Înălţarea lui Isus la cer în sfânta, în lumina Apocalipsei

     "Hristos însă a venit ca Mare Preot al bunurilor ce au să fie (viitoare), printr-un mai mare şi mai desăvârşit cort, nefăcut de mână, adică nu din această creaţie. Nu prin sângele ţapilor şi al viţeilor, ci prin propriul sânge a intrat o dată pentru totdeauna în locurile sfinte, o veşnică răscumpărare obţinând." Evrei 9,11.12. (O traducere literală după The Greek New Testament, Fourth Revised Edition)

Cum e posibil să fim făcuţi a înţelege că Isus, după înălţarea Sa, a început slujba sau serviciul de ispăşire zilnică în sfânta sanctuarului ceresc, cu ajutorul inestimabil al Apocalipsei? Folosesc un limbaj specific Bibliei şi al profeţiei, întrucât am arătat că, în cer, templul lui Dumnezeu nu este împărţit în două încăperi ca sanctuarul de pe pământ, oricare ar fi fost acesta în timpul dispensaţiunii vechi-testamentare. Ce are a face Apocalipsa, o carte profetică, cu locul unde slujeşte Isus în templul ceresc? Vom pricepe cât de uimitoare este această carte profetică, în afara faptului că ne descoperă viitorul. 

În primul rând, termenul "Apocalipsa" înseamnă descoperire, dar nu o descoperire oarecare, ci o descoperire care vine din partea lui Dumnezeu prin Fiul Său, care, prin intermediul mâinii Sale drepte, îngerul Gabriel, o face cunoscută robului Său Ioan, ucenicul cel iubit, unul din fiii tunetului, cum erau cei doi fraţi (Iacov fiind celălalt frate) cunoscuţi în satul natal. Deşi această carte deosebită este menită să descopere viitorul, totuşi vom găsi în ea suficientă lumină cu privire la locul prezenţei Dumnezeirii în templul din ceruri şi mai ales cu privire la locul unde lucrarea de ispăşire se efectuează prin intermediul preoţiei lui Melhisedec. 

Această carte profetică prin natura ei este unică în tot ce se numeşte operă literară, dar mai ales în materie de inspiraţie divină. Nu vreau să spun că gradul ei de inspiraţie este mai mare sau diferit de restul Scripturilor. Nici vorba despre aşa ceva. Ceea ce vreau să transmit este că modul cum Inspiraţia divină a gândit-o, cu ajutor omenesc, întrece tot ce s-a scris până la ea. Dacă această carte ar fi întreaga Biblie pe care am putea să o deţinem, atunci toţi am putea afla mântuirea prin rugăciune, cercetare şi asimilarea adevărurilor ei fabuloase. Apocalipsa este coroana întregii Biblii şi a Inspiraţiei divine. Mai mult decât atât, tot farmecul, frumuseţea şi unicitatea ei constau în faptul extraordinar că este gândită a fi imaginea sau întruchiparea templului ceresc într-o formă accesibilă înţelegerii şi puterii de pricepere a oricărei minţi omeneşti, indiferent de vârstă. Este pur şi simplu templul ceresc coborât în formă scrisă, sub formă de simboluri, pe pământ pentru oamenii iubiţi de Dumnezeu, în speţă pentru cei credincioşi şi ascultători. Tocmai de aceea această carte fenomenală este capodopera capodoperelor în materie de conţinut şi inspiraţie. Nu poate fi egalată niciodată de nimic în nici un timp în ce priveşte modalitatea prin care Dumnezeu a găsit cu cale să aşeze adevăruri fabuloase descrise în forma unei imagini a templului ceresc, în aşa fel încât descrierea sau scrierea acesteia să fie potrivită pentru puterea de înţelegere a omului limitat, iubit de Dumnezeu prin jertfa Fiului Său!

Cartea Apocalipsa s-a născut în urma eşecului bisericii apostolice de a încheia lucrarea Evangheliei pe pământ. Această carte a devenit o necesitate după ce nunta la care fuseseră invitaţi, cu mic, cu mare, toţi evreii, a încetat ca urmare a necredinţei prin instaurarea tainei fărădelegii. Tot ce fusese ţinut tăinuit prin sigilare cu privire la viitorul sumbru al omenirii, în cartea lui Daniel, dacă şi biserica apostolică avea să eşueze, urma să devină realitatea unui viitor înfricoşător. Astfel, apostolul Ioan este chemat de Dumnezeu prin împrejurări vitrege pe insula Patmos, unde i se prezintă toată panorama viitoare a unui timp ce nu ar fi trebuit să mai existe! Prin simboluri şi imagini potrivite pentru puterile ce aveau să domine pe scena viitorului, Ioan ne transmite adevăruri ce urmau a fi desigilate spre cunoaştere desluşită abia după ce taina fărădelegii - papalitatea, trebuia să-şi primească rana de moarte prin ateismul francez. Zorii unui viitor mai luminos se întrevedeau după 1798, iar din 1844 trăim în aşa-numita vreme a sfârşitului, când ceea ce a fost în trecut se va repeta, din cauză că biserica lui Dumnezeu, din acest timp al sfârşitului, nu a învăţat nimic şi nici nu e dispusă să înveţe din lecţiile trecutului.

După ce Ioan este pus să scrie ce-i spune "cineva, care semăna cu Fiul omului", Apocalipsa 1,13, cu privire la parcursul viitor al bisericii lui Dumnezeu în şapte etape sau segmente ale timpului, când la stăpânirea lumii s-au aflat Roma imperială şi apoi cea ecleziastică şi când era aproape să fie nimicită de tot de taina fărădelegii, este dus în viziune în templul ceresc unde i se arată din nou peregrinajul bisericii pe pământ, dar din perspectiva sau prin prisma sanctuarului ceresc. Sub formă de peceţi sau sigilii, şi mai apoi prin alte simboluri potrivite, lui Ioan îi este înfăţişat din nou viitorul bisericii oropsite de papalitate, până la instaurarea icoanei papalităţii, în persoana protestantismului apostaziat american în tandem cu puterea politică şi juridică a statului american, culminând cu biruinţa bisericii lui Dumnezeu, simbolizată prin cei 144.000, şi venirea lui Hristos a doua oară ca să-şi ia cu El pe ai Săi în căminul ceresc, chiar acolo unde este dus în viziune Ioan.

Şi fiindcă pe noi ne interesează doar locul unde Ioan este dus în viziune, atunci este musai să ne oprim şi să stăruim asupra acestui aspect deosebit de important al studiului de faţă. Totul începe în Apocalipsa 4, unde Ioan este introdus printr-o uşă "deschisă în cer" şi vede "un scaun de domnie, şi pe scaunul acesta de domnie şedea Cineva". Apocalipsa 4,1.2. Este foarte important să urmărim cu atenţie ce i se arată şi, deci, ce vede Ioan acolo, când este purtat în mintea lui în viziune profetică. În primul rând, el vede o uşă deschisă în cer. Ca să înţelegem cu ce anume corespunde această uşă cu vreo piesă de mobilier ce aparţinea cortului întâlnirii, atunci trebuie să avem în vedere ce alte "piese de mobilier" vede el în locul unde intră, prin viziune. El vede un scaun central de domnie înconjurat de alte scaune de domnie, douăzeci şi patru la număr, un număr simbolic. Înaintea scaunului central de domnie Ioan vede că "ardeau şapte lămpi de foc, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu". Apocalipsa 4,5.

Cel ce şedea pe scaunul central de domnie era Dumnezeu Tatăl, deoarece Scripturile îl prezintă ca fiind Acela care ţinea "în mâna dreaptă... o carte, scrisă pe dinăuntru şi pe dinafară, pecetluită cu şapte peceţi". Apocalipsa 5,1. Apoi Ioan vede că singurul care poate deschide cartea pecetluită nu este Dumnezeu Tatăl, acel "Cineva" care şedea pe acest scaun, ci altcineva care era "Leul din seminţia lui Iuda, Rădăcina lui David", şi care "a biruit ca să deschidă cartea, şi cele şapte peceţi ale ei". Apocalipsa 5,5. Deci, până acum avem o uşă deschisă în cer către un anumit loc unde se află un scaun central de domnie împrejmuit de alte douăzeci şi patru de scaune de domnie, persoana lui Dumnezeu Tatăl, care şade pe acel scaun, persoana Fiului lui Dumnezeu, simbolizat prin Leul din seminţia lui Iuda, şi şapte lămpi de foc care ardeau, după câte se pare încontinuu, căci nimic în prezenţa lui Dumnezeu nu poate sta în stare stinsă! 

După ce Ioan vede aceste scene cereşti, îi este înfăţişată realitatea statutului celor douăzeci şi patru de bătrâni şi a celor patru făpturi vii, nişte simboluri care fac trimitere la poziţia înaltă a acestora înaintea tronului de domnie al lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că cele patru făpturi vii trebuie să aibă statutul formidabil de heruvimi ocrotitori. Care este statutul acestor fiinţe cereşti, toate la un loc? Acela de "împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru", Apocalipsa 5,10, fapt care ne descoperă realitatea mijlocirii şi a lucrării de ispăşire făcută în acel loc de către toate aceste fiinţe cereşti, dar numai prin vrednicia Mielului "care a fost junghiat", ca să poată deveni Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec. Apocalipsa 5,12. După această prezentare specifică a locului ceresc unde se desfăşoară activitatea ce presupune domnie şi lucrare de ispăşire, Ioan vede alte piese de mobilier care-i sunt familiare, şi anume cădelniţa cu tămâie şi altarul tămâierii. "Apoi a venit un alt înger, care s-a oprit în faţa altarului, cu o cădelniţă din aur. I s-a dat tămâie multă, ca s-o aducă, împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, pe altarul din aur, care este înaintea scaunului de domnie." Apocalipsa 8,3. 

Deci, în urma tuturor celor prezentate până acum, potrivit Apocalipsei, Ioan descoperitorul este dus în viziune, în cer, în sanctuarul ceresc, totul fiindu-i înfăţişat şi prezentat în aşa fel, încât să corespundă cu piesele de mobilier care se aflau în prima încăpere sau sfânta cortului pământesc, unde se efectua ispăşirea zilnică prin preoţia levitică. Ioan practic este ajutat să înţeleagă că lucrarea pe care Mielul lui Dumnezeu împreună cu asociaţii Săi o desfăşoară în sanctuarul ceresc, corespunde întru totul cu lucrarea de ispăşire zilnică ce se făcea pe pământ, şi cu care el era familiarizat. Astfel, locul unde este dus în viziune este în aşa fel imaginat şi înfăţişat de Duhul Sfânt lui Ioan, încât el să realizeze că se află în prima încăpere a sanctuarului sau templului ceresc, chiar dacă acesta nu este compartimentat în două!

Aşadar, uşa deschisă în cer este simbol pentru catapeteasma sau perdeaua care despărţea curtea sanctuarului propriu-zis, de sfânta sau prima încăpere a acestuia. Este aceeaşi "uşă" sau perdea în interiorul căreia intrase Mântuitorul, după cum ne spune Pavel în Evrei 6,19. Cele şapte lămpi de foc corespund şi sunt un simbol pentru sfeşnicul cu cele şapte braţe, iar cădelniţa şi altarul de aur sunt de asemenea o reprezentare a omoloagelor lor, care se aflau în prima încăpere a sanctuarului pământesc. Aceste înfăţişări cereşti, care reprezintă piesele de mobilier ce aparţineau sfintei (prima încăpere) cortului sau templului pământesc, ne ajută să pricepem clar, asemenea lui Ioan, că locul unde Isus s-a înălţat după învierea Sa este sanctuarul ceresc şi că specificul lucrării preoţeşti şi de ispăşire care se desfăşoară acolo indică spre ispăşirea zilnică ce se săvârşea în prima încăpere a templului de pe pământ. Prin urmare, este corect şi logic să spunem, în limbajul Bibliei, că Isus s-a înălţat în sfânta, prima încăpere a templului din ceruri. Aşa ne învaţă Scripturile, şi aşa trebuie să credem.

Având în vedere imaginea de ansamblu, aşa cum este ea înfăţişată în viziune profetică, în Apocalipsa 4 şi 5, putem lesne pricepe cu toată claritatea posibilă că, atât Dumnezeu Tatăl, cât şi Fiul lui Dumnezeu sunt prezenţi amândoi în aceeaşi încăpere a sanctuarului ceresc, ca să păstrez limbajul şi perspectiva viziunii prezentate lui Ioan, şi anume sfânta templului ceresc. Unde este scaunul de domnie al Tatălui, este şi cel al Fiului, înconjurate fiind de alte douăzeci şi patru de scaune de domnie, număr simbolic, pe care se află nişte împăraţi şi preoţi, adică au autoritate conferită să domnească, asemenea Dumnezeirii, şi calitatea precum şi statutul de preoţi (mijlocitori) care pot participa în lucrarea de ispăşire, făcută de Mântuitorul cu propriul Său sânge. Acest adevăr extraordinar este scos în relief chiar de spusele acestor fiinţe minunate. "Când a luat cartea, cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au aruncat la pământ înaintea Mielului, având fiecare câte o alăută şi potire din aur, pline cu tămâie, care Sunt rugăciunile sfinţilor. Şi cântau o cântare nouă, şi ziceau: >Vrednic eşti tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile: căci ai fost junghiat, şi ne-ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam. Şi ne-ai făcut o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru, şi noi vom împărăţi pe pământ!<" Apocalipsa 5,8-10. (K.J.V. Bible)

Adevărul conţinut în Evanghelia veşnică - solia celor trei îngeri -, o solie a cărei lumină provine direct din a doua încăpere a templului ceresc, după cum voi arăta în ceea ce va urma, este de o măreţie şi slavă pe potriva minţii şi bunăvoinţei divine! Prin cuvintele inspirate de mai sus, prin ceea ce a văzut Ioan în templul ceresc "mobilat" simbolic cu acele piese de mobilier ce corespundeau sfintei din sanctuarul pământesc, cu care Ioan era mai mult decât familiarizat, şi am să-i spun prima încăpere a sanctuarului ceresc, se înţelege limpede ca cristalul că aceste făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni sunt de fapt oameni răscumpăraţi! Sunt oameni răscumpăraţi deoarece ei sunt singurele fiinţe din universul creat de Dumnezeu care pot fi răscumpăraţi din păcat. Ei nu pot fi îngeri. Din acest motiv temeinic, scriu cu toată siguranţa posibilă, prin Duhul Sfânt, că toţi îngerii înfăţişaţi în Apocalipsa sunt de fapt oameni răscumpăraţi, fraţii noştri care mijlocesc pentru noi, asemenea lui Isus, prin sângele Său preţios, chiar rugăciunile noastre. Ei nu au puterea să ierte şi să smulgă din păcat pe cineva; lucrarea lor de mijlocitori şi de cei care săvârşesc ispăşirea nu presupune un asemenea lucru pe care doar Dumnezeirea, cele trei Persoane ale Dumnezeirii, îl poate face. 

