Veghetorul sfânt şi nevăzut

În ultimul studiu, am aprofundat adevărul sublim cu privire la felul cum Duhul Sfânt este Hristos Isus, conform planului mântuirii. De astă dată vom face un pas mai înainte, în scopul înţelegerii altei faţete a tainei lui Dumnezeu, în legătură cu persoana Duhului Sfânt. Înainte de a aborda în mod adânc acest aspect deosebit de important, aş dori să precizez faptul că ceea ce voi scrie nu vine ca urmare a vreunei discuţii, în prealabil, cu persoane care cred tocmai contrariul celor ce vor fi descoperite aici, mai precis a celor care îmbrăţişează într-un mod sincer antitrinitarismul. De asemenea, nici nu mi-am propus cu tot dinadinsul, ca şi cum aş fi căutat de multă vreme să răspund în vreun fel problemelor născute în urma propagării învăţăturilor antitrinitare, să atac această învăţătură. Niciodată nu a fost scopul meu să atac învăţături de orice fel, ci doar să prezint frumosul sublim al caracterului lui Dumnezeu, aşa cum este descoperit prin taina lui Dumnezeu, pe care o îndrăgesc mai mult decât orice de pe pământ.

Dacă, totuşi, ceea ce am prezentat până acum vine în conflict cu ideile unora sau multora, atunci acest lucru nu are de-a face cu vreun plan personal, cu vreo intenţie personală, gândite pentru a răsturna ceea ce eu aş considera a fi o învăţătură eronată, oricare ar fi ea; ci mai degrabă ar putea fi luat drept un posibil răspuns al lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, la orice învăţături care nu sunt conforme cu Scripturile, şi pe care eu nu am de unde să le cunosc pe toate, întrucât singura mea preocupare este să înţeleg pentru mine Adevărul divin, aşa cum este revelat în Sfintele Scripturi şi în mărturiile Duhului Sfânt, sau altfel spus Spiritul profetic.

Pe de altă parte, Dumnezeu nu va înlătura niciodată îndoiala, dacă cineva alege acest lucru, deoarece învăţătura sănătoasă a Evangheliei nu este gândită în aşa fel, încât să poată fi impusă de către Duhul Sfânt minţii celui care totuşi alege să se îndoiască. Adevărul Evangheliei este singurul adevăr care se recomandă singur, care stă în picioare pe baza propriilor lui merite, fără nici un fel de intervenţie spectaculoasă din partea lui Dumnezeu sau prin subterfugii oarecare pentru a-l impune.

Aşadar, studiul de faţă vine ca urmare a înţelegerii, din partea mea, prin studiu aprofundat, cu multă rugăciune serioasă, a unui adevăr legat de persoana Duhului Sfânt, cum în viziune profetică este descoperit sau văzut ca persoană divină şi având chiar o anumită formă, un chip, drept pentru care profetul îl numeşte Străjerul, Veghetorul divin, Cel nevăzut sau invizibil ochilor omeneşti care sunt participanţi la acele scene, şi vom vedea că sunt mai multe unde este înfăţişat ca persoană distinctă, tot aşa după cum Tatăl şi Fiul lui Dumnezeu sunt două persoane distincte.

Acest adevăr s-a legat în mintea mea, scenă după scenă, întocmai asemenea unui film, în timp ce citeam unul dintre capitolele cărţii sublime Hristos Lumina Lumii, o carte care cred că ascunde comori nedescoperite până astăzi, dintre care una este cea despre care vom vorbi. Dimineaţă de dimineaţă citesc, capitol cu capitol, din această carte, iar într-una dintre dimineţi, acum câteva zile, aveam să înţeleg un adevăr de o rară frumuseţe, peste care am trecut de atâtea ori fără să îl observ.

Acest sublim fragment sună în felul următor:

     "În consiliul acesta, adunat pentru a plănui moartea lui Hristos, era de faţă Martorul care auzise cuvintele îngâmfate ale lui Nebucadneţar, Cel care văzuse serbarea idolatră a lui Belşaţar şi care fusese prezent când Hristos se anunţase în Nazaret ca fiind Cel Uns. Martorul acesta se străduia să-i determine acum pe conducători să înţeleagă lucrarea pe care o făceau. Evenimentele din viaţa lui Hristos apăreau atât de clar înaintea ochilor lor, încât i-au alarmat. Şi-au amintit de scena din templu, când Isus, pe atunci un copil de doisprezece ani, a stat în faţa savanţilor învăţători ai legii, punându-le întrebări care îi uimiseră. Minunea săvârşită chiar atunci dădea dovadă că Isus nu era altul decât Fiul lui Dumnezeu. Adevăratul înţeles al Scripturilor Vechiului Testament privitoare la Hristos le lumina mintea ca un fulger. Tulburaţi şi neliniştiţi, conducătorii întrebau: >Ce să facem?< Consiliul era împărţit. Sub impresia Duhului Sfânt, preoţii şi conducătorii nu puteau să îndepărteze convingerea că se luptau împotriva lui Dumnezeu." Hristos Lumina Lumii, cap. Uneltirile preoţilor, par. 7.

Eu, personal, cred că Duhul Sfânt este o persoană, distinctă de Tatăl şi de Fiul, şi am şi scris despre acest fapt. Dar, modul cum este descoperit acum adevărul că Duhul Sfânt este o persoană divină, m-a umplut de o bucurie nespusă. Repet, nu am căutat cu tot dinadinsul să înţeleg mai bine şi mai mult acest adevăr, în felul în care îl voi prezenta acum, nu a fost interesul meu major, nu a fost preocuparea mea. El a venit pur şi simplu ca o binecuvântare, asemenea unui susur blând şi subţire, la timpul potrivit; cred, potrivit pentru mulţi care au dubii serioase cu privire la persoana Duhului Sfânt, în sensul dacă este distinct, deci separat de Tatăl şi Fiul, sau este o manifestare ori o ipostază a Amândurora în diverse circumstanţe, adică o altă manifestare a celor două persoane ale Dumnezeirii, Tatăl şi Fiul.

Aşadar, să purcedem în aprofundarea acestui subiect magnific. În paragraful menţionat mai sus se specifică un fapt demn de toată admiraţia, şi anume că în consiliul care plănuia moartea Mântuitorului, după ce a avut loc miraculoasa înviere a lui Lazăr, era prezent sau "era de faţă Martorul...", un Martor care nu este unul oarecare, astfel încât să fim lăsaţi a trage concluzii pripite şi greşite, ci chiar Martorul "care auzise cuvintele îngâmfate ale lui Nebucadneţar, Cel care văzuse serbarea idolatră a lui Belşaţar". Adică, în acest consiliu, din care lipseau două somităţi distinse, anume nechemate, Nicodim şi Iosif din Arimatea, era prezent un Martor divin, nu unul oarecare, un Martor care fusese de faţă la curtea Babilonului atât în timpul lui Nebucadneţar, cât şi în timpul domniei nepotului său, Belşaţar.

Aici sunt specificate două evenimente care s-au petrecut la curtea Babilonului, în două timpuri diferite, unul este cel referitor la fălirea lui Nebucadneţar, cu privire la cetatea pe care o iubea până la idolatrizare, când din cer se aude o voce care pronunţă sentinţa: şapte ani de nebunie pentru împăratul fălos, pe care avea să-i petreacă alături de animalele din pădure, spre stupefacţia mai marilor împărăţiei sale; şi celălalt referitor la ospăţul dat de Belşaţar celor o mie de mai mari ai împărăţiei, când o mână ca a unui cadavru, a scris sentinţa acestuia pe unul din pereţii încăperii unde avea loc orgia. Este, deci, foarte important ce ne comunică Duhul lui Dumnezeu prin mărturiile care-i aparţin, în legătură cu Martorul care a fost prezent în timpuri diferite la cel puţin trei evenimente majore: cele două menţionate mai sus, care au loc în timpul Vechiului Testament, şi evenimentul uneltirii preoţilor pentru distrugerea lui Isus, uneltire pusă la cale în cel mai înalt for decizional iudaic al vremii aceleia, şi anume Sanhedrinul.

Una şi aceeşi persoană a fost prezentă acolo, iar această persoană este numită Martorul. Să vedem cum ni-l prezintă Scripturile adevărului în cele două evenimente vechi-testamentare. În Daniel capitolul al patrulea, însuşi Nebucadneţar îşi prezintă experienţa întâlnirii lui personale cu Cel atotputernic, într-o formă dramatică, urmare a îngâmfării sale extraordinare, şi de asemenea convertirea sa, după cei şapte ani de nebunie petrecuţi împreună cu animalele pădurii. Ceea ce ne interesează pe noi este prin cine i-a vorbit Dumnezeu. Nebucadneţar susţine că, în vedenia pe care o avusese în "capul lui", din ceruri s-a coborât "un străjer sfânt". "În vedeniile care-mi treceau prin cap în patul meu, mă uitam şi iată că s-a coborât din ceruri un străjer sfânt." Daniel 4,13. El venise din ceruri cu o hotărâre luată în "sfatul străjerilor", cu privire la împărat. Dumnezeu îi mai acordase încă un an să se îndrepte, înainte de a-şi făuri singur soarta pentru şapte ani de ruşine. După fix douăsprezece luni, în timp ce se fălea cu măreţia Babilonului, acelaşi străjer pe care-l văzuse în viziune cu un an în urmă, rosteşte cuvintele teribile despre care fusese avertizat că se vor împlini dacă nu depune eforturi să se îndrepte. "De aceea, împărate, placă-ţi sfatul meu! Pune capăt păcatelor tale şi trăieşte în neprihănire, rupe-o cu nelegiuirile tale şi ai milă de cei nenorociţi, şi poate că ţi se va prelungi fericirea!" Daniel 4,27.

