Înţelepciunea divină în reproducerea umană

Apariţia păcatului a constituit un adevărat flagel pentru liniştea şi armonia cerească. Acest intrus a provocat o mare discordie printre îngeri. Pentru prima oară o minte inteligentă ajungea la o modalitate de gândire ciudată prin invocarea unor motive pur imaginare în legătură cu caracterul lui Dumnezeu. Imaginaţia devenise ca o realitate în mintea lui Lucifer, cu toate că nu avea corespondent în realitatea practică, aceea din care el făcea parte şi pe care Dumnezeu a adus-o la existenţă. Era o manieră stranie prin care mintea lui ajunsese să perceapă caracterul lui Dumnezeu prin prisma unor trăiri interioare exagerate şi alterate, din cauza unor simţăminte de frustrare că nu era la fel de privilegiat ca însuşi Fiul lui Dumnezeu.

În orice caz, un fapt care este o certitudine absolută e că apariţia păcatului nu are temei, nici un motiv pentru justificarea existenţei sale. Într-un cadru al perfecţiunii, naşterea păcatului nu are cum să aibă cauză, deci temei; dar acest lucru nu exclude totuşi apariţia acestuia!

     "Originea păcatului şi motivul existenţei lui constituie, pentru multe minţi, un izvor de mare încurcătură. Oamenii văd lucrarea răului, cu urmările lui grozave de vai şi distrugere, şi se întreabă cum pot exista toate acestea sub conducerea Aceluia care este nemărginit în înţelepciune, în putere şi în dragoste. Iată o taină căreia nu-i găsesc nici o explicaţie. În nesiguranţa şi îndoiala lor, sunt orbi faţă de adevărurile descoperite lămurit în Cuvântul lui Dumnezeu şi esenţiale pentru mântuire. Sunt unii care, în căutarea lor cu privire la existenţa păcatului, încearcă să cerceteze ceea ce Dumnezeu nu le-a descoperit; şi ca urmare nu găsesc nici o rezolvare pentru greutăţile lor; şi unii ca aceştia, mânaţi de dispoziţia de a se îndoi şi de a căuta nepotriviri, fac din aceasta o scuză pentru lepădarea cuvintelor Sfintelor Scripturi. Alţii însă nu ajung la nici o înţelegere mulţumitoare a marii probleme a răului din cauză că tradiţia şi interpretarea greşită au întunecat învăţătura Bibliei cu privire la caracterul lui Dumnezeu, la natura guvernării Sale şi la modul în care El tratează păcatul.

     Este cu neputinţă să explicăm originea păcatului, pentru a da un motiv existenţei. Cu toate acestea, se pot înţelege suficient atât originea lui, cât şi măsurile luate cu privire la soarta finală a păcatului, măsuri care descoperă pe deplin dreptatea şi mila lui Dumnezeu în toate procedeele Sale cu păcatul. Nimic nu este mai clar explicat în Scripturi decât că Dumnezeu n-a fost în nici o privinţă răspunzător de apariţia păcatului; că n-a fost o retragere arbitrară a harului divin, nici o lipsă în conducerea divină, care să dea ocazie la apariţia răzvrătirii. Păcatul este un intrus, pentru a cărui existenţă nu se poate da nici o explicaţie. El este tainic, de neexplicat; a-l scuza înseamnă a-l apăra. Dacă s-ar putea găsi o scuză pentru el sau vreo cauză a existenţei lui, ar înceta să mai fie păcat. Unica definiţie pe care o putem da păcatului este aceea pe care o găsim în Cuvântul lui Dumnezeu; el >este călcarea Legii<; este acţiunea unui principiu în luptă cu Legea cea mare a dragostei, care este temelia guvernării divine." Tragedia veacurilor, cap. Originea răului, par. 1, 2.

