Dreptatea lui Dumnezeu şi pedepsirea păcătosului

     "El judecă lumea cu dreptate, judecă popoarele cu nepărtinire. Domnul este scăparea celui asuprit, scăpare la vreme de necaz." Psalm 9,8.9.

Ar fi de un real folos să abordăm subiectul referitor la dreptatea lui Dumnezeu, în contextul în care am luat în discuţie cele zece plăgi. Am arătat la modul cel mai lămurit cu putinţă că Dumnezeu este acelaşi întotdeauna, nu se schimbă şi nu-l poate schimba nimic; că procedeele Sale cu oamenii sunt mereu aceleaşi; şi că principiile neprihănirii, mai presus de tot ce cunosc oamenii, rezistă la orice probă posibilă, mai cu seamă în condiţiile neprielnice ale păcatului. Principiile neprihănirii sunt principiile guvernării lui Dumnezeu, a manierei cum se manifestă şi se raportează El la toate fiinţele inteligente create. Armonia, fericirea, libertatea şi sănătatea tuturor depind în exclusivitate de vieţuirea conform acestor principii de viaţă. 

Refuzarea de a mai trăi potrivit acestor principii, îl aduce pe cel ce o face în starea de cădere, de a nu mai putea fi în armonie cu Dumnezeu, lucru care va aduce cu sine, în timp, degradarea minţii, a înţelepciunii, a sănătăţii, precum şi pervertirea tuturor puterilor morale, a acelor puteri nobile ale sufletului care fac din caracterul şi persoana respectivă o fiinţă demnă de a fi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Acest lucru, în adevăratul sens al cuvântului, înseamnă o pedeapsă, o osândă, un blestem al propriei persoane survenit în urma unei alegeri personale conştiente. Singura fiinţă vinovată de starea unor astfel de lucruri este aceea care a ales de bunăvoie şi nesilit să iasă din armonia cu Dumnezeu. Libertatea de a alege fără constrângeri este garantată de Dumnezeu oricărei inteligenţe, prin asumarea respectării deciziei finale luate de acea fiinţă inteligentă. 

Constrângerea nu reprezintă modul lui Dumnezeu de a aduce înapoi la starea de sfinţenie pe cel degradat de păcat sau pentru a dezrădăcina păcatul din inimile păcătoase. Dacă din guvernarea lui Dumnezeu lipsesc mijloacele coercitive de orice fel, atunci înseamnă că dreptatea Lui este cu totul diferită de dreptatea pe care o aduc la îndeplinire oamenii. Mijlocul prin care este îndeplinită nu are cum să fie omenesc, şi nu poate fi reprezentat prin nimic de pe pământ. Principiul care aruncă lumină asupra acestei realităţi este divin, şi este exprimat în aceste cuvinte inspirate: "Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre". Isaia 55,8.9. 

     "Domnul Hristos întreabă: >Cu ce vom asemăna Împărăţia lui Dumnezeu sau prin ce pildă o vom înfăţişa?< (Marcu 4,30). El nu poate folosi împărăţiile lumii ca model. În societatea omenească, El nu a găsit nimic cu care să o asemene. Împărăţiile pământeşti stăpânesc datorită puterii fizice; dar din Împărăţia lui Hristos este dată la o parte orice armă omenească, orice mijloc de constrângere. Împărăţia aceasta urmăreşte să înalţe şi să înnobileze omenirea." Faptele apostolilor, cap. Planul lui Dumnezeu cu biserica Sa, par. 8. 

Aşadar, împărăţia sau guvernarea lui Dumnezeu este înrâurită de gândurile lui Dumnezeu şi stăpânită de căile Sale. Totul este divin, nu omenesc, adică un ceva supus păcatului sau cunoaşterii omeneşti. Guvernarea lui Dumnezeu depăşeşte tot ce cunoaşte şi practică omul în materie de guvernare. Acum, unde lipsesc cu desăvârşire mijloacele de constrângere, nu există violenţă şi cruzime prin care să fie cu putinţă pedepsirea răufăcătorilor! Singurele mijloace pe care le foloseşte Dumnezeu, şi care sunt o ilustrare şi o descriere a propriei sale naturi şi a propriului Său caracter, sunt bunătatea, mila şi dragostea. Dragostea este temelia celor două şi totodată expresia oricărei forme de manifestare a neprihănirii, a binelui şi a vieţii, în esenţă. 

     "Puterea constrângătoare se află numai sub cârmuirea lui Satana. Principiile Domnului nu sunt de natura aceasta. Autoritatea Sa se bazează numai pe bunătate, milă şi iubire, şi prezentarea acestor principii reprezintă mijloacele ce trebuie folosite. Cârmuirea lui Dumnezeu este morală, iar adevărul şi iubirea trebuie să fie puterea predominantă." Hristos Lumina Lumii, cap. "S-a isprăvit!", par. 5.

Guvernarea lui Dumnezeu este morală şi, fiind de o aşa natură, înseamnă că singurul fel de manifestare a lui Dumnezeu faţă de toţi supuşii Săi trebuie să fie moral. Dus mai departe acest gând, înseamnă că dreptatea lui Dumnezeu este totdeauna morală, mijlocul ei de exprimare fiind principiile neprihănirii ce stau la baza guvernării lui Dumnezeu, iar acestea sunt bunătatea, mila şi iubirea. Doar în acest cadru se manifestă Dumnezeu şi dreptatea Sa, pentru că din împărăţia Sa lipsesc mijloacele de constrângerea şi puterea care să le pună în practică. 

Când spun că dreptatea lui Dumnezeu este morală mă refer la faptul că singurul cadru de exercitare a acesteia trebuie să fie conform principiilor neprihănirii. Dreptatea omenească nu are la bază aşa ceva. Ea poate şi trebuie adusă la îndeplinire folosind sabia, adică puterea constrângătoare aflată în mâinile statului. Toţi răufăcători sunt prinşi, arestaţi, judecaţi şi întemniţaţi cu ajutorul exercitării acestei puteri, în persoana organelor abilitate să o exercite: poliţia, jandarmeria, tribunalul civil şi militar, etc. Acestea sunt organele puterii statului, cu ajutorul cărora se execută dreptatea şi se menţine ordinea în societate. (Nu am în atenţie cât de dreaptă sau nedreaptă este dreptatea omenească). Scopul pentru care Dumnezeu a dat statului civil autoritatea de a purta sabia, adică de a exercita puterea constrângerii împotriva tuturor tulburătorilor ordinii sociale şi a răufăcătorilor, este acela ca cetăţenii acestuia să poată trăi liniştiţi, cât de cât, să prevină anarhia şi dezordinea în societatea umană şi să asigure astfel un mediu, un climat unde fiecare să poată trăi fără să se simtă ameninţat sau fără să ştie că va rămâne fără familie sau proprietate fiindcă alţii rău intenţionaţi îl deposedează de ele.

Deci, stăpânirea statului vine de la Dumnezeu doar în acest sens, şi este dreptul acestuia să se folosească de puterea constrângătoare pentru a menţine ordinea în societatea. Altă posibilitate nu există, întrucât omul a decis să meargă pe calea neascultării, de la Adam încoace. În acest context, puterea constrângerii este de folos fiindcă oamenii care nu vor să asculte de Dumnezeu, ca să fie în armonie cu El, şi care nu se pot stăpâni pe ei înşişi, deoarece nu sunt liberi în Hristos, fără păcat deci, trebuie stăpâniţi prin exercitarea unei forţe care să-i împingă la ascultare de legile statului. Fără constrângere, oamenii nu se supun, şi atunci ar fi anarhie totală şi frica de a mai putea trăi liniştit şi ferit de ameninţări şi moarte.

     "Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte; căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Şi stăpânirile care sunt, au fost rânduite de Dumnezeu. De aceea, cine se împotriveşte stăpânirii, se împotriveşte rânduielii puse de Dumnezeu; şi cei ce se împotrivesc îşi vor lua osânda. Dregătorii nu sunt de temut pentru o faptă bună, ci pentru una rea. Vrei, dar, să nu-ţi fie frică de stăpânire? Fă binele, şi vei avea laudă de la ea. El este slujitorul lui Dumnezeu pentru binele tău. Dar, dacă faci răul, teme-te, căci nu degeaba poartă sabia. El este în slujba lui Dumnezeu, ca să-L răzbune şi să pedepsească pe cel ce face rău. De aceea, trebuie să fiţi supuşi nu numai de frica pedepsei, ci şi din îndemnul cugetului. Tot pentru aceasta să plătiţi şi birurile. Căci dregătorii sunt nişte slujitori ai lui Dumnezeu, făcând necurmat tocmai slujba aceasta." Romani 13,1-6. 

Este un fapt lămurit că dreptatea şi ordinea socială omenească se menţin doar prin mijloace coercitive, prin legi care impun pedepse diferite în funcţie de gradul ticăloşiei. Dar nu tot astfel este şi modul cum este adusă la îndeplinire dreptatea divină şi nici cum se menţine armonia în cadrul guvernării lui Dumnezeu. Dreptatea înfăptuită de oameni nu este totuna şi nu se aseamănă deloc cu dreptatea aplicată de Dumnezeu. Sunt două lucruri tot atât de departe unul de altul, cum sunt soarele de lună. Pur şi simplu nu există nici măcar o asemănare în felul cum sunt aplicate, înfăptuite şi menţinute.

Dreptatea umană are de-a face cu un cadru al păcatului, unde omul îşi desfăşoară existenţa fără Dumnezeu şi principiile neprihănirii. Noi suntem despărţiţi de Dumnezeu, aşa ne naştem. În schimb, dreptatea divină trebuie să fie imaginea fidelă a modului cum Dumnezeu s-a obligat să acţioneze doar în neprihănire, folosind drept mijloace bunătatea, mila şi iubirea. Acestea sunt practic mijloacele salvării pentru toţi oamenii păcătoşi ce vor să trăiască asemenea lui Dumnezeu - liberi de constrângeri, de ameninţări, de suferinţe, de boli şi de moarte. Sunt exact aceleaşi mijloace pentru a perpetua ordinea şi armonia cerească, acolo unde nu există prezenţa păcatului. 

Cum raportăm dreptatea lui Dumnezeu la omul păcătos, care doreşte să rămână fără Dumnezeu? Dacă dreptatea Lui este mai presus de tot ce înseamnă şi înţelegem noi prin acest cuvânt, dacă depăşeşte tot ce cunoaştem noi, fiindcă întocmai aşa ne spune Cuvântul lui Dumnezeu, atunci trebuie că felul cum este înfăptuită va corespunde în mod obligatoriu cu caracterul lui Dumnezeu şi cu principiile neprihănirii, acele principii care nu au nimic de-a face cu constrângerea. Prin urmare, este de aşteptat ca Dumnezeu să nu folosească deloc şi în nici o împrejurare puterea constrângerii, în orice formă s-ar putea manifesta aceasta. Asta înseamnă că este exclusă pedepsirea răufăcătorului prin violenţă şi cruzime, sau prin biciuirea lui cu boli ori cu năpaste venite din lumea naturii prin decizie directă divină. Aceasta este singura concluzie logică ce ar trebui să facă lumină cu privire la modul cum este manifestată sau descoperită dreptatea lui Dumnezeu.

Calea aducerii dreptăţii lui Dumnezeu la îndeplinire este diferită de calea prin care omul înfăptuieşte dreptatea pe pământ. Trebuie să fie evident acest lucru. Spre deosebire de felul în care înţelegem noi şi modul cum se petrec lucrurile pe pământ în legătură cu dreptatea omenească, iubirea lui Dumnezeu se exprimă nu numai prin bunătate şi milă, ci şi prin dreptatea divină. Fiindcă iubirea lui Dumnezeu înseamnă în esenţă a dărui şi jertfire de sine, înseamnă că dreptatea lui Dumnezeu trebuie să fie doar o manifestare a acestei iubiri; nu se poate altfel. Dreptatea lui Dumnezeu înseamnă iubirea plină de sfinţenie, care însoţită de milă şi primită de omul pocăit devine în el legea duhului de viaţă a lui Dumnezeu sau altfel spus îndreptăţire! "Acum, dar, nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului. În adevăr, legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a izbăvit de legea păcatului şi a morţii." Romani 8,1.2. 

Dreptatea şi mila lui Dumnezeu se întâlnesc în jertfa Mântuitorului şi, o dată primită, ne absolvă cu totul de trecutul nostru păcătos şi de prezenţa în suflet a păcatului, iar această iertare divină înseamnă îndreptăţire sau dreptatea lui Dumnezeu. Aceasta este dreptatea lui Dumnezeu pentru sfinţii pocăiţi, care au fost iertaţi, fiindcă au primit dreptatea şi mila divină laolaltă prin acceptarea jertfei Răscumpărătorului. În schimb, atunci când păcătosul înrăit refuză mila şi bunătatea divină, el trebuie să rămână în faţa dreptăţii lui Dumnezeu dezbrăcată chiar de elementele îndreptăţirii, adică mila, bunătatea şi iubirea, o iubire care s-a jertfit pentru el ca să îl scape de osânda morţii veşnice. Refuzul iubirii salvatoare înseamnă a rămâne sub osândă veşnică.

     "Prin viaţa şi moartea Sa, Hristos a dovedit că dreptatea lui Dumnezeu nu nimiceşte mila Sa şi că păcatul poate fi iertat, că legea este dreaptă şi că poate fi în mod desăvârşit ascultată." Hristos Lumina Lumii, cap. "S-a isprăvit!", par. 23.