Aici nu se specifică mai mult cine ar fi acest străjer sfânt, aşa că se poate trage concluzia că poate fi probabil un anumit înger de un rang foarte înalt. Totuşi, trebuie să ţinem seama de faptul că hotărârea este luată în sfatul străjerilor. Acesta este un punct foarte important care ne va edifica mai târziu în studiul nostru.

În celălalt eveniment, referitor la Belşaţar, episodul cu pricina este unul foarte cunoscut, aşa că voi insista doar asupra prezenţei acestui Martor în sala de ospăţ. El îşi face simţită prezenţa fără ca vreun participant la ospăţ să aibă vreo viziune sau vis, mai ales dat fiind faptul că toţi erau beţi. Prezenţa aceluiaşi străjer sfânt se remarcă printr-o mână cadaverică, fără viaţă, ce scrie încet cu litere de foc, pe peretele din faţa lui Belşaţar, sentinţa de condamnare a acestuia, şi cu aceasta a întregului Babilon. "Au băut vin şi au lăudat pe dumnezeii de aur, de argint, de aramă şi de fier, de lemn şi de piatră. În clipa aceea, s-au arătat degetele unei mâini de om şi au scris în faţa sfeşnicului, pe tencuiala zidului palatului împărătesc. Împăratul a văzut această bucată de mână care a scris." Daniel 5,4.5.

Apoi, în descrierea a ceea ce a urmat în acest capitol minunat, Daniel subliniază un adevăr magnific, referitor la acel cap de mână. El spune împăratului paralizat de frică următoarele: "De aceea a trimis El acest cap de mână care a scris scrierea aceasta." Daniel 5,24. Deci capul de mână a fost trimis de Dumnezeu, ceea ce înseamnă cu nu putea fi Dumnezeu Tatăl. Menţionez că acel cap de mână era o înfăţişare reală prin care se semnala prezenţa reală a unei persoane nevăzute în interiorul încăperii. Numai aşa puteau fi treziţi petrecăreţii din beţia lor, ca să-şi afle sentinţa. Nu înseamnă că era mâna reală a lui Dumnezeu, ci doar o înfăţişare reală a prezenţei cuiva trimis de Dumnezeu.

Acum, dacă Martorul acesta, care fusese prezent peste veacuri şi în sala unde se adunase Sanhedrinul pentru uciderea lui Mesia, este acelaşi cu străjerul sfânt şi cu reprezentarea lui printr-un cap de mână, înseamnă că Duhul sfânt are să ne transmită ceva extraordinar de măreţ, şi anume că la toate aceste trei evenimente fusese de faţă una şi aceeaşi persoană sfântă nevăzută. Ar putea fi un înger puternic? Dacă da, atunci în ce fel ar putea avea acces în sfatul străjerilor?

Duhul Sfânt sau Inspiraţia divină, are ceva mai mult de spus în ce priveşte aceste două evenimente, care au ca protagonişti nişte păgâni, dintre care unul va fi mântuit. În relatarea mai pe larg a sfidării lui Dumnezeu în cadrul ospăţului machiavelic dat de Belşaţar, Duhul Sfânt strecoară mai multă informaţie în mărturiile Sale, minunat dăruite şi păstrate pentru generaţiile din urmă. El spune astfel:

     "Departe de Belşaţar era gândul că un Martor ceresc era de faţă la petrecerea lui idolatră, că un Observator divin, necunoscut privea la scena profanării, auzea petrecerea hulitoare şi vedea idolatria. Dar în curând Oaspetele neinvitat şi-a făcut simţită prezenţa. Când petrecerea era la culme, a apărut un cap de mână şi a scris pe zidurile palatului litere care străluceau ca focul - cuvinte care, deşi necunoscute mulţimii celei mari, erau o prevestire de nenorocire pentru conştiinţa acum trezită a împăratului şi a invitaţilor lui." Profeţi şi regi, cap. Veghetorul nevăzut, par. 6.

Avem prezentată în această succintă descriere, cine era de fapt capul de mână, sau mai bine zis pe cine îl reprezenta; acesta era chiar Martorul ceresc, nu unul oarecare ci chiar un Observator divin sau altfel spus un Veghetor divin. Deci, acest Martor este de natură divină, întrucât El poartă cu sine hotărârea Celui atotputernic în legătură cu ultimul împărat al Babilonului. El vine direct de la sfatul străjerilor.

Acum, am subliniat un adevăr indubitabil mai sus, şi anume că acest Martor sau Străjer sfânt nu poate fi Dumnezeu Tatăl, din moment ce el a fost trimis de Dumnezeu, după cum ne spun Scripturile. Dar, acum vine următoarea întrebare: Ar putea fi Fiul lui Dumnezeu? În paragraful prezentat în debutul acestui studiu, avem declaraţia prin care se afirmă cu tărie că acest Martor nu era nici Fiul Lui Dumnezeu. "În consiliul acesta, adunat pentru a plănui moartea lui Hristos, era de faţă Martorul care auzise cuvintele îngâmfate ale lui Nebucadneţar, Cel care văzuse serbarea idolatră a lui Belşaţar şi care fusese prezent când Hristos se anunţase în Nazaret ca fiind Cel Uns." Hristos Lumina Lumii, cap. Uneltirile preoţilor, par. 7. Se observă cu uşurinţă că, dacă acest Martor a putut fi prezent chiar în sala în care se adunaseră preoţii şi mai marii care deja îl condamnaseră la moarte pe Mesia, iar Isus cel întrupat deja se afla pe pământ ca persoană divino-umană, în Betania, fiindcă tocmai îl înviase pe Lazăr, unul dintre cei mai iubiţi prieteni ai lui Isus, atunci e clar că Martorul ceresc nu putea fi Fiul lui Dumnezeu cel întrupat. Nu au cum să fie una şi aceeaşi persoană.

Dacă acest Veghetor divin şi sfânt a fost prezent la toate cele trei evenimente, trebuie să devină limpede pentru orice minte onestă că El nu poate fi nici Tatăl, nici Fiul lui Dumnezeu. Dar, atunci cine este el? Ei bine, acest minunat Martor ceresc şi totodată Veghetor divin, nerecunoscut de către oameni, este Reprezentantul lui Dumnezeu. Aşa afirmă cu tărie Duhul Sfânt. Iată dovada: "Belşaţar era cel mai îngrozit dintre toţi. El fusese acela care, mai presus de toţi ceilalţi, era răspunzător pentru răzvrtirea împotriva lui Dumnezeu care în noaptea aceea ajunsese la culme în imperiul babilonian. În prezenţa Veghetorului nevăzut, reprezentantul Aceluia a cărui putere fusese sfidată şi al cărui Nume fusese hulit, împăratul era paralizat de frică." Profeţi şi regi, cap. Veghetorul nevăzut, par. 8.

Acest paragraf limpede dă sens consistent versetului biblic care spune: "De aceea a trimis El acest cap de mână care a scris scrierea aceasta". Daniel 5,24. Acest trimis al lui Dumnezeu, care este înfăţişat doar ca un cap de mână, lipsită de viaţă, este chiar "Reprezentantul Aceluia a cărui putere fusese sfidată şi al cărui Nume fusese hulit". Prin urmare, ca Reprezentant al lui Dumnezeu, are tot dreptul să participe şi să intre totodată în sfatul străjerilor; ceea ce înseamnă în mod logic că sfatul Străjerilor este totuna cu sfatul Dumnezeirii! Hotărârea a fost luată, decisă în interiorul acestui sfat ceresc. Este o hotărâre pe care Cerul o ia cu cel puţin un an mai înainte ca evenimentul prăbuşirii lucidităţii minţii lui Nabucodonosor al II-lea să se întâmple. Numai Dumnezeirea ştie ce are să se întâmple în viitorul cuiva. De aceea Mesagerul care purta o astfel de solie trebuia să fie de aceeaşi natură cu Dumnezeu, de aceea i se mai spune Veghetorul divin.

Mai avem încă un eveniment de maximă importanţă unde acest Martor ceresc şi Veghetor divin îşi face simţită prezenţa, iar acesta este templul din Ierusalim, după ce Hristos, atârnând pe cruce, strigă: "S-a sfârşit!". Este momentul când perdeaua dinăuntrul templului, care separa cele două încăperi ale acestuia, sfânta şi sfânta sfintelor, este ruptă în două de sus până jos, de către aceeaşi mână, nevăzută de astă dată, care cândva apăruse în formă vizibilă în sala de ospăţ a lui Belşaţar. "Isus a strigat iarăşi cu glas tare şi şi-a dat duhul. Şi îndată perdeaua dinăuntrul Templului s-a rupt în două, de sus până jos, pământul s-a cutremurat, stâncile s-au despicat, mormintele s-au deschis, şi multe trupuri ale sfinţilor care muriseră au înviat." Matei 27,50-52.