Deci, păcatul nu are absolut nici o cauză pentru existenţa lui, şi cu toate acestea există! Asta demonstrează frumuseţea desăvârşită a caracterului lui Dumnezeu care a fost obligat de împrejurări să îl tolereze, până când va fi extirpat din întregul Univers, şi mai cu seamă din minţile oamenilor. De ce a fost obligat Dumnezeu să îl tolereze, să îi permită totuşi existenţa şi, mai ales, urmările lui nimicitoare printre îngeri şi oameni? Ei bine, tocmai această întrebare provoacă şi astăzi multă nedumerire.

Şi totuşi, permiterea păcatului şi a manifestărilor sale au de-a face cu taina lui Dumnezeu, întrucât singura alternativă viabilă pentru îndepărtarea lui din tot Universul era tocmai tolerarea acestuia. Nimeni, nici măcar Lucifer nu ştiau şi nu înţelegeau ce presupune discordia prin încălcarea legii lui Dumnezeu. Pervertirea libertăţii date de Dumnezeu înseamnă păcat în esenţă, înseamnă să gândeşti şi să înfăptuieşti, fără nici un pic de sprijin divin, fărădelegi care conduc rapid la autodistrugere certă. O dată cu apariţia înşelătoare a păcatului, mintea fiinţelor inteligente trebuia să înţeleagă noţiunea de rău distructiv, care mai înainte era cu desăvârşire străin de comportamentul şi modul de gândire al tuturor inteligenţelor cereşti.

În condiţiile existenţei păcatului, a căuta să îndepărtezi păcatul prin violenţă înseamnă a conduce la perpetuarea lui şi, deci, la imposibilitatea dezrădăcinării lui din mintea inteligentă, care este o capodoperă a inventivităţii divine, întrucât este acel lucru care, în afara aspectului nostru fizic, ne face să fim după asemănarea Creatorului şi din punct de vedere moral. Deci, căutarea anihilării păcatului prin violenţă, fără explicaţii, este o alternativă sortită eşecului, întrucât este imposibil astfel să aduci convingere unei minţi, folosind violenţa, că răul este rău; şi asta pentru că se face uz exact de un mijloc care defineşte răul, adică violenţa! Păcatul nu poate fi făcut să dispară printr-un mijloc care aparţine păcatului.

Prin urmare, Dumnezeu avea la dispoziţie o singură alternativă care, de altminteri, îl defineşte ca persoană şi ca Tată, şi anume jertfa Fiului Său preaiubit. De ce o jertfă? Deoarece este singurul mijloc care trezeşte mintea la realitate şi o face în stare să înţeleagă ce este păcatul şi ce produce el dacă este tolerat şi îndrăgit de mintea inteligentă. Jertfa în sine înglobează singura armă disponibilă pe care Dumnezeu o are la dispoziţie în vederea distrugerii păcatului, iar această armă este puterea adevărului şi iubirii divine frumos ilustrate în şi prin viaţa Mântuitorului. Aceasta era arma secretă a lui Dumnezeu în cazul ivirii păcatului. Dar, înainte ca să se ajungă la jertfă, Dumnezeu a creat omul! Întrebarea firească este aceasta: De ce l-a creat pe om taman când s-a ivit păcatul? Ce aducea nou crearea omului în atare condiţii, în care îngerii încă nu erau în stare să dicearnă în mod real subtilităţile răului şi ce implică el cu adevărat pentru mintea şi fiinţa care ar putea sau nu să aibă de-a face cu el?

În peisajul creaţiei universale a lui Dumnezeu, a unui Univers presărat cu miliarde de planete locuite de alte fiinţe inteligente, care sunt chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, omul ca fiinţă era o noutate absolută. Noutatea respectivă consta în facilitatea omului de a se putea reproduce sau de a se înmulţi. Capacitatea de înmulţire a omului este un dar minunat divin, însă, dincolo de acest aspect, este răspunsul lui Dumnezeu la provocările păcatului! Da, chiar aşa ceva este, iar în acest aspect Dumnezeu îşi demonstrează măiestria cu privire la modul cum trebuie rezolvată definitiv şi pentru totdeauna problema îngrozitoare a păcatului. Aproape că nu ne gândim deloc că Dumnezeu a găsit răspunsul la problema păcatului creând omul, înainte de a se aduce pe Sine jertfă, dar chiar aşa stau lucrurile.