Legea lui Dumnezeu este întruchiparea sfinţeniei şi a dreptăţii divine. Jertfa Fiului lui Dumnezeu pentru a împlini cerinţele dreptăţii, ce decurge din acea lege infinită, în locul omului, reprezintă mila, bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu. Pentru a da satisfacţie acestei legi ce nu se poate schimba în vreun fel, noi suntem rugaţi de Dumnezeu să primim jertfa Mântuitorului, adică împărtăşirea cu mila, bunătatea şi iubirea Lui infinite. Cine refuză această jertfă, refuză chiar mijloacele mântuirii şi rămâne astfel sub condamnarea eternă a legii divine, iar asta înseamnă manifestarea dreptăţii divine. Observăm că nu este folosit nici un mijloc de constrângere pentru a primi jertfa lui Hristos, ci suntem rugaţi să o acceptăm, dacă vrem, dar nu fără dovezi îndestulătoare prin care Dumnezeu ne arată că ne doreşte binele şi mântuirea noastră. "Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică." Ioan 3,16. "Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?" Romani 2,4. 

Aceasta este dreptatea lui Dumnezeu aplicată în plan spiritual, sufletesc, când omul plin de căinţă este eliberat de păcatul stăpânitor. Dar cum se manifestă dreptatea lui Dumnezeu prin pedepsirea celui păcătos, când refuză invitaţiile harului divin? Dacă în plan spiritual Dumnezeu nu foloseşte puterea de constrângere, devine clar că nici în plan fizic El nu poate folosi decât aceleaşi mijloace ale neprihănirii ca şi în planul spiritual. Astfel, este exclusă pedepsirea păcătosului doar pentru că refuză să asculte de Dumnezeu, o pedepsire care ar veni ca urmare a unei hotărâri directe sau chiar arbitrare din partea lui Dumnezeu.

Vreau să subliniez faptul că pedepsirea păcătoşilor nu a venit în nici un veac, de la căderea lui Adam în păcat, printr-o hotărâre arbitrară sau directă din partea lui Dumnezeu. Pedeapsa omului păcătos nu este rezultatul direct al deciziei unui Dumnezeu ofensat. Dumnezeu nu ia niciodată astfel de hotărâri deoarece sunt contrare caracterului şi naturii Sale de Dumnezeu. El nu ne pedepseşte pentru că nu vrem să-l luăm în seamă. Asta fac doar oamenii în raport cu alţi oameni. Dreptatea lui Dumnezeu faţă de un om care preferă să-l respingă, se manifestă în toate cazurile doar prin retragerea harului sau a milei divine de la el. Această dreptate reprezintă practic lipsa manifestării puterii divine în salvarea celui păcătos. Ea vine ca urmare a despărţirii omului de Dumnezeu, prin alegere deliberată şi conştientă din partea acestuia, neconstrâns fiind de nimic să ia această decizie. 

În acest caz, de refuz vădit şi încăpăţânat, dreptatea divină este adusă la îndeplinire prin imposibilitatea lui Dumnezeu de a mai face ceva pentru salvarea păcătosului. Nu este decizia lui Dumnezeu, ci decizia pe care o ia singur cel păcătos, în mod liber şi neconstrâns. Când harul lui Dumnezeu, manifestat prin bunătate, milă şi iubire, este retras, rămâne dreptatea lui Dumnezeu sub formă de osândă, ce se poate manifesta în plan uman, înainte de judecata divină de la sfârşitul celor o mie de ani, prin diverse pedepse sub forma care îi este cel mai la îndemână lui Satana. Întrucât păcătosul respectiv nu mai este apărat de Dumnezeu, Satana are controlul deplin asupra acestuia şi face ce doreşte cu el. Aşadar, dreptatea lui Dumnezeu prin pedepsirea păcătosului se manifestă întotdeauna numai prin retragerea harului Său, iar aceasta este doar decizia deliberată a celui păcătos, în pofida tuturor încercărilor lui Dumnezeu de a-l salva de la pieire.

     "Satana este distrugătorul. Dumnezeu nu poate să-i binecuvânteze pe aceia care refuză să fie ispravnici credincioşi. Tot ce poate face este să-i îngăduie lui Satana să facă lucrarea lui nimicitoare. Vedem nenorociri de tot felul şi de toate gradele, abătându-se asupra pământului, şi pentru ce? Puterea înfrânătoare a Domnului nu este exercitată. Lumea a trecut cu vederea Cuvântul lui Dumnezeu. Lumea trăieşte ca şi cum nu ar exista Dumnezeu. Ca şi locuitorii lumii de pe timpul lui Noe, ei refuză să gândească la Dumnezeu. Nelegiuirea predomină într-o măsură alarmantă, iar pământul este copt pentru seceriş." Mărturii, vol. 6, cap. A da lui Dumnezeu ce este al Lui, subcap. Binecuvântarea, par. 2. 

Când omul a refuzat mila divină, el s-a despărţit de Dumnezeu în cele din urmă, iar dreptatea divină, care împreună cu mila şi bunătatea, dacă ar fi fost primită în felul acesta, l-ar fi îndreptăţit, rămâne ca o osândă asupra celui păcătos, întrucât ea cere omului aflat în condiţia păcătoasă desăvârşirea, pe care ar fi putut s-o capete fără plată dacă ar fi primit prin credinţă jertfa lui Hristos, ca viaţa cea nouă sau caracterul lui Dumnezeu. "Dumnezeu este izvorul vieţii; iar atunci când cineva alege să slujească păcatului, el se desparte de Dumnezeu şi, în acest fel, nu mai are legătură cu viaţa. El este >străin de viaţa lui Dumnezeu<." Hristos Lumina Lumii, cap. "S-a isprăvit!", par. 29.

Aşadar, dreptatea lui Dumnezeu se manifestă totdeauna numai prin retragerea harului sau a puterii ocrotitoare divine de la păcătosul care a ales să slujească păcatului. Este doar hotărârea omului, niciodată a lui Dumnezeu. Această dreptate divină înseamnă practic rezultatul împiedicării din partea agentului uman a tuturor eforturilor lui Dumnezeu de salvare a sufletului, a vieţii sale, fiind propria lui acţiune deliberată, nu a lui Dumnezeu. Este asemănător situaţiei când cineva doreşte să sară în ajutorul cuiva care se află într-o mare primejdie, numai că este împiedicat de refuzul celui aflat în pericol, pe motiv că se poate salva şi singur. În acest caz, mila şi bunătatea sunt respinse în mod absurd, singura care mai rămâne rămânând dreptatea care cere viaţa sufletului nesocotit. Omul care a încercat să-l salveze de la pieire nu poate fi învinuit de semenii săi sau de vreo instanţă judecătorească pentru că a stat cu mâinile în sân şi n-a făcut nimic pentru salvarea bietului om. Însă, toţi vor considera că refuzul acelui om, de a fi salvat, constituie singurul răspuns îndreptăţit la situaţia pe care el a creat-o prin propria alegere; că a pierit pe drept din cauza lui însuşi, a atitudinii sale iraţionale, această pedeapsă fiind singurul rezultat îndreptăţit să aibă loc, singura consecinţă dreaptă ce a urmat în logica situaţiei respective.

Modul cum dreptatea divină s-a manifestat cel mai clar, este descoperit în manifestările care au avut loc în cadrul revoluţiei franceze. Nici un stat din lume, până la Franţa revoluţionară, şi nici după aceea, până la ridicarea icoanei fiarei, n-a decretat în consiliile ei legislative desfiinţarea legii lui Dumnezeu. Când acest lucru s-a întâmplat, dreptatea divină, prin lipsa ocrotirii lui Dumnezeu, prin respingerea milei, bunătăţii şi iubirii divine, a căzut ca o sabie asupra tuturor capetelor neocrotite, făcând din Franţa un exemplu mondial despre ce înseamnă alungarea lui Dumnezeu şi a legii Sale sfinte din crezul, cultura, societatea şi inimile oamenilor. Acest lucru înspăimântător ne aşteaptă în viitorul foarte apropiat. Să luăm aminte la aceste cuvinte demne de crezare:

     "Toate acestea erau aşa cum le-a dorit Satana. Aceasta a fost lucrarea pentru care el s-a străduit timp de veacuri. Procedeul lui este înşelăciunea de la început şi până la sfârşit, iar scopul lui neabătut este să aducă nenorocire şi mizerie peste oameni, să desfigureze şi să păteze lucrarea mâinilor lui Dumnezeu, să strice planurile divine de iubire şi de bunăvoinţă şi, în felul acesta, să producă durere în ceruri. Apoi, prin priceperea lui amăgitoare, el orbeşte mintea oamenilor, conducându-i să arunce ocară asupra lucrării lui Dumnezeu, ca şi când toate această nenorocire ar fi consecinţa planului Creatorului...

     Când Franţa l-a lepădat în mod făţiş pe Dumnezeu şi a dat la o parte Biblia, oamenii nelegiuiţi şi duhurile întunericului au tresăltat pentru îndeplinirea scopului atât de multă vreme dorit - un regat fără restricţiile legii lui Dumnezeu... Veacurile de apostazie şi crimă adunaseră o comoară de mânie pentru ziua plăţii; iar când nelegiuirea lor a ajuns la culme, cei care l-au dispreţuit pe Dumnezeu au învăţat prea târziu că este un lucru grozav să calci în picioare răbdarea divină. Spiritul înfrânător al lui Dumnezeu, care pune piedică puterii pline de cruzime a lui Satana, fusese retras în mare măsură şi aceluia a cărui singură desfătare este nenorocirea oamenilor i-a fost îngăduit să lucreze în voie." Tragedia veacurilor, cap. Biblia şi Revoluţia franceză, par. 52, 57.

În urma tuturor celor spuse, nu există decât o singură concluzie logică, şi anume că dreptatea lui Dumnezeu nu este o manifestare a unei hotărâri arbitrare şi nici directe a Lui, împotriva omului neascultător, căci Dumnezeu a hotărât în Isus Hristos, dintotdeauna, ca toţi să fie mântuiţi, dacă vor să aleagă acest dar. Hotărârea Lui este salvare, spre viaţă veşnică, nu pedepse îngrozitoare pentru aceia cărora le-a declarat răspicat că au dreptul să decidă pentru ei înşişi, în mod liber, fără să le fie încălcat vreodată, ceea ce doresc. Despre acest adevăr dă mărturie însăşi jertfa Lui Isus Hristos. Nu este alegerea lui Dumnezeu pedepsirea păcătosului, ci păcătosul se pedepseşte prin însăşi nelegiuirile lui, de care nu doreşte să fie scăpat de Dumnezeu. Principiul cauzei şi efectului este acela care acţionează în felul acesta; iar el este exprimat cel mai bine în legea semănatului şi a seceratului. 

     "Cel rău este prins în înseşi nelegiuirile lui şi este apucat de legăturile păcatului lui." Proverbe 5,22. "După câte am văzut eu, numai cei ce ară fărădelegea şi seamănă nelegiuirea îi seceră roadele!" Iov 4,8. "Cine seamănă nelegiuire, nelegiuire va secera, şi nuiaua nelegiuirii lui este gata." Proverbe 22,8. "Nu vă înşelaţi: >Dumnezeu nu se lasă să fie batjocorit<." Ce seamănă omul, aceea va şi secera." Galateni 6,7. "Căci ziua Domnului este aproape pentru toate neamurile. Cum ai făcut, aşa ţi se va face; faptele tale se vor întoarce asupra capului tău." Obadia 1,15.

Dreptatea lui Dumnezeu nu se aseamănă cu dreptatea omului şi nu sunt unul şi acelaşi lucru, întrucât calea aducerii lor la-ndeplinire este categoric diferită: calea lui Dumnezeu este calea sfinţeniei şi a principiilor neprihănirii, iar calea omului este calea sabiei, a constrângerii, fără de care nu ar putea pedepsi răufăcătorii. Felul cum gândim şi înţelegem noi dreptatea nu este deloc felul cum gândeşte şi înţelege Dumnezeu dreptatea Lui. Isus Hristos este imaginea fidelă şi exactă a dreptăţii şi milei divine la un loc; primită, o astfel de dreptate aduce îndreptăţire păcătosului, care-l face corespunzător pentru cer, dacă trăieşte în neprihănirea cerută de legea lui Dumnezeu, respinsă această dreptate, înseamnă dezbrăcarea ei de mila lui Dumnezeu, deci alungarea efortului şi căii lui Dumnezeu de salvare a păcătosului şi lăsarea lui în seama nimicitorului, care este Satana. Se numeşte dreptate tocmai pentru faptul că Dumnezeu intervine în salvarea păcătosului, face tot posibilul să-l scape de puterea distructivă a oamenilor răi, a demonilor şi a lui Satana, dar o dată refuzată, înseamnă alungarea lui Isus din poziţia Sa de Salvator. Manifestarea ei presupune în toate situaţiile împiedicarea lui Dumnezeu să salveze tocmai prin alungarea Sa, prin despărţirea sufletului de Dumnezeu, iar această despărţire este numai şi numai decizia agentului uman.

     "Printr-o respingere continuă a iubirii şi a milei divine, iudeii au făcut ca ocrotirea lui Dumnezeu să le fie retrasă, dar lui Satana i-a fost îngăduit să-i conducă după voinţa lui. Cruzimile oribile care au avut loc la distrugerea Ierusalimului sunt o demonstrare a puterii răzbunătoare a lui Satana asupra acelora care se supun stăpânirii lui." Tragedia veacurilor, cap. Distrugerea Ierusalimului, cap. 6 de la sfârşit.

Moartea întâilor născuţi

      "Când va trece Domnul ca să lovească Egiptul, şi va vedea sângele pe pragul de sus şi pe cei doi stâlpi ai uşii, Domnul va trece pe lângă uşă şi nu va îngădui Nimicitorului să intre în casele voastre ca să vă lovească." Exod 12,23.

Sensul adevărat al Evangheliei este să-l descopere pe Dumnezeu aşa cum este El prezentat în Cuvântul adevărului. Evanghelia este puterea lui Dumnezeu care are menirea să lumineze mintea celui ce doreşte după ea şi caută să cunoască pe Dumnezeu pe calea lui Dumnezeu. În studiul alocat celor zece plăgi, am descoperit pe baza principiilor neprihănirii, aşa cum sunt ele descoperite prin Evanghelie în Sfintele Scripturi, că Dumnezeul creator - Isus Hristos - nu a folosit nici un mijloc de constrângere împotriva lui faraon, în pofida încăpăţânării sale vehemente; că mijloace de felul acesta nu sunt specifice guvernării lui Dumnezeu şi nu au de-a face cu El în ce priveşte soluţia pentru rezolvarea problemei păcatului. 