Pentru că această perdea era foarte groasă şi rezistentă, atunci ruperea ei trebuie să fi fost făcută pe cale supranaturală. În Biblie nu există nici o mărturie cum că preotul sau altă mână omenească ar fi rupt-o. Dar, să vedem ce au de spus mărturiile Duhului Sfânt în această privinţă. "Când Hristos a scos strigătul: >S-a sfârşit!<, mâna nevăzută a lui Dumnezeu a sfâşiat perdeaua templului, alcătuită dintr-o ţesătură rezistentă, de sus până jos." The SDA Bible Commentary, vol. 5, pag. 1150. Acest magnific paragraf scoate în evidenţă un adevăr de care ar trebui să nu ne îndoim niciodată, şi anume că mâna lui Dumnezeu este cea care a rupt perdeaua, şi asta pentru a atrage atenţia asupra faptului că serviciile simbolice de la templu s-au încheiat, nu mai aveau nici un fel de semnificaţie, întrucât toate arătau înspre Mântuitorul, Mesia pe care iudeii l-au răstignit.

Dar, a cui mână a fost aceasta, a cărei persoane divine? Să luăm aminte la următorul adevăr edificator pentru totdeauna.:

     "Deodată au simţit că pământul tremură sub ei, iar perdeaua din templu - o draperie tare şi bogată, care fusese reînnoită an de an - a fost ruptă în două, de sus până jos, de către aceeaşi mână lipsită de viaţă, care a scris cuvintele de condamnare pe zidurile palatului lui Belşaţar." The Spirit of Prophecy, vol 3, cap. Calvary, par. 43 (pag. 166-167 în engleză).

     "Nu mâna preotului a fost aceea care a rupt de sus până jos perdeaua care despărţea sfânta de sfânta sfintelor, ci era mâna lui Dumnezeu. Când Hristos a strigat: >S-a sfârşit!<, Veghetorul sfânt, acela care fusese un oaspete nevăzut la ospăţul lui Belşaţar, a declarat răspicat că naţiunea iudaică este izgonită. Aceeaşi mână care a scris pe zid cuvintele ce constituiau condamnarea lui Belşaţar şi sfârşitul împărăţiei babiloniene, au sfâşiat perdeaua templului de sus până jos, deschizând astfel o cale nouă şi vie pentru toţi, mari şi mici, bogaţi şi săraci, evrei şi neevrei." The SDA Bible Commentary, vol. 5, pag. 1109.

Primul lucru pe care trebuie să îl remarcăm este acela că această mână a fost în toate circumstanţele amintite mâna lui Dumnezeu, şi nu mâna vreunui înger, oricât de înalţat ar fi fost el. Trebuie să fie clar pentru totdeauna acest adevăr veşnic. Apoi, această mână aparţine doar uneia dintre cele trei persoane ale Dumnezeirii, nu Tatălui, nu Fiului, ci doar Duhului Sfânt, numit şi Veghetorul sfânt su Străjerul. Numai în acest fel rămâne adevărat pe vecie că, de vreme ce Veghetorul divin şi Martorul prezent la toate aceste importante evenimente este în realitate trimisul Cerului, chiar Reprezentantul lui Dumnezeu, atunci se înţelege că, potrivit acestui adevăr, singurul care poate reprezenta Dumnezeirea într-o astfel de manieră este doar Duhul Sfânt. El este singurul despre care avem scris că este Reprezentantul lui Hristos, ca Înlocuitor al Lui pe pământ de la înălţarea lui Isus la dreapta Tatălui din cer.

El trebuie să fie, în această calitate de Reprezentant al Celui atotputernic, de acelaşi rang şi de aceeaşi demnitate cu Acela care îl trimite; ceea ce înseamnă că trebuie să aibă aceeaşi putere şi natură divină neîmprumutabilă, ca a lui Dumnezeu - Tatăl şi Fiul. El este singurul, în afara Fiului lui Dumnezeu, care are acces nelimitat în sfatul Dumnezeirii sau în sfatul Străjerilor. În Cer sunt doar trei Străjeri divini, care se completează reciproc şi formează familia numită Dumnezeu - Tatăl, care este Izvorul vieţii, Fiul, care este întipărirea fiinţei Tatălui şi Descoperitorul caracterului Lui, şi Duhul Sfânt, care este Reprezentantul Fiului lui Dumnezeu în calitate de Mângâietor şi Câştigător de suflete pentru Împărăţia lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, Dumnezeu poate fi prezent pretutindeni în acelaşi timp şi poate locui în fiecare făptură creată.

     "Duhul Sfânt este reprezentantul lui Hristos, dar fără personalitate omenească şi, deci, independent de aceasta." Hristos Lumina Lumii, cap. Să nu vi se tulbure inima, par. 26.

     "Hristos hotărâse ca atunci când se va înălţa la cer de pe acest pământ, să ofere un dar acelora care crezuseră în El şi acelora care urmau să creadă în El. Ce dar destul de bogat putea oferi El pentru a atrage atenţia şi a onora înălţarea Sa la tronul mijlocirii? Trebuia să fie demn de măreţia Sa şi de demnitatea Sa regală. El a hotărât să dea pe reprezentantul Său, a treia Persoană a Dumnezeirii." The SDA Bible Commentary, vol. 6, pag. 1053.

Având în vedere acest fir roşu care ne-a purtat prin patru evenimente semnificative în istoria umanităţii, este drept să conchidem, fără să greşim, că Străjerul, Veghetorul divin, Martorul ceresc, Oaspetele neinvitat, care s-a prezentat şi sub formă de cap de mână, care a fost prezent până la urmă la fiecare întrunire a Sinedriului iudaic şi care a rupt perdeaua în templul din Ierusalim, la moartea Mântuitorului, este a treia Persoană a Dumnezeirii - Duhul Sfânt. Şi asta fiindcă un trimis, sau un reprezentant nu poate fi niciodată cel care trimite sau cel care trebuie să fie reprezentat în persoană undeva. Duhul Sfânt este singurul care se potriveşte acestui tip de descriere. (Ceea ce este interesant este faptul că Duhul Sfânt are o formă, un chip bine definit în viziunea lui Nebucadneţar, acela de Străjer sfânt).

Totuşi, acest Martor ceresc este identificat în cele din urmă în mod direct cu Duhul Sfânt. În paragraful cu care am deschis acest subiect, sper eu frumos şi lămuritor, se specifică în termeni fără echivoc lucrarea pe care o făcea la momentul respectiv acest Martor.

     "Martorul acesta se străduia să-i determine acum pe conducători să înţeleagă lucrarea pe care o făceau. Evenimentele din viaţa lui Hristos apăreau atât de clar înaintea ochilor lor, încât i-au alarmat. Şi-au amintit de scena din templu, când Isus, pe atunci un copil de doisprezece ani, a stat în faţa savanţilor învăţători ai legii, punându-le întrebări care îi uimiseră. Minunea săvârşită chiar atunci dădea dovadă că Isus nu era altul decât Fiul lui Dumnezeu. Adevăratul înţeles al Scripturilor Vechiului Testament privitoare la Hristos le lumina mintea ca un fulger. Tulburaţi şi neliniştiţi, conducătorii întrebau: >Ce să facem?< Consiliul era împărţit. Sub impresia Duhului Sfânt, preoţii şi conducătorii nu puteau să îndepărteze convingerea că se luptau împotriva lui Dumnezeu." Hristos Lumina Lumii, cap. Uneltirile preoţilor, par. 7.

Aici se arată lămurit că Martorul se străduia să influenţeze cu puterea Sa, asemenea unui susur blând şi subţire, pe demnitarii bisericii, reamintindu-le într-o manieră vie anumite evenimente din viaţa Mântuitorului, la care ei luaseră parte, fuseseră martori, şi anume "scena din templu, când Isus, pe atunci un copil de doisprezece ani, a stat în faţa savanţilor învăţători ai legii, punându-le întrebări care îi uimiseră", "minunea săvârşită chiar atunci (este vorba despre învierea lui Lazăr) dădea dovadă că Isus nu era altul decât Fiul lui Dumnezeu", urmarea fiind aceea că "adevăratul înţeles al Scripturilor Vechiului Testament privitoare la Hristos le lumina mintea ca un fulger". Cine putea face aşa ceva în contextul în care Isus, ca persoană, deci din punct de vedere fizic, se afla în Betania? Numai Duhul Sfânt, căci El este Acela care aduce convingerea de păcat. Acest fapt este demonstrat în cuvintele prin care se arată că Martorul prezent la întrunirea Sinedriului era Duhul Sfânt. Iată-le: "Sub impresia Duhului Sfânt, preoţii şi conducătorii nu puteau să îndepărteze convingerea că se luptau împotriva lui Dumnezeu".

În întreg acest paragraf se spune limpede că Acela care influenţează mintea şi inima omului este fără doar şi poate Duhul Sfânt. De asemenea, această mărturie fără echivoc în favoarea Duhului Sfânt, ca Martor real, ca Persoană divină în sala consiliului preoţesc, este întărită de o altă în alt fragment din acelaşi capitol. "La consiliul acesta, vrăjmaşii lui Hristos fuseseră adânc convinşi. Duhul Sfânt impresionase mintea lor." Hristos Lumina Lumii, cap. Uneltirile preoţilor, par. 11.

Dar, mai există un eveniment la care acest Martor, ca Veghetor sfânt, este prezent şi înmoaie inimile celor ce vor să scape de lucrurile care-i ţin departe de Dumnezeu, iar acest eveniment este spălarea picioarelor. El este prezent în mod deosebit aici ca de altminteri şi la Sfânta Cină. Despre Duhul Sfânt se spune că este Veghetorul sfânt din ceruri, fiindcă întocmai acesta îi este rolul, în planul mântuirii.