Să aprofundăm această problematică în lumina extraordinară a Evangheliei descoperite. Când Lucifer a decis pentru totdeauna să rămână un răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, el a mai reuşit şi performanţa ciudată de a convinge o treime din îngerului Cerului să îl urmeze, făgăduindu-le o viaţă fără frontierele legii lui Dumnezeu. "Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul şi îngerii lui s-au luptat cu ei, dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer... În cer s-a mai arătat un alt semn: iată, s-a văzut un mare balaur roşu cu şapte capete, zece coarne şi şapte cununi împărăteşti pe capete. Cu coada trăgea după el a treia parte din stelele cerului şi le arunca pe pământ." Apocalipsa 12,7.8.3.4. Când toţi aceşti îngeri puternici au plecat, în Cer s-a produs un mare gol, ceea ce înseamnă că responsabilităţile celor care au dezertat trebuiau preluate de îngerii loiali rămaşi lângă Dumnezeu.

     "Dumnezeu l-a creat pe om pentru propria Sa glorie, astfel încât după punerea la probă familia omenească să poată deveni una cu familia cerească. Scopul lui Dumnezeu era acela de a repopula cerul cu familia omenească, dacă s-ar fi arătat ascultătoare de orice cuvânt al Său." The S.D.A. Bible Commentary, vol. 1, pag. 1082. "Cerul va triumfa, pentru că locurile rămase goale în ceruri, prin căderea lui Satana şi a îngerilor lui, vor fi ocupate de cei răscumpăraţi de Domnul." The Faith I Live By, pag. 114.

Dumnezeu avea la dispoziţie două posibilităţi: fie să creeze un număr egal de alţi îngeri care să umple acel gol, fie să creeze doar două fiinţe care să fie dotate cu puterea reproducerii şi, deci, cu posibilitatea perpetuării neamului respectiv până când se va fi ajuns la numărul care să umple locurile cereşti rămase goale. Prima variantă însemna un mare risc. Dacă parte dintre acei îngeri sau toţi laolaltă ar fi căzut în păcat, atunci Dumnezeu ar fi fost nevoit să creeze alţi îngeri, şi tot aşa, până când ar fi reuşit, dacă ar fi reuşit, să umple acel gol. Asta ar fi însemnat că păcatul îşi putea continua existenţa câtă vreme nici îngerii cu experienţă nu scăpaseră de influenţa filozofiei satanice, căci şi ei mai aveau multe semne de întrebare cu privire la situaţia rezultată în urma apariţiei păcatului. Nu reuşeau să discearnă caracterul lui Satana şi nici natura răzvrătirii lui.

     "Caracterul lui Satana n-a fost în mod clar descoperit îngerilor sau lumilor necăzute în păcat până la moartea Domnului Hristos. Arhiapostatul s-a înveşmântat în aşa fel în înşelăciune, încât chiar fiinţele cereşti n-au priceput principiile lui. Ele n-au văzut în mod clar natura răzvrătirii lui." Hristos Lumina Lumii, cap. "S-a isprăvit!", par. 3.

Acum, ce se câştiga prin intermediul creării omului? Se câştiga marea bătălie dintre rău şi bine, dintre Lucifer şi Dumnezeu! Doresc să precizez că omul nu a fost creat pe post de cobai sau ca experiment pentru înlăturarea păcatului. Caracterul lui Dumnezeu nu-i permite să facă experimente, din moment ce a ales din veşnicie să îl dea pe unicul Său Fiu pentru salvarea omului păcătos. Dragostea divină nu-şi permite să negocieze preţul pentru rezolvarea unei situaţii, care să implice experimente pe şi cu nişte fiinţe create. Atunci, în ce mod Dumnezeu este raţional şi inteligent?