Dacă ar fi folosit violenţa, represaliile, constrângerea sau cruzimea pentru încercarea de a rezolva definitiv păcatul, atunci Dumnezeu ar fi procedat la perpetuarea principiilor fărădelegii, fiindcă ar fi făcut apel şi ar fi folosit exact mijloacele caracteristice împărăţiei satanice. Nu ar fi avut nici un sens ca Dumnezeu să-l pedepsească pe faraon şi poporul său cu o aşa cruzime, decât dacă mai întâi ar fi folosit acelaşi procedeu cu Satana şi îngerii lui loiali. Cu alte cuvinte, de ce ar fi căutat să-l distrugă pe faraon cu asemenea cruzime, doar pentru că s-a împotrivit lui Dumnezeu, şi nu ar fi trebuit în mod logic să se repeadă mai întâi în Satana, ca să-l distrugă, pentru a nu mai avea posibilitatea de a continua cu neruşinare să-l înfrunte pe Cel atotputernic!

Soluţia pentru rezolvarea definitivă a păcatului este bunătatea lui Dumnezeu cuprinsă în jertfa Fiului Său preaiubit. Se vede, deci, că mijlocul adoptat de Dumnezeu, specific naturii şi caracterului Său, este unul contrar cruzimii. În Egipt, trebuie să avem un ochi ager al credinţei ca să vedem bunătatea lui Dumnezeu manifestată prin Isus Hristos. Harul său salvator, ca măsură a bunătăţii Sale fără seamăn, se poate observa în modul cum şi-a protejat poporul de opt dintre cele zece plăgi: de la muştele câineşti la moartea întâilor născuţi ai egiptenilor. Dumnezeu a dorit să ne transmită un mesaj fără echivoc în felul acesta, şi anume că trebuie să facem o deosebire între această putere de ocrotire, ce aparţine în exclusivitate lui Dumnezeu, şi puterea de nimicire, ce aparţine distrugătorului. Fiind distrugător înseamnă că exact acesta este caracterul şi menirea sa, că filozofia modului cum acţionează, când i se permite din cauza neascultării omului încăpăţânat, este întotdeauna nimicirea.

Dumnezeu a căutat să pună în contrast evident aceste două mari puteri în ce priveşte cele zece plăgi: puterea harului sau a grijii ocrotitoare a lui Dumnezeu faţă de orice om păcătos neajutorat, ce nu se poate apăra în faţa nimicitorului, a lui Satana, şi puterea plină de violenţă şi de cruzime a răufăcătorului Lucifer sau diavolul. Ar fi jenant să atribuim lui Dumnezeu cele două puteri, dacă suntem familiarizaţi cu principiile neprihănirii. Ele sunt două puteri contrare, opuse în ce priveşte caracterul, natura şi principiile pe care se întemeiază. Orice student serios şi onest al Scripturilor ar trebui să înţeleagă acest lucru. 

Acum, demn de observat ar trebui să fie şi faptul că în primele nouă plăgi nu a avut loc moartea nici unui egiptean sau a vreunui om. Au murit, pe capete, o mulţime de animale din pricina bolii, a grindinei foarte violente şi a lăcustelor. Ca şi în cazul lui Iov, Dumnezeu ne descoperă cum mâna Sa a ocrotit mai departe capetele egiptenilor de furia sălbatică a lui Satana, însă faraon, prin respingerile harului bunătăţii lui Dumnezeu, avea să-i aşeze definitiv sub controlul lui Satana, numai că Dumnezeu îi permite acestuia din urmă să le omoare doar întâii născuţi şi nu întreg poporul egiptean. Satana ar fi vrut să ia viaţa lui Iov numaidecât, însă Dumnezeul milei nu a îngăduit o asemenea mârşăvie; în cazul egiptenilor, vedem iară bunătatea Lui cea mare prin faptul că îngăduie să fie omorâţi doar întâii născuţi. 

Prin faptul că Dumnezeu i-a ocrotit într-un mod special pe evrei, în ţinutul Gosen, Dumnezeu dorea să transmită egiptenilor, care aveau credinţă, lecţia că El nu vrea să facă de fapt nici o deosebire între naţii, rase sau culturi, ori educaţia acestora; dar că totodată este obligat să-i păzească de furia balaurului pe toţi aceia care sunt gata să se pună la adăpostul puterii Sale minunate. Acest fapt este evident prin aceea că, atunci când avea să vină plaga pietrei sau a grindinei uriaşe peste pământul Egiptului, Dumnezeu le transmite egiptenilor, care doreau să creadă pe cuvânt pe Cel atotputernic, să-şi pună la adăpost vitele în faţa furiei dezlănţuite a puterilor naturii, pe care Satana le controla ca să producă cât mai mari distrugeri de vieţi animale, căci de oameni nu-i fusese permis să se atingă. ">Pune-ţi, dar, la adăpost turmele şi tot ce ai pe câmp. Piatra are să bată pe toţi oamenii şi toate vitele de pe câmp, care nu vor fi intrat în case; şi vor pieri.< Aceia dintre slujitorii lui faraon, care s-au temut de cuvântul Domnului, şi-au adunat în case robii şi turmele." Exod 9,19.20.

Cineva care şi-a propus să distrugă nu are cum să dea pe faţă milă! Numai cine are simţul grijii faţă de altul, numai cineva altruist, care nu suferă să vadă pe semenul său sub povara unor dureri şi suferinţe pe care poate să le evite, numai cineva de felul acesta poate vorbi şi acţiona ca un salvator, iar această Persoană magnifică, neîntrecută în dragoste şi compasiune faţă de omul împovărat de păcat, este Isus Hristos, întipărirea Fiinţei Tatălui din cer. Prin acele cuvinte, Hristos îşi descoperă caracterul şi doreşte să transmită egiptenilor că nu El provoacă răul, ci că este alungat puţin câte puţin din poziţia Sa de ocrotitor al copiilor Egiptului. Fiecare refuz al harului lui Dumnezeu din partea lui faraon, îi îndepărta pe egipteni şi mai mult de Dumnezeu şi de posibilitatea ocrotirii sigure. Strigătul milei divine se aude în ecouri din ce în ce mai slabe, până când inima se împietreşte în răzvrătire de nevindecat.

Împotrivirea lui faraon avea să-i coste viaţa tuturor întâilor născuţi ai egiptenilor şi ai animalelor lor, care mai rămăseseră în viaţă. De ce întâii născuţi? Fiindcă aceştia erau destinaţi, deci consacraţi de mici preoţiei, care era de diferite ranguri în Egiptul acelor vremuri. Această consacrare şi ritualul ei reprezenta închinare, iar ea la rândul ei era adusă lui Satana, ce era întruchipat prin diferitele zeităţi egiptene. Într-un cuvânt, ei aparţineau de drept lui Satana; erau mâna lui dreaptă în toate probleme religioase ale Egiptului, prin care el ţinea imperiul egiptean în întunericul total al superstiţiilor, fapt relevat şi în atitudinea lui faraon. La fel, întâii născuţi ai animalelor erau consacraţi pentru a fi jertfă, la timpul când se cerea şi se practica acest ritual. Religia egipteană a acelui timp, din vremea lui Moise, se învârtea în jurul acestor făpturi care îşi aveau destinul lor special, conform religiei politeiste egiptene.

Aceasta urma să fie jertfa pe care o cerea Satana, dar numai atunci când faraon a atins apogeul răzvrătirii finale. Toţi se aflau în puterea sa, fiindcă fuseseră consacraţi lui de la naştere, de mici. Eforturile lui Dumnezeu de a salva Egiptul sunt mai bine înţelese de cei ce vor să-l creadă pe cuvânt, atunci când pricepem stăruinţa Lui, ce a constat în zece încercări inimoase, de a feri Egiptul să ajungă la acest apogeu al nelegiuirii. Dar, încercările pline de milă ale lui Dumnezeu aveau să se transforme în zece plăgi, din cauza respingerii milei, bunătăţii şi iubirii divine. Cum ştim că aceşti întâi născuţi erau închinaţi zeităţilor păgâne? O spune chiar Dumnezeu. "În noaptea aceea, Eu voi trece prin ţara Egiptului şi voi lovi pe toţi întâii născuţi din ţara Egiptului, de la oameni până la dobitoace; şi voi face judecată împotriva tuturor zeilor Egiptului, Eu, Domnul." Exod 12,12. Moartea întâilor născuţi este deci rezultatul unei judecăţi ce viza toţi zeii Egiptului înaintea şi în numele cărora fuseseră închinaţi sau consacraţi aceştia!

Este mai mult ca sigur că Satana solicitase, nu numai căutase, să distrugă şi poporul israel. Acest fapt poate fi dovedit prin acela că Dumnezeu îi supune unui test al credinţei sau al încrederii în ceea ce El le spune că trebuie să facă pentru a nu fi distruşi de nimicitorul, peste ani Mântuitorul numindu-l ucigaş şi tatăl minciunii. Dacă vreuna dintre familiile iudeilor nu dorea să procedeze cum li se spusese, atunci Satana era liber să le omoare întâiul lor născut. Testul probei sau al credinţei lor consta în aducerea unei jertfe, un miel, iar cu sângele acestuia să ungă pragul de sus şi cei doi uşori laterali ai uşii, pentru ca Satana să înţeleagă că aceia care au crezut pe Dumnezeu beneficiază de harul Său ocrotitor şi îi este astfel imposibil să se atingă de ei. Asta înseamnă că Dumnezeu nu-i luase lui Satana orice posibilitate de a se atinge de întâii născuţi ai iudeilor. I se oferise dreptul să îi ispitească a nu se încrede în cuvintele lui Moise. 

Satana ar fi putut pretinde că Dumnezeu face paradă de puterea ocrotirii Sale şi o foloseşte în dreptul naţiunii iudaice în aşa fel, încât el să nu aibă deloc posibilitatea de a-i ispiti şi distruge. Ar fi putut insinua că i se răpeşte dreptul liber de a încerca să distrugă pe toţi cei neascultători, care îi dau credit lui prin respingerea lui Dumnezeu, chiar dacă aceştia puteau fi dintre evrei. Şi în cazul lui Iov insinuările lui au fost asemănătoare în caracter. Iar Dumnezeu îi permite ispititorului să-şi încerce şansele; de aceea, a trebuit să pună la încercare poporul israel prin aducerea unei jertfe, al cărei sânge să joace rolul simbolic de apărător al capetelor şi sufletelor lor, mai ales ale întâilor lor născuţi, ce urmau să aparţină sau să fie închinaţi lui Dumnezeu ca preoţi, numai până la Sinai, o dată cu răzvrătirea poporului, mai puţin a leviţilor, ce urmau să fie închinaţi ca preoţi în locul întâilor născuţi.

Aşadar, sângele jertfei mielului devine testul credinţei evreilor şi totodată o aducere aminte a felului puternic cum au ieşit ei din Egipt, prin credinţa în Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov. 

     "Când îngerul nimicitor urma să treacă prin Egipt, ca să distrugă pe întâii născuţi ai oamenilor şi animalelor, lui Israel i se poruncise să îşi strângă copiii şi familiile în casele lor, şi apoi să marcheze stâlpii laterali ai uşii cu sânge, astfel încât îngerul nimicitor să poată trece pe lângă locuinţele lor, iar dacă ei ar fi dar greş să aducă la îndeplinire acest proces, atunci n-ar mai fi existat nici o deosebire între ei şi egipteni.

     Îngerul nimicitor va ieşi curând din nou, nu pentru a distruge pe întâii născuţi, ci "să ucidă cu desăvârşire pe bătrâni şi pe fecioare, pe bărbaţi, femei şi copilaşi" (Ezechiel 9,6) care nu au semnul." The Review and Herald, 14 octombrie 1875. 

Acum, dacă îngerul nimicitor ar fi fost unul dintre îngerii sfinţi ai lui Dumnezeu, întrebarea firească este aceasta: de ce ar mai fi fost nevoie de sânge ca semn pe uşile lor, din moment ce toţi evreii erau strânşi în ţinutul Gosen, separaţi fiind astfel de egipteni? Nu ar fi putut să facă deosebirea lor, acest înger, şi fără sânge? Îngerii nu sunt ca noi, ci ei ştiu cine aparţine lui Dumnezeu şi cine nu. Dacă Dumnezeu distruge pe cel rău şi neascultător, atunci nu avea nevoie să ceară iudeilor să ungă cu sânge uşile, din moment ce-şi propusese să distrugă doar pe egipteni. Dar, testul credinţei la care fuseseră supuşi iudeii descoperă faptul că nu Dumnezeu este nimicitorul. Încrederea în acest sânge ocrotitor arată că iudeii erau dispuşi să rămână la adăpostul grijii unui Dumnezeu care a venit să-i salveze de furia sălbatică a lui Satana - nimicitorul. Să ţinem minte: Dumnezeu venise să salveze o naţiune, nu să distrugă; venise să scoată din ţara robiei o naţiune, dar nu prin distrugerea unui alt popor. Salvarea evreilor s-a făcut prin puterea iubirii, nu prin puterea nimicirii, căci Dumnezeu este Dumnezeul dragostei, nu Dumnezeul distrugerii.