Să luăm aminte la ce i se prezintă lui Ioan în viziune, referitor la activitatea acestor oameni răscumpăraţi, care îi sunt înfăţişaţi ca îngeri, şi asta pentru că toţi cei mântuiţi de pe pământ vor lua locul tuturor îngerilor căzuţi şi dezertori, în ceruri. "Apoi a venit un alt înger, care s-a oprit în faţa altarului, cu o cădelniţă din aur. I s-a dat tămâie multă, ca s-o aducă, împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, pe altarul din aur, care este înaintea scaunului de domnie. Fumul de tămâie s-a ridicat din mâna îngerului înaintea lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile sfinţilor." Apocalipsa 8,3.3. Această lucrare este asemănătoare cu ceea ce preotul levit şi fiii săi făceau în sfânta sanctuarului pământesc, prin serviciul zilnic de ispăşire. După cum preotul pământesc şi fiii săi făceau această lucrare pe pământ, tot astfel şi întocmai, dar mai măreţ, Isus şi fiii Săi răscumpăraţi, oameni de pe pământ, prin preoţia lui Melhisedec, fac o lucrare zilnică echivalentă cu cea a preoţilor pământeşti, dar prin sângele desăvârşit al Mielului, vărsat pe Golgota. 

Când Isus a promis, prin Duhul Sfânt, că "Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată, 1Petru 2,9, El s-a ţinut de promisiune. Primul lucru pe care-l face Isus în cartea Apocalipsa, e să descopere împlinirea acestei făgăduinţe minunate şi foarte profunde, prezentându-i lui Ioan imagini cu îngeri-oameni răscumpăraţi care fac o lucrare asemănătoare preoţiei levitice, dar al cărui fundament este sângele Mântuitorului vărsat pe Golgota. Puterea şi autoritatea lor, în a face aşa ceva, decurg din statutul pe care îl au, acela de a fi fost făcuţi prin puterea răscumpărării divine "o preoţie împărătească", "o împărăţie şi preoţi", (Apocalipsa 1,6). Aceste cuvinte sunt mai mult decât edificatoare şi nu mai au nevoie de nici un comentariu: "... şi ne-ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău... Şi ne-ai făcut o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru, şi noi vom împărăţi pe pământ!" Apocalipsa 5,9.10. (K.J.V. Bible)

Aşadar, până aici putem conchide, fără greşeală, că Isus s-a înălţat la cer, după învierea Sa, în sanctuarul sau templul ceresc, unde s-a aşezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi într-un loc care trebuia musai să corespundă cu prima încăpere a sanctuarului pământesc. Apocalipsa ne prezintă acest adevăr fără putinţă de tăgadă şi imposibil de răsturnat. Imaginile prezentate lui Ioan în viziune, când intră prin uşa deschisă ce corespunde primei perdele a cortului pământesc, sunt create în mintea lui în aşa fel, încât să realizeze că se află într-un loc al sanctuarului ceresc care seamănă izbitor de bine cu prima încăpere a cortului pământesc. Este aşa pentru că trebuia făcut să priceapă că Mântuitorul desfăşoară în ceruri, la Tatăl, o slujbă echivalentă în fapt cu slujba preoţească levitică de pe pământ. Dumnezeu ne transmite astfel adevărul că lucrarea de ispăşire nu s-a încheiat pe pământ la cruce, ci doar că acolo a fost făcută desăvârşită şi completă, fără să se poată adăuga ceva la ea. Dacă ispăşirea s-ar fi oprit doar la aducerea jertfei, atunci nici un om de pe pământ şi din cer nu poate şi nu putea fi mântuit. De ce? Pentru că sângele trebuie stropit zilnic înaintea şi pe cea de-a doua perdea din cortul pământesc, cea care despărţea sfânta de sfânta sfintelor, pentru ca cerinţele legii lui Dumnezeu călcate, lege care se afla pe două lespezi de piatră în chivotul legământului, să poată fi satisfăcute! Dacă doar jertfa mielului sau a altui animal ar fi fost adusă, fără ca sângele să fie transferat asupra sanctuarului, atunci mântuirea omului nu ar fi fost posibilă nicicum. 

Cartea Apocalipsa este formidabilă şi unică fiindcă ne prezintă adevărul despre lucrarea de ispăşire după ce Jertfa cea mare a fost adusă! Trebuie să ţinem minte acest aspect deosebit de important şi să ni-l însuşim astfel încât să poată fi înscris definitiv pe fiecare fibră şi celulă a fiinţei noastre. Un amănunt deosebit de interesat este şi acela că această carte, deoarece este imaginea templului ceresc în formă scrisă, asemenea cortului întâlnirii din timpul lui Moise, este o carte care ne prezintă aspectele lucrării de mântuire pentru oameni şi evenimente prin care avea să treacă biserica lui Hristos, sub adăpostul acestei mari lucrări de ispăşire, în două faze distincte; sfânta şi sfânta sfintelor. Exact acesta este adevărul! Cartea Apocalipsa este împărţită ca timp, în interiorul căruia aveau să se întâmple cele arătate profetului vizionar, în două mari părţi, adică în sfânta şi în sfânta sfintelor. Să verificăm cele afirmate.

În Apocalipsa, de la capitolul 4 la capitolul 11, cu versetul 18, tot ce i se arată şi i se descoperă în formă de imagini şi simboluri profetului uimit, se întâmpla în prima încăpere a sanctuarului ceresc. Deci, toate evenimentele prin care avea să treacă biserica lui Hristos, în primele cinci faze al periplului ei înspre cetatea cerească, Efes, Smirna, Pergam, Tiatira şi Sardes, aceeaşi cetate în care mijloceşte Isus, trebuia să aibă loc în perioada de timp când Tatăl şi Fiul s-au aflat în prima încăpere a sanctuarului ceresc, adică exact în locul în care este dus Ioan prin uşa deschisă. Acestea sunt evenimente care se întâmplă de la înălţarea lui Isus la cer şi de la formarea bisericii apostolice, după revărsarea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii, precum şi distrugerea cetăţii Ierusalim în anul 70 de către trupele lui Titus, până la lovirea cu o rană de moarte a tainei fărădelegii, alias papalitatea, în 1798, de către trupele ateismului francez, culminând mai apoi cu vestirea celor trei solii îngereşti în anul 1844, până pe data de 22 octombrie 1844. Deci avem o perioadă de aproximativ optsprezece secole, timp în care Tatăl şi Fiul s-au aflat în ceea ce i-a fost prezentat şi arătat lui Ioan ca fiind prima încăpere a sanctuarului ceresc.

Cuvântul lui Dumnezeu confirmă, prin mărturiile Duhului Sfânt, date ultimei generaţii ca o ancoră a sufletului pentru înţelegerea deplină şi curată a Evangheliei veşnice, că aceasta a fost perioada în care lucrarea de ispăşire a avut loc pe o bază zilnică, neîntreruptă, continuă şi permanentă timp de optsprezece veacuri de la înălţarea Mântuitorul la dreapta Tatălui. 

     "Acolo a fost îndreptată credinţa ucenicilor lui Hristos atunci când El S-a înălţat dinaintea lor. Şi aici s-a concentrat speranţa lor pe care, spune Pavel, >o avem ca o ancoră a sufletului, tare şi neclintită, care pătrunde (intră) în interiorul perdelei, unde Isus a intrat pentru noi ca înaintemergător, când a fost făcut Mare Preot în veac... şi a intrat, odată pentru totdeauna, în locul sfânt, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică< (Evrei 6,19.20; 9,12. K.J.V. Bible).

     Timp de optsprezece veacuri, această lucrare de slujire a continuat în prima despărţitură a Sanctuarului. Sângele lui Hristos mijlocea în favoarea credincioşilor pocăiţi, le asigura iertarea şi primirea la Tatăl, dar păcatele lor rămâneau încă în rapoartele din cărţi." Tragedia veacurilor, cap. Ce este sanctuarul?, par. 4-6 de la sfârşit.

Acum, în Apocalipsa capitolul 11, de la versetul 19 şi până la finalul cărţii, profetul este introdus în a doua încăpere a templului ceresc, iar acest lucru arată că Hristos îşi începe a doua fază a lucrării Sale de ispăşire, o lucrare deosebit de importantă ce corespunde cu ispăşirea de peste an efectuată în Yom Kippur în sfânta sfintelor din cortul pământesc. "Şi Templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis: şi s-a văzut chivotul legământului Său, în Templul Său. Şi au fost fulgere, glasuri, tunete, un cutremur de pământ, şi o grindină mare." Apocalipsa 11,19. Chivotul era o piesă de mobilier care aparţinea în exclusivitate doar sfintei sfintelor, a doua încăpere a sanctuarului pământesc. Prin această reprezentare, profetului i se arată o serie de evenimente care trebuiau să se întâmple după data de 22 octombrie 1844, punctul din timp când Isus începe judecata de cercetare asupra credincioşilor Săi morţi din toate veacurile. Acest adevăr măreţ este descoperit în cartea profetului Daniel, care ne spune: "Am auzit pe un sfânt vorbind; şi un alt sfânt a întrebat pe cel ce vorbea: >În câtă vreme se va împlini vedenia despre desfiinţarea jertfei necurmate şi despre urâciunea pustiirii? Până când va fi călcat în picioare Sfântul Locaş şi oştirea?< Şi el mi-a zis: >Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi Sfântul Locaş va fi curăţit!< Daniel 8,13.14.

Cele 2300 de zile profetice încep în toamna anului 457 î.Hr. şi se sfârşesc în 22 octombrie 1844. Începutul acestei perioade este fixat de către îngerul Gabriel în capitolul următor al cărţii lui Daniel, şi anume "de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului". Daniel 9,25. În felul acesta, trecerea celor 2300 de ani, la finalul cărora trebuia să înceapă curăţirea sanctuarului ceresc sau a sfântului locaş, coincide şi semnifică de fapt deschiderea templului din cer, când profetul a "văzut chivotul legământului Său." Apocalipsa 11,19. Acest adevăr extrem de important este întărit prin altă descoperire profetică, atunci când Dumnezeu vorbeşte îngerului bisericii Filadelfia, zicând: "... iată ţi-am pus înainte o uşă deschisă pe care nimeni n-o poate închide..." Apocalipsa 3,8. Această uşă deschisă este cea din interiorul sanctuarului ceresc, aşa cum catapeteasma din interiorul templului pământesc despărţea sfânta de sfânta sfintelor. 

Iată confirmarea împlinirii acestei fabuloase profeţii, prin mărturiile Duhului Sfânt: 

     "În Sabatul din 24 martie 1849, am avut o întâlnire plăcută şi foarte interesantă cu fraţii din Topsham, Maine. Duhul Sfânt a fost revărsat asupra noastră şi eu am fost dusă de El în cetatea viului Dumnezeu. Apoi mi-a fost arătat că poruncile lui Dumnezeu şi mărturia lui Isus Hristos - care au legătură cu uşa închisă - nu pot fi separate şi că timpul ca poruncile lui Dumnezeu să strălucească în toată importanţa lor şi pentru ca poporul lui Dumnezeu să fie încercat în ce priveşte adevărul Sabatului a fost atunci când uşa s-a deschis în Sfânta Sfintelor, în Sanctuarul ceresc, unde se află chivotul, în care sunt păstrate Cele Zece Porunci. Această uşă nu a fost deschisă până nu s-a sfârşit mijlocirea lui Isus în prima încăpere a Sanctuarului, în 1844. Atunci S-a ridicat Isus şi a închis uşa din Locul Sfânt, a deschis uşa care ducea în Locul Preasfânt şi a trecut în cea de-a doua despărţitură, unde stă acum, în faţa chivotului, şi unde credinţa lui Israel se îndreaptă acum.

     Am văzut că Isus închisese uşa primei încăperi şi că nici un om nu o poate deschide; şi că El deschisese uşa care ducea în Sfânta Sfintelor şi că nici un om nu o poate închide (Apocalipsa 3,7.8 ); am mai văzut că, de când Isus a deschis uşa către Sfânta Sfintelor, unde se află chivotul, poruncile au strălucit înaintea poporului lui Dumnezeu şi că aceştia sunt puşi la probă în ce priveşte Sabatul." Scrieri timpurii, cap. Uşa deschisă şi cea închisă, par. 1, 2.