     "Veghetorul sfânt din ceruri este prezent la această ocazie pentru a ne ajuta să ne cercetăm inimile, pentru a ne convinge de păcat, dar şi pentru a ne da asigurarea iertării păcatelor. Hristos este acolo în plinătatea harului Său, pentru a schimba curentul gândurilor care au alergat pe drumurile egoismului. Duhul Sfânt înviorează simţurile acelora care urmează pilda Domnului lor. Când se reaminteşte umilinţa Mântuitorului pentru noi, gândurile se leagă între ele; un lanţ de amintiri este redeşteptat, amintiri despre marea bunătate a lui Dumnezeu şi despre bunătatea şi duioşia prietenilor de pe pământ. Binecuvântări uitate, îndurări de care s-a abuzat, bunătate trecută cu vederea sunt readuse în minte. Rădăcinile de amărăciune, care au înăbuşit planta scumpă iubirii în inimile noastre, ies la iveală. Defectele de caracter, neglijarea datoriilor, nerecunoştinţa faţă de Dumnezeu, răceala faţă de fraţii noştri ne sunt reamintite. Păcatul este văzut în lumina în care-l priveşte Dumnezeu. Gândurile noastre nu sunt gânduri de mulţumire de sine, ci de mustrare aspră şi umilire. Mintea este umplută de energie, pentru a dărâma orice piatră ce a provocat înstrăinarea. Gândurile rele şi vorbirea de rău sunt îndepărtate. Păcatele sunt mărturisite şi sunt iertate. Harul îmblânzitor al lui Hristos pătrunde în fiecare suflet şi iubirea lui Hristos atrage inimile într-o binecuvântată unire." Hristos Lumina Lumii, cap. Un serv al servilor, paragraful al cincilea de la sfârşit.

În acest paragraf cineva ar putea face confuzie asociind persoana Veghetorului sfânt cu persoana lui Hristos, ca şi cum Hristos ar fi prezent la acest eveniment ca persoană, din punct de vedere fizic, şi, deci, că Veghetorul sfânt ar fi chiar Isus Hristos. Dar, la o citire atentă se va observa că Hristos este prezent la spălarea picioarelor "în plinătatea harului Său". Harul nu este altceva şi nu a fost niciodată altceva decât puterea transformatoare şi iluminatoare a Duhului Sfânt, în planul mântuirii. Eu aş adăuga şi puterea modelatoare, întrucât El este Acela care dă chip şi formă cuvântului rostit de către Isus în planul creaţiei. "Cei reprezentaţi prin fecioarele înţelepte primiseră harul lui Dumnezeu, puterea transformatoare şi iluminatoare a Duhului Sfânt, care face din Cuvântul Său o candelă pentru picioare şi o lumină pe cărare". Tragedia veacurilor, cap. Profeţii împlinite, par. 9.

Aşadar, în ocazia spălării picioarelor, premergătoare actului Sfintei Cine, Isus Hristos este prezent prin Duhul Sfânt, prin plinătatea harului Său, deci nu ca persoană fizică, ci prin reprezentare, în persoana Duhului Sfânt, a treia Persoană a Dumnezeirii. Şi asta pentru că Duhul Sfânt este singurul mijloc prin care Dumnezeu poate convinge sufletul de păcat şi care ne dă asigurarea iertării păcatelor prin sângele Mântuitorului.

Ceea ce e interesant de observat, îl constituie faptul că Duhul Sfânt este înfăţişat direct ca o persoană, ca străjer în vedenia lui Nebucadneţar. Adică este înfăţişat într-o formă care îl determină pe împărat să recunoască, să conştientizeze în vedenia lui că are de-a face cu o persoană deosebită, una sfântă care veghează permanent asupra sufletelor oamenilor, pentru că îi iubeşte şi nu doreşte să piară, dovadă că Nebucadneţar a fost salvat în cele din urmă. De asemenea, mâna divină care a rupt perdeaua din templu, atestă că acolo a fost prezentă în realitate chiar o persoană, deşi nevăzută.

Având în vedere tot ce am scris până acum, întreg acest adevăr mă trimite cu gândul că, în cer şi pe noul pământ, Duhul Sfânt ar putea îmbrăca totuşi un chip, o formă, probabil temporar, în anumite ocazii, în speţă ocaziile speciale de închinare, bucurie şi cântec de slavă. Cel puţin Duhul Sfânt atestă faptul incontestabil cu privire la acest aspect că şi Lui i se aduce închinarea cuvenită Tatălui şi Fiului; şi e şi firesc din moment ce intrarea în împărăţia harului se face prin naşterea din nou certificată prin botezul prin scufundare în apă, în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt.

Spun că este numai ceva temporar, specific doar acestor ocazii de supremă fericire, deoarece închinarea în prezenţa reală, fizică şi tangibilă a Dumnezeirii presupune ca şi Duhul Sfânt să fie de faţă în formă vizibilă, altfel nu pricep cum ar putea cineva să se bucure în cer şi pe noul pământ aducând închinare cuiva pe care nu poate să-l vadă, dacă tot este implicată şi prezenţa Duhului Sfânt. În sprijinul acestei idei vin cu următoarele versete biblice:

     "Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem. Lumea nu ne cunoaşte, pentru că nu L-a cunoscut nici pe El. Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că îl vom vedea aşa cum este. Oricine are nădejdea aceasta în El se curăţă, după cum El este curat. Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin. Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului." 1Ioan 3,1.2; 1Corinteni 13,12; 2Corinteni 3,18.

Noi nu suntem învăţaţi să ne închinăm Duhului Sfânt, cel puţin până la venirea lui Hristos pe norii cerului, şi asta pentru că Isus ne-a învăţat să ne închinăm Tatălui în numele lui Hristos. Dar rugăciunea ar trebui să se facă prin mijlocirea Duhului Sfânt, care este dispus să mijlocească pentru noi cu suspine negrăite. Nu este o prioritate şi o necesitate să ne închinăm Duhului Sfânt, deşi este a treia persoană a Dumnezeirii, deci este de natură divină, este Dumnezeu, deoarece în planul răscumpărării centrul atenţiei noastre trebuie să fie Dumnezeu Tatăl, asta pentru că Isus exact acest lucru a venit să îl descopere - caracterul lui Dumnezeu. Toate rugăciunile lui Isus au făcute doar prin mijlocirea Duhului Sfânt, ca de altfel şi minunile. El s-a rugat ca om, niciodată ca Dumnezeu, întrucât Dumnezeu nu are nevoie să se roage. De rugăciuni au nevoie doar oamenii păcătoşi. Oricum, fie în cer, fie pe pământ, închinarea se aduce doar prin mijlocirea Duhului Sfânt, pentru veşnicie.

 "Şi atunci harpele de aur sunt atinse, iar muzica se revarsă de la toată oastea cerească. Ei cad la pământ şi se închină Tatălui, şi Fiului, şi Duhului Sfânt". Manuscript 139, 1906.

"Duhul Sfânt, care este Isus Hristos"

Există o declaraţie foarte interesantă, de altminteri cred că este unică în Spiritul profeţiei, care ne transmite un adevăr ce, la prima vedere, pare să susţină vederile antitrinitariene. Ea sună în felul următor: "Noi vrem Duhul Sfânt, care este Isus Hristos. Dacă avem o strânsă legătură cu Dumnezeu, atunci vom avea tărie, har şi eficienţă." Letter 66 - 1894, par. 18. Fragmentul face parte dintr-o scrisoare adresată de către doamna Ellen White unui prieten preţios de-ai dânsei, pe nume William W. Prescott.

Pentru a înţelege acest fermecător adevăr, fiindcă vom constata până la finalul acestui studiu că este un adevăr de o măreţie, o adâncime şi o frumuseţe pe potriva tainei lui Dumnezeu, avem nevoie să stabilim principiul după care vom porni la analizarea în profunzime a acestei taine descoperite chiar de către iubitul nostru Mântuitor. Acest principiu este enunţat frumos în aceste cuvinte sublime: ">Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre. Căci, după cum ploaia şi zăpada se coboară din ceruri şi nu se mai întorc înapoi, ci udă pământul şi-l fac să rodească şi să odrăslească, pentru ca să dea sămânţă semănătorului şi pâine celui ce mănâncă, tot aşa şi cuvântul Meu, care iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fără rod, ci va face voia Mea şi va împlini planurile Mele<." Isaia 55,8-11.

Aici se poate observa cu uşurinţă cum este adevărul descoperit al lui Dumnezeu în comparaţie cu orice ar pretinde omul că este adevăr revelat. Adevărul descoperit şi dăruit omului păcătos nu se întoarce la Dumnezeu niciodată fără rod şi, mai mult decât atât, trebuie să facă totdeauna voia Lui şi să împlinească planurile Lui. Prin urmare, în virtutea acestui principiu ceresc, atunci să analizăm cum e posibil totuşi ca Duhul Sfânt să fie Isus Hristos.

Dacă Duhul Sfânt este Isus Hristos, atunci gândul conţinut în această afirmaţie trebuie să nu fie gândul omului, şi dacă este aşa, atunci trebuie că avem de-a face la modul cel mai înalt şi profund cu o taină, şi anume taina lui Dumnezeu care este Isus Hristos. "... pentru ca să li se îmbărbăteze inimile, să fie uniţi în dragoste şi să capete toate bogăţiile plinătăţii de pricepere, ca să cunoască taina lui Dumnezeu Tatăl, adică pe Hristos, în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei." Coloseni 2,2.3. Invers, dacă Duhul Sfânt este Isus Hristos în încercarea de a susţine o teorie searbădă, omenească, pentru a face totul să pară că este un adevăr revelat, ceva asemănător Duhului inspiraţiei divine, singurul care este capabil să definească adevărul, atunci nu avem de-a face cu gândul lui Dumnezeu sau cu gândul, mintea care era în Isus Hristos.