Putem observa şi singuri faptul că Dumnezeu oferă o protecţie specială ţinutului Gosen, fără să ceară iudeilor să-şi pună vreun semn anumit, pentru ca astfel nimicirea să-i ocolească. La fel ar fi putut face şi cu întâii născuţi; cu toate acestea Dumnezeu oferă testul credinţei pentru toţi iudeii care doreau să asculte, fiindcă Satana ceruse moartea poporului lui Dumnezeu. Există o asemănare vădită între această solicitare din partea lui Dumnezeu, pentru familiile evreilor, şi cea care a avut de-a face cu Adam şi Eva. Astfel, remarcăm faptul că Dumnezeu a îngrădit puterea de ispitire, de amăgire şi de distrugere a lui Satana la un pom, pomul cunoştinţei binelui şi răului, şi la un semn, sângele cu care evreii credincioşi şi-au uns uşorii uşii şi pragul de sus al acesteia. Asta înseamnă că el putea avea acces şi controla, atât cât îi permitea Dumnezeu, pe Adam şi Eva, dacă aveau să cadă în plasa lui, fapt care s-a şi întâmplat de altminteri, sau pe poporul evreu căruia i-ar fi omorât pe toţi întâii născuţi ai lor şi ai animalelor. 

Acum, dacă Dumnezeu ar fi nimicitorul, ar însemna să credem în absurdul pedepsirii lui Adam şi a Evei doar pentru simplul fapt că n-au ascultat de El, deşi El a garantat cu propriul Său scaun de domnie şi cu propria viaţă a Fiului Său libertatea de gândire şi de exprimare, libertatea conştiinţei şi a voinţei, un drept inviolabil şi inalienabil pe care nu-l poate încălca vreodată. Se poate observa limpede că Adam şi Eva au căzut în păcat din cauza lui Satana, fapt care i-a adus în situaţia groaznică de a fi controlaţi de Satana. Adică starea omului păcătos se datorează în exclusivitate puterii de ispitire a lui Satana, căruia părinţii noştri creaţi i-au căzut pradă, dându-i credit mai mult decât valoarea veşnică a cuvintelor lui Dumnezeu. Acum, când Dumnezeu a pus la probă credinţa poporului evreu în cuvintele Sale, ceva asemănător testului din grădina Edenului, rezultatul a fost că ei au ascultat, iar mânia lui Satana nu s-a putut abate asupra lor, aşa cum s-a abătut asupra lui Adam şi a Evei, lipsindu-i cu totul de neprihănire sau starea de sfinţenie. Astfel, Dumnezeu se descoperă ca Cel de ocroteşte când ascultăm cu toată inima de El, dar că nu o poate face dacă îl alungăm din acest rol, prin neascultare, ceea ce înseamnă că-l invităm pe Satana să ne stăpânească, exact aşa cum ne spune Dumnezeu că va face amăgitorul. 

Dacă în grădina Eden Duhul Sfânt ne descoperă două puteri şi două persoane potrivnice, fiecare în rolul lor, specific naturii şi caracterului lor, pe de o parte, acela de salvator şi de ocrotitor pentru Isus, iar pe de altă parte, de ispititor şi de mincinos pentru Satana, tot astfel în Egipt Cuvântul adevărului ne descoperă două puteri potrivnice care sunt angajate astfel: una pentru a ocroti şi salva vieţile oamenilor şi animalelor, şi cealaltă pentru a amăgi şi distruge aceste vieţi. În acest context, devine limpede ca lumina zilei că cele zece plăgi nu aveau cum să fie hotărârea directă şi arbitrară a unui Dumnezeu ofensat, de vreme ce Inspiraţia divină ne arată că oriunde Dumnezeu este prezent să salveze, Satana se află şi el acolo cu scopul de a distruge, exact aşa cum s-au petrecut lucrurile la începutul lumii, a existenţei umane. Biblia ne învaţă astfel, pe calea cea mai sigură că orice formă de rău exercitată asupra omului, animalelor, naturii, face parte din arsenalul distructiv al puterii de nimicire a lui Satana şi a demonilor. 

Acest adevăr descoperit este probat cu desăvârşire şi în distrugerea Ierusalimului, unde au pierit peste un milion de evrei. Să luăm seama la cuvintele următoare, fiindcă ele descriu exact procedeul lui Satana cu omul care nu mai beneficiază de scutul ocrotirii divine, fiindcă a decis să se despartă de Dumnezeu.

     "Iudeii îşi făuriseră singuri cătuşele; ei îşi umpluseră paharul răzbunării. În distrugerea totală care a căzut peste ei, ca naţiune, şi în toate vaiurile care i-au urmat în împrăştierea lor, ei n-au făcut decât să culeagă ceea ce ei înşişi semănaseră. Profetul spunea: >Pieirea ta, Israele, este că ai fost împotriva Mea<, >ai căzut prin nelegiuirea ta<. (Osea 13,9; 14,1). Suferinţele lor sunt reprezentate adesea ca o pedeapsă care a venit asupra lor, ca urmare a hotărârii directe a lui Dumnezeu. În felul acesta, marele amăgitor caută să-şi ascundă lucrarea. Printr-o respingere continuă a iubirii şi milei divine, iudeii au făcut ca ocrotirea lui Dumnezeu să le fie retrasă, iar lui Satana i-a fost îngăduit să-i conducă după voinţa lui. Cruzimile oribile care au avut loc la distrugerea Ierusalimului sunt o demonstrare a puterii răzbunătoare a lui Satana asupra acelora care se supun stăpânirii lui." Tragedia veacurilor, cap. Distrugerea Ierusalimului, par. 6 de la sfârşit.

După cum iudeii îşi făuriseră singur cătuşele şi îşi umpluseră singuri paharul răzbunării, tot astfel a ajuns şi faraon să facă. În seama lui Dumnezeu sunt puse cele zece plăgi, ca şi cum ar avea îngeri sfinţi ce au libertatea, la porunca Lui, să ucidă în stil mafiot pe toţi cei ce se împotrivesc bunătăţii lui Dumnezeu; dar Duhul adevărului ne descoperă că această învăţătură şi imagine despre Dumnezeul iubirii nu sunt biblice şi nu-l reprezintă pe Dumnezeu. Din acest motiv, cele zece plăgi, deşi sunt înfăţişate în toată învăţătura creştină a oricărei biserici ca fiind pedeapsa lui Dumnezeu, ca urmare a hotărârii Sale directe, totuşi ele nu constituie altceva decât lucrarea directă a lui Satana, deoarece Dumnezeu a fost alungat din poziţia Sa de Ocrotitor al copiilor oamenilor. Când Dumnezeu şi-a retras ocrotirea, atunci Satana are libertatea să-i conducă pe oamenii lipsiţi de harul milei divine după voinţa lui plină de cruzime. 

O dovadă în plus, categorică, asupra acestui adevăr de care nu ar mai trebui să ne îndoim niciodată, se găseşte în Scripturile adevărului. Aici este consemnat pentru ochii tuturor faptul că distrugerea survenită în urma celor zece plăgi şi mai cu seamă a celor întâi născuţi ai egiptenilor a fost în totalitate opera demonilor. Este adevărat că traducerea lui Cornilescu nu ne ajută prea mult, dar voi reda textul respectiv din alte versiuni ale Bibliei. În varianta Cornilescu avem astfel: "El şi-a aruncat împotriva lor mânia Lui aprinsă, urgia, iuţimea şi necazul: o droaie de îngeri aducători de nenorociri." Psalm 78,49. Această traducere nu ne ajută să înţelegem în mod corect din ce categorie fac parte aceşti îngeri - sfinţi sau căzuţi, demonii în cazul de faţă. Traducerea sinodală a Bibliei Ortodoxe Române se apropie de intenţia divină, şi ne spune astfel: "Trimis-a asupra lor urgia mâniei Lui; mânie, urgie şi necaz trimis-a prin îngeri nimicitori". Dintr-o dată îngerii sunt nimicitori, deci au ca îndeletnicire distrugerea. Am putea gândi, desigur, că fac parte din categoria demonilor, după cum este şi cazul. Să urmărim, însă, traducerea din Biblia King James: "El a aruncat asupra lor înverşunarea furiei Lui, urgia, indignarea şi necazul trimiţând îngerii răi printre ei". Vedem cum în acest text se descoperă cel mai bine cui aparţine puterea de distrugere, precum şi lucrarea înfăptuită prin celelalte plăgi de către îngerii răi. Aici avem descoperit concret că nimicitorul este Satana, iar puterea nimicitorului a fost desfăşurată cu ajutorul duhurilor rele. Deci cele zece plăgi sunt în întregime opera lui Satana şi a demonilor, adusă la îndeplinire din cauza retragerii ocrotirii divine. 

Încă o traducere foarte bună este Versiunea Standard Americană (American Standard Version), iar textul sună în felul următor: "El a aruncat asupra lor înverşunarea furiei Lui, urgia, indignarea şi necazul, o şleahtă (ceată, grupă) de îngeri răi". Psalm 78,49. Îngerii sfinţi nu pot fi catalogaţi niciodată ca fiind îngeri nimicitori sau îngeri răi, căci răutatea se măsoară totdeauna după spiritul şi caracterul care se exprimă în viaţă. Nu poţi fi sfânt şi rău în acelaşi timp sau când împrejurările o cer. 

O ultimă dovadă categorică, în ce priveşte uciderea primilor născuţi ei egiptenilor, copii şi animale, o găsim în aceste cuvinte, cu o însemnătate aparte. Ne spun, asemenea Scripturilor, completându-se reciproc în acest sens, că puterea distructivă aparţine lui Satana, deci că nimicitorul pe care Isus îl numeşte cu acest nume în versetul de debut al acestui studiu este însuşi Satana. 

     "Chiar înainte ca întâii născuţi să fie omorâţi în Egipt, Domnul i-a povăţuit pe izraeliţi să-şi strângă copiii în casele lor împreună cu ei şi să ungă cu sânge pragul de sus şi cei doi uşori laterali ai uşilor lor, astfel încât, atunci când îngerul nimicitor avea să treacă prin ţară, el să recunoască astfel casele marcate drept locul locuinţelor urmaşilor lui Hristos şi treacă mai departe.

     Astăzi noi trebuie să-i ţinem aproape de noi pe copiii noştri, dacă dorim să-i salvăm de puterea distructivă a celui rău." Peter's Counsel to Parents, pag. 29, par. 3, 4. 

În primul paragraf ni se spune ce nu putea face îngerul nimicitor izraeliţilor care-şi marcaseră casele cu sânge, iar în al doilea ce-ar trebui să facem noi ca să ne păzim copiii de puterea distructivă a acestui înger. Cel rău este o altă expresie folosită pentru a indica pe Satana. Aşadar, puterea de distrugere a celui rău este puterea îngerului nimicitor ce o va folosi împotriva tuturor acelora care se lipsesc de puterea de ocrotire a Celui sfânt - Dumnezeu, aşa cum s-a întâmplat la distrugerea Ierusalimului. 

Versetul din debutul studiului este o descoperire clară a două persoane care au două ţeluri diferite, una de ocrotire a celor ascultători, cealaltă de distrugere a celor care părăsesc puterea ocrotirii divine. În timp ce Dumnezeu se prezintă ca Ocrotitorul evreilor, tot El îl descoperă pe Satana în rolul său de ucigaş, prin îngăduinţă, doar prin permiterea acestuia de a se manifesta astfel din cauza încăpăţânării faraonului. Dumnezeu va trece să lovească Egiptul numai şi numai îngăduindu-i nimicitorului să intre în casele egiptenilor. Din moment ce Dumnezeu nu-i îngăduie lui Satana să intre în casele poporului evreu, datorită sângelui, este de la sine înţeles că nimicitorul este duhul cel rău care avea în puterea sa ţara Egiptului, mai puţin ţinutul Gosen, care trecuse cu bine testul credinţei. Prin urmare, Domnul nu-i totuna cu nimicitorul.

     "Noi nu cunoaştem cât de mult îi datorăm lui Hristos pentru pacea şi ocrotirea de care ne bucurăm. Puterea restrictivă a lui Dumnezeu este aceea care fereşte omenirea de a cădea cu totul sub stăpânirea lui Satana. Cel neascultător şi nerecunoscător are multe motive de recunoştinţă faţă de mila şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, care ţine în frâu puterea crudă şi răufăcătoare a celui rău. Dar atunci când oamenii trec peste limitele răbdării divine, această putere este retrasă. Dumnezeu nu stă înaintea păcătosului ca un executor al sentinţei date împotriva nelegiuirii; dar îi lasă pe cei care au respins mila Sa să culeagă ceea ce au semănat. Orice rază de lumină, orice avertizare dispreţuită sau neluată în seamă, orice pasiune îngăduită, orice călcare a legii lui Dumnezeu este o sămânţă semănată, care aduce un seceriş ce nu dă greş. Duhul lui Dumnezeu, căruia păcătosul i s-a împotrivit cu înverşunare, este în cele din urmă retras de la acesta, şi atunci nu mai are nici o putere să-şi stăpânească pornirile rele ale sufletului şi nici o ocrotire faţă de răutatea şi vrăjmăşia lui Satana." Tragedia veacurilor, cap. Distrugerea Ierusalimului, par. 5 de la sfârşit.

Calea continuă a lui Satana - constrângerea prin cruzime

     "Dumnezeu nu forţează niciodată voinţa sau conştiinţa; dar calea continuă a lui Satana - pentru a câştiga stăpânire asupra acelora pe care nu-i poate amăgi altfel - este constrângerea prin cruzime. Prin teamă, el încearcă să domine conştiinţa şi să-şi asigure închinarea." Tragedia veacurilor, cap. Conflictul care se apropie, par. 23.

În urma tuturor principiilor descoperite până acum, cu ajutorul Cuvântului lui Dumnezeu, unica sursă de pe pământ prin care se poate demasca caracterul lui Satana, neîndoios, singura concluzie posibilă şi raţională în legătură cu caracterul lui Dumnezeu este că El e un Dumnezeu drept care nu se schimbă niciodată; că acţionează totdeauna în neprihănire, iar puterea Sa astfel manifestată, numai şi numai pentru iertare, restaurare, vindecare, deci pentru viaţă, niciodată nu trebuie asociată cu nimic ce ar avea vreo legătură, oricât de infimă, cu puterea constrângerii în orice formă s-ar manifesta aceasta; că puterea constrângătoare nu înseamnă sfinţenia unui Dumnezeu ofensat îndreptată, prin silire, violenţă sau cruzime, împotriva păcătosului, care are tot dreptul să-şi manifesta libertatea de a rămâne în opoziţie cu Dumnezeu. Principiile neprihănirii sunt străine cu desăvârşire de tot ce înseamnă rău, în principiu, caracter şi în mod de acţiune.