După un interval de aproximativ optsprezece secole de la înălţarea lui Isus, când El trebuia să desfăşoare în templul ceresc o lucrare de ispăşire zilnică, aidoma celei pe care preoţii leviţi o efectuau pe pământ în prima încăpere a cortului întâlnirii, motiv pentru care viziunea dată lui Ioan trebuia să conţină imagini şi simboluri ce coincideau cu piesele de mobilier specifice sfintei şi chiar cu sfânta cortului pământesc ca încăpere, ceea ce înseamnă că această lucrare de ispăşire săvârşită de Isus în cer trebuie privită ca şi cum ar fi făcută în sfânta sanctuarului ceresc, deci, după acest interval de timp sosise vremea ca Mântuitorul să înceapă o lucrare de ispăşire specifică acelei lucrări de ispăşire de peste an efectuată de marele preot pentru popor şi pentru sanctuarul ca întreg, o lucrare ce se săvârşea doar în sfânta sfintelor. În virtutea acestei realităţi incontestabile, putem spune că deschiderea uşii către sfânta sfintelor înseamnă debutul lucrării de ispăşire pe care Isus o făcea în a doua încăpere a templului ceresc. (Când mă refer la cele două încăperi din sanctuarul de sus, folosesc doar un limbaj biblic cu care toţi adventiştii sunt familiarizaţi, deşi, după cum am afirmat, templul ceresc nu este împărţit în două încăperi). 

Şi alte profeţii biblice vorbesc despre acest eveniment măreţ petrecut în toamna anului 1844. Bunăoară, în Daniel 7,9.10.13 ni se spune: "Mă uitam la aceste lucruri, până când s-au aşezat nişte scaune de domnie. Şi un Îmbătrânit de zile a şezut jos. Haina Lui era albă ca zăpada, şi părul capului Lui era ca nişte lână curată; scaunul Lui de domnie era ca nişte flăcări de foc, şi roţile Lui ca un foc aprins. Un râu de foc curgea şi ieşea dinaintea Lui. Mii de mii de slujitori îi slujeau, şi de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui. S-a ţinut judecata şi s-au deschis cărţile...  M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte, şi iată că pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui." Intrarea Fiului omului la Cel îmbătrânit de zile, adică Dumnezeu Tatăl, este de fapt o intrare împreună, a amândurora în a doua încăpere a sanctuarului ceresc. Scopul este acela că a sosit timpul pentru facerea judecăţii asupra celor morţi în Hristos, a credincioşilor lui Dumnezeu din biserica Sa din toate timpurile, până când această judecată va trece, când este emis şi proclamat peste tot decretul morţii, asupra celor vii, adică asupra celor ce vor fi format atunci, în vremea aceea, biserica biruitoare sau cei 144.000. 

Să urmărim cum este surprinsă împlinirea acestei profeţii prin ochiul mărturiilor Duhului Sfânt: 

     "Am văzut un tron şi pe el stăteau Tatăl şi Fiul...

     L-am văzut pe Tatăl ridicându-se de pe scaunul de domnie, mergând cu un car de foc în Sfânta Sfintelor, dincolo de cea de-a doua despărţitură şi aşezându-se. Apoi, Isus s-a ridicat de pe tron şi cei mai mulţi dintre cei care erau aplecaţi s-au ridicat împreună cu El. Din momentul în care s-a ridicat, nu am văzut nici o rază de lumină căzând de la Isus peste mulţimea nepăsătoare, şi aceasta a fost lăsată în întuneric total. Cei care s-au ridicat o dată cu Isus şi-au păstrat privirile aţintite asupra Sa când a părăsit tronul şi i-a condus o mică bucată de drum. Apoi, şi-a ridicat braţul drept şi l-am auzit spunând cu glasul Său încântător: >Aşteptaţi aici; Mă duc la Tatăl Meu să primesc Împărăţia; păstraţi-vă veşmintele nepătate, iar Eu mă voi întoarce după puţină vreme de la nuntă şi vă voi primi<. Apoi un car de foc, cu roţile ca văpăile de foc, înconjurat de îngeri, a venit acolo unde se afla Isus. A păşit în car şi a fost purtat în Sfânta Sfintelor, unde şedea Tatăl. Acolo l-am privit pe Isus, un impunător Mare Preot, stând în picioare înaintea Tatălui. Pe tivul veşmântului Său erau un clopoţel şi o rodie, un clopoţel şi o rodie. Cei care se ridicaseră împreună cu Isus îţi trimiteau către El credinţa, în Sfânta Sfintelor, şi se rugau: >Tatăl Meu, dă-mi Duhul Tău<. Apoi, Isus sufla asupra lor Duhul Sfânt. În suflarea aceea era lumină, putere şi multă iubire, bucurie şi pace." Scrieri timpurii, cap. Sfârşitul celor 2300 de zile, par. 1, 2.

O altă profeţie remarcabilă care vorbeşte despre exact acelaşi eveniment o găsim în Maleahi, atunci când profetul zice: "Şi deodată va intra în Templul Său Domnul pe care-L căutaţi: Solul legământului, pe care-L doriţi; iată că vine, zice Domnul oştirilor". Maleahi 3,1. Şi o ultimă profeţie a aceluiaşi eveniment se găseşte în pilda fecioarelor înţelepte care aşteptau pe Mire, numai că au aţipit; apoi un glas în miez de noapte strigă: "Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!" Matei 25,6. Venirea Mirelui aici nu este a doua venire a Mântuitorului, ci intrarea împreună cu Tatăl în sfânta sfintelor cereşti, omoloaga originală a ceea ce pe pământ se chema tot sfânta sfintelor. Parabola celor zece fecioare este o parabolă profetică şi are o dublă împlinire, mai întâi în începerea slujirii lui Isus şi continuarea lucrării de ispăşire în sfânta sfintelor, şi apoi ca revenire a Hristosului Domnului pe norii cerului pentru a-i lua pe credincioşii Săi în cetatea cerească, locul unde Isus a efectuat întreaga lucrare de ispăşire pentru ei.

Ceea ce doresc să sesizăm este că scaunul de domnie al Tatălui nu este limitat şi nu trebuie să îl ţintuim doar în sfânta sfintelor, căci templul din ceruri nu are aşa ceva. Este numit pe drept de apostolul inspirat, Pavel, "locurile sfinte", fiindcă întocmai aşa ceva este. Ca o dovadă a acestui fapt, vreau să ne reamintim ce le spune Isus ucenicilor Săi cu puţin timp înainte de moartea Sa, în legătură cu ceea ce intenţiona El să facă pentru ei, după înviere, în Locaşul sfânt - Cetatea noul Ierusalim sau Templul ceresc. "Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu, şi aveţi credinţă în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde Sunt Eu, să fiţi şi voi". Ioan 14,1-3.

Isus afirmă, fără putinţă de tăgadă, că în casa Tatălui Său, adică templul ceresc, locul de domnie al Dumnezeirii, există multe locaşuri, sau multe apartamente pentru locuit. Dacă templul ceresc ar fi avut doar două încăperi, o sfânta şi o sfânta sfintelor, atunci Isus s-ar fi referit la acesta exact în acest fel. Dar nu o face, fiindcă a dorit să le descopere că în templul din ceruri se află multe locaşuri. Noi trebuie să înţelegem prin casa Tatălui Său chiar templul din ceruri, fiindcă prima perioadă de timp din veşnicie - o mie de ani - mântuiţii o vor petrece exact în locul unde Isus s-a înălţat - sanctuarul ceresc. Nu spunea El oare, în rugăciunea Sa adresată Tatălui: "Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii"? Ioan 17,24.

Trebuie să mai spun că aceste locaşuri sau apartamente aflate în cetatea cerească au aparţinut cândva îngerilor căzuţi, dezertori. Este aşa fiindcă acele locuri şi poziţii de răspundere ale lor trebuie ocupate de oamenii răscumpăraţi, o primă dovadă fiindu-ne dată prin aceea că Ioan vede patru făpturi vii în cer care deţin deja poziţiile celor patru heruvimi ocrotitori care au căzut în păcat împreună cu Lucifer. Acele locuri sunt ocupate de către Moise, care deţine poziţia lui Lucifer, Enoh, care are numele de Melhisedec, cel prin care Fiul lui Dumnezeu începe preoţia cerească după rânduiala lui Melhisedec, preoţie care este alcătuită doar din oameni răscumpăraţi; (aici trebuie să adaug că însuşi Isus a fost nevoit să se califice pentru a intra în această preoţie în calitate de Mare Preot, iar această postură putea fi obţinută numai prin calificarea de a fi fost întrupat, deci născut în chip de om pe pământ şi trăind o viaţă sfântă, fără păcat, într-un trup păcătos, căzut, slab şi muritor, asemenea lui Enoh, cu care a fost deschisă această preoţie); Ilie şi Ioan Botezătorul, cei doi îngeri care l-au însoţit pe Mântuitorul pe pământ de la naştere până la moartea şi învierea Sa. A se citi studiile intitulate Cele patru făpturi vii din luna aprilie, 2013.

Despre casa Tatălui Domnului Hristos ni se mai descoperă de către Ioan că "... eu am văzut coborându-se din cer de la Dumnezeu, cetatea sfântă, noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie, şi zicea: "Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor". Apocalipsa 21,2.3. Sfintele locaşuri cereşti, despre care vorbeşte Pavel în epistola sa către evrei, înfăţişate mai apoi sub formă simbolică, plină de imagini pe care profetului i-a fost uşor să le asocieze cu cele două încăperi ale cortului pământesc, sunt exact acele locaşuri despre care vorbeşte Isus ucenicilor Săi, promiţându-le că le va pregăti pentru ei, concretizate apoi sub forma cortului lui Dumnezeu cu oamenii, care coboară pe pământ, în ultima viziune pe care Ioan o primeşte pe Patmos. În textul de mai sus, cetatea sfântă, noul Ierusalim este totuna cu cortul lui Dumnezeu, amândouă sunt practic unul şi acelaşi lucru.

Faptul că profetul nu vede, în cele din urmă, nici un templu în ceruri, este pentru că nu există nici unul în forma cu care el şi orice evreu fuseseră obişnuiţi şi învăţaţi generaţie de generaţie. "În cetate n-am văzut nici un Templu; pentru că Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, ca şi Mielul, sunt Templul ei." Apocalipsa 21,22. Cu toate că profetului îi este înfăţişat templul ceresc, în viziune, ca având două încăperi, la final, când vede cetatea lui Dumnezeu pogorându-se pe pământ, constată că în ea nu se află nici un templu, adică originalul căruia îi fusese arătat lui Moise pe munte şi după care evreii făcuseră o copie exactă. Aceasta ne descoperă un singur lucru, legat de mântuirea omului, că adevăratul templu din ceruri este cetatea noul Ierusalim, şi este locul unde Isus îşi desfăşoară activitatea de slujire, mijlocire şi de ispăşire în două mari etape distincte, care trebuia să poarte specificul celor de pe pământ, prin preoţia levitică. Prin urmare, putem spune că lucrarea de ispăşire are caracter de sfânta, fiindcă se desfăşoară pe o bază continuă şi permanentă, prin sângele Mielului, şi caracter de sfânta sfintelor, deoarece toate păcatele acumulate în cer trebuie expiate şi îndepărtate, deci puse asupra capului ţapului pentru Azazel, adică Satana, căci acest ţap este întruchiparea lui Satana. Aşa a găsit Dumnezeu cu cale să ne înveţe printr-o construcţie pământească fazele ispăşirii pentru mântuirea omului, şi nicidecum nu a căutat să statornicească ideea că cerul este împărţit în două încăperi. El nu ne-a dezvăluit niciodată topografia şi grafica exactă a Cerului. A lăsat la latitudinea noastră şi în puterea imaginaţiei noastre să ne creăm în minte, pe baza tuturor descoperirilor divine, cum arată cerul! Ca un loc de dorit, indiferent cât de frumos l-am construit noi în imaginaţia noastră. 

Iată şi o mărturie a profetului inspirat să aducă la viaţă mărturiile Duhului Sfânt, după ce Isus şi Tatăl au intrat în cea de-a doua încăpere a sanctuarului ceresc, în 1844: "Eu cred că sanctuarul, ce trebuie curăţit la sfârşitul celor 2300 de zile, este Noul Ierusalim în care Isus este slujitor." Cuvânt către mica turmă, în scrisoarea adresată lui Eli Curtis, par. 12.