Omul reprezenta unica posibilitate ca Dumnezeu să-şi descopere taina Sa veşnică, în condiţiile care obligau la aşa ceva prin apariţia păcatului. În primul rând, atacul lui Lucifer se îndreptase în mod direct asupra Fiului lui Dumnezeu. El începuse să râvnească poziţia şi puterea lui Isus, aşa cum avea să se numească Fiul lui Dumnezeu după întruparea Sa pe pământ. Dumnezeu Tatăl a trebuit să explice înaintea tuturor îngerilor care este poziţia lui Hristos, precum şi faptul că singurul care are acces în nimbul de slavă ce-l înconjoară pe Tatăl, sau altfel spus care are acces în sfatul Dumnezeirii, este doar Fiul Său. În felul acesta, Dumnezeu făcea explicit faptul că Isus este egal cu Dumnezeu, fiind chiar Creatorul a tot ce este viu.

     "Înaintea locuitorilor cerului strânşi laolaltă, Împăratul cerurilor declară că nimeni în afară de Hristos, singurul Fiu al lui Dumnezeu, nu putea pătrunde în totul în planurile Sale şi Lui i-a fost încredinţată aducerea la îndeplinire a planurilor măreţe ale voinţei Sale. Fiul lui Dumnezeu adusese la îndeplinire voinţa Tatălui în crearea tuturor oştilor cereşti; şi Lui, Celui deopotrivă cu Dumnezeu, i se cuvenea închinarea şi ascultarea lor. Hristos avea încă să exercite puterea divină în aducerea la existenţă a pământului şi a locuitorilor lui. Dar în toate acestea, El nu va căuta pentru Sine puterea şi înălţarea, contrar planului lui Dumnezeu, ci El va înălţa slava Tatălui şi va aduce la îndeplinire planurile Sale de binefacere şi iubire." Patriarhi şi profeţi, cap. De ce a fost îngăduit păcatul?, par. 11.

Lucifer nu a acceptat această realitate, întrucât nu reuşea să priceapă cum cineva cu înfăţişarea de înger poate fi Dumnezeu. De ce nu ar putea fi şi el? Din acest motiv, Dumnezeu a trecut la cea mai amplă demonstraţie din istoria Universului, prin intermediul celui preaiubit, omul, ca să explice în fapt taina lui Dumnezeu legată de poziţia lui Isus Hristos în Cer. El a ales această modalitate pentru a se asigura că toate inteligenţele cereşti vor fi în stare singure, neforţate şi fără nici un fel de vicleşug din partea lui Dumnezeu, să înţeleagă caracterul lui Dumnezeu, caracterul lui Satana precum şi natura răzvrătirii sale împotriva Aceluia care l-a făcut, Isus Hristos. Dumnezeu a căutat să vină în ajutorul minţii inteligente pe această cale, spre a o edifica în raport cu lucrările nimicitoare ale păcatului. Caracterul lui Satana nu putea fi văzut aşa cum este, în lumina lui adevărată, decât dacă i se permitea să se manifeste. Violenţa conduce mintea inteligentă totdeauna la răzvrătire, motiv pentru care păcatul ar fi fost mai departe perpetuat. Păcatul ar fi fost un izvor continuu de nemulţumire şi răzvrătire din partea tuturor.

Calea violenţei este calea păcatului, dar calea demonstraţiei inteligente, unde dragostea se descoperă prin jertfă, prin care se explică principiile şi caracterul lui Satana, este calea care conduce la edificarea deplină cu privire la boala păcatului. Crearea omului avea ca obiectiv să dezvăluie şi să lumineze înţelegerea îngerilor cu privire la taina lui Dumnezeu în legătură cu poziţia Fiului lui Dumnezeu şi mai ales în legătură cu modul cum El era în acelaşi timp şi Dumnezeu şi înger! De asemenea, prin dotarea cu capacitatea de înmulţire a neamului omenesc, Dumnezeu se asigura că, în cazul păcătuirii, nu ar mai fi fost necesară crearea altor fiinţe spre a umple golul din Cer. Noutatea reproducerii umane acest obiectiv avea în vedere, să poată perpetua neamul omenesc şi să faciliteze totodată demonstraţia cea mare: întruparea Fiului lui Dumnezeu în mijlocul celor păcătoşi pentru a dovedi că se poate trăi victorios asupra oricărui păcat mărturisit şi asupra oricărei ispite printr-o vie şi permanentă legătură cu Dumnezeu.