Prin urmare, la modul cel mai cert cu putinţă, atunci când dorim să înţelegem caracterul lui Dumnezeu şi modul Său de manifestare înaintea păcătosului, în vreunul sau oricare dintre evenimentele biblice din Vechiul Testament, unde se lasă impresia că Dumnezeu distruge sau foloseşte violenţa pentru a-l pedepsi pe cel nerecunoscător, noi suntem chemaţi să ţinem seama de principiile neprihănirii lui Dumnezeu, adică de acele lucruri care definesc persoana, natura şi caracterul neschimbător al lui Dumnezeu. Trebuie să trecem dincolo de limbajul omenesc al Bibliei. Gândurile şi căile de abordare a omului din partea lui Dumnezeu nu sunt caracteristice umanităţii; sunt străine cu desăvârşire de gândurile şi căile prin care noi le aducem la îndeplinire. Nici măcar exprimarea biblică nu are de-a face cu Dumnezeu, aceasta nu îl cuprinde pe El, ci este specific omenească. Dar, toate aceste lucruri nu fac Biblia mai puţin inspirată. 

     "Biblia este scrisă de oameni inspiraţi, dar nu constituie modul de gândire şi exprimare al lui Dumnezeu, ci al omului. Dumnezeu nu este reprezentat ca scriitor. Adesea, oamenii vor spune că o expresie sau alta nu pare să-i aparţină lui Dumnezeu. Totuşi, în Biblie, Dumnezeu nu s-a supus pe Sine verificării prin cuvinte, prin logică sau retorică. Scriitorii Bibliei au fost scribii lui Dumnezeu, dar nu instrumentul Său de scris. Priviţi la diferiţii scriitori.

     Nu cuvintele Bibliei sunt inspirate, ci oamenii sunt inspiraţi. Inspiraţia nu acţionează asupra cuvintelor sau expresiilor omului, ci asupra omului însuşi, care, sub influenţa Duhului Sfânt, primeşte gânduri. Dar cuvintele primesc amprenta minţii omului." Solii alese, vol. 1, cap. Inspiraţia scriitorilor profetici, subcap. Obiecţii cu privire la Biblie, ultimele două paragrafe.

Pentru că Dumnezeu este neprihănire, atunci nu are cum să gândească, să vorbească şi să înfăptuiască decât neprihănire şi nimic altceva. A asocia orice formă a răului cu Dumnezeu şi puterea Sa creatoare, înseamnă a atribui lui Dumnezeu caracteristici satanice şi umane, păcătoase. Când omul păcătos doreşte să rămână încăpăţânat în alegerea lui contra lui Dumnezeu, Isus nu va acţiona asupra acestuia folosind mijloacele de constrângere sau coercitive, specifice numai împărăţiei lui Satana. Singurul mijloc de constrângere divin folosit de Dumnezeu în absolut orice împrejurare este dragostea. Forma pe care dragostea Lui o dă pe faţă înaintea păcătosului, îl constrânge să mărturisească faptul că Dumnezeu este întocmai după cum a spus, şi anume dragoste. Această formă de constrângere nu se face prin coerciţie, nici prin violenţă sau prin cruzime, ci doar prin descoperirea bunătăţii irezistibile a lui Dumnezeu, care dezarmează orice minte împotrivitoare, dacă se lasă cucerită de ea.

Acum, dacă Dumnezeu nu constrânge pe nimeni prin puterea Sa creatoare - puterea dragostei divine -, devine limpede că Satana este singurul care face abuz de forţa constrângerii, de violenţă şi mai ales de cruzime. Prin urmare, principiile neprihănirii sunt cu totul străine de principiile de manifestare satanică din partea demonilor şi a oamenilor păcătoşi. Noi suntem chemaţi de Dumnezeu să raţionăm pe alte baze decât pe cele obişnuite. Numai prin lumina lui Dumnezeu putem vedea lumină în ce priveşte modul de manifestare al lui Dumnezeu, cu privire la felul cum îl tratează pe păcătosul nepocăit. Deci, trebuie să fie clar faptul că doar Satana foloseşte "constrângerea prin cruzime". 

Cele zece plăgi scot în evidenţă modul de manifestare al Satanei, plin de cruzime, faţă de făpturile lui Dumnezeu, fie inteligente, fie necuvântătoare, atunci când grija ocrotitoare a lui Dumnezeu a fost respinsă pe faţă. Numai prin credinţă inteligentă putem să pricepem slava lui Dumnezeu şi manifestarea lui Satana în Egipt. Dumnezeu se descoperă prin Evanghelie, Satana o face în lipsa acesteia, căci nu beneficiază de prezenţa Duhului Sfânt. Din acest motiv, modul de acţiune al lui Dumnezeu şi al lui Satana sunt atât de diferite, fiindcă principiile de viaţă ale ambilor sunt diferite. 

Va fi extrem de dificil, dacă nu chiar imposibil, pentru cineva care nu poate exercita credinţa inteligentă a lui Isus, să creadă, bunăoară, că Satana a putut preface apa în sânge, sau că din praful aruncat în sus şi luat de vânt, au apărut păduchi. Ţinem minte că el nu poate produce viaţă, nu poate s-o creeze, aşa că nedeţinând putere creatoare nu avea cum să creeze păduchi. Şi totuşi, aceştia au apărut. Nicăieri în Biblie nu ni se oferă explicaţia cu privire la această realitate, de altminteri nici nu cred că este nevoie. Ceea ce trebuie să înţelegem este că Satana poate face minuni reale, nu numai închipuite, aşa cum fuseseră şerpii vrăjitorilor - doar nişte iluzii optice. Noi trebuie să avem încredere în tot ce ne descoperă Dumnezeu. El nu a dorit să ne explice cum au avut loc toate aceste minuni reale, mă refer la cele zece plăgi, care nu au nimic de-a face cu caracterul lui Dumnezeu şi cu principiile neprihănirii, dar este cert că Satana are suficientă putere să producă dezastre folosindu-se de toate forţele naturii şi de vietăţile pe care noi cu ochii fizici nu avem cum să le vedem în număr atât de mare, şi asta pentru că Dumnezeu le ţine departe de noi, ocrotindu-ne într-un fel special.

Am face bine dacă nu ne-am îndoi niciodată cu privire la felul cum Dumnezeu ni se descoperă şi la căile pe care le foloseşte în acest scop. Fiinţa divină trebuie să fie permanent învăluită în mister, fiindcă infinitul şi existenţa de Sine a lui Dumnezeu nu au cum să fie cuprinse de o minte mărginită, fie înger, fie om păcătos. Modul cum sunt descrise cele zece plăgi corespunde întru totul planului lui Dumnezeu, iar toate dovezile ce ni le-a oferit prin Cuvântul Său sunt suficiente să ne întărească credinţa în principiile imuabile ale neprihănirii. Totuşi, Dumnezeu nu a luat posibilitatea îndoielii, dacă cineva doreşte să creadă mai departe că Dumnezeu distruge. Dacă ar fi căutat să îndepărteze orice posibilitate de îndoială, atunci ar fi explicat în amănunt orice intenţie a diavolului de a ispiti, mai înainte ca s-o facă în dreptul oamenilor. 

De pildă, lui Adam şi Evei li s-a spus să nu se apropie de pomul cunoştinţei binelui şi răului, şi că există un înger căzut care va încerca să-i îndepărteze de Isus Hristos şi de fericirea din căminul lor, Paradisul sau Grădina Edenului. Dar, nu li s-a spus cum va proceda diavolul în ademenirea lor la păcat; nu le-a descoperit că avea să se folosească de un şarpe, sau că Eva avea să se îndepărteze de Adam, fără să bage de seamă, lucru care a făcut-o să ajungă încet dar sigur chiar înaintea pomului oprit. Dumnezeu nu le-a dat astfel de explicaţii, căci Satana avea dreptul liber să ispitească pe oricine din universul inteligent, prin metode alese de el, fără să fie reţinut de Dumnezeu. Singurul mijloc prin care o putea face, în legătură cu fiinţele din altă categorie decât îngerii, era pomul cunoştinţei binelui şi răului.

Dumnezeu îi invita practic pe Adam şi Eva să creadă pur şi simplu ce a spus El, fără nici o demonstraţie şi fără să se apuce să-i ţină departe de ispititorul, ocrotindu-i în aşa fel, încât acesta să nu aibă nici o şansă să-i facă să cadă din starea de sfinţenie. Credinţa inteligentă se bazează pe orice cuvânt rostit de Dumnezeu, fără demonstraţie sau vreo protecţie specială în care Satana să nu aibă nici un pic posibilitatea să-şi avanseze insinuările despre un Dumnezeu rău, aşa cum crede el despre Dumnezeul nostru plin de dragoste. Existenţa îndoielii şi permiterii ca oamenii să se agaţe de ea cu toată puterea, în pofida tuturor dovezilor date de Dumnezeu, doar pentru că nu înţeleg modul de manifestare al lui Dumnezeu sau pentru că nu ne explică cum au avut loc în realitate cele zece plăgi, face parte din planul lui Dumnezeu, căci are de-a face cu exercitarea liberă şi neconstrânsă a voinţei şi conştiinţei. Asta înseamnă că suntem chemaţi să raţionăm, cântărind toate dovezile şi ţinând cont de principiile neprihănirii. Avem pur şi simplu libertatea de a crede ce ne descoperă Dumnezeu sau nu, rămânând mai departe ancoraţi în îndoieli pe care avem dreptul să ni le permitem cât dorim şi în jurul cărora să ne construim viaţa şi caracterul.

     "Dumnezeu niciodată nu ne cere să credem fără să ne dea suficiente dovezi pe care să întemeiem credinţa noastră. Existenţa Sa, caracterul Său, adevărul Cuvântului Său: toate acestea sunt întemeiate pe dovezi care apelează la raţiunea noastră, iar dovezile acestea sunt din abundenţă. Cu toate acestea, Dumnezeu n-a exclus posibilitatea îndoielii. Credinţa noastră trebuie să se întemeieze pe dovezi şi nu pe demonstraţii. Aceia care voiesc să se îndoiască vor avea prilejul, în timp ce aceia care în mod sincer doresc să cunoască adevărul vor găsi o mulţime de dovezi pe care să-şi întemeieze credinţa." Calea către Hristos, cap. Ce să facem cu îndoiala?, par. 2.

Dacă simţurile, impresiile, învăţătura şi chiar credinţa personală, dacă prejudecăţile şi preconcepţiile nutrite de o viaţă ne împiedică să acceptăm realitatea aşa cum este ea, despre Dumnezeu, pe baza dovezilor temeinice cu privire la principiile neprihănirii manifestate în cadrul celor zece plăgi, înseamnă că Dumnezeu respectă dreptul liber de exercitare a voinţei şi conştiinţei în direcţia pe care o alegem noi, şi despre care credem cu toţi rărunchii că este descoperirea lui Dumnezeu pentru noi. Ne putem îndoi pe deplin că Satana este acela care a făcut să existe cele zece plăgi, dar acest lucru nu schimbă realitatea cu privire la caracterul lui Dumnezeu. El nu ne-a oferit explicaţia ştiinţifică a celor zece plăgi, ci, în schimb, ne-a oferit dovezi suficiente să credem că El, pe baza adevărului veşnic că "nu forţează niciodată voinţa sau conştiinţa", nu are nici o legătură cu crearea lor, în sensul folosirii puterii Sale creatoare pe post de bici divin în pedepsirea păcătoşilor. Păi, ca un simplu raţionament, dacă El ar fi prefăcut apa în sânge cu scopul de a-i pedepsi pe răufăcători, care de fapt nici nu aleseseră ei să se împotrivească lui Moise, atunci nu înseamnă că ar fi apelat la un mijloc de constrângere a voinţei şi conştiinţei lui faraon ca să cedeze prin cruzime, prin violenţă?

Dumnezeu nu face o demonstraţie a puterii Sale despre care credem cu toţii că şi distruge când situaţia o cere, întocmai cum eroii cu puteri supranaturale distrug răul prin puterea pe care o au, dar fac şi binele cu ea, ci ne oferă o dovadă a manifestării puterii nimicitorului, pe care El îl numeşte îngerul morţii. De ce astfel? Ca să putem observa contrastul între felul cum Dumnezeu s-a prezentat lui faraon, şi felul cum reacţionează Satana atunci când grija ocrotitoare a lui Dumnezeu este alungată mai mult şi tot mai mult prin încăpăţânarea lui faraon. Cu cât acţiunea de refuz din partea lui faraon era mai vehementă, cu atât puterea înfrânătoare a lui Dumnezeu, manifestată prin îngerii sfinţi, era reţinută în tăria de a ocroti bietele victime. 

Rugămintea este felul în care Dumnezeu se adresează cu respect lui faraon, cruzimea este răspunsul diavolului când faraon îşi trimite poporul mai mult în stăpânirea sa violentă, lipsindu-se de scutul ocrotirii divine, până când ajunge să vadă trupurile reci şi moarte ale întâilor lor născuţi, inclusiv ai animalelor. Aceasta a fost jertfa pe care a cerut-o Satana, dacă tot nu a reuşit să doboare poporul israel. Ceea ce le-a făcut acestor fiinţe, întâilor născuţi, ar fi fost exact acelaşi lucru dacă iudeii n-ar fi crezut pe Moise, ca să ungă stâlpii laterali şi pragul de sus ai uşilor lor cu sânge de animal. 