Putem conchide, după toate cele prezentate, că Apocalipsa este cartea construită, gândită, imaginată şi scrisă în forma sanctuarului, compartimentat în sfânta şi sfânta sfintelor, cu două uşi, cu nişte scaune de domnie, toate cu rolul de a pricepe că toate evenimentele de pe pământ s-au desfăşurat şi se desfăşoară doar sub auspiciile lucrării de ispăşire; că pe pământ nu se întâmplă nimic degeaba, că ochiul atotvăzător al lui Dumnezeu cuprinde totul şi nu-i scapă nimic. Noi nu suntem singuri. Hristos ne doreşte cu gelozie pentru Sine fiindcă ne iubeşte. De aceea, Apocalipsa este unica scrisoare de dragoste împărţită în două, o sfânta şi o sfânta sfintelor, cu scopul ca noi să pricepem cât de mult ne iubeşte Dumnezeu prin beneficiile sângelui vărsat pe Golgota, pe care Isus îl administrează pentru noi în sanctuarul ceresc. Dragostea specifică sfintei a fost împărtăşită tuturor generaţiilor de la înălţarea lui Isus până pe 22 octombrie 1844, iar dragostea specifică sfintei sfintelor este împărtăşită generaţiilor de după 22 octombrie 1844, până la închiderea harului, timp care coincide cu emiterea şi punerea în aplicare a decretului morţii. În această dragoste s-a aflat atâta lumină şi cunoştinţă descoperite de Dumnezeu, prin grija Duhului Sfânt, cât toţi cei credincioşi şi ascultători din acele generaţii să poată fi mântuiţi. La fel, în dragostea specifică sfintei sfintelor, Dumnezeu a oferit atâta lumină şi cunoştinţă generaţiilor după anul 1844, cum nu a mai fost de găsit niciodată în trecut, încât toţi cei credincioşi şi ascultători să poată fi mântuiţi şi, mai ales, referitor la ultima generaţie, cea de astăzi, să poată încheia lucrarea în neprihănire şi slava Mielului! Apocalipsa sau dragostea lui Dumnezeu revelată sunt unul şi acelaşi lucru! Dragostea lui Dumnezeu înseamnă şi ispăşire, sau altfel spus o sfânta şi o sfânta sfintelor.

     "În serviciul sanctuarului pământesc care, aşa cum am văzut, era o preînchipuire a serviciului din cel ceresc, când marele preot în ziua de ispăşire intra în Sfânta Sfintelor, slujirea din prima despărţitură înceta. Dumnezeu poruncise: >Să nu fie nimeni în cortul întâlnirii când va intra Aaron să facă ispăşirea în sfântul locaş, până va ieşi din el< (Levitic 16,17). Astfel că, atunci când Hristos a intrat în Sfânta Sfintelor pentru a aduce la îndeplinire lucrarea de încheiere a ispăşirii, El a încetat slujirea în prima despărţitură. Dar când s-a încheiat slujirea din prima despărţitură, a început lucrarea din a doua despărţitură. Când în serviciul simbolic marele preot părăsea Sfânta în Ziua Ispăşirii, intra înaintea lui Dumnezeu, pentru a prezenta acolo sângele jertfei pentru păcat în favoarea întregului Israel, care se pocăia cu adevărat de păcatele lui. Tot astfel şi Hristos a terminat prima parte a lucrării Sale ca Mijlocitor al nostru, pentru a începe a doua parte a lucrării, mijlocind mai departe cu sângele Său înaintea Tatălui, în favoarea păcătoşilor." Tragedia veacurilor, cap. În Sfânta Sfintelor, par. 15.

Înălţarea lui Isus la cer în sfânta sanctuarului ceresc

     "Căci Hristos n-a intrat într-un locaş de închinare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaş de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu." Evrei 9,24. 

Acesta este un subiect de o frumuseţe aparte întrucât are o legătură directă cu templul din cer, acolo unde Mijlocitorul divin săvârşeşte o lucrare de ispăşire pentru tot neamul omenesc. Temelia şi miezul soliei îngerului al treilea sunt sanctuarul ceresc şi lucrarea care se desfăşoară acolo de aproximativ două mii de ani. Solia aceasta minunată şi divină este o secure prin care Dumnezeu urmăreşte să-i despartă pe credincioşii Săi de restul lumii. Ea conţine nişte adevăruri fabuloase care fac mai luminos caracterul lui Dumnezeu, adevăruri printre care se află şi cel referitor la locul unde s-a înălţat Mântuitorul după învierea Sa. În unele privinţe, există adventişti doar cu numele care au renunţat la adevărul că Isus s-a înălţat în sfânta templului ceresc, după învierea Sa şi după cele patruzeci de zile când Isus a petrecut timpul cu ucenicii Săi, vorbindu-le despre "lucrurile privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu". "După patima Lui, li s-a înfăţişat viu, prin multe dovezi, arătându-li-se deseori timp de patruzeci de zile, şi vorbind cu ei despre lucrurile privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu." Fapte 1,3.

Această confuzie este accentuată şi de traduceri ale Bibliei, în diferite limbi, care parcă ar da credit ideii că Isus s-ar fi înălţat direct în sfânta sfintelor din templul ceresc. Însă, pentru cine înţelege lucrarea de ispăşire, adevărul referitor la locul din Ceruri unde Isus s-a dus nu constituie nici cea mai mică problemă, fiindcă până la urmă totul ţine de înţelegerea corectă a lucrării de ispăşire pe care trebuia să o efectueze Mântuitorul după învierea Sa. Uneori anumite traduceri ale Bibliei ne pot induce în eroare, în speţă anumiţi termeni greceşti folosiţi de Pavel în epistola sa către evrei, dar dacă avem în vedere lucrarea de ispăşire cu tot ce implica ea în cortul întâlnirii, atunci vom înţelege corect, fără greşeală, adevărul despre înălţarea lui Isus "chiar în cer". Evrei 9,24.

Pavel a înţeles ca nimeni altul acest adevăr măreţ, care este strâns legat şi îngemănat cu ispăşirea din sanctuarul ceresc. Cele două adevăruri, despre înălţarea lui Isus în sfânta sau prima încăpere a sanctuarului ceresc şi lucrarea de ispăşire în prima ei fază, sunt de nedespărţit şi inseparabile. A vorbi şi a înţelege în mod greşit unde s-a dus Isus după înălţarea Sa la cer, înseamnă a nu pricepe deloc extraordinara lucrare de ispăşire din ceruri, lucrare ce trebuia, ca o realitate, să depăşească cu mult în slavă şi măreţie lucrarea de ispăşire efectuată de preoţii omeneşti pe pământ, într-un cort făcut din materiale supuse păcatului. Unii traducători ai Bibliei nu au prins sensul exact al celor spuse de Pavel, referitor la ispăşirea din templul ceresc, fiindcă nu au înţeles implicaţiile ispăşirii în ansamblul ei, mai ales aşa cum erau ele reliefate în ritualurile şi ceremoniile ebraice desfăşurate în cortul întâlnirii sau în templul lui Solomon. Acestea sunt doar nişte slăbiciuni omeneşti peste care putem să trecem, dacă avem iluminare divină! Inexactitatea în traducere a anumitor termeni, nu face Biblia mai puţin inspirată.

Aşadar, să purcedem în descoperirea acestui adevăr magnific, lăsând Duhul inspiraţiei divine să ne lămurească şi pe noi astăzi, aşa cum l-a lămurit şi pe Pavel la timpul lui. Este un fapt ştiut de cunoscătorii întreitei solii îngereşti că lucrarea de ispăşire a păcatelor credincioşilor pocăiţi se desfăşura în două etape distincte, în cele două încăperi ale cortului întâlnirii. Mai întâi, era efectuată lucrarea de ispăşire zilnică, în tot timpul anului, lucrare care avea de-a face strict cu curtea şi prima încăpere sau sfânta cortului întâlnirii. Iar a doua etapă a lucrării ispăşirii era săvârşită o singură dată pe an de către marele preot, în a doua încăpere sau sfânta sfintelor, când trebuia "să facă ispăşire pentru locul preasfânt, să facă ispăşire pentru Cortul întâlnirii şi pentru altar, şi să facă ispăşire pentru preoţi şi pentru tot poporul adunării". Levitic 16,33. Această ispăşire se făcea "în luna a şaptea, în a zecea zi a lunii", Levitic 16,29; era aşa-numita Yom Kippur. Dar, să vedem cum descrie Duhul Sfânt în mărturiile Sale această lucrare a ispăşirii, pe care preoţii o desfăşurau în tot timpul anului pentru păcatele mărturisite şi transferate în cortul întâlnirii sau sanctuarul pământesc, mai întâi în sfânta şi apoi în sfânta sfintelor.

     "Serviciul din sanctuarul pământesc se făcea în cele două despărţituri: preoţii slujeau zilnic în Locul sfânt, în timp ce, o dată pe an, marele preot îndeplinea o lucrare deosebită de ispăşire în Locul preasfânt, pentru curăţirea sanctuarului. Zi de zi, păcătosul care se pocăia îşi aducea jertfa la uşa cortului şi, punându-şi mâinile pe capul victimei, îşi mărturisea păcatele, trecându-le în felul acesta, în simbol, de la el asupra jertfei nevinovate. Animalul era apoi înjunghiat. Apostolul spune: >Fără vărsare de sânge nu este iertare<. >Viaţa trupului este în sânge< (Levitic 17,11). Legea lui Dumnezeu călcată cerea viaţa păcătosului. Sângele, reprezentând viaţa pierdută a păcătosului, a cărui vinovăţie o purta victima, era dus de preot în Locul sfânt şi stropit înaintea perdelei, în spatele căreia era chivotul în care se găsea legea pe care păcătosul o călcase. Prin această ceremonie, prin sânge, păcatul era transmis în simbol asupra sanctuarului. În unele cazuri, sângele nu era dus în Locul sfânt; dar carnea era atunci mâncată de preot, aşa cum îi instruise Moise pe fiii lui Aaron, zicând: >Dumnezeu v-a dat să purtaţi nelegiuirea adunării< (Levitic 10,17). Ambele ceremonii simbolizau deopotrivă trecerea păcatului de la păcătos asupra sanctuarului.

     Aceasta era lucrarea care avea loc zi de zi, în tot cursul anului. Păcatele lui Israel erau în felul acesta trecute asupra sanctuarului şi devenea necesară o lucrare deosebită pentru îndepărtarea lor. Dumnezeu a poruncit să se facă o ispăşire pentru fiecare dintre despărţiturile sfinte: >Astfel să facă ispăşire pentru sfântul locaş, pentru necurăţiile copiilor lui Israel şi pentru toate călcările de lege, prin care au păcătuit ei. Să facă la fel pentru cortul întâlnirii, care este cu ei în mijlocul necurăţiilor lor<. O ispăşire era făcută şi pentru altar, ca >să-l cureţe şi să-l sfinţească de necurăţiile copiilor lui Israel< (Levitic 16,16.19).

     O dată pe an, în marea Zi de Ispăşire, preotul intra în Locul preasfânt pentru curăţirea sanctuarului. Lucrarea îndeplinită acolo completa ciclul anual al slujbelor. În Ziua Ispăşirii, erau aduşi doi ţapi la uşa cortului şi se arunca sorţul pentru ei, >unul pentru Domnul şi altul pentru ţapul de trimis< (vers. 8). Ţapul pe care cădea sorţul pentru Domnul urma să fie înjunghiat ca jertfă pentru păcat în favoarea poporului. Şi preotul urma să ducă sângele lui dincolo de perdea şi să-l stropească pe tronul milei şi în faţa lui. Sângele urma să fie stropit şi pe altarul tămâierii, care se găsea în faţa perdelei.

     >Aaron să-şi pună amândouă mâinile pe capul ţapului cel viu şi să mărturisească peste el toate fărădelegile copiilor lui Israel şi toate călcările lor de lege cu care au păcătuit ei; să le pună pe capul ţapului, apoi să-l izgonească în pustie, printr-un om care va avea însărcinarea aceasta. Ţapul acela va duce asupra lui toate fărădelegile lor într-un pământ pustiit; în pustie să-i dea drumul< (vers. 21.22). Ţapul de trimis nu se mai întorcea în tabăra lui Israel, iar bărbatului care-l ducea i se cerea să se spele şi să-şi spele şi hainele cu apă înainte de a se întoarce în tabără.

     Întreaga ceremonie era destinată să-i impresioneze pe izraeliţi cu privire la sfinţenia lui Dumnezeu şi la ura Sa faţă de păcat; să le arate apoi că nu puteau veni în legătură cu păcatul fără să se întineze. Fiecărui om i se cerea să-şi întristeze sufletul în timp ce se făcea această lucrare de ispăşire. Toate treburile trebuiau lăsate la o parte şi întreaga adunare a lui Israel trebuia să petreacă ziua în smerenie solemnă înaintea lui Dumnezeu, cu rugăciune, post şi adâncă cercetare de inimă.

     Adevăruri importante cu privire la ispăşire erau învăţate prin serviciul simbolic. În locul păcătosului era primit un înlocuitor; dar păcatul nu era anulat prin sângele victimei. În felul acesta, se asigurase doar un mijloc prin care el să poată fi transferat asupra sanctuarului. Prin aducerea sângelui, păcătosul recunoştea autoritatea legii, îşi mărturisea vinovăţia pentru călcarea ei şi îşi exprima dorinţa de iertare prin credinţa în Răscumpărătorul care avea să vină; dar nu era încă pe deplin liberat de sub condamnarea legii. În Ziua Ispăşirii, marele preot, după ce sacrifica jertfa de la adunare, intra în Locul preasfânt cu sângele acestei jertfe şi-l stropea pe scaunul harului, direct deasupra Legii, pentru a da satisfacţie cerinţelor ei. Atunci, în calitatea lui de mijlocitor, lua păcatele asupra sa şi le ducea afară din sanctuar. Punându-şi mâinile pe capul ţapului de trimis, mărturisea toate păcatele, în felul acesta trecându-le simbolic de la el asupra ţapului de trimis. Apoi ţapul le ducea în pustie şi erau socotite ca fiind îndepărtate pentru totdeauna de la popor." Tragedia veacurilor, cap. Ce este sanctuarul? par. 30-35.