Prin întruparea Sa pe pământ, Dumnezeu arăta prin demonstraţie cum a ajuns Fiul lui Dumnezeu în Cer să aibă înfăţişare de înger, să fie înger adevărat. După cum a fost Om adevărat în absolut toate privinţele, mai puţin în ce priveşte păcatul, tot astfel El a fost Îngerul Domnului, Căpetenia oştirii Domnului în Cer. Dacă Dumnezeu nu ar fi oferit omului puterea reproducerii, pe nici o altă cale posibilă Dumnezeu nu ar fi avut cum să demonstreze pe viu ce implica poziţia şi puterea lui Isus în Cer, din simplul şi logicul motiv că Fiul lui Dumnezeu nu ar fi avut cum să se întrupeze, adică să intre în lumea celor păcătoşi cu înfăţişarea acestora, pe care să o păstreze mai apoi pe vecie!

Eradicarea păcatului, potrivit tainei lui Dumnezeu, însemna ca Fiul lui Dumnezeu să se întrupeze în mijlocul acelor fiinţe păcătoase, ca astfel să ofere compensaţia cerută de legea cea mare a iubirii divine, adică ascultare desăvârşită, perfecţiune. Dacă Dumnezeu ar fi creat alte făpturi cu care să umple golul ceresc prin dezertarea lui Lucifer şi acoliţilor săi, iar acestea ar fi fost ademenite la păcat, atunci taina lui Dumnezeu nu avea cum să mai fie descoperită în veci. Întruparea presupunea timp îndelungat, mai ales din cauza posibilei, dar realei neascultări din partea celor păcătoşi. Crearea omului a rezolvat cu desăvârşire problema legată de timp, de întrupare şi eventuala cădere în păcat, care nu mai făcea necesară mereu din partea lui Dumnezeu crearea altor fiinţe care să umple golul din Cer.

Ideea este că eradicarea păcatului se face într-un singur mod: printr-o jertfă care să explice şi să lumineze înţelegerea fiinţelor păcătoase dar şi cereşti caracterul păcatului, al lui Satana, precum şi natura răzvrătirii sale. Păcatul nu poate fi eradicat complet, fără să mai apară vreodată, decât dacă mintea inteligentă este făcută în stare să renunţe singură, prin decizie categorică, definitivă şi veşnică, la tot ce înseamnă şi produce păcatul. Când convingerea ajunge deplină, abia atunci se poate spune pe drept că păcatul nu mai are cum să se perpetueze fiindcă îi este înţeleasă pe deplin puterea, influenţa şi mârşăvia. Forţarea minţii sau violenţa nu ar conduce niciodată la aşa ceva, şi din acest motiv Dumnezeu a permis ca păcatul să se desfăşoare timp de aproape şase mii de ani.

     "Legea iubirii fiind temelia stăpânirii lui Dumnezeu, fericirea tuturor fiinţelor inteligente depinde de acceptarea, în mod desăvârşit, de către acestea, a marilor ei principii de neprihănire. Dumnezeu doreşte de la toate fiinţele create de El o slujire din dragoste, slujire care izvorăşte dintr-o apreciere a caracterului Său. El nu găseşte nici o plăcere într-o ascultare forţată; El acordă tuturor libertatea voinţei, pentru ca astfel ei să-i poată aduce o slujire liber consimţită." Patriarhi şi profeţi, cap. De ce a fost îngăduit păcatul?, par. 6.