Orice adevăr biblic este descoperit doar prin Duhul Sfânt, ca Reprezentant al lui Hristos. Orice învăţătură adevărată trebuie să poarte amprenta Duhului adevărului, care nu se poate contrazice pe Sine şi nici Scripturile adevărului. Aşadar, cum poate fi Duhul Sfânt Isus Hristos? Cum e posibil acest lucru? Poate că cei mai mulţi vor susţine că aici este vorba despre o slăbiciune omenească din partea autoarei, care a scris aşa ceva, întrucât este o declaraţie singulară; pesemne nicăieri în altă parte nu a mai facut o astfel de afirmaţie. Dar, dacă am accepta acest punct de vedere, am slăbi definitiv încrederea în faptul că a fost o autoare inspirată, condusă chiar de către Duhul, despre care a scris că este Isus Hristos. Dacă a fost o greşeală umană, autoarea trebuie să o fi corectat undeva, sub călăuzirea Aceluia care nu greşeşte. Însă, nu există nicăieri o recunoaştere şi nici o îndreptare a acestei afirmaţii, ca şi cum ar fi fost o eroare umană din partea ei.

Pentru a lămuri definitiv această taină, descoperită totuşi, după cum vom vedea, întrebarea corectă de la care trebuie să plecăm în aflarea răspunsului este aceasta: În ce fel anume este Duhul Sfânt Isus Hristos? Apoi, în ce context trebuie să punem această afirmaţie minunată: în contextul salvării omului din păcat sau în contextul sferei Dumnezeirii? Referitor la ultima întrebare, se poate observa de către cercetătorul sincer şi profund al Scripturii în scrisoarea din care am luat acest mic fragment, că autoarea vorbeşte despre nevoia omului de a-l avea pe Hristos şi de a fi găsit în şcoala Acestuia, ca un lucrător loial Învăţătorului divin, printre alte sfaturi utile şi de dorit a fi luate în consideraţie. (Din păcate nu voi reda scrisoarea, căci nu e scopul meu să o traduc şi să o postez aici; însă poate fi gasită foarte uşor cu ajutorul atotprezentului căutător Google).

Având în vedere că scrisoarea cu pricina scoate în evidenţă nevoia omului de Dumnezeu, atunci vom putea înţelege lesne cum este Duhul Sfânt Isus Hristos în planul mântuirii, fiindcă acest lucru este adevărat doar în interiorul planului mântuirii şi, deci, are în vedere doar omul, nu îngerii sau alte fiinţe create. De ce omul? Din simplul motiv că în planul mântuirii el este singurul care se naşte din nou prin acţiunea lăuntrică a Duhului Sfânt, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Prin naşterea din nou, omul primeşte în dar chiar natura divină a lui Isus Hristos. (Prin natura divină înţelegem caracterul lui Dumnezeu sau viaţa veşnică, nicidecum atotputernicia, atotştiinţa şi omniprezenţa lui Dumnezeu). Singura speranţă a omului ca să fie salvat din păcat este unirea naturii spirituale divine cu natura omenească, păcătoasă şi decăzută, pe care toţi o moştenim de la Adam cel căzut în păcat.

Deci, Duhul Sfânt este cu adevărat Isus Hristos doar în contextul planului salvării omului din păcat prin naşterea acestuia din nou la o nouă viaţă în Isus Hristos. Dar, cum să înţelegem aceasta? Prin prisma tainei lui Dumnezeu, adică a întrupării Mântuitorului în lumea noastră ca om adevărat în absolut toate privinţele, mai puţin păcatul omului. Taina aceasta este de o profunzime fără egal, dar de o frumuseţe fabuloasă, căci ea va fi ştiinţa şi cântecul tuturor mântuiţilor în cer şi pe noul pământ.

Când Isus Hristos s-a întrupat, El a devenit om adevărat, în ce priveşte natura umană, natură care îmbrăca efectiv natura Lui divină veşnică, proprietatea Sa dintotdeauna. În acelaşi timp era Dumnezeu adevărat, căci întruparea nu l-a făcut să-şi piardă Dumnezeirea. Cu toate acestea, ca Om adevărat a făcut afirmaţia binecuvântată că: "Eu şi Tatăl una suntem". Ioan 10.30. Din punct de vedere divin, Tatăl şi Fiul sunt una în ce priveşte natura divină, caracterul, atotputernicia, omniprezenţa şi atotştiinţa, dar cu toate acestea au individualităţi distincte şi, ca atare, Ei sunt două persoane diferite sau distincte. Adică nu sunt una şi aceeaşi persoană, căci nici nu au cum să fie din moment ce unul este Dumnezeu Tatăl iar celălalt este Fiul lui Dumnezeu. Dar, din punct de vedere omenesc, căci am spus că această afirmaţie, privind unitatea, Isus o face în primul rând în calitate de Fiul al omului, unitatea este adevărată doar în ce priveşte caracterul, care este neprihănire şi viaţă veşnică.

Pentru această unitate cu Dumnezeu avea să se roage Isus Tatălui Său pentru ucenicii Săi adevăraţi, când spunea: "Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca şi ei să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Eu le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum şi Noi suntem una - Eu în ei, şi Tu în Mine - pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit cum M-ai iubit pe Mine." Ioan 17,21-23.

Aici, Hristos, ca Om adevărat, căci rugăciunea este făcută de Fiul omului ca om adevărat, nu de către Fiul lui Dumnezeu ca Dumnezeu, şi oricine îşi poate da seama de acest fapt uşor de înţeles, face o afirmaţie nemaipomenit de adevărată, arătând în ce constă unitatea dintre El, ca Fiu al omului, deci ca Om adevărat, şi Dumnezeu, şi El şi ucenicii Săi adevăraţi. Ca Om, recunoaşte că este una cu Tatăl Lui din cer prin faptul că susţine cu tărie că Tatăl Său locuieşte în El, în sufletul Lui, "cum Tu, Tată, eşti în Mine". În ce fel Tatăl locuia în Fiul Său pe pământ, deci conform planului mântuirii, din moment ce totuşi Tatăl şi Fiul sunt două persoane distincte? Erau una în caracter sau altfel spus în slavă sau viaţa veşnică! Chiar Hristos ne spune acest mare adevăr în cuvintele: "Eu le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum şi Noi suntem una". Unitatea lui Hristos cel întrupat cu Tatăl din cer, conform planului mântuirii, deci a lui Isus ca Om, nu ca Dumnezeu deplin, era în caracter, care este slavă sau viaţă veşnică. Adică exact acel lucru pe care omul păcătos îl capătă prin experienţa naşterii din nou şi care ne conduce la unitatea cu Dumnezeu, după cum stă scris: "Eu în ei, şi Tu în Mine - pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una".

Mai mult decât atât, potrivit unităţii menţionate mai sus, privită doar din perspectiva planului mântuirii, acest tip de unitate, faptul de a fi una cu Tatăl, l-a determinat pe Isus, într-o împrejurare, să afirme cu tărie că El este Tatăl! Da, tocmai acest aspect magnific îl destăinuie taina lui Dumnezeu, adică Isus Hristos cel întrupat, şi anume că odată ce Tatăl locuia în El, adică odată ce avea şi dezvăluia caracterul Tatălui Său în trup omenesc printr-o strânsă legătură cu El zi de zi, El putea să spună că este chiar Tatăl, dar nu ca persoană, căci este evident pentru oricine că Dumnezeu Tatăl, ca persoană divină, fizic vorbind, se afla în cer, pe când Isus cel întrupat se afla pe pământ, ci ca viaţă veşnică, slavă sau caracter.

Iată acest adevăr sublim subliniat chiar de către Hristos: "Isus i-a zis: >Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, aţi fi cunoscut şi pe Tatăl Meu. Şi de acum încolo Îl veţi cunoaşte; şi L-aţi şi văzut<. >Doamne<, I-a zis Filip, >arată-ne pe Tatăl, şi ne este de ajuns.< Isus i-a zis: >De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu, dar: Arată-ne pe Tatăl<?" Ioan 14,6-9. Aici Isus se identifică cu Tatăl Său în ce priveşte caracterul, şi vorbeşte ca şi cum ar fi chiar persoana Tatălui, deşi ştim cu toţi că nu este persoana Lui. El afirmă pentru totdeauna că: "Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl". Adică atât de bine se identificau în caracter, atât de bine erau una, încât Isus putea afirma cu tărie că este Tatăl. Dar, atenţie, nu ca persoană divină, ci ca viaţă veşnică, slavă sau caracter, fiindcă El asta a venit să ne descopere, caracterul frumos al Tatălui din cer. Afirmaţia această este adevăr veşnic, iar Isus o face ca Om întrupat, nu ca Dumnezeu veşnic!