Întrucât am adus ca dovadă concludentă că Dumnezeu nu-şi poate folosi puterea creatoare să înfăptuiască răul, pentru că nu gândeşte răul, totuşi mai avem o dovadă în plus care atestă la modul cel mai grăitor că cele zece plăgi sunt opera lui Satana şi a puterii lui distrugătoare, potrivit Cuvântului lui Dumnezeu: "Orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori". 2Corinteni 13,1. Am afirmat mai sus că Satana are putere să transforme apa în sânge, iar dacă Biblia poate dovedi acest fapt, atunci aceasta va constitui dovada că şi celelalte plăgi au fost lucrate sau create de către ispititorul. Este logic şi raţional să credem că, deoarece Dumnezeu nu produce răul, pentru că nu-i permit principiile neprihănirii care stau la temelia caracterului Său, în virtutea acestui adevăr Dumnezeu nu a fost creatorul plăgilor. Nu avea cum să fie. Cuvântul lui Dumnezeu ne va descoperi acum că aşa stau lucrurile şi, în acest scop, ne va arăta că Satana are puterea de a schimba apa în sânge. 

În Apocalipsa 16 este introdus tabloul revărsării celor şapte plăgi, iar unul dintre îngerii de la tronul harului lui Dumnezeu, despre care am afirmat neîndoios că face parte din oamenii răscumpăraţi înălţaţi la cer o dată cu învierea şi înălţarea lui Isus la cer, îşi varsă potirul lui în mare. Desigur, limbajul este simbolic, întrucât dacă Dumnezeu este neprihănire şi se raportează şi îl tratează pe om conform principiilor sfinţeniei, în care nu există forţa constrângătoare, tot astfel trebuie să fie şi să se manifeste şi îngerii sfinţi ai lui Dumnezeu. Potirul acesta este totuna cu "paharul mâniei" lui Dumnezeu. Apocalipsa 14,10. El reprezintă sau dacă vreţi este simbolul grijii ocrotitoare a lui Dumnezeu retrase de la cel păcătos, care a refuzat definitiv harul mântuitor al lui Isus Hristos. El poate şi trebuie să fie asemănat cu toiagul lui Moise, despre care Inspiraţia divină ne spune că era toiagul autorităţii sau al puterii. "După această experienţă, Moise a auzit chemarea cerească de a schimba cârja păstorului cu toiagul autorităţii." Divina vindecare, cap. Ajutor în vieţuirea zilnică, subcap. O lecţie din viaţa lui Moise, par. 4. 

Când Moise indica cu toiagul locul unde avea să se întâmple prăpădul supranatural, acesta avea loc. Tot astfel, când îngerul apocaliptic toarnă acest potir, prin chiar acest lucru noi trebuie să înţelegem că este indicat sau descoperit locul de pe pământ unde urmează să se petreacă evenimentul cu pricina, o urgie înfiorătoare. Toiagul lui Moise este numit toiagul autorităţii fiindcă Moise este chemat prin autoritatea lui Dumnezeu la cârma sau conducerea poporului israel. Această autoritate este autoritatea iubirii divine, căci este singura în existenţă prin care Dumnezeu conduce toate fiinţele create, iar această autoritate conferă tot ce înseamnă libertate: libertate în gândire şi înfăptuire, libertatea conştiinţei şi a voinţei, căci în ea nu se află nici o formă de exercitare a vreunei forţe de a-i constrânge şi stăpâni pe alţii, răpindu-le libertatea şi fericirea.

Acum, noi trebuie să vedem asemănarea între lucrarea lui Moise în faţa lui faraon şi lucrarea îngerilor când se întâmplă cele şapte plăgi. Când autoritatea iubirii lui Dumnezeu, exprimată în formă de rugăminte înaintea lui faraon, de către Moise, era refuzată, atunci Moise descoperea practic prin întinderea toiagului taman locul unde Satana avea să-şi folosească puterea sa împotriva oamenilor şi animalelor. Trebuie să ţinem minte un lucru foarte important, şi anume că ori de câte ori Dumnezeu a fost prezent să ajute sau să facă o lucrare deosebită pentru poporul Său, sau pentru oricine altceva, acolo a fost prezent şi Satana ca să se împotrivească. Orice minune înfăptuită de Dumnezeu are întotdeauna caracterul slujirii omului năpăstuit, aceea de a da viaţă, de a vindeca şi de a restaura, de a câştiga pentru om ceea ce acesta pierduse printr-o viaţă de neascultare. În schimb, orice minune care a pus în pericol sănătatea şi vieţile oamenilor şi animalelor, constituie dovada sigură a unei lucrări potrivnice iubirii salvatoare a lui Dumnezeu, iar această putere este fără îndoială puterea nimicitorului, a lui Satana.

Dacă ne întoarcem la gândul de mai sus, referitor la asemănarea lucrării lui Moise şi a îngerilor apocaliptici, la sfârşitul timpului de har, vom putea observa că transformarea apei în sânge are de-a face cu ambele evenimente, chiar dacă în ere diferite, la distanţă mare în timp. Caracterul acestei lucrări miraculoase este evident în ambele cazuri. Pare că acţiunea se petrece prin puterea creatoare a lui Dumnezeu, şi în cazul lui Moise, şi în cazul celor şapte îngeri, dar aceasta este doar o impresie, fiindcă dincolo de limbajul uman există slava descoperită a lui Dumnezeu în forma aleasă de El. Întrebarea este când anume are loc plaga preschimbării apelor mării în sânge? Răspunsul este: după ce s-a încheiat harul lui Dumnezeu, pe care îl vom numi purtarea sau grija ocrotitoare specială a lui Dumnezeu pentru oameni. Dovada se află în cuvintele acestea: "Şi Templul s-a umplut de fum, din slava lui Dumnezeu şi a puterii Lui. Şi nimeni nu putea să intre în Templu, până se vor sfârşi cele şapte urgii ale celor şapte îngeri". Apocalipsa 15,8. 

Dacă această plagă are loc într-un timp când nu mai există har, deci când Dumnezeu nu mai intervine deloc pentru ocrotirea şi salvarea păcătosului, atunci înseamnă pe bună dreptate că lipsa harului constituie cea mai vie dovadă în favoarea adevărului că Satana se află nestingherit la cârma omenirii şi a întregului pământ, cu excepţie celor 144.000; asupra lor nu mai are nici o putere, nici să-i vatăme, nici să-i omoare. Îi ispiteşte crunt doar mental, îi hărţuieşte în speranţa că aceştia îşi vor pierde credinţa în Acela de care şi-au ancorat sufletele lor tremurânde. Deci, fiindcă Dumnezeu nu mai intervine pentru ocrotirea şi salvarea păcătosului, înseamnă că Satana este singurul responsabil pentru crearea unora dintre aceste plăgi, printre care şi transformarea apelor în sânge. Acolo unde nu este prezent Dumnezeu, Satana controlează tot ce poate, şi manipulează elementele naturii după cum voieşte, producând dezastre inimaginabile. 

Prin urmare, dacă în lipsa harului lui Dumnezeu, una dintre cele şapte plăgi este opera puterii de nimicire a lui Satana, înseamnă că prefacerea apelor în sânge în Egiptul antic este aceeaşi lucrare a lui Satana. Şi într-un caz, şi în celălalt, lipsa ocrotirii divine sau a harului minunat al lui Dumnezeu, îi oferă posibilitatea lui Satana să acţioneze neconstrâns de Dumnezeu, după cum voieşte, singura sa ţintă fiind distrugerea oamenilor şi a animalelor. Ar fi dezonorant pentru inteligenţa cuiva să creadă că, atunci când Dumnezeu îşi retrage harul, El de fapt este pregătit să îl lovească pe amărâtul de păcătos cu o violenţă şi cruzime pe măsura încăpăţânării sale. Retragerea harului protector al lui Dumnezeu înseamnă întotdeauna lipsa prezenţei lui Dumnezeu în postura de Răscumpărător şi Salvator al sufletului; şi mai înseamnă întotdeauna libertatea lui Satana de a acţiona neconstrâns de această minunată putere a lui Dumnezeu, ca să distrugă tot ce poate. 

Să luăm aminte la cuvintele următoare care descriu o realitate asupra căreia nu ar trebui să avem niciodată îndoieli:

     "Aceeaşi Mână care a împiedicat şerpii înfocaţi (veninoşi) din pustiu să intre în tabăra izraeliţilor, până când poporul ales al lui Dumnezeu l-a provocat cu murmurele şi plângerile lor neîncetate, îi păzeşte astăzi pe cei cinstiţi cu inima. Dacă această Mână ocrotitoare ar fi retrasă, vrăjmaşul sufletelor noastre ar începe numaidecât lucrarea de distrugere pe care a dorit de atâta vreme să-o îndeplinească. Şi pentru că îndelunga răbdare a lui Dumnezeu nu este recunoscută, forţele răului au deja într-un grad limitat permisiunea de a distruge. Cât de curând agenţii omeneşti vor vedea distruse definitiv clădirile lor magnifice, care sunt mândria lor." Manuscript 153, 1902. 

Aşadar, Biblia aduce încă o dovadă concludentă asupra faptului că Satana poate face ca apele să devină sânge. Este evident că, de vreme ce ni se spune că templul ceresc s-a umplut de fumul încetării mijlocirii lui Isus pentru oamenii păcătoşi, înseamnă că Hristos nu mai mijloceşte salvarea celor care au refuzat mila Lui ocrotitoare. Şi care este rezultatul? Îngerii care ocrotesc Terra, simbolizaţi prin cei şapte îngeri apocaliptici, nu mai depun o lucrare de apărare a oamenilor şi îi lasă descoperiţi cu totul înaintea forţelor nimicitoare ale demonilor şi ale lui Satana. Aceşti agenţi ai răului au permisiunea definitivă din partea lui Dumnezeu să facă ce au gândit de multă vreme să facă pe pământ, adică să producă dureri şi suferinţe înfricoşătoare, asupra cărora s-ar înclina orice condei în încercarea de a le descrie. 

Avem doi martori pe care se sprijină adevărul că Satana este distrugătorul de vieţi, întrucât calea continuă a lui Satana este descoperită în toate evenimentele biblice ca fiind constrângerea prin cruzime, iar aceşti doi martori sunt: Dumnezeu nu crează răul şi nu îşi poate folosi puterea Sa dătătoare de viaţă şi de sănătate ca să nimicească pe cineva, şi lipsa harului ocrotitor al lui Dumnezeu în timpul celor şapte plăgi, dintre care una este tocmai prefacerea apelor mării în sânge, întocmai ca şi în Egiptul antic, acest lucru atestând o dată şi pentru totdeauna că Satana are destulă putere să producă această minune. Dacă în lipsa harului divin se vor întâmpla cele şapte plăgi, atunci în baza acestei realităţi putem conchide că cele zece plăgi din Egipt s-au petrecut tot în lipsa, dar cu măsură, a puterii ocrotitoare a lui Dumnezeu din anumite zone ale Egiptului. În timpul celor şapte plăgi harul protector al lui Dumnezeu este retras pentru totdeauna, pe când în Egiptul lui faraon acest har a fost retras progresiv doar atât cât să fie descoperită puterea nimicitorului.

Un lucru la fel de important ar fi şi acela că este demn de observat că plăgile vizează elementele naturii, cu excepţia întâilor născuţi. Adică primele nouă plăgi au de-a face cu natura şi forţele care se află în ea. Avem apele, insectele dăunătoare, animalele suferinde, chiar omorâte cu cruzime, bubele, boala ca ciumă, grindina, focul, etc. Acest lucru ne descoperă capacitatea lui Satana de a folosi puterile care se găsesc în natura ca agenţi ai nimicirii, atunci când Dumnezeu nu le mai păstrează sub controlul Său, ca binefăcători ai omenirii. Când Iov a fost năpăstuit, unele dintre aceste fenomene naturale le întâlnim iar, Satana manipulându-le împotriva lui Iov şi a casei acestuia. Avem din nou focul, vântul şi boala, care s-a manifestat prin nişte bube rele ce îl determinau să se scarpine. 

Trebuie să fim foarte atenţi în legătură cu retragerea puterii şi controlului lui Dumnezeu asupra forţelor naturii. Satana poate face atât cât ştie şi a învăţat din secretele laboratorului naturii, dar mai mult nu. Spre exemplu, ploaia de prepeliţe, de pe urma cărora mulţi din poporul lui Israel s-au îmbolnăvit şi au murit. Cauza a fost îmbuibarea, lipsa stăpânirii de sine şi a unei cumpătări cerute cu stricteţe de împrejurările în care se aflau ei. A se vedea Numeri 11. Aici avem de-a face cu un eveniment în care ne este descoperit modul cum Dumnezeu răspunde la o solicitare la care omul ţine cu orice preţ să o aibă, în pofida călăuzirii divine şi a hranei simple de care poporul s-a bucurat în toţi anii în pustiu, spre sănătatea şi fericirea lor. Până la acest eveniment nimeni nu suferise de vreo boală ca urmare a necumpătării, căci ei se hrăneau cu mană cerească în fiecare zi. "Copiii lui Israel au mâncat mană patruzeci de ani, până la sosirea lor într-o ţară locuită; au mâncat mană până la sosirea lor la hotarele ţării Canaanului." Exod 16,35. 