   

     "Dumnezeu ar fi putut nimici pe Satana şi pe cei ce-l simpatizau tot atât de uşor cum cineva poate arunca o pietricică pe pământ; dar El n-a făcut aceasta. Răzvrătirea nu trebuia să fie biruită prin forţă. Puterea constrângătoare se află numai sub cârmuirea lui Satana. Principiile Domnului nu sunt de natura aceasta. Autoritatea Sa se bazează numai pe bunătate, milă şi iubire şi prezentarea acestor principii reprezintă mijloacele ce trebuie folosite. Cârmuirea lui Dumnezeu este morală, iar adevărul şi iubirea trebuie să fie puterea predominantă.

     A fost planul lui Dumnezeu acela ca lucrurile să fie puse pe o temelie de veşnică siguranţă, iar în consfătuirile din cer se hotărâse ca să i se dea timp lui Satana pentru a-şi dezvolta principiile care stăteau la temelia sistemului său de cârmuire. El susţinuse că acestea sunt superioare principiilor lui Dumnezeu. S-a dat timp pentru ca principiile lui Satana să fie puse în aplicare, ca ele să poată fi văzute de universul ceresc." Hristos Lumina Lumii, cap. "S-a isprăvit!", par. 5, 6.

Taina lui Dumnezeu descoperită în şi prin om era singura soluţie a iubirii divine împotriva bolii păcatului pentru restabilirea armoniei cereşti. Numai prin descoperirea ei Dumnezeu arăta că respectă inteligenţa ca dar divin şi libertatea minţii de a decide în cunoştinţă de cauză dacă vrea nemurirea sau moartea veşnică. Prin asigurarea reproducerii omului, Dumnezeu asigura totodată posibilitatea demonstrării iubirii care nu se schimbă şi care e capabilă să se jertfească pentru păcătos de dragul salvării veşnice a acestuia. Înţelepciunea divină nu are egal în ce priveşte modul cum a gândit rezolvarea problemei păcatului fără violenţă, fără stresul forţării minţii de a decide tremurând, din cauza unor pedepse divine, de partea binelui. Violenţa naşte violenţă, în schimb manifestarea iubirii naşte iubire şi încredere.

Ceea ce vedem în filme şi în societate este doar modul cum prin violenţă binele are câştig de cauză. Răufăcătorii sau personajele negative întruchipate de către actori consacraţi, în filme, sunt anihilaţi de către personajele pozitive prin exact aceleaşi metode pe care răufăcătorii le folosesc, cu singura deosebire că acestea sunt legale, întrucât personajul pozitiv sau principal are de partea sa, zice-se, legea. Aşa se perpetuează violenţa în societate, prin acest gen de filme.

De asemenea, prin distrugerea căsătoriei se are în vedere înlăturarea adevărului cu privire la taina descoperită a lui Dumnezeu. Reproducerea în plan uman a fost gândită de Dumnezeu să aibă loc doar prin căsătorie, iar căsătoria implică totdeauna doar o parte bărbătească şi o parte femeiască. Pe nici o altă cale nu ar fi posibilă reproducerea umană. Însoţirea unui bărbat cu un alt bărbat sau a unei femei cu alte femei în ideea de a întemeia o familie, nu se numeşte căsătorie întrucât în ideea de căsătorie sau unire pentru a deveni una este inclusă însăşi reproducerea. Sexualitatea aparţine doar omului, nu are corespondent nicăieri în tot ce a creat Dumnezeu. Dacă omul nu ar fi păcătuit, atunci golul ceresc ar fi fost umplut de oameni în decursul timpului, şi nu s-ar mai fi vorbit niciodată de vreo planetă cu fiinţe păcătoase, iar Lucifer şi demonii ar fi fost condamnaţi la pieire rapidă.

Dar, fiindcă omul a păcătuit, atunci Dumnezeu a pus la cale marea demonstraţie şi desfăşurare a tainei lui Dumnezeu: Fiul lui Dumnezeu întrupat prin naştere ca Hristos Isus, Fiul omului şi Fiul lui Dumnezeu. Întruparea Lui nu ar fi putut avea loc nicicum dacă neamul omenesc nu ar fi fost dotat cu capacitatea reproducerii. Numai astfel putea să ajungă unul dintre noi, om adevărat şi Dumnezeu adevărat, care să simtă cu noi şi să ne înţeleagă. De aceea deţine El puterea iertării, căci ştie ce înseamnă păcatul şi ispitirea.