Că aşa stau lucrurile este recunoscut chiar de către Isus însuşi în aceste cuvinte: "Nu crezi că Eu sunt în Tatăl, şi Tatăl este în Mine? Cuvintele pe care vi le spun Eu, nu le spun de la Mine; ci Tatăl, care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări ale Lui. Credeţi-Mă că Eu sunt în Tatăl, şi Tatăl este în Mine; credeţi cel puţin pentru lucrările acestea". Ioan 14,10.11. El vorbeşte aici ca Om dependent total de Dumnezeul cerului. Prin urmare, putem spune că în planul răscumpărării omului, Fiul lui Dumnezeu, ca Om adevărat, era şi Tatăl deopotrivă, dar nu în persoană ci în caracter sau slavă! Unitatea era doar în caracter, o unitate la care suntem chemaţi ca să o împărtăşim prin lucrarea lui Isus Hristos, cu ajutorul Duhului Sfânt.

Acum, dacă identificarea lui Hristos, pe pământ, ca om, cu Dumnezeu Tatăl, era doar în caracter sau slavă, ori altfel spus în spirit sau în viaţă, şi nicidecum ca persoană, înseamnă că pe baza aceluiaşi principiu veşnic, identificarea Duhului Sfânt cu Hristos, în acelaşi plan al răscumpărării omului din păcat, trebuie că este în ce priveşte caracterul şi deci viaţa veşnică, nicidecum în persoană! Ca să înţelegem acest adevăr nemuritor, atunci am face bine să înţelegem în ce fel Duhul Sfânt este Reprezentantul lui Hristos pe pământ pentru oameni.

Toţi cei care se ocupă cu studierea Sfintelor Scripturi ştiu că omul păcătos, care acceptă preţul răscumpărării, este salvat sau scos din păcat prin lucrarea nevăzută a Duhului Sfânt. El este acela care sădeşte în omul pocăit sămânţa lui Hristos. În această sămânţă este cuprins în stadiu embrionar caracterul desăvârşit, nepătat al lui Hristos, acel caracter care, ca Om pe pământ, l-a făcut una cu Dumnezeu, afirmând pe drept că cine l-a văzut pe El a văzut pe Tatăl. Acest caracter trebuie dezvoltat de la un stadiu la altul, adică de la o treaptă a desăvârşirii la alta, potrivit principiului: mai întâi un bob, apoi fir verde, apoi spic, după care urmează grâu deplin în spic. (Vezi Marcu 4,28). Această lucrare se face în şcoala sfinţirii cu ajutorul Duhului Sfânt şi a propriilor eforturi personale.

Trecerea omului păcătos, cu acceptul lui bineînţeles, din împărăţia întunericului sau a păcatului în împărăţia luminii se face doar prin lucrarea atotputernică a Duhului Sfânt. Aşadar, noi ne naştem din nou şi devenim ucenicii lui Hristos prin Duhul Sfânt. În acest fel, menirea Duhului ca Reprezentant al lui Hristos pe pământ este să ne descopere adevărul rostit de Isus, să-l sădească în inimă, adică în minte sau în suflet, ceea ce face astfel accesibilă locuirea Lui în om. Această locuire a Duhului Sfânt în omul născut din nou înseamnă literalmente prezenţa lui Hristos, dar nu ca persoană divină, ci ca început al vieţii veşnice sau ca viaţă veşnică în sine, ori altfel spus ca sămânţă a lui Hristos.

Iată cât de clar este subliniat acest adevăr în Scripturile adevărului:

     ">Adevărat, adevărat vă spun că oricine crede în Mine, are viaţă veşnică<. Prin Ioan cel iubit, care a ascultat de aceste cuvinte, Duhul Sfânt declară bisericilor: >Şi mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică, şi această viaţă este în Fiul Său. Cine are pe Fiul are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa<. 1Ioan 5,11.12. Iar Isus a zis: >Eu îl voi învia în ziua de apoi<. Hristos s-a făcut una în trup cu noi, să ne facem una în duh cu El. În virtutea acestei uniri vom ieşi noi afară din morminte, nu numai ca o manifestare a puterii lui Hristos, ci din cauză că, prin credinţă viaţa Lui a devenit viaţa noastră. Aceia care îl văd pe Hristos în adevăratul Lui caracter şi-l primesc în inimă, au viaţa veşnică. Hristos locuieşte în noi prin Duhul Sfânt; iar Duhul lui Dumnezeu, primit în inimă prin credinţă, este începutul vieţii veşnice." Hristos Lumina Lumii, cap, Criza din Galilea, par. 20.

Dacă Duhul Sfânt este începutul vieţii veşnice şi Reprezentantul prezenţei personale a lui Hristos în om, atunci pe bună dreptate Duhul Sfânt este Isus Hristos în planul mântuirii, tot aşa cum Isus era Tatăl pe pământ în virtutea aceluiaşi plan al mântuirii sau al răscumpărării. Duhul Sfânt este Isus Hristos în ce priveşte viaţa veşnică ori caracterul, adică exact acelaşi lucru prin care Isus era Tatăl sau imaginea exactă a Tatălui pe pământ între oameni. Numai în acest fel se poate afirma pentru totdeauna că Duhul Sfânt este Hristos, dar niciodată ca persoană divină, ci doar ca viaţă veşnică, slavă ori caracter; şi vorbim despre caracterul lui Hristos, fiindcă Duhul are menirea să descopere toate lucrările Fiului lui Dumnezeu omului păcătos. Aceasta înseamnă a fi Reprezentantul Fiului lui Dumnezeu pe pământ, din moment ce Duhul Sfânt trebuie să ţină locul lui Hristos, aici printre oameni, deoarece Isus, ca persoană divină, mijloceşte pentru noi în templul ceresc, în sfânta sfintelor. Aşadar, identitatea nu este în persoană, ci în caracter sau viaţă. Acesta este un adevăr al Evangheliei veşnice şi este taina lui Dumnezeu. (După cum Isus Hristos a venit pe pământ să descopere caracterul minunat al Tatălui din cer, El fiind chiar întruchiparea Tatălui, tot astfel Duhul Sfânt, ca Reprezentant al lui Hristos, vine să ne ofere acest caracter ţesut de Hristos cel întrupat în şi prin neprihănire, pentru ca noi să putem fi lumina lumii şi neprihănirea lui Dumnezeu în Isus Hristos. În acest fel şi numai în acest fel, Duhul Sfânt este întruchiparea lui Hristos, descoperirea frumuseţii caracterului Fiului lui Dumnezeu înaintea omului păcătos care doreşte mântuirea. Caracterul ceresc face ca cele trei persoane ale Dumnezeirii să fie fiecare în parte imaginea celuilalt sau celeilalte persoane divine).

Deci, Duhul, ca început al vieţii veşnice şi totodată ca Autor al acesteia, devine în noi imaginea perfectă a lui Isus Hristos, căci Duhul sădeşte în noi chiar acest caracter care este viaţa veşnică, noi devenind astfel neprihănirea lui Dumnezeu în Isus Hristos. Cuvintele din fragmentul cu care am început acest studiu, nu trebuie înţelese şi luate în sens literal, ci în sens spiritual. Bunăoară, Hristos spunea cărturarilor şi ucenicilor că cine nu mănâncă trupul Său şi cine nu bea sângele Său nu poate fi mântuit. Aceste cuvinte au valoare şi pot fi înţelese în adevăratul lor sens numai de către nişte minţi spirituale, nu pământeşti, fireşti. Dacă dorim să ne încurcăm şi să ne încăpăţânăm să rămânem fireşti, atunci vom lua cuvintele lui Hristos în sensul lor literal, dar dacă dorim să înălţăm pe Dumnezeu, atunci vom înţelege gândul care era în Hristos Isus, căci gândurile şi căile Sale nu sunt niciodată şi în nici o circumstanţă gândurile şi căile omului păcătos.

A mânca trupul lui Hristos şi a bea sângele Său înseamnă a deveni asemenea Lui, a fi chiar imaginea lui Hristos, dar nu ca persoană, ci ca duh de viaţă, caracter. În acest caz, putem spune că suntem lumina lumii, după cum El este Lumina lumii, că suntem fii ai Dumnezeului preaînalt, după cum El este Fiul Celui preaînalt, că suntem preoţi şi împăraţi, după cum El este Preot şi Împărat, că suntem dumnezei (Psalm 82,6, Ioan 10,34), după cum El este Dumnezeu, una cu Tatăl în caracter şi numai în caracter.

Dacă Hristos este viaţa veşnică, iar Duhul Sfânt este la rândul Lui începutul vieţii veşnice în om, atunci este drept să se spună cu adevărat că Duhul Sfânt este Isus Hristos, căci amândoi sunt una în ce priveşte chipul Dumnezeirii, deci caracterul, fiind de aceeaşi esenţă şi calitate, adică neprihănire, sfinţenie, lumină şi viaţă veşincă. În concluzie, identitatea Duhului cu Hristos este exact aceeaşi identitate şi unitate a Fiului omului cu Tatăl în exact acelaşi plan al mântuirii făcut pentru răscumpărarea omului.

Să nu uităm niciodată că numai în acest sens adevărat, spiritual, Duhul Sfânt este Isus Hristos în om, adică reprezentarea cea mai fidelă a amprentei imaginii Fiului lui Dumnezeu în suflet. Ca Reprezentant al lui Hristos, Duhul Sfânt are datoria să ne aducă în armonie perfectă cu Hristos, până când devenim imaginea Sa, a lui Hristos, pe un pământ blestemat de păcat, ca să putem spune: Cine m-a văzut pe mine, a văzut pe Isus Hristos! Cei 144.000 de credincioşi vor dovedi prin demonstraţie tocmai acest adevăr inestimabil; de aceea vor fi în stare să trăiască pe pământ fără harul mijlocitor şi fără prezenţa şi mijlocirea Mântuitorului în templul ceresc pe perioada cuprinsă între decretul morţii şi a doua venire a lui Hristos, perioadă foarte scurtă numită şi timpul strâmtorării lui Iacov.