Faptul că Dumnezeu a permis să aibă loc acest eveniment dureros în interiorul poporului israel, este rezultatul necredinţei lor şi a repetatelor lor murmurări şi nemulţumiri cu privire la modul cum Dumnezeu îi conduce şi le dă să mănânce, prin Moise. Faptul că El a permis acest lucru nu îl descoperă ca nimicitorul, ci ca Dumnezeul milei a doua, care doreşte să înveţe omul că stăruinţa într-o cerere neraţională, doar pentru satisfacerea poftei, aduce cu sine boală şi moarte, adică exact ce doreşte diavolul. Trebuie să avem foarte mare grijă şi un ochi al credinţei bine ancorat în principiile neprihănirii, pentru ca atunci când citim Scripturile adevărului să ţinem seama şi de context. (Dumnezeul milei a doua sau care merge mila a doua înseamnă un Dumnezeu care permite să aibă loc anumite lucruri, la cererea expresă a omului păcătos, pentru a-i da ocazia să înveţe, prin durere ce-i drept, că este mai bine să asculte de ceea ce spune marele Eu sunt; ceea ce se întâmplă nu face parte din planul iniţial al lui Dumnezeu şi nu a fost permis de Dumnezeu ca mijloc de pedepsire gândit de El, ci ca mijloc de învăţătură, ca pildă, pentru ca acel lucru să nu se mai repete niciodată, dacă ascultăm de Dumnezeu).

Vă invit din nou şi fac apel cu stăruinţă să nu uităm niciodată că "Satana lucrează prin elementele naturii, pentru a-şi strânge secerişul de suflete nepregătite. El a studiat secretele laboratoarelor naturii şi îşi foloseşte toată puterea pentru a controla aceste elemente atât cât îi îngăduie Dumnezeu... Dumnezeu este Acela care ocroteşte făpturile Sale şi le înconjoară pentru a le feri de puterea distrugătorului." Tragedia veacurilor, cap. Conflictul care se apropie, par. 18.

În Egiptul străvechi, Dumnezeu ne-a oferit lecţia cu privire la puterea pe care Satana o are, atunci când El este alungat prin neascultare şi necredinţă din calitatea Sa de Ocrotitor al omului. Este practic o mostră despre puterea distructivă folosită de Satana, când Dumnezeu îi permite, fiindcă omul nu doreşte să fie păzit de Dumnezeu, prin refuzul încăpăţânat de a crede solia lui Dumnezeu. Mai trebuie observat şi faptul că, în cele din urmă, Dumnezeu îl descoperă pe nimicitor în calitatea sa de înger al morţii sau aducător de moarte. Îl numeşte nimicitorul. Ştiu că aproape toţi cred că acesta ar fi unul dintre îngerii lui Dumnezeu care ar avea sarcina să ucidă, tot aşa cum au ucis Nero, Hitler şi Stalin. Trebuie totuşi să exersăm o credinţă vie în Dumnezeu şi să avem încredere că singura sarcină a îngerilor sfinţi este acea de ocrotitori şi salvatori ai vieţii omeneşti şi animale. Dacă despre Dumnezeu stă scris că nu nimiceşte pe nimeni, cum am putea crede că ar avea nişte îngeri care se ocupă cu ceva ce Dumnezeu detestă? 

Plaga a zecea, moartea întâilor născuţi, este singura în care Satana se descoperă pe faţă ca fiind nimicitorul. Este numit astfel, după cum am afirmat mai sus, căci aceasta este singura lucrare cu care se îndeletniceşte şi ştie mai bine să o săvârşească. Această plagă este sigiliul lucrării de nimicire a lui Satana şi totodată descoperă în întregime caracterul celui rău. Nu degeaba Isus îl numeşte ucigaş. "El de la început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr." Ioan 8,44.

Satana este nimicitorul

      "Învăţăturile Tale sunt minunate: de aceea le păzeşte sufletul meu. Descoperirea cuvintelor Tale dă lumină, dă pricepere celor fără răutate." Psalm 119,129.130.

O dată ce am stabilit adevărul că doar Dumnezeu ne poate face în stare să înţelegem corect caracterul Său descoperit şi aşa cum se manifestă El, în neprihănire şi sfinţenie, prin Isus Hristos, putem să abordăm cu ochiul credinţei, prin lumina Celui sfânt, cele zece plăgi. Este de prisos să facem încercarea de a explica cele zece minuni supranaturale. Nici nu este important, ci ceea ce contează este să pricepem ce rol au avut Dumnezeu şi Satana în această confruntare în ţara Egiptului antic. 

Am văzut că Dumnezeu s-a descoperit lui faraon ca fiind viaţă, sfinţenie sau neprihănire şi dragoste. Numai că, ulterior acestei reprezentări a Sa prin Moise, este descoperit alt chip al acestei manifestări, unul cu totul şi cu totul contrar. Ca fini observatori nu trebuie să trecem peste acest aspect al problemei. Deodată pare ca şi cum acest Dumnezeu sublim, al dragostei, se manifestă ca cineva care abia a aşteptat primele contre ale faraonului îngâmfat, că numaidecât începe să-şi arate şi cealaltă faţă - folosirea puterii constrângătoare pentru forţarea voinţei şi raţiunii lui faraon ca să cedeze. După ce Dumnezeu se prezintă ca singurul care este în măsură să dea viaţa, pare că după aceea se arată ca unul care are puterea de a distruge. 

Sunt pur şi simplu două imagini contrare ale aceluiași Dumnezeu, pe care îl reprezintă şi în numele căruia vorbeşte Moise. Însă, acestea sunt doar aparenţe, nu realitatea despre care noi am vorbit. Să începem a raţiona altfel, pentru a putea găsi răspunsul la această aparentă dilemă. Mai întâi, Dumnezeu arată că are puterea de a da viaţă, deci că este altfel decât toţi zeii închipuiţi ai Egiptului, pentru ca mai apoi să-şi arate puterea de a pedepsi, producând dureri şi suferinţe, până acolo că i-a omorât pe toţi întâii născuți ai Egiptului, de la oameni la animale, adică toată floarea Egiptului. Dar, ceva este putred aici, dacă lăsăm lucrurile în felul acesta, mulţumindu-ne doar cu lucrurile de faţadă. 

Pentru că emblema lucrării creatoare a lui Isus este desăvârşirea, deci că tot ce face este bun, adică fără defect, frumos, strălucitor, fără a constitui vreo ameninţare vreodată, deci totul fiind lipsit cu desăvârşire de orice urmă de rău, sub orice formă ar fi acesta, atunci cum ar fi posibil ca prin aceeaşi putere creatoare, Dumnezeu, adică Isus, să creeze vietăţi şi lighioane care sunt prin natura şi caracterul lor, din primele clipe ale existenţei lor, vătămătoare şi o ameninţare la viaţa şi fericirea omului? 

De pildă, una dintre plăgi a fost mulţimea de păduchi care a apărut din ţărâna pământului, ori altfel spus din praf, o alta a fost o boală năprasnică, ciuma vitelor, altă urgie a fost bubele deosebit de dureroase pentru oameni şi animale, ivite din cenuşa unui cuptor, apoi a fost plaga lăcustelor care au mâncat tot ce era verde, aducând o foamete îngrozitoare. Dacă toate acestea, şi chiar şi numai una singură, sunt produsul puterii creatoare a lui Dumnezeu, adică dacă au fost aduse la existenţă, ca şi şarpele de altminteri, prin puterea Sa creatoare, deci direct de către Isus, ca să provoace suferinţă în scopul determinării voinţei lui faraon să se plece înaintea Împăratului Universului, atunci în ce chip putem susţine şi Dumnezeu poate spune despre Sine că "Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune?"

În ce fel anume toate aceste plăgi au fost foarte bune pentru binele şi fericirea egiptenilor? Nu avem scris limpede că "Cerul este interesat de fericirea omului"? Calea către Hristos, cap. Consacrarea, par. 11. Este limpede, deci, că atunci când privim la modul cum Dumnezeu îşi foloseşte puterea creatoare pentru a da viaţă, finalitatea ei este totdeauna desăvârşirea. Toate insectele, toate animalele marine şi terestre nu aveau în instinctul lor şi partea aceea care să le facă să se lanseze în atacuri asupra oamenilor sau asupra propriei lor specii ori a altor specii. Trebuie să fie un fapt evident ca lumina zilei. Apucăturile rele, răul ca atare, sub orice formă de manifestare, nu provine din Dumnezeu şi nu s-a găsit în creaţia originară, la-nceput. 

Asta înseamnă că Isus nu putea crea insecte dăunătoare şi boli crunte, care să producă suferinţe amare unor oameni ce nici măcar n-au ales ei înşişi să fie împotriva soliei lui Moise! În Egipt, în ce priveşte întâmplarea cu cele zece plăgi, nu avem o singură imagine cu privire la un Dumnezeu schimbător, ci avem prezentate două imagini cu doi dumnezei diferiţi în caracter şi în modul cum se raportează la oamenii păcătoşi, iar aceştia sunt: Dumnezeul cerului, Emanuel sau Yahweh Isus Hristos, şi Satana, ce-şi aroga pretenţia vicleană de stăpânitor al pământului, cu atât mai mult al imperiului egiptean. Hristos se prezintă pe Sine ca fiind Dumnezeul creator, Acela care este gata să pună viaţă acolo unde este moarte, asta însemnând că modul Său de manifestare trebuia să corespundă unor principii înalte şi veşnice ca şi Persoana Sa - principiile neschimbătoare ale neprihănirii, pe când Satana se demască pe sine, pentru cei care au ochiul credinţei fixat aşa cum se cuvine asupra scenei celor zece plăgi, ca fiind nimicitorul gata să distrugă tot ce poate, ca mai apoi să poată arunca rezultatul nimicirii sale asupra caracterului Celui nobil - Isus Hristos. 

Ceea ce frapează, însă, în descrierea desfăşurării celor zece plăgi, este faptul că Dumnezeu este acela care spune ce urmează să se întâmple, ca şi cum fiecare plagă ar fi produsul puterii Sale creatoare folosită sub forma distrugerii! Aceasta este problema principală care ne împinge practic să credem că Dumnezeu îşi desfăşoară dreptatea, prin pedepsele celor zece plăgi, asupra lui faraon şi locuitorilor Egiptului. Unde este prezent Satana ca persoană în tot acest tablou terifiant? Mai mult, dacă diavolul este cel care aduce suferinţa, boala şi moartea, aşa după cum am văzut, cum se face că, după toate aparenţele, se comportă ca şi cum ar aduce el însuşi la îndeplinire spusele lui Hristos? 

Trebuie să fim cu băgare de seamă şi să privim realitatea descrisă în cuvinte omeneşti doar din punctul de vedere al lui Dumnezeu, prin Duhul adevărului, singurul în măsură să ne destăinuie corect taina celor zece plăgi. Trebuie să avem o minte spirituală pentru a putea discerne care a fost partea lui Isus în această dramă şi care a fost partea lui Satana, oponentul cel mai înverşunat din câţi există faţă de Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Primul lucru care ar fi trebuit să ne sară în ochi este acela că Dumnezeu nu-şi foloseşte puterea creatoare ca să creeze răul sau cu intenţia de a aduce suferinţă asupra omului păcătos şi neascultător. Acesta este un adevăr tot atât de veşnic ca şi Dumnezeu. Este un adevăr care stă în picioare în absolut orice împrejurare. Cu toate acestea, cum se poate produce ceva rău, pe care Dumnezeu îl şi numeşte, chiar descrie în amănunt felul suferinţei ce urmează să se abată asupra celui neascultător, dacă totuşi El nu poate şi nu ştie să facă rău, să gândească rău, fiind în imposibilitatea, prin însăşi natura şi caracterul Lui de Dumnezeu, de a-şi folosi omnipotenţa în pedepsirea oamenilor prin violenţă? 

Potrivit înţelegerii noastre, dacă Dumnezeu ne-ar vorbi ca şi lui faraon, prin mijlocul ales de El, oricare ar fi acesta, pare că de fapt Dumnezeu însuşi intenţionează să întreprindă ceva împotriva păcătosului încăpăţânat, din moment ce spune exact ce i se va întâmpla. Dar aceasta este optica înţelegerii umane, nu divine. Când cunoaştem caracterul Lui şi faptul că nu creează sau nu aduce la existenţă pe loc niciodată ceva rău care să constituie atunci şi acolo ori chiar la un moment dat o ameninţare şi un mijloc de pedepsire pentru încăpăţânarea făţişă a celui neascultător, atunci cuvintele rostite de El ştim că descriu atitudinea Sa de Dumnezeu căruia i s-a refuzat mila şi harul ocrotitor din dreptul acestuia! El, practic, descrie o situaţie ce urmează să apară numaidecât, a cărei manifestare este întru totul vătămătoare sau chiar aducătoare de moarte pentru omul nesocotit, pentru că fără sprijin divin, fără har sau fără puterea care l-a ocrotit şi ferit de mânia lui Satana, ca stăpânitor uzurpator al acestei lumi, Dumnezeu nu mai poate interveni pentru salvarea lui. 

Dumnezeu, în această situaţie dramatică, nu se mai poate manifesta ca Salvator, în neprihănire, de altminteri neprihănirea fiind singura cale prin care salvează Dumnezeu, fiindcă nu mai poate folosi mijlocul harului Său salvator refuzat de păcătos. Lui Dumnezeu i s-a luat posibilitatea de a salva în neprihănire, prin chiar puterea care a adus la existenţă tot ce este viu! Păcătosul a ales să rămână mai departe sub tutela criminală a lui Satana, numai că, din momentul refuzului ajutorului divin special ce i se acordă, asemenea lui faraon, el se pune şi mai mult sub stăpânirea plină de cruzime a lui Satana, ceea ce-i dă dreptul celui din urmă să chinuiască biata fiinţă umană după bunul plac, deoarece face dovada înaintea lui Isus şi a fiinţelor cereşti, prin demonstraţie, că omul acela neascultător, care a dat pe faţă chiar manifestarea spiritului său de împotrivire, refuzând harul mântuitor al lui Dumnezeu, nu merită să fie salvat şi că este la cheremul lui Satana, care îl îndreptăţeşte să facă din el şi cu el ce pofteşte.