Demn de reţinut până aici este că tot ce se făcea pe pământ era o întruchipare a realităţii cereşti, care avea ca bază a ispăşirii însuşi sângele Fiului lui Dumnezeu, a cărui preoţie este nemuritoare. "Astfel, serviciul era îndeplinit ca o preînchipuire şi ca >o umbră a lucrurilor cereşti<. Iar ceea ce se făcea în simbol în slujba sanctuarului pământesc se face în realitate în lucrarea Sanctuarului ceresc. După înălţarea Sa, Mântuitorul nostru şi-a început lucrarea ca Marele nostru Preot. Pavel spune: >Căci Hristos n-a intrat într-un locaş de închinare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaş de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu< (Evrei 9,24)." Tragedia veacurilor, cap. Ce este sanctuarul?, par. 36.

În acelaşi timp, Duhul harului ne mai arată că, după înălţarea Sa, "Mântuitorul nostru şi-a început lucrarea ca Marele nostru Preot". Deci, după ce ne este prezentată, atât de Pavel, cât şi de Spiritul profeţiei, adică a mărturiilor Duhului Sfânt, importanţa lucrării de ispăşire, atât pe pământ, cât şi în ceruri, Inspiraţia divină trebuie să fie specifică şi în privinţa locului unde Isus s-a înălţat de pe pământ, ca să ducă mai departe ceea ce pe pământ se desfiinţase prin jertfa Sa nemuritoare, adică toate ceremoniile iudaice cu privire la serviciile templului, care toate aveau de-a face cu lucrarea de ispăşire. "El va face un legământ trainic cu mulţi, timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare..." Daniel 9,27. "Dar Isus a scos un strigăt tare, şi şi-a dat duhul. Perdeaua dinăuntrul Templului s-a rupt în două de sus până jos." Marcu 15,37.38. 

     "Hristos era temelia şi viaţa templului. Serviciile care se săvârşeau acolo simbolizau jertfa Fiului lui Dumnezeu. Preoţia era rânduită să reprezinte caracterul de mijlocire al lucrării lui Hristos. Întregul plan al slujbei, al jertfelor, era o umbră a morţii Mântuitorului pentru răscumpărarea lumii. Din momentul în care marele eveniment spre care arătau de atâtea veacuri aceste sacrificii urma să fie îndeplinit, ele nu mai aveau nici o valoare.

     Întrucât întregul ritual era numai un simbol al lui Hristos, nu avea nici o valoare fără El. Atunci când au pecetluit lepădarea lui Hristos, dându-L la moarte, iudeii au lepădat tot ce dădea însemnătate templului şi slujbelor lui. Sfinţenia lui se depărtase. Era sortit distrugerii. Din ziua aceea, darurile pentru jertfe şi slujbele din templu în legătură cu jertfele nu mai aveau nici un rost. Ca şi sacrificiul lui Cain, ele nu mai exprimau credinţa în Mântuitorul. Dându-L pe Hristos la moarte, iudeii distrugeau de fapt templul lor. La răstignirea lui Hristos, perdeaua dinăuntrul templului a fost sfâşiată de sus până jos, dând dovadă că marele sacrificiu final fusese adus şi că sistemul jertfelor se terminase pentru totdeauna." Hristos Lumina Lumii, cap. În templul Său, paragraful al şaselea de la sfârşit.

De vreme ce toate ceremoniile iudaice desfăşurate la templu prin mâna unei preoţii trecătoare, cea levitică, prin sângele animalelor, avea să se încheie la cruce în Isus Hristos, atunci trebuie că ele au fost înlocuite de către un templu, o preoţie şi o jertfă mai bune ca cele care erau o umbră a realităţii cereşti. Exact acest lucru îl surprinde apostolul Pavel în epistola sa către evrei când spune: "În adevăr, Legea, care are umbra bunurilor viitoare, nu înfăţişarea adevărată a lucrurilor, nu poate niciodată, prin aceleaşi jertfe, care se aduc neîncetat în fiecare an, să facă desăvârşiţi pe cei ce se apropie. Altfel, n-ar fi încetat ele oare să fie aduse, dacă cei ce le aduceau, fiind curăţiţi odată, n-ar mai fi trebuit să mai aibă cunoştinţă de păcate? Dar aducerea aminte a păcatelor este înnoită din an în an, tocmai prin aceste jertfe; căci este cu neputinţă ca sângele taurilor şi al ţapilor să şteargă păcatele. De aceea, când intră în lume, El zice: >Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos; ci Mi-ai pregătit un trup; n-ai primit nici arderi de tot, nici jertfe pentru păcat. Atunci am zis: 'Iată-Mă (în sulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!'< După ce a zis întâi: >Tu n-ai voit şi n-ai primit nici jertfe, nici prinoase, nici arderi de tot, nici jertfe pentru păcat< (lucruri aduse toate după Lege), apoi zice: >Iată-Mă, vin să fac voia Ta, Dumnezeule<. El desfiinţează astfel pe cele dintâi, ca să pună în loc pe a doua." Evrei 10,1-9.

Trebuie să fie un lucru lămurit, aşadar, că tot ce se făcea pe pământ nu putea fi decât o umbră a realităţii cereşti. Că, din momentul încetării acestor slujbe şi a existenţei templului de pe pământ, inclusiv a preoţiei, bazele ispăşirii trebuiau continuate de un serviciu, o preoţie şi într-un templu superioare cu desăvârşire acestor umbre, cum le numeşte Pavel. Să luăm aminte la mărturia Duhului Sfânt în această privinţă, şi care vine ca o întărire a tot ce s-a spus până acum, aşa cum am relatat şi mai sus. "Astfel, serviciul era îndeplinit ca o preînchipuire şi ca >o umbră a lucrurilor cereşti<. Iar ceea ce se făcea în simbol în slujba sanctuarului pământesc se face în realitate în lucrarea Sanctuarului ceresc. După înălţarea Sa, Mântuitorul nostru şi-a început lucrarea ca Marele nostru Preot. Pavel spune: >Căci Hristos n-a intrat într-un locaş de închinare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaş de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu< (Evrei 9,24)." Tragedia veacurilor, cap. Ce este sanctuarul?, par. 36.

Acum, întrebarea este: Unde s-a înălţat Mântuitorul în cer, în templul ceresc? Înălţarea Lui nu poate fi înţeleasă decât cu ajutorul lucrării de ispăşire, căci sunt inseparabile. Dacă ispăşirea zilnică, în templul de pe pământ sau în cortul întâlnirii, se desfăşura în prima încăpere, atunci e de aşteptat ca Isus, după înălţare, să-şi fi început lucrarea Sa de ispăşire, în calitatea cea nouă de Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec, în prima încăpere a sanctuarului ceresc. Fiindcă lucrarea de ispăşire de pe pământ era o umbră a celei cereşti, atunci se înţelege de la sine, prin analogie, că lucrarea de ispăşire din ceruri trebuie să-şi fi găsit corespondentul exact în umbra de pe pământ, care făcea vorbire elocventă despre ispăşirea cerească. Adică, dacă prin preoţia levitică lucrarea ispăşirii se desfăşura în două faze, în cele două încăperi ale templului de pe pământ, una zilnică şi una anuală, tot astfel, exact, întocmai prin preoţia lui Melhisedec lucrarea de ispăşire trebuia să se desfăşoare tot în două faze, care să corespundă cu totul parabolei pământeşti. Să luăm aminte la această mărturie nemaipomenită, care trebuie să ne insufle încredere în Dumnezeu cu privire la cele scrise anterior:

     "Lucrarea preotului în cursul anului din prima încăpere a sanctuarului, >în interiorul perdelei<, care constituia uşa şi despărţea Sfânta de curte, reprezintă lucrarea de slujire în care a intrat Hristos la înălţarea Sa. Lucrarea preotului în slujba zilnică era de a prezenta înaintea lui Dumnezeu sângele jertfei pentru păcat împreună cu tămâia care se înălţa o dată cu rugăciunile lui Israel. Tot astfel, Hristos mijloceşte cu sângele Său înaintea Tatălui în favoarea păcătoşilor şi aduce, împreună cu parfumul preţios al propriei neprihăniri, rugăciunile credincioşilor pocăiţi. Aceasta a fost lucrarea de slujire în prima încăpere a Sanctuarului din ceruri.

     Acolo a fost îndreptată credinţa ucenicilor lui Hristos atunci când El S-a înălţat dinaintea lor. Şi aici s-a concentrat speranţa lor pe care, spune Pavel, >o avem ca o ancoră a sufletului, tare şi neclintită, care pătrunde (intră) în interiorul perdelei, unde Isus a intrat pentru noi ca înaintemergător, când a fost făcut Mare Preot în veac... şi a intrat, odată pentru totdeauna, în locul sfânt, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică< (Evrei 6,19.20; 9,12. K.J.V. Bible).

     Timp de optsprezece veacuri, această lucrare de slujire a continuat în prima despărţitură a Sanctuarului. Sângele lui Hristos mijlocea în favoarea credincioşilor pocăiţi, le asigura iertarea şi primirea la Tatăl, dar păcatele lor rămâneau încă în rapoartele din cărţi." Tragedia veacurilor, cap. Ce este sanctuarul?, par. 4-6 de la sfârşit.

În textul de mai sus, unde se citează din Scripturi, am tradus după textul indicat în originalul englezesc, şi anume versiunea King James. Dacă s-ar fi respectat cele scrise şi s-ar fi tradus în spiritul care poartă amprenta Duhului Sfânt, atunci credincioşii adventişti ar fi înţeles sensul exact al textului. În Biblia Cornilescu, ca şi în alte multe traduceri, se lasă a se înţelege că Hristos s-a dus în locul preasfânt, adică în a doua încăpere a templului ceresc, imediat după înălţarea Sa. Tot baiul pleacă de la o expresie favorită în această epistola, a lui Pavel, prin care desemnează sanctuarul ceresc. El foloseşte expresia "ta haghia" sau "ton haghion", în funcţie de context, şi care de obicei sunt o formă de plural. Ambele expresii fac referire în mod deosebit la locurile sfinte cereşti, adică la întreaga structură a templului ceresc. Aceste expresii se traduc cu "locurile cereşti".

Ceea ce trebuie musai să înţelegem este că apostolul Pavel nu era un adventist de ziua a şaptea, nu gândea ca un adventist de ziua a şaptea şi nici nu cunoştea Evanghelia conţinută în cele trei solii îngereşti din Apocalipsa 14, deoarece această lumină a fost păstrată pentru cei din generaţia lepădării de credinţă şi a arătării acelui "nelegiuit" (icoana fiarei)! Vezi 2Tesaloniceni 2,1-10. Înţelesul cărţii Apocalipsa avea să fie tăinuit până la "vremea sfârşitului", atunci când "mulţi o vor citi, şi cunoştinţa va creşte". Daniel 12,4. Tot ceea ce face Pavel, ca să vină în ajutorul confraţilor lui evrei, pe care îi iubea cu disperare, este o analogie între vechiul legământ, care avea un cort cu toate serviciile implicate, şi  care era trecător şi, pe deasupra, o umbră a realităţii cereşti, şi noul legământ care se sprijină pe un templu nou, servicii noi, sânge provenit dintr-o jertfă care nu poate să treacă, ale cărei merite sunt nemuritoare şi pe o preoţie după altă rânduială, cea a lui Melhisedec. El vrea să arate evreilor superioritatea noului legământ comparativ cu vechiul şi că tot ce făceau ei mai departe la templul din Ierusalim, până la nimicirea acestuia în anul 70, nu mai are nici o semnificaţie; că ei trebuia să-şi îndrepte privirile spre Ceruri, locul înălţării lui Isus. 

Ceea ce le transmitea Pavel, era că evreii pot intra, doar prin credinţă, în templul ceresc, locul înălţării lui Isus, în interiorul perdelei, şi el foloseşte aici un limbaj pământesc, deoarece în cer nu există perdele, care pe pământ despărţea curtea de afară de prima încăpere a sanctuarului. De fapt, el voia să le spună pe şleau că nu mai au nevoie de preot pământesc şi de jertfe animale, pentru că au intrare liberă direct în sanctuarul ceresc, acolo unde un Mare Preot milostiv mijloceşte pentru ei cu sânge nemuritor. Pavel desemnează locul înălţării lui Isus drept, "dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri". Evrei 8,1. 

Ceea ce este interesat, ca să continuu pe această linie de gândire, e faptul că Pavel vorbeşte într-un singur loc despre sfânta sfintelor, folosind expresia "haghia haghion", însă doar în legătură cu cortul pământesc. Vezi Evrei 9,3. Pentru cele două încăperi cereşti el foloseşte doar expresii ca cele specificate mai sus, şi întotdeauna se referă la sanctuarul ceresc, ca întreg. Totuşi în Evrei 9,7-9, mulţi comentatori susţin că Pavel vorbeşte despre sfânta sfintelor, a doua încăpere a sanctuarului ceresc, întrucât face analogia cu slujba preoţiei pământeşti care "în partea a doua intră numai marele preot, odată pe an, şi nu fără sânge pe care îl aduce pentru sine însuşi şi pentru păcatele din neştiinţă ale norodului". La prima vedere aşa ar putea sta lucrurile, numai că trebuie să gândim cum gândea Pavel, nu ca un adventist de ziua a şaptea! Adventiştii de ziua a şaptea gândesc bine prin lumina din sfânta sfintelor, dar pe care Pavel nu o avea! Pe timpul lui era deschisă doar calea spre sfânta sanctuarului ceresc, iar acest lucru trebuie bine întipărit în mintea cercetătorului profund şi serios al Scripturilor. Or, asta înseamnă că Pavel avea lumina care corespundea doar sfintei, nimic mai mult, nimic mai puţin. 