Aşadar, sunt şi vor rămâne adevărate şi pline de farmec cuvintele: "Noi vrem Duhul Sfânt, care este Isus Hristos".

"Hristos este sfârşitul Legii"

Legea lui Dumnezeu a fost şi este în continuare mărul discordiei pentru Lucifer, întrucât el este prima fiinţă care a denunţat-o ca fiind un jug al robiei, ţinta sa supremă fiind distrugerea ei. Astfel, la rădăcina războiului Armaghedon se află chiar disputa legată de legea lui Dumnezeu. "Lucifer... căuta să desfiinţeze Legea lui Dumnezeu. El susţinea că fiinţele necăzute ale cerului sfânt nu au nevoie de Lege, ci sunt capabile să se conducă singure şi să-şi păstreze o integritate nepătată." Adevărul despre îngeri, cap. Originea răului, subcap. Lui Lucifer i-a fost dat timp ca să-şi dezvolte principiile, par. 5. "Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei, dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer." Apocalipsa 12,7.8. "Atunci când lupta era foarte aproape de încheiere în ceruri, marele uzurpator a continuat să se îndreptăţească. Când s-a anunţat că el, împreună cu toţi simpatizanţii lui trebuie expulzaţi din locaşurile fericirii, conducătorul răzvrătit a mărturisit cu neruşinare dispreţul faţă de Legea Creatorului. El a repetat susţinerea lui, cum că îngerii nu au nevoie de control, ci trebuie lăsaţi să-şi urmeze propria lor voinţă, care îi va călăuzi întotdeauna bine. El a denunţat rânduielile divine ca fiind o restricţie a libertăţii lor şi a declarat că planul lui era de a desfiinţa Legea; că, eliberaţi de restricţiile acesteia, oştirile cereşti puteau pătrunde într-o stare existenţială mai înaltă, mai glorioasă." Adevărul despre îngeri, cap. Originea răului, subcap. Îngerii apar înaintea Tatălui, par. 2

Toată această stare de spirit şi împotrivire făţişă şi neruşinată faţă de legea iubirii divine, au devenit marca acestui pământ. De fapt, această lege înseamnă în sens real şi absolut libertate; libertate faţă de necazuri, suferinţă, boală, libertate faţă de nefericire, tristeţe şi, în cele din urmă, faţă de moarte. Nici una dintre fiinţele create care nu au pierdut neprihănirea, deci care nu au căzut în păcat, nu au ieşit din sfera libertăţii şi armoniei cu Dumnezeu. Principiile legii lui Dumnezeu îşi găsesc izvorul şi sunt totodată esenţa naturii lui Dumnezeu, ele fiind o transcriere exactă a caracterului Său sublim. Din acest motiv, posibilitatea şi potenţiala apariţie a unor fiinţe inteligente, toate după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, traduse în practică prin puterea creatoare a lui Dumnezeu, trebuiau să conţină în sine şi existenţa unei măsuri care să facă de dorit vieţuirea pentru respectivele fiinţe inteligente, astfel încât existenţa în sine, puterea de a trăi să fie ceva plăcut, de dorit şi o bucurie fără margini, adică acel ceva pe care îl simte în mod continuu chiar Dumnezeu.

Această măsură presupunea nişte principii morale înalte, frumos alcătuite care trebuiau să caracterizeze în mod permanent mintea fiinţelor inteligente. Modul lor de gândire trebuia să reflecte slava Creatorului şi tot ceea ce cuprinde dragostea, adevărul, bunătatea, mila, dreptatea, cinstea, adică, într-un cuvânt, toate roadele Duhului Sfânt. Aceste principii alcătuiau însăşi legea vieţii, care înseamnă să îl iubeşti pe Dumnezeu cu toată puterea ta, cu tot cugetul tău, cu toată inima ta, şi să iubeşti pe semenul tău ca pe tine însuţi. În aceste două mari principii se cuprinde chiar esenţa caracterului lui Dumnezeu sau slava divină. Fără aceste principii viaţa nu mai poate fi viaţă, adică o oglindă a modului de a fi şi de a trăi al lui Dumnezeu.

Ceea ce am căutat să subliniez este faptul că legea lui Dumnezeu este o descoperire a principiului existenţei în sine, a felului cum trebuie să se manifeste orice fiinţă creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Nu există o lege scrisă în cer şi nici sub scaunul de domnie al lui Dumnezeu, întrucât de legea scrisă şi adaptată la nevoile lor au trebuinţă doar fiinţele păcătoase, adică noi, pământenii. Legea lui Dumnezeu este chiar legea vieţii, şi este întipărită în sufletul şi în mintea tuturor fiinţelor create necăzute în păcat. În termeni practici legea lui Dumnezeu este susţinătorul vieţii; ea nu dă viaţă, ci doar o întreţine. Viaţa, ca energie divină sub formă de puls continuu, vine doar de la Dumnezeu. Pentru ca să ne putem bucura de viaţă din plin, atunci ea trebuie să aibă ca temelie pentru modul ei de desfăşurare o lege. Fiecare dintre toate făpturile inteligente nepăcătoase a personalizat, ca să zic aşa, şi şi-a pus amprenta asupra capsulei vieţii proprii în felul caracteristic tuturor talentelor şi capacităţilor cu care a fost dotată de Creator. Însă, modul de manifestare a vieţii, conform personalităţii fiecăruia, se face doar în parametrii subliniaţi de legea lui Dumnezeu, care-i stă la bază. Asta face ca existenţa în sine să devină permanentă, veşnică, infinită, iar dezvoltarea caracterului de asemenea.

Când Lucifer a nutrit în mod nesăbuit poziţia şi puterea Fiului lui Dumnezeu, atunci este scris că a început în el un proces ireversibil de corupţie, de stricăciune a înţelepciunii şi frumuseţii lăuntrice acumulate până la momentul acela. Asta se traduce cu pervertirea propriei libertăţi şi cu o dezordine în propriul fel de a gândi şi imagina. Altfel spus, el a încălcat principiile legii lui Dumnezeu, care făceau din viaţa lui un frumos şi un tot armonios numite chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Frumosul începea să devină urât, iar armonia cu Dumnezeu să se frângă, din cauza propriei imaginaţii pervertite. "Ajunseseşi la cea mai înaltă desăvârşire, erai plin de înţelepciune şi desăvârşit în frumuseţe... Ţi s-a îngâmfat inima din pricina frumuseţii tale, ţi-ai stricat înţelepciunea cu strălucirea ta." Ezechiel 28,12.17.

Prin călcarea legii divine mintea devine un univers stricat, cu un uriaş potenţial îndreptat spre orice formă de rău imaginată şi gândită, fără prezenţa duioasă a Duhului Sfânt. A pierde mintea lui Dumnezeu, felul de gândire al lui Dumnezeu şi implicit slava Sa - caracterul Său, subliniat frumos şi viu de legea dragostei sau legea libertăţii, înseamnă a pierde sensul vieţii veşnice, armonia şi bucuria de a trăi şi a fi ca Dumnezeu din punct de vedere moral şi spiritual, înseamnă practic a pierde totul, inclusiv viaţa. Înseamnă să accepţi din cauza unei încăpăţânări hotărâte şi vehemente o stare de tulburare interioară permanentă, un veritabil război prin care mintea este continuu hărţuită de gânduri negre, incontrolabile. Imaginaţia devine bolnavă, iar prejudecăţile şi insinuările un mediu natural al minţii slăbite de păcat. Toţi devin dintr-o dată o ameninţare pentru tine. Cu toate acestea, aroganţa te face să crezi că totul îţi poate aparţine, că poţi avea stofă de stăpân suprem. Exact aceasta i s-a întâmplat lui Lucifer, şi exact această stare de spirit a cărat-o pe pământ impregnând mintea omului, când acesta a acceptat sugestiile sale meschine şi viclene. A ajuns, din nefericire, felul caracteristic al naturii omeneşti corupte de păcat.

Nici un om nu se naşte cu mintea lui Hristos, deci cu caracterul Său. Toţi ne naştem vinovaţi, sub condamnarea legii lui Dumnezeu. Pentru a pune în evidenţă hidoşenia păcatului, Dumnezeu a găsit cu cale să aştearnă în scris principiile legii divine sub forma a zece precepte sau porunci morale, care ating absolut toate aspectele vieţii, şi interioare şi exterioare. Astfel, legea care stă la temelia tronului lui Dumnezeu şi care este principiul motor al existenţei oricărei fiinţe inteligente necăzute în păcat, a ajuns să fie dată în formă scrisă, pe două table de piatră, cu scopul de a deveni, pe un pământ ros de păcat, norma neschimbătoare a adevărului şi dreptăţii la care să se raporteze toţi oamenii şi prin care să îşi măsoare toate faptele. Păcatul şi neascultarea continuă a omului a făcut necesară existenţa legii lui Dumnezeu şi în formă scrisă. Ea a venit practic ca o adăugare "din pricina călcărilor de lege", Galateni 3,19. Adică ea a devenit o necesitate, fiind adaptată pentru condiţia omului păcătos prin introducerea unor precepte pentru a întâmpina toate nevoile omului căzut în păcat. Aşa a apărut legea celor zece precepte sau porunci, aşa cum este ea consemnată şi cunoscută în Exod 20.