Vreau să luăm aminte la cuvintele următoare: "Dumnezeu nu nimiceşte pe nimeni. Oricine este totuşi distrus, se va distruge singur. Oricine caută să înăbuşe mustrările de conştiinţă, seamănă seminţele necredinţei, iar acestea vor aduce în mod sigur un seceriş." Parabolele Domnului Hristos, cap. Alte învăţături din semănarea seminţei, subcap. Vom secera ce am semănat, par. 3. Aceste cuvinte inspirate descriu cel mai evident ce nu poate face Dumnezeu omului care se împietreşte în păcat. Înaintea acestui paragraf sublim, Duhul Sfânt ne învaţă că legile din natură sunt exact aceleaşi legi care guvernează şi tărâmul spiritual. Orice cauză este întotdeauna urmată de un efect. Bunăoară, dacă semănăm sămânţă de floarea-soarelui, vom secera tot floarea soarelui; dacă vom semăna o sămânţă sau un arbust de stejar, ne vom aştepta să avem un stejar în cele din urmă. Tot astfel este şi în domeniul spiritual. Dacă semănăm dragoste, milă, răbdare, ascultare, vom secera întocmai roade de felul acesta, ceea ce ne va face corespunzători pentru veşnicie. Dar dacă semănăm fărădelege, răutate, neascultare, mândrie, atunci şi secerişul va fi pe potriva seminţelor, nu încape nici cea mai mică îndoială.

Acestea sunt legile pe care Dumnezeu le-a întocmit şi pe care le respectă şi în cadrul lor natural, şi în cadrul lor spiritual, iar modul Său de acţiune faţă de omul păcătos se face întotdeauna potrivit acestor legi imuabile. El nu acţionează în afara lor, şi nu pentru că nu ar putea sau că nu ar fi mai presus de ele, de vreme cel tocmai El le-a întocmit, ci le lasă să se desfăşoare potrivit puterilor care le caracterizează în funcţie de alegerea şi decizia definitivă a omului păcătos sau născut din nou. 

     "În legile pe care Dumnezeu le-a aşezat în natură, efectele urmează cauzei cu o certitudine ce nu dă greş. Secerişul va dovedi ce fel a fost semănatul. Muncitorul leneş este condamnat de chiar lucrul său. Secerişul aduce mărturie împotriva lui. Tot astfel stau lucrurile şi în cele spirituale; credincioşia fiecărui lucrător este măsurată prin rezultatele lucrului său. Caracterul lucrării sale, fie el harnic sau leneş, se va vedea la seceriş. În acest fel se hotărăşte destinul său pentru veşnicie.

     Fiecare sămânţă ce a fost semănată aduce un seceriş după felul ei. Tot aşa este şi în viaţa omului. Noi trebuie să semănăm cu toţii seminţele răbdării, simpatiei şi dragostei; pentru că toţi vom secera ceea ce am semănat. Orice tendinţă de egoism, de iubire de sine, de încredere de sine, va aduce un seceriş asemănător."Parabolele Domnului Hristos, cap. Alte învăţături din semănarea seminţei, subcap. Vom secera ce am semănat, par. 1, 2.

După ce Inspiraţia divină ne învaţă adevărul privitor la aceste legi, ne spune, aşa cum am subliniat mai sus, că Dumnezeu nu nimiceşte. Acest adevăr extraordinar vrea să scoată în evidenţă că loialitatea sau credincioşia lui Dumnezeu faţă de principiile neprihănirii, faţă de Sine însuşi, dă mărturie că Dumnezeu nu are cum să distrugă pe nimeni, fiindcă el nu seamănă seminţele răului, bolii şi ale morţii nicăieri. El, Tatăl nostru ceresc, prin Isus şi Duhul Sfânt, seamănă totdeauna potrivit cu neprihănirea, şi va secera roade de aceeaşi natură cu semănatul seminţelor neprihănirii, dragostei, milei, răbdării, simpatiei, etc. 

Acum urmează partea cea mai interesantă. După paragraful referitor la faptul că Dumnezeu nu nimiceşte pe nimeni, Duhul Sfânt ne pune înainte proba şi dovada realităţii acestui adevăr neschimbător şi veşnic, aşa cum a fost scos el în evidenţă în legătură cu cele zece plăgi! Duhul Sfânt ar fi putut alege orice alt eveniment biblic din Vechiul Testament, dar n-o face; ci îl alege taman pe acesta. De ce? Deoarece în el este reflectat cel mai bine cum Dumnezeu nu distruge şi cum legile amintite lucrează potrivit felului cum au fost gândite şi aranjate de Dumnezeu spre folosul oamenilor, dacă vor să ia aminte la apelurile de salvare ale lui Dumnezeu, sau spre nimicirea lor, dacă vor să rămână în starea lor păcătoasă. 

     "Respingând prima avertizare din partea lui Dumnezeu, faraonul din vechime a semănat seminţele încăpăţânării şi a secerat încăpăţânare. Dumnezeu nu l-a obligat să nu creadă. Sămânţa necredinţei, pe care acesta a semănat-o, a produs un seceriş după felul ei. De aceea atitudinea lui de împotrivire a continuat, până când a ajuns să vadă ţara sa pustiită, pe fiul său întâi născut rece şi mort, şi pe toţi întâii născuţi ai casei lui, şi ai tuturor familiilor din împărăţia sa morţi, până când apele mării s-au strâns iarăşi asupra cailor, carelor şi a războinicilor lui. Istoria sa este o ilustraţie teribilă a adevărului cuprins în cuvintele ce spun că: >Ce seamănă omul, aceea va şi secera<. Galateni 6.7." Parabolele Domnului Hristos, cap. Alte învăţături din semănarea seminţei, subcap. Vom secera ce am semănat, par. 4.

Dacă semănăm seminţele ascultării rămânem sub ocrotire divină, dacă le semănăm pe cele ale neascultării şi luării în derâdere a apelurilor de salvare divină, atunci ne vom despărţi pe zi ce trece tot mai mult de Dumnezeu, până când recolta va fi de aceeaşi natură ca semănatul, adică moartea. Potrivit acestui adevăr descoperit, cele zece plăgi nu sunt altceva decât seceratul seminţelor încăpăţânării semănate de faraon. Când Hristos a spus ce plagă urmează, El nu a făcut altceva decât să descopere îndepărtarea şi mai mult a faraonului de harul protector al lui Isus, lucru care a dus la slăbirea puterii de ocrotire a îngerilor Săi veghetori. 

Hristos a numit sau descris răul ce urma să se întâmple, arătând către caracterul încăpăţânării tot mai evidente şi de nevindecat a împăratului egiptean, încăpăţânare care îl aşeza tot mai mult în mâinile lui Satana. Asta ne descoperă că o dată cu fiecare refuz al faraonului de a accepta mila vindecătoare divină, puterea de ocrotire a lui Dumnezeu, manifestată prin îngerii Săi veghetori în acest sens, se restrângea sau era retrasă de la o anumită zonă sau loc, indicat de toiagul lui Moise, dând loc astfel manifestării puterilor aflate în natură, puteri ce devin adevăraţi chinuitori şi nimicitori pentru viaţa umană. Satana se poate sluji de aceste puteri dirijându-le sau creând manifestări înfiorătoare pentru om, care au rolul de a distruge. 

În cartea lui Iov, Satana este descoperit cel mai bine în rolul său de nimicitor. Acolo se arată că el poate produce foc, pe care unul din soli l-a pus în seama lui Dumnezeu, zicând că focul lui Dumnezeu a căzut din cer, pe când în realitate era opera lui Satana, întrucât Dumnezeu îi dăduse în mâini tot ce avea Iov, mai puţin viaţa acestuia; poate crea bube pricinuitoare de dureri aproape insuportabile; se poate folosi de alţi oameni răi prin care provoacă pagube însemnate altor oameni liniştiţi, sau chiar le pot lua viaţa. Toată acţiunea de distrugere a familiei lui Iov şi chinul la care a fost supus au fost în întregime lucrarea diabolică a lui Satana. Aceste lucruri se întâmplă când bariera ocrotitoare a harului divin este îndepărtată. Satana nu poate face tot ce pofteşte deocamdată, fiindcă Hristos ocroteşte pământul nostru într-un fel cu totul şi cu totul deosebit. Dar, când omul refuză ajutorul divin, el este pregătit să se despartă de Dumnezeu şi în cele din urmă va fi lăsat în puterea nimicitoare a lui Satana. 

Da, Satana poate folosi forţele naturii pentru a crea furtuni, incendii devastatoare, cutremure, uragane înfiorătoare şi le poate dirija, cât îi stă în putere, asupra celor ce nu mai beneficiază de scutul ocrortirii divine. Să luăm aminte la cuvintele următoare deoarece sunt pline de înţeles: 

     "Satana lucrează şi prin elementele naturii, pentru a-şi strânge secerişul de suflete nepregătite. El a studiat secretele laboratoarelor naturii şi îşi foloseşte toată puterea pentru a controla aceste elemente atât cât îi îngăduie Dumnezeu. Când i s-a îngăduit să-l chinuiască pe Iov, cât de repede turmle, cirezile, robii, casele, copiii au fost distruşi, un necaz venind după altul într-o clipă. Dumnezeu este Acela care ocroteşte făpturile Sale şi le înconjoară pentru a le feri de puterea distrugătorului... Satana are stăpânire peste toţi aceia pe care Dumnezeu nu-i păzeşte în mod deosebit. El îi va favoriza şi îi va face pe unii să prospere pentru a aduce la îndeplinire planurile lui şi va aduce necazuri pentru alţii, făcându-i pe oameni să creadă că Dumnezeu este Acela care-i chinuieşte.

     În timp ce va apărea înaintea copiilor oamenilor ca un mare medic care le poate vindeca bolile, el va aduce boală şi dezastru, până acolo încât oraşele populate să fie aduse în stare de ruină şi părăsire. Chiar acum el este la lucru. În accidente şi calamităţi pe mare şi pe uscat, în marile conflagraţii, în furtuni grozave şi în uragane pustiitoare, inundaţii, cicloane, valuri uriaşe şi în cutremure, în toate locurile şi în mii de forme, Satana îşi exercită puterea. El distruge lanurile gata de recoltat, având ca urmare foametea şi suferinţa. El face ca aerul să fie poluat de moarte şi mii de fiinţe pier din cauza stricăciunii lui. Aceste calamităţi vor deveni din ce în ce mai frecvente şi mai dezastruoase. Distrugerea va veni asupra oamenilor şi animalelor." Tragedia veacurilor, cap. Conflictul care se apropie, par. 18, 19.

Aşadar, prezenţa lui Satana ca persoană în tabloul terifiant al celor zece plăgi este indicată de Hristos, atunci când descoperă ce urmează să se întâmple din cauza neascultării lui faraon. Atât faraon, cât şi poporul egiptean nu ştiau că se aflau sub stăpânirea celui mai crud dintre tirani; că puteri ale naturii erau gata să se prăvălească asupra capului neocrotit al lui faraon, dacă el continua să nu asculte cuvintele lui Moise, că Satana va face tot ce-i stă în putinţă să-l menţină într-o stare de neascultare pe faraon tocmai pentru că, astfel, frâul ocrotitor al lui Dumnezeu avea să fie îndepărtat puţin câte puţin, cât să-i ofere lui posibilitatea să-şi manifeste puterea sa nimicitoare. Scopul urmărit de diavolul era de fapt distrugerea copiilor lui Israel. Ştia că din ei se va naşte Mesia, şi îţi propusese să distrugă acest popor, nu avea importanţă dacă împreună cu el pierea şi imperiul egiptean. Satana este lipsit de scrupule; se foloseşte cât poate de cineva până ajunge la punctul în care se descotoroseşte de el, dacă astfel şi-a atins ţelul în distrugerea altora. 

De ce, totuşi, pare ca şi cum Satana execută ceea ce Isus spune că urmează să se întâmple? Este ca şi cum şi-ar fi asumat rolul de aducător la îndeplinire a poruncilor divine de pedepsire. De pildă, dacă cineva ne-ar descoperi că am face un lucru detestabil sau contrar legii, noi ne-am apăra susţinând contrariul, ascunzând în realitate intenţia noastră descoperită corect de persoana respectivă. Pe când, Hristos îl descoperă pe Satana ca urmând să săvârşească nişte rele îngrozitoare, numai că el nu se fereşte şi face întocmai ce spune Isus că are de gând să facă. Este ca şi cum ar fi vrăjit, dacă nu silit, să facă aşa ceva. 

Aceasta este doar o părere omenească, o impresie a minţii nefamiliarizată cu principiile descoperite ale neprihănirii. Fiindcă îl urăşte de moarte pe Isus, Satana n-ar face niciodată ceea ce ar spune Isus, motiv pentru care s-a şi lansat într-o răzvrătire de nevindecat. Cu toate acestea, răspunsul îl găsim în faptul că îi este imposibil să facă altceva. El este lipsit cu totul de puterea harului divin, care ţine în frâu patimile inimii nerenăscute, adică răzvrătite. Chiar nu se dă înapoi de la aşa ceva, fiindcă este singurul fel de a se manifesta, din cauza puterii de stăpânire a păcatului din inima sa. Nu se poate reţine să nu facă răul; este în natura lui să fie exact ceea ce Hristos spune să este - nimicitorul. 

Dar, făcând întocmai lucrurile pe care Isus spune că le face, el mizează pe ticăloasa amăgire a oamenilor, cum că de fapt iniţiatorul relelor şi pedepselor nenorocite, faţă de care omul nu are cum să se apere, este Isus sau Dumnezeu Tatăl. El lucrează totdeauna prin camuflaj; îşi ascunde adevărata identitate şi pune faptele şi trăsăturile sale rele de caracter în seama Creatorului. Satana nu se poate opri să nu facă răul. Cruzimea este de la Satana; este dacă vreţi definiţia supremă şi caracteristica dominantă a caracterului lui. Aşa că, el a ştiut că aducând plăgile asupra Egiptului, oamenii, când vor citi ce spune Isus că trebuie să se întâmple, vor crede în realitate că El însuşi le-a produs prin puterea Sa creatoare, ca mijloc de pedepsire a ticălosului de faraon.