Termenul folosit de Pavel pentru a dovedi cum Duhul Sfânt arăta "drumul" sau calea înspre locul slujirii lui Isus, după înălţarea Sa de pe pământ, este "ton haghion", care se traduce cu "locurile sfinte", o referire precisă şi sigură, fără putinţa de a greşi, la templul din ceruri. "Prin aceasta, Duhul Sfânt arăta că drumul către locurile sfinte, nu era încă deschis câtă vreme sta în picioare cortul dintâi." Evrei 9,8. Dacă ţinem seama de întregul context, atunci va fi lesne să vedem tabloul în ansamblul lui, căci Pavel, mai întâi, ne descrie aranjamentul cortului pământesc, apoi ce făceau preoţii acolo, în prima şi apoi în a doua încăpere, după care face analogia cu întregul edificiu ceresc, spunându-ne că Duhul Sfânt a deschis un drum nou către locurile cereşti, care trebuie să corespundă musai cu ce se făcea pe pământ. Cu alte cuvinte, câtă vreme cortul dintâi, adică templul pământesc cu toate slujbele lui, stătea în picioare, prin aceasta se dovedea că încă nu a fost adusă o Jertfă desăvârşită pentru ispăşirea păcatelor omeneşti, şi că, deci, oamenii nu pot avea intrare liberă la Dumnezeu prin intermediul unui Mare Preot nemuritor şi veşnic şi al unui templu indestructibil. Trebuia ca acel cort pământesc să fie desfiinţat prin această Jertfă promisă, pentru ca să facă loc adevăratului Cort şi Templu ceresc, adevăratele "locuri sfinte", unde avea să se facă o lucrare de ispăşire superioară celei pământeşti.

Că acesta este adevărul, rezultă din modul cum descrie Pavel mai apoi analogia cu locurile cereşti, făcând referire la acestea ca fiind "cortul acela mai mare şi mai desăvârşit, care nu este făcut de mâini, adică nu este din zidirea aceasta". "Aceasta era o asemănare pentru vremurile de acum, când se aduc daruri şi jertfe, care nu pot duce pe cel ce se închină în felul acesta, la desăvârşirea cerută de cugetul lui. Ele sunt doar nişte porunci pământeşti, date, ca toate cele privitoare la mâncări, băuturi şi felurite spălături, până la o vreme de îndreptare. Dar Hristos a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare şi mai desăvârşit, care nu este făcut de mâini, adică nu este din zidirea aceasta; şi a intrat, odată pentru totdeauna, în locurile sfinte (locul sfânt, potrivit cu versiunea King James), nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică." Evrei 9,9-12.

Aşadar, tot ceea ce trebuie să înţelegem în urma tuturor celor afirmate este că, pentru apostolul Pavel noţiunea de templu sau cort ceresc este inclusă în expresia "locurile sfinte". Şi încă ceva, el niciodată în această epistolă către evrei nu vorbeşte despre sfânta şi sfânta sfintelor cereşti, în mod separat, ci totdeauna le numeşte laolaltă, ca un întreg deci, "locurile sfinte"! De ce astfel? Să fi înţeles Pavel mai mult decât a dorit să ne transmită? Iată ce spunea el în prima parte a epistolei sale evreilor: "Şi după ce a fost făcut desăvârşit, S-a făcut pentru toţi cei ce-L ascultă, urzitorul unei mântuiri veşnice, căci a fost numit de Dumnezeu: Mare Preot >după rânduiala lui Melhisedec<. Asupra celor de mai sus avem multe de zis, şi lucruri grele de tâlcuit; fiindcă v-aţi făcut greoi la pricepere. În adevăr, voi care de mult trebuia să fiţi învăţători, aveţi iarăşi trebuinţă de cineva să vă înveţe cele dintâi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu, şi aţi ajuns să aveţi nevoie de lapte, nu de hrană tare. Şi oricine nu se hrăneşte decât cu lapte, nu este obişnuit cu cuvântul despre neprihănire, căci este un prunc. Dar hrana tare este pentru oamenii mari, pentru aceia a căror judecată s-a deprins, prin întrebuinţare, să deosebească binele şi răul." Evrei 5,9-14.

Pesemne, cea mai adâncă învăţătură transmisă de Pavel generaţiilor de după moartea lui, chiar dacă a fost adresată evreilor, este cea găsită în epistola sa către evrei. Este de o măreţie greu de egalat vreodată de cea mai aleasă şi nobilă scriitură omenească despre Mântuitorul şi lucrarea Sa de ispăşire. Faptul că Pavel vede templul ceresc ca pe un întreg, fără să-l delimiteze în sfânta şi sfânta sfintelor, ne spune ce înţelegere avea el cu privire la acesta. El este singurul dintre evrei şi toţi învăţaţii evreilor, care a priceput că scaunul de domnie al Tatălui ceresc nu este imobilizat doar în sfânta sfintelor, aşa cum lăsau să se înţeleagă ceremoniile pământeşti, efectuate în cortul întâlnirii şi apoi în templul lui Solomon. Compartimentarea tabernaculului pământesc în două încăperi a fost făcută cu înţelepciune dar şi ca o necesitate a limitelor naturii omeneşti. Asta fiindcă Dumnezeu a intenţionat să ne înveţe că lucrarea mântuirii, în speţă ispăşirea pentru păcatele noastre, implică în mod obligatoriu două etape sau faze, motiv pentru care sanctuarul pământesc trebuia împărţit în două! Nu tot astfel este şi în ceruri! Ceea ce i s-a arătat în viziune lui Moise, cu statutul de original, după care trebuia făcut întocmai cortul pământesc, este un original doar în raport cu copia, nicidecum o înfăţişare reală, fizică, topografică a realităţii cereşti, adică a Cerului şi a adevăratului sanctuar cresc, care este totuna cu Cetatea noul Ierusalim!

Acel original constituia doar o parabolă în formă de imagine a planului de mântuire. Asta este obligatoriu să cunoaştem, şi despre care Pavel ar fi vrut probabil să scrie evreilor, dar nu a putut să o facă, pentru că nu ar fi priceput, ei dorind cu încăpăţânare să rămână mai departe la laptele duhovnicesc. Aşadar, marele original după care s-a construit cortul din pustie era doar o înfăţişare, în formă de construcţie, de edificiu, a planului mântuirii. Din acest motiv, compartimentarea cortului pământesc era o necesitate, căci cele două încăperi arătau către cele două faze ale planului mântuirii şi, o dată cu aceasta, a lucrării de ispăşire. Avem, prin urmare, două încăperi, sfânta şi sfânta sfintelor, pentru două faze ale planului mântuirii sau pentru ispăşire: ispăşirea zilnică şi ispăşirea de peste an sau o dată pe an, în Yom Kippur.

Fiindcă slujba de la cortul întâlnirii era efectuată de preoţi omeneşti, a căror natură omenească era păcătoasă, slabă şi muritoare, atunci, în mila Sa, Dumnezeu s-a obligat pe Sine să se restrângă, ca prezenţă plină de slavă, doar în a doua încăpere a cortului. Aceasta este milă şi dragoste, şi înţelepciune, şi bunăvoinţă, şi tot ce doriţi mai bun şi frumos! Scaunul de domnie al Tatălui şi al lui Hristos aparţin templului ceresc, care nu poate avea o sfânta şi o altă încăpere mai sfântă decât aceasta, câtă vreme tot Cerul este curat şi plin de slava de neîntrecut a Dumnezeirii! În ceruri nu pot exista locuri mai sfinte decât altele, ci, aşa cum a înţeles Pavel, "locurile sfinte", adică întregul edificiu ceresc - "noul Ierusalim", "cetatea sfântă", "cortul lui Dumnezeu". Apocalipsa 21,2.3.

Astfel, când Isus s-a înălţat la Cer, El s-a dus direct în templul Său şi al Tatălui, aşezându-se pe scaunul de domnie al Măririi, care trebuie să corespundă cu locul sfânt din cortul pământesc, nu pentru că în templul ceresc este un asemenea loc sau încăpere, ci pentru că începea prima fază a lucrării de ispăşire prin sângele promis patriarhilor, prin făgăduinţă, şi vărsat în fapt pe Golgota pentru întreaga umanitate. Deci, înălţarea lui Isus în templul ceresc trebuie înţeleasă în mod logic şi raţional ca o înălţare în sfânta, chiar dacă în cer nu există o sfânta, fiindcă lucrarea de ispăşire efectuată de preotul pământesc la cortul întâlnirii era numită ispăşirea zilnică. Tot astfel, marele nostru Preot, Isus Hristos, şi-a început lucrarea de ispăşire zilnică în Ceruri, pe scaunul Său de domnie, alături de Tatăl, o lucrare săvârşită prin sângele Său, ca să fie o potrivire cu ceea ce El ne-a învăţat prin slujbele pământeşti, iar noi să fim făcuţi în stare să înţelegem fazele mântuirii prin cele două ispăşiri, care se efectuau în mod separat în sfânta şi în sfânta sfintelor.

Acest adevăr mântuitor va fi descoperit într-o lumină mai plină de slavă în studiul următor, atunci când Dumnezeu ne va indica locul unde Isus şi Tatăl şi-au desfăşurat lucrarea timp de optsprezece veacuri, de la înălţarea lui Isus şi până la intrarea Sa în sfânta sfintelor, când trebuia să înceapă cea de-a doua etapă a mântuirii noastre sau a lucrării de ispăşire, etapă ce era musai să corespundă cu lucrarea de ispăşire făcută de marele preot levit, o singură dată pe an, în ziua a zecea a lunii a şaptea. Aşadar, cartea Apocalipsa ne va dezvălui un adevăr unic şi de o rară frumuseţe, căci ea, în calitate de carte profetică, este singulară în raport cu toate celelalte cărţi biblice, prin faptul că este imaginea templului din cer, desfăşurată în simboluri, aşa cum cortul pământesc era doar o copie a originalului planului mântuirii, înfăţişat lui Moise sub formă de imagine, de fapt un ansamblu arhitectonic potrivit cu îndemânarea şi materialele de care dispuneau evreii în pustie, în peregrinarea lor înspre ţara promisă.

     "Punctul cel mai însemnat al celor spuse este că avem un mare Preot, care s-a aşezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri, ca slujitor al locurilor sfinte şi al adevăratului cort, care a fost ridicat nu de un om, ci de Domnul." "Iar rezultatul obţinut din cele spuse este că avem un astfel de Mare Preot, care s-a aşezat în dreapta tronului Măreţiei, în ceruri, ca slujitor al locurilor sfinte şi al cortului cel adevărat, pe care l-a înfipt Domnul, şi nu omul" Evrei 8,1.2. (The Greek New Testament, Fourth Revised Edition)

Aici se poate lesne observa cum "locurile sfinte" sunt de fapt "cortul cel adevărat", adică însuşi edificiul ceresc, templul din ceruri, acolo unde Dumnezeirea îşi află scaunul de domnie al slavei şi totodată unde se săvârşeşte lucrarea de ispăşire în ambele ei etape. Prin acest singur verset, Pavel trasează întreaga linie de gândire, specifică înţelegerii sale luminate de Duhul Sfânt, asupra întregului conţinut al învăţăturii cu privire la slujbele din sanctuarul ceresc din cartea destinată evreilor.

Calendarul lui Dumnezeu pentru cei patru mii de ani şi cei şase mii de ani

     "Tu nu vei fi în stare să spui că El va veni peste un an, doi sau cinci, nici să amâni venirea Sa, declarând că nu va veni în următorii zece sau douăzeci de ani...

     Timpul exact al celei de a doua veniri a Fiului omului este taina lui Dumnezeu." Evenimentele ultimelor zile, cap. "Când se vor întâmpla aceste lucruri?", subcap. Vremea revenirii lui Hristos nu este cunoscută, par. 3, 5.

Nu este un lucru înţelept să facem referire la un anumit timp, în ce priveşte revenirea Mântuitorului, fiindcă orice astfel de calcul este în afara Scripturii. Cu atât mai mult dacă încercăm să măsurăm durata celor şase mii de ani de supremaţie a păcatului pe acest pământ, de la căderea lui Adam până la apariţia lui Hristos pe norii cerului. Noi am observat din studiul trecut că este o greşeală să credem că primii patru mii de ani de existenţă umană în păcat, s-au încheiat în anul botezului lui Isus în apele Iordanului. Dimpotrivă, ei se sfârşesc în ajunul anului naşterii Sale, în ieslea Betleemului. 

Legat de acest aspect, nu trebuie să trecem peste tăcerea înţeleaptă şi cu tâlc a Scripturilor cu privire la ziua şi anul naşterii Mântuitorului. Ele nu sunt înregistrate nicăieri, iar dacă există astfel de date, ele sunt false, fiindcă suntem învăţaţi că tot ce trece peste Scripturi este minciună. Acestea două, ziua şi anul naşterii lui Isus, nu sunt amintite nu numai pentru faptul că oamenii ar fi ajuns să facă spectacol din ele, aşa cum  procedează, absolut eronat de altminteri, şi cu ziua de 25 decembrie a fiecărui an, ci şi fiindcă am fi făcut grava greşeală de a încerca să calculăm restul de două mii de ani, despre care am fi presupus că, o dată cu împlinirea lor, ar fi revenit Fiul omului pentru a ne lua le cer. Adică am fi făcut un calcul după calendarul nostru potrivit cu închipuirea noastră.