Aş dori să mai reţinem un aspect important al acestei problematici abordate, şi anume faptul că taina lui Dumnezeu ar fi rămas pe vecie neştiută decât de Dumnezeu, dacă nu s-ar fi ivit păcatul. Ceea ce înseamnă că naşterea lui Hristos ca Înger ar fi fost suficientă să asigure fericirea şi armonia Universului. Nu ar fi fost nevoie ca îngerii să ştie cum deţine Fiul lui Dumnezeu puterea de autoritate şi de ce este Dumnezeu adevărat, cu toate că la înfăţişare şi în toate privinţele arăta exact ca un înger, cu singura deosebire că era puţin mai înalt decât orice alt înger creat, asta fiindcă nimeni nu ar fi pus la îndoială autoritatea şi poziţia Sa, cum a făcut Lucifer. După cum am mai afirmat, existenţa fiinţelor inteligente şi continuitatea lor este asigurată prin intrarea celei de a doua persoane a Dumnezeirii în lumea celor creaţi, ceea ce presupune din start că trebuie să poarte chipul acestora. La această "întrupare" sau naştere nu au participat decât Tatăl şi Duhul Sfânt, naşterea lui Fiului lui Dumnezeu ca înger fiind opera Tatălui. Asta datorită faptului că încă nu era creată nici o formă de viaţă. Apariţia ulterioară a fiinţelor inteligente se datorează întru totul faptului că Fiul lui Dumnezeu a acceptat de bună voie să intre în lumea lor. Numai astfel putea fi posibilă apariţia făpturilor inteligente fără riscul distrugerii lor de către slava nemaipomenită ce radiază permanent din Dumnezeu Tatăl. Proverbe capitolul al optulea face lumină în această privinţă şi ne edifică în legătură cu prima naştere a Mântuitorului nostru drag.

Dar, fiindcă s-a ivit păcatul, acest lucru făcea necesară întruparea Fiului lui Dumnezeu în lumea celor păcătoşi, în cazul nostru a fost tocmai omul, pentru asigurarea mântuirii, fapt care conducea implicit la dezvăluirea tainei lui Dumnezeu, adică la faptul că a doua Persoană a Dumnezeirii a ales din veşnicie să fie Piesă de legătură între cei creaţi şi Creator pentru a face posibilă continuitatea existenţei, a vieţii. Prin această a doua Sa naştere, prin care a devenit om adevărat, Dumnezeu demonstra Universului inteligent că Hristos, deşi om, rămâne mai departe Dumnezeu fără să-şi piardă sau să-şi modifice dumnezeirea câtuşi de puţin prin naşterea Sa, că în spatele înfăţişării Sale de om se ascunde însuşi Dumnezeul Creator.

În virtutea acestui fapt, demonstra că El dintotdeauna a fost şi va rămâne Dumnezeu, chiar dacă o lungă perioadă a purtat chip de înger printre îngeri, iar mai apoi, pentru veşnicie, a fost nevoit din cauza păcatului să poartă chip de om aici pe pământ şi după înălţarea Sa în Cer. Numai crearea omului a deschis această posibilitate a dezvăluirii sau descoperirii tainei lui Dumnezeu, care este Isus Hristos, precum şi rezolvarea pe calea jertfei, adică a nefolosirii forţei, a problemei spinoase a păcatului. Prin urmare, Dumnezeu este demn de iubit şi apreciat pentru modul inteligent şi iscusit prin care a găsit cea mai profundă modalitate de a scăpa de păcat întregul Univers. Omul este mijlocul prin care s-a descoperit pe Sine în mod deplin. Omul, bărbatul şi femeia, rămâne pentru eternitate capodopera creaţiei lui Dumnezeu. El însumează frumosul iubirii şi bunătăţii divine.