim cu băgare de seamă că parabola respectivă aduce la vedere două clase de aşteptători, ce aşteaptă Mirele să vină de la nuntă. Ambele clase ale acestor aşteptători nu se găsesc decât în mediul adventist, căci chiar numele de adventist denotă acest lucru. "Cele două clase de aşteptători, reprezintă două clase de credincioşi care mărturisesc a aştepta pe Domnul lor." Parabolele Domnului Hristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, par. 5.