Este foarte important să înţelegem diferenţa între calendarul lui Dumnezeu, de socotire a timpului celor patru mii sau şase mii de ani, depinde ce ne interesează să subliniem, şi calendarul sau cronologia omenească după care noi calculăm timpul. Am să încerc să arăt în acest studiu de ce este greşit să calculăm durata celor şase mii de ani de stăpânire a păcatului pe acest pământ. Este la fel de valabil şi pentru cei patru mii de ani de la căderea lui Adam până la naşterea lui Isus pe pământ. În primul rând, noi nu ştim câte zile număra anul antediluvian. Este o deosebire vădită între anul antediluvian şi cel postdiluvian, adică cel de dinainte de potop şi cel de după potop. Este aşa deoarece potopul a adus cu sine mari schimbări, nu numai geografice şi climatice, dar şi în ce priveşte timpul. 

Potopul nu a afectat doar planeta noastră, ci întregul sistem solar. Astfel, la început Dumnezeu a creat doi sori, unul de dimensiuni mai mari - soarele, şi celălalt de dimensiuni mai mici - luna. Amândoi aceşti luminători îşi aveau propria lumină, adică luminau cu lumina pe care Dumnezeu le-a dat-o, ei nu reflectau o lumină de la alte corpuri cereşti. Când a avut loc potopul, care a antrenat toată apa sau pătura uriaşă de vapori ce înconjura planeta noastră în spaţiul extraterestru, căderea acestei ape pe suprafaţa pământului s-a datorat stingerii totale a luminătorului cel mic, adică a lunii, aşa cum o cunoaştem noi astăzi, precum şi diminuarea sau scăderea cu de şapte ori mai mult a intensităţii energiei, deci a puterii de strălucire a soarelui. Prin urmare, soarele a ajuns să strălucească cu puterea strălucirii luminii pe care luna o avea înainte de potop. Aşa se explică producerea potopului. Ca urmare a acestui cataclism, şi celelalte corpuri cereşti sau planete din sistemul nostru solar au fost afectate, pierzându-şi lucrarea şi scopul iniţial pentru care au fost gândite. În felul acesta, a trebuit să intervină alte legi pe baza cărora Dumnezeu a lucrat şi lucrează în continuare, pentru buna funcţionare a pământului, a naturii, a vieţii animale, dar mai ales a existenţei umane.

Când potopul s-a produs, axa pământului s-a înclinat în poziţia în care există şi astăzi, cu mici abateri poate din cauza unor foarte mari cutremure. Acest lucru foarte însemnat a condus la apariţia ciclului anotimpurilor, ciclu care înainte de potop era ceva cu totul străin. Durata unei zile antediluviene era măsurată de către oamenii acelui timp de la o seară la o altă seară următoare, şi asta pentru că nu exista noapte sau întuneric, ci doar înserare, adică existenţa unei lumini mai slabe, mai palide pe partea pământului care, atunci când se învârtea în jurul propriei axe, se găsea în dreptul lunii. Ţinem minte că luna lumina ca soarele astăzi, iar soarele lumina de opt ori mai mult decât astăzi. Acest fapt explică de ce pătura de vapori de apă era ţintuită fix la o distanţă de planeta noastră, care să ofere toate condiţiile necesare existenţei fără somn, fără odihnă, fără întuneric. (După păcătuire, Adam şi Eva au avut nevoie să se odihnească prin somn, iar seara, nu noaptea, unei zile le era benefică în acest sens). E clar că vorbim despre alte condiţii climatice, altă geografie, altă natură şi alţi oameni.

Statura oamenilor era de două ori şi jumătate mai mare decât înălţimea oamenilor din timpul prezent. Ajungeau undeva la cinci metri. Uriaşii puteau atinge şi înălţimea de şapte - opt metri chiar. Având în vedere aceste condiţii deosebite, înainte să se producă potopul, atunci trebuie să fie lesne să înţelegem că timpul trebuie să fi curs sau trecut altfel, întrucât axa pământului nu era înclinată, iar soarele şi luna îşi făceau treaba pentru care fuseseră creaţi. Timpul specific acelor condiţii era măsurat în zile literale, săptămâni literale, luni şi ani literali. O săptămână avea şi continuă să aibă şapte zile. Pământul a fost creat în şase zile literale, nu în perioade de mii de ani, fiindcă acestea pur şi simplu nu ar fi putut exista. Durata unei zile de lucru, Dumnezeu a împărţit-o într-o seară şi o dimineaţă. (Întunericul la care se face referire în Geneza 1,4.5 este întunericul ce caracteriza spaţiul extraterestru, nu interiorul planetei noastre. Când Dumnezeu a despărţit, a separat lumina de pe pământ de întunericul din afara lui, căci unde este lumină nu poate fi cu nici un chip întuneric, alungarea întunericului ce învăluia planeta noastră, ca şi maldărul de ape ce Dumnezeu a trebuit să îl suspende în spaţiu, a adus cu sine lumina unei seri, şi astfel durata lucrării lui Dumnezeu, ca timp, se desfăşura între seara unei zile şi seara următoarei zile. Să luăm aminte la textul biblic: "La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul. Pământul era pustiu şi gol; peste faţa adâncului de ape era întuneric şi Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor. Dumnezeu a zis: >Să fie lumină!< Şi a fost lumină. Dumnezeu a văzut că lumina era bună; şi Dumnezeu a despărţit lumina de întuneric. Dumnezeu a numit lumina zi, iar întunericul l-a numit noapte. Astfel, a fost o seară şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua întâi. Dumnezeu a zis: >Să fie o întindere între ape şi ea să despartă apele de ape<. Şi Dumnezeu a făcut întinderea şi ea a despărţit apele care sunt dedesubtul întinderii de apele care Sunt deasupra întinderii. Şi aşa a fost. Dumnezeu a numit întinderea cer. Astfel, a fost o seară şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua a doua. Geneza 1,1-8. Deci, Dumnezeu, conform textelor biblice, îşi desfăşura activitatea creatoare pe durata unui timp ce curgea între două seri. Aşa se măsura ziua antediluviană, iar această desfăşurare a activităţii creatoare a lui Dumnezeu nu avea cum să aibă loc în ere, fiindcă ele, aceste ere, nu cuprind şi nu se întind între o seară şi următoarea seară. Evanghelia ne spune astfel că pământul a fost creat în şase zile literale.) Nu trebuie să uităm că întunericul a fost alungat de Dumnezeu de pe pământ prin lumină, care cuprindea o parte a pământului prin lumina strălucitoare a unei zile senine, datorită soarelui, iar o altă parte a pământului, acolo unde se afla luna, printr-o seară, ceva specific unei intensităţi solare mai mici dar în care puteai vedea şi să te plimbi fără probleme.

Scurgerea timpului antediluvian într-o zi era de la o seară la o altă seară; aşa îşi numărau zilele, lunile şi anii antediluvienii. Or, asta ne conduce implicit la gândul că un an calendaristic antediluvian nu avea cum să aibă 365 de zile! Perioada anuală de 365 de zile, aşa cum o cunoaştem noi astăzi, este de fapt o caracteristică a timpului aşa cum a devenit el după potop! Acel timp antediluvian se bucura de doi sori, fără ciclul anotimpurilor şi fără întuneric pe scoarţa terestră. Ceea ce înseamnă în mod precis că durata unui an se măsura altfel, pentru că timpul curgea altfel ţinând seama de cei doi sori sau luminători. Vreau să spun că timpul se scurgea ceva mai lent decât astăzi, şi o să aduc o dovadă în acest sens.

Împărţirea timpului de după potop, până la calendarul gregorian, nu a fost niciodată măcar aproape exactă. Înclinarea axei pământului, stingerea luminii lunii şi diminuarea de şapte ori a puterii de strălucire a soarelui, au facilitat o altă împărţire a timpului după potop. Acest lucru ar trebui să fie clar pentru toţi cu minţi dibace, prin harul şi iluminarea Duhului Sfânt. Nici astăzi împărţirea timpului nu este făcută în mod exact şi nici nu poate fi făcută, şi asta deoarece timpul din interiorul unui an de 365 de zile este mai lung cu cinci ore, patruzeci şi opt de minute şi patruzeci şi cinci de secunde, fapt pentru care suntem obligaţi să adăugăm o zi în calendar o dată la patru ani, rezultând astfel aşa-numitul an bisect.

Putem conchide până acum, în virtutea celor afirmate, că anul antediluvian era diferit de anul postdiluvian. Cert este că nu avem cum să ştim câte zile avea anul antediluvian, dar este sigur un lucru, că modul cum curgea îl făcea să treacă mai lent decât astăzi, ceea ce înseamnă că tot ce era pe pământ supus creşterii, se dezvolta mai lent, în conformitate cu legile timpului, şi nu numai, stabilite de Dumnezeu, până la potop. Bunăoară, avem scris că Enoh a avut un fiu la vârsta de şaizeci şi cinci de ani, nicidecum sub această vârstă, or asta înseamnă că oamenii acelui timp erau pregătiţi pentru o astfel de viaţă şi intrau în viaţă, pe scena acţiunii, la o vârstă mai înaintată decât noi, dar mai plină de vigoare. Să luăm aminte la declaraţia inspirată de mai jos: 

     "Ei (antediluvienii) ajungeau pe scena acţiunii de la vârsta de şaizeci până la o sută de ani, cam în perioada în care cei care trăiesc cel mai mult acum şi-au jucat rolul în timpul lor scurt şi au ieşit de pe scenă." Conflict and Courage, 27 ianuarie, Uriaşi pe pământ, par. 5, pag. 33.

Noi, astăzi, creştem şi ne dezvoltăm mult mai repede decât oamenii de dinainte de potop; ne dezvoltăm în primii douăzeci de ani exact cum antediluvienii se dezvoltau între şaizeci şi o sută de ani, deci mult mai lent, spre deosebire de noi, ceea ce înseamnă o altfel de trecere sau scurgere a timpului. Prin urmare, cei 930 de ani ai lui Adam au cuprins o dezvoltare mai lentă a corpului fiindcă timpul şi condiţiile erau diferite. Vitalitatea antediluvienilor era de douăzeci până la douăzeci şi cinci de ori mai mare decât a noastră, şi asta pentru că dezvoltarea lor lentă era facilitată de un timp pe măsură. Ceea ce am căutat să arăt este deosebirea timpului şi a felului cum curgea el înainte şi după potop. 

Deci, în mod cert anul antediluvian trebuie că se scurgea mai lent decât anii de după potop, chiar dacă era împărţit în zile literale şi, în acest caz, nu putem vorbi despre o împărţire a anului antediluvian în 365 de zile, deoarece condiţiile de atunci nu permiteau aşa ceva. Aşa se face că durata de viaţă a antediluvienilor exprimată în Scripturi prin Moise nu trebuie să ne-o închipuim ca fiind măsurată în durate anuale de 365 de zile. Evreii nu gândeau astfel. Milenii, ei nu au împărţit timpul anual astfel. Niciodată anul ebraic în era vechi-testamentară şi chiar şi în cea nou-testamentară nu era împărţit în echivalentul a 365 de zile. Ei aveau anul lunar, care număra între 254 şi 384 de zile. Deci, modul de gândire ebraic în relatarea anilor, nu are nimic de-a face cu felul cum gândim noi în epoca modernă, cel puţin de la reformarea calendarului iulian, când s-a trecut la cel gregorian, cel de astăzi. 

Asta nu înseamnă că atunci când se relatează anii cuprinşi în vârsta patriarhilor nu trebuie consideraţi ani literali, Dimpotrivă, ei sunt şi trebuie înţeleşi ca atare, numai că suntem chemaţi să-i înţelegem conform calendarului lui Dumnezeu. Singura problemă, după cum am spus, este că nu ştim ce durată de timp avea anul antediluvian. Totuşi, aici există o mare şi deosebită binecuvântare. Acest lucru ne ajută să nu încercăm să stabilim date, zile, luni sau ani, pentru prima şi pentru a doua venire a Mântuitorului! La "împlinirea vremii", Galateni 4,4, trebuia să se împlinească partea profeţiei care vorbea despre întruparea Mântuitorului. Ea trebuia să aibă loc potrivit calendarului lui Dumnezeu, adică atunci când marele orologiu al vremii arăta ziua, locul şi anul naşterii Celui promis. "Când marele orologiu al vremii a indicat ceasul acela, Isus S-a născut în Betleem." Hristos Lumina Lumii, cap. "Vi s-a născut un Mântuitor, par. 3.

Marele orologiu al vremii înseamnă calendarul lui Dumnezeu, adică o cronologie a timpului care trebuia să ţină seama de durata de scurgere sau trecere a timpului înainte de potop şi de cea de după potop. Când urmau să se împlinească patru mii de ani, potrivit acestui calendar, atunci trebuia să se nască Mesia. Nici mai înainte, nici mai apoi. Este important să înţelegem că sunt trei mari segmente de timp în care s-a întâmplat câte un eveniment deosebit de semnificativ, şi anume potopul, un segment de timp de la căderea lui Adam în păcat până la lepădarea harului lui Dumnezeu de către omenirea acelei vremi, cu excepţia a opt suflete; apoi naşterea Mântuitorului, un alt segment de timp de la Noe până în zilele când oamenii ajunseseră locuinţe de demoni, la propriu, şi, în sfârşit, revenirea în slavă a lui Hristos, ultimul segment de timp, de la naşterea Mântuitorului până la a doua Sa venire în slavă, când omenirea va repeta isprava antediluvienilor. 

Acum, noi nu suntem chemaţi să calculăm aceste segmente de timp în intervale de câte două mii de ani, căci facem greşeala enormă să pierdem din vedere "marele orologiu al vremii"! Acesta este calendarul lui Dumnezeu, nu al nostru. Nu trebuie să socotim timpul în ani a câte 365 de zile, fiindcă nu astfel socoteau antediluvieni anii, deci nu ştim precis câţi ani au trecut de la căderea lui Adam până la potop. Ceea ce declarăm noi că 1656 de ani au trecut de la căderea lui Adam până la potop este doar un calcul potrivit modului de gândire actual, deoarece în mintea noastră anii patriarhilor erau echivalentul a 365 de zile, când de fapt nu era aşa ceva. Vârsta patriarhilor a fost înregistrată cu scopul de a ne face să înţelegem condiţiile de viaţă existente înainte de potop, nu să calculăm desfăşurarea timpului! Că absolut totul înainte de potop era diferit de tot ce cunoaştem astăzi, deci inclusiv timpul. 

Mai trebuie să ţinem cont de un alt fapt, cel referitor la modul de calcul al profeţiei biblice. De ce calculăm profeţia biblică socotind anul ca având 360 de zile? Răspunsul este pentru că aşa ne învaţă Scripturile. Am să iau cel mai clar exemplu în acest sens, pentru a înţelege modul de gândire divin în această privinţă. Cartea Apocalipsa ne va ajuta în acest sens. Biblia este propriul ei interpret şi dicţionar, după cum ştim, aşa că o las să ne vorbească singură. 

În Apocalipsa 12 ne este relatat adevărul despre războiul lui Lucifer din cer, faptul că este aruncat pe pământ şi despre biserica lui Dumnezeu, înfăţişată printr-o femeie, care este urmărită şi prigonită de balaur, alias Satana, după care femeia fuge în zona geografică numită pământ, care o ajută să scape de furia balaurului. Dar, mai înainte de fuga femeii în acest pământ ea se refugiază în pustie unde se spune că "este hrănită o vreme, vremuri, şi jumătatea unei vremi", Apocalipsa 12,14. Acesta este un segment de timp, acelaşi de altminteri, pe care îl întâlnim şi în cartea lui Daniel, unde se spune: "El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Preaînalt, va asupri pe sfinţii Celui Preaînalt, şi se va încumeta să schimbe vremurile şi legea; şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui timp de o vreme, două vremuri, şi o jumătate de vreme". Daniel 7,25. Satana, din Apocalipsa 12, o urmăreşte pe femeie, adică pe sfinţii Celui preaînalt, prin instrumentul său fatidic, cornul cel mic sau papalitatea, aşa cum este prezentat în Daniel 7, timp de o vreme, două vremi şi o jumătate de vreme. Putem observa că este exact acelaşi interval de timp. Înseamnă trei vremuri sau timpuri şi jumătate. Dar, cât de mult se întind aceste timpuri?

În Apocalipsa 12,6 ni se spune care este lungimea acestor trei vremuri şi jumătate, adică fix 1260 de ani literali. Trebuie să înţelegem astfel întrucât este vorba despre aceeaşi femeie şi acelaşi balaur. Prin urmare, dacă cele trei vremuri şi jumătate sunt echivalentul a 1260 de ani, atunci, matematic, o vreme este egală cu 360 de zile iar o jumătate de vreme cu 180 de zile; şi avem o vreme - 360 de zile, două vremi - 360 de zile x 2, plus o jumătate de vreme - 180 de zile, ceea ce fac în total 1260 de zile. Cele două perioade de timp gemene, dar exprimate altfel, nu pot fi calculate decât pe baza acestei reguli pe care chiar Dumnezeu ne-o pune la dispoziţie în Cuvântul Său, care nu are cum să mintă.

Mai avem, de asemenea, intervalul celor 42 de luni din Apocalipsa 13, interval care se referă exact la perioada celor 1260 de ani de supremaţie papală în Europa. Ştim că este vorba despre aceeaşi perioadă de timp din context, căci Inspiraţia ne vorbeşte despre o fiară care avea un cap rănit de moarte, simbolul papalităţii, ce este sprijinită de acelaşi balaur aruncat din cer şi care se războieşte cu "sfinţii", aceeaşi biserică simbolizată prin femeia curată din Apocalipsa 12. Acum, cele patruzeci şi două de luni trebuie să fie echivalentul celor 1260 de ani, ceea ce înseamnă că 42 de luni înmulţite cu 30 de zile, cât trebuie să aibă o lună în profeţia biblică, ne dă exact 1260 de ani literali. 

Ceea ce am căutat să scot la iveală e faptul că modul de calcul al perioadelor profetice sau al timpului profetic nu are nimic de-a face cu timpul pe durata căruia se întinde un an obişnuit, calendaristic vorbind. Deci, timpul profetic nu-i totuna cu timpul calendaristic uman. Ar trebui să fie vădit acest lucru semnificativ. Aşadar, trebuie să fim foarte atenţi în calculul pe care îl facem, în încercarea de a înţelege o durată de timp din punct de vedere calendaristic. De pildă, dacă am ţine cont de anul când Isus a fost botezat, şi ştim că a fost anul 27 al erei noastre, pentru că aşa glăsuia profeţia biblică, atunci, după înţelegerea noastră de oameni ai secolului XXI, este uşor să aflăm anul naşterii Sale, iar acesta este anul 4 î.Hr. Întrucât Hristos a fost botezat la vârsta de aproximativ 30 de ani, atunci scăzându-i ajungem la anul 4 î.Hr., pentru că un an 0 nu a existat pe pământ. Din acest an al naşterii Sale, dacă adăugăm 2000 de ani, când trebuie să se împlinească cei şase mii de ani până la revenirea lui Isus în slavă, ajungem în anul 1997. Deci, potrivit calendarului uman, adică a înţelegerii noastre de astăzi, cei şase mii de ani de la căderea lui Adam până la a doua venire s-ar fi împlinit în anul 1997. Dar, a venit Isus? Nicidecum. Trebuie să reţinem că Isus vine după calendarul Său, nu după al nostru, fiindcă El trebuie să ţină seama de timpul antediluvian, aşa cum se măsura el, de la o seară la seara următoare. In acest interval de timp, de la o seară la următoarea, totul creştea şi se dezvolta potrivit condiţiilor şi legilor existente, mişcarea de rotaţie a pământului în jurul propriei axe şi în jurul soarelui facilitând aceasta. Adică timpul curgea ceva mai lent. Nu uităm că potopul a afectat timpul în felul în care el trece sau curge în veşnicie.

Un alt fapt este felul cum a fost stabilirea cronologiei erei creştine, adică numărarea sau socotirea anilor de la naşterea Mântuitorului cu ani ai erei noastre sau după Hristos şi ani înaintea erei noastre sau înainte de Hristos. Această stabilire a fost propusă pentru întâiaşi dată de Dionisie cel Smerit sau Exiguul, care  a luat "pentru prima oară ca punct de plecare, pentru numărarea anilor, anul naşterii lui Isus din Nazaret, >începutul nădejdii noastre<, şi fixând-o în anul 754 sau 753 de la întemeiere Romei". Wikipedia, Enciclopedia liberă, Dionisie cel Smerit, secţiunea Scrieri. Dionisie a fost călugăr şi mai apoi preot, originar din Dobrogea de astăzi, odinioară numită Sciţia. El a considerat că anul naşterii lui Isus este anul 1, şi la numit al erei noastre, iar timpul sau vremea de până la acesta a stabilit-o ca fiind înainte de Hristos. Această stabilire însă nu are nimic în comun cu felul cum numărau oamenii din vechime anii în care trăiau ei. Anul 1 este doar o pură invenţie omenească, nu este anul naşterii lui Isus.

În consecinţă, numărarea anilor în felul propus de Dionisie, nu are nici o legătură cu calendarul divin. Rămâne doar un mod de a face deosebire între trecutul îndepărtat şi era creştină, de la Hristos încoace. Potrivit cronologiei divine sau a calendarului divin, pământul nostru va zace sub păcat timp de şase mii de ani, iar următoarea mie, al şaptelea mileniu, se va odihni, mai înainte de a începe veşnicia pe noul pământ creat. Este o asemănare cu timpul în care a fost creat pământul nostru cu tot ce este pe el, numai că pentru fiecare zi literală a creaţiei, din cauza căderii în păcat, omul urma să fie năpăstuit de ticăloşia lui şi să rămână rob lui Satana, câte o mie de ani pentru fiecare din aceste zile în care s-a săvârşit opera creatoare a lui Dumnezeu, adică şase mii de ani. După cum în ziua a şaptea Dumnezeu s-a odihnit, tot astfel în a şaptea mie de ani pământul se va odihni de nebuniile şi ticăloşiile omului păcătos. 

Acest principiu este descoperit în legea cu privire la cumpărarea unui sclav evreu care trebuia să slujească şase ani pe stăpânul său, după care, în anul al şaptelea, era liber să plece "fără să plătească nimic ca despăgubire", Exod 21,2. El rămânea sclav doar prin alegere proprie, atunci când decidea să nu plece, să nu iasă slobod, preferând să rămână sclav mai departe de dragul soţiei, copiilor şi chiar a stăpânului său. Vezi Exod 21,1-6. Această imagine reprezintă cel mai fidel starea omului păcătos, aflat în robia păcatului. Păcatul, potrivit legii din Exodul, nu ne poate ţine în stare de sclavie mai mult de şase mii de ani. Nu are acum, atât îşi poate desfăşura existenţa. Prin urmare, dacă primii patru mii de ani de sclavie au avut ca drept reper al împlinirii sau scurgerii lor naşterea Mântuitorului în Betleem, atunci revenirea lui Isus pe norii cerului trebuie că are loc la împlinirea a şase mii de ani de robie în păcat a omului, adică de la căderea lui Adam şi a Evei sub stăpânirea prinţului întunericului. A doua venire a lui Hristos pune punct celor şase mii de ani de sclavie a omului, deci are loc la acel punct din timp când se împlinesc şase mii de ani de supremaţie satanică. Aşa declară Cuvântului lui Dumnezeu şi aşa trebuie să credem.

     "Timp de şase mii de ani, lucrarea de răzvrătire a lui Satana >a făcut pământul să tremure<. El >a făcut lumea ca un pustiu şi a nimicit cetăţile de pe el<. Şi >n-a deschis închisoarea captivilor<. Timp de şase mii de ani, temniţa lui l-a primit pe poporul lui Dumnezeu şi l-ar fi ţinut pentru totdeauna în robie, dar Hristos a sfărâmat lanţurile şi i-a eliberat pe prizonieri." Tragedia veacurilor, cap. Pustiirea pământului, paragraful al şaptelea de la sfârşit.

     "Timp de şase mii de ani a continuat marea luptă; Fiul lui Dumnezeu împreună cu solii cereşti au fost în luptă cu puterea celui rău, pentru a-i avertiza, a-i lumina şi a-i salva pe fiii oamenilor. Acum toţi au luat hotărârea; nelegiuiţii s-au unit deplin cu Satana în lupta contra lui Dumnezeu. A venit timpul ca Dumnezeu să restabilească autoritatea Legii Sale călcate în picioare. Acum lupta nu mai este numai cu Satana, ci şi cu oamenii." Tragedia veacurilor, cap. Pustiirea pământului, par. 12.

     "Duhurile rele nu recunosc dumnezeirea Domnului Hristos şi îl pun chiar pe Creator pe aceeaşi treaptă cu ele. În felul acesta, sub o înfăţişare nouă, marele răzvrătit îşi continuă lupta împotriva lui Dumnezeu, începută în ceruri şi continuată timp de aproape şase mii de ani pe pământ." Tragedia veacurilor, cap. Spiritismul, par. 4.

     "Marea luptă dintre Hristos şi Satana, care a fost dusă aproape şase mii de ani, se va încheia în curând, astfel încât cel rău îşi dublează eforturile pentru a nimici lucrarea lui Hristos în favoarea omului, ca să prindă suflete în cursele lui." Tragedia veacurilor, cap. Cursele lui Satana, par. 1.

Conchidem că, aşa cum Dumnezeu a trimis pe Fiul Său ca să ne mântuiască, întâiaşi dată în Betleem, potrivit marelui orologiu al vremii, adică la "împlinirea vremii", deci când s-au împlinit patru mii de ani de la căderea omului în păcat, tot aşa, exact la fel, Dumnezeu va trimite a doua oară pe Fiul Său, ca să ne ia acasă, în armonie cu marele orologiu al vremii, adică atunci când se vor fi scurs deja şase mii de ani de sclavie a omului în păcat. Cele două veniri marchează aşadar două momente precise din timp sau din marele orologiu al vremii, şi anume întruparea lui Isus şi revenirea Lui în slavă. De asemenea, când se vor împlini şapte mii de ani, ultimul eveniment care va marca această împlinire va fi reînnoirea pământului şi aducerea lui la starea iniţială, dar ceva mai glorios datorită fiinţelor răscumpărate care îl vor locui, împreună cu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, precum şi cu îngerii care ne-au slujit. (În al şaptelea mileniu, când pământul se odihneşte, în ceruri se desfăşoară judecata îngerilor căzuţi şi a oamenilor care au rămas păcătoşi şi au murit în această stare.)

     "Noi nu trebuie să ştim timpul precis, nici pentru revărsarea Duhului Sfânt, nici pentru revenirea lui Hristos. De ce nu ne-a dat Dumnezeu această informaţie? Pentru că, dacă ar fi făcut-o, nu am fi folosit-o în mod corespunzător şi acest fapt ar conduce la o stare de lucruri în poporul nostru, care ar întârzia foarte mult lucrarea lui Dumnezeu, de pregătire a oamenilor pentru ziua cea mare, care trebuie să vină. Noi nu trebuie să trăim într-o stare de tensiune cu privire la timp..." Evenimentele ultimelor zile, cap. "Când se vor întâmpla aceste lucruri?", subcap. Vremea revenirii lui Hristos nu este cunoscută, par. 2.