     "Legea lui Dumnezeu exista înainte ca omul să fi fost creat. Îngerii erau conduşi de ea. Satana a căzut pentru că a încălcat principiile guvernării lui Dumnezeu. După ce i-a creat pe Adam şi Eva, Dumnezeu le-a făcut cunoscut Legea Sa. Nu a fost scrisă atunci, ci le-a fost repetată de Iehova...
     Principiile celor Zece Porunci existau înainte de cădere şi aveau un caracter potrivit unei categorii de fiinţe sfinte. După cădere, principiile nu au fost schimbate, ci au fost date în plus şi alte precepte, pentru a veni în întâmpinarea omului în starea lui căzută." Istoria mântuirii, cap. Legea lui Dumnezeu, subcap. Legea veşnică a lui Dumnezeu, par. 1, 2.

Sunt câteva lucruri importante pe care trebuie să le ştim în legătură cu legea scrisă, care în principiile ei este imuabilă şi veşnică. Această lege subliniază mai degrabă neprihănirea sau o stare sufletească ireproşabilă pe care ar trebui să o deţină orice muritor, dar pe care în realitate nu o are, fiindcă nu se naşte cu ea. Prin ea, Dumnezeu ne descoperă cum ar trebui să fim noi din punct de vedere moral, ea fiind oglinda sau întruchiparea caracterului Celui sfânt. Nenorocirea cea mare este că nici un om nu poate fi aşa cum cere această lege. Acest fapt în sine, totuşi, nu este deloc rău după cum vom vedea. Menirea ei este să descopere toată urâţenia păcatelor în care ne complacem fie cu plăcere, fie cu neplăcere.

Ea pur şi simplu ne condamnă în absolut toate privinţele. Nu ne putem disculpa sub nici o formă în faţa acestei legi. Nici o faptă bună, ca străduinţă pentru răscumpărarea vreunui păcat, nu poate ajunge la nivelul sau standardul perfecţiunii cerut de această lege. Ea nu poate fi împlinită făcând fapte bune, căci cum ar putea săvârşi omul păcătos fapte bune, câtă vreme inima lui este mânjită şi plină de păcat şi stricăciune? Dumnezeu nu ne-a dat această lege scrisă pentru ca noi să întreprindem ceva la un moment dat, astfel încât să o putem împlini sau respecta în toate privinţele şi cerinţele ei. Ceva care este întruchiparea sfinţeniei Lui, pentru omul păcătos, nu poate fi cu nici un chip respectat sau păzit de el. Scopul existenţei sale în formă scrisă nu este acesta şi nu a fost niciodată. De la această lege nu putem căpăta nimic, nici măcar aplauze pentru eforturile noastre de a fi pe placul ei, ca să nu mai vorbim de iertare.

O lege scrisă demonstrează şi este dovada vie a prezenţei răului ori a unui viitor potenţial rău. Acolo unde nu există fărădelege, nu pot exista reglementări în formă scrisă, deci legi, căci nimeni nu se gândeşte să facă răul. Acest fapt este adevărat în ce priveşte lumea de sus, a îngerilor sau a inteligenţelor care populează nenumăratele planete din alte sisteme solare şi galaxii. Deci, prezenţa legii lui Dumnezeu în formă scrisă aici pe pământ, aşa cum a fost dată la Sinai de către Dumnezeu, fiind scrisă chiar cu degetul Său, are menirea de a numi fărădelegea sau păcatul cu numele lui adevărat şi totodată de a fi un scut pentru cei ce nu vor să înfăptuiască răul. Întrucât în om nu se mai află neprihănirea sau slava lui Dumnezeu, ci păcatul sau vrăjmăşia ce nu poate fi supusă nici măcar de Dumnezeu, atunci este evident că nici principiile legii divine nu se mai află în el. Ceea ce înseamnă că omul nu mai poate înfăptui binele sub nici o formă, dacă nu este ajutat de o putere din afara lui care să-l facă în stare să redevină bun şi sfânt.

Aşa că Dumnezeu a aşezat un reper, o lege morală neschimbătoare, la care omul păcătos să se raporteze spre a realiza în ce stare se află. Problema este că această lege, deşi este un dreptar al adevărului şi dreptăţii, condamnă omul în starea lui. Îl declară vinovat încă de la naşterea sa. Asta înseamnă că toţi ne aflăm într-o sclavie morală şi spirituală, chiar în temniţa păcatului, căci până la urmă chiar aşa ceva este pământul nostru. Orice condamnat şi ulterior întemniţat este condamnat şi întemniţat fiindcă a încălcat o lege. Dreptatea cere ca omul respectiv să fie privat de libertate un anumit timp sau pur şi simplu cere viaţa lui. Tot aşa este şi cu oamenii care se nasc pe acest pământ; se nasc în sclavia păcatului, iar legea cea mare a lui Dumnezeu îi condamnă la moarte veşnică. Nimeni nu se naşte liber; toţi gândim şi înfăptuim toate acele lucruri interzise de legea lui Dumnezeu, adică închinarea falsă, lipsa de respect faţă de Dumnezeu şi de semeni, minciuna, omorul, adulterul, hoţia, etc. Tocmai aceste rele sunt mediul în care trăim.

Din acest simplu motiv, se poate spune cu siguranţă deplină că omul păcătos se află sub robia legii lui Dumnezeu sau sub blestemul ei. Robia acestei legi constă în faptul că ea ne spune ce să nu facem şi cum să fim, iar noi nu putem nici să nu facem şi nici să fim cum cere ea. Nu putem scăpa de sub condamnarea ei spre a deveni liberi, asemenea lui Dumnezeu. În concluzie, este cert a spune că legea scrisă pe două table de piatră cu degetul lui Dumnezeu sau în Scripturile adevărului este anume concepută numai pentru cei păcătoşi, nu pentru cei sfinţi şi neprihăniţi. Niciodată nu se poate spune unei fiinţe care nu a cunoscut păcatul, sau care a fost scoasă de sub puterea păcatului: "Să nu ucizi" sau "Să nu furi", întrucât aceste lucruri sunt străine de natura îngerului sau a omului transformat prin harul lui Dumnezeu. Prin urmare, legile scrise au de-a face doar cu oamenii corupţi.

Aşadar, legea morală a lui Dumnezeu, cele zece precepte, vizează doar oamenii păcătoşi, niciodată îngerii sau oamenii născuţi din nou. Dumnezeu nu a urmărit ca această lege magnifică scrisă să-i aibă în vizor pe oamenii născuţi din nou, întrucât ea nu are de-a face cu ei. Aşa declară Scripturile. "Noi ştim că Legea este bună dacă cineva o întrebuinţează bine, căci ştim că Legea nu este făcută pentru cel neprihănit, ci pentru cei fărădelege şi nesupuşi, pentru cei nelegiuiţi şi păcătoşi, pentru cei fără evlavie, necuraţi, pentru ucigătorii de tată şi ucigătorii de mamă, pentru ucigătorii de oameni, pentru curvari, pentru sodomiţi, pentru vânzătorii de oameni, pentru cei mincinoşi, pentru cei ce jură strâmb şi pentru orice este împotriva învăţăturii sănătoase: potrivit cu Evanghelia slavei fericitului Dumnezeu, care mi-a fost încredinţată mie." 1Timotei 1,8-11.

     "Pavel, în epistola sa către Timotei, îi descrie chiar pe oamenii care se află sub robia legii. Ei sunt călcătorii legii." The S.D.A. Bible Commentary, vol. 6, pag. 1077.

Acum, chiar dacă legea lui Dumnezeu "nu este făcută pentru cel neprihănit", asta nu înseamnă deloc că cerinţele ei sau principiile ei înalt morale şi spirituale, pe măsura sfinţeniei lui Dumnezeu, nu mai au de-a face cu el, că nu i se mai adresează. Dimpotrivă; chiar aceste principiile nobile şi desăvârşite şi-au găsit locul în mintea lui transformată, întrucât el se bucură literalmente de gândul care era şi în Hristos Isus sau de mintea lui Hristos. Conchidem, deci, că de sub robia acestei legi scrise se iese doar prin credinţa în jertfa Mântuitorului, care s-a făcut blestem pentru noi. Soluţia pentru ieşirea din temniţa păcatului este acceptarea darului lui Dumnezeu pentru noi, prin credinţă, adică jertfa lui Isus Hristos. Când Hristos a devenit literalmente Mântuitorul sufletului meu, nu un Mântuitor istoric sau unul care este departe în cer şi îşi vede de ale Lui, atunci am fost trecut din robia păcatului, am fost scos de sub condamnarea şi blestemul legii lui Dumnezeu, şi adus şi primit în împărăţia harului ca ucenic şi frate al lui Dumnezeu. Legea scrisă pe două table de piatră care mă condamna, a devenit dintr-o dată în mine legea Duhului de viaţă sau legea Duhului Sfânt. De acum înainte sunt pregătit pentru toate faptele bune păstrate de Dumnezeu pentru mine.

Sunt toate acele fapte care sunt în armonie deplină cu toate cerinţele legii scrise pe cele două table de piatră. Acum, prin puterea lui Dumnezeu şi prin Isus Hristos, am devenit un împlinitor al legii lui Dumnezeu, lege care mi-a fost un îndrumător spre Isus Hristos. "Dar Scriptura a închis totul sub păcat, pentru ca făgăduinţa să fie dată celor ce cred prin credinţa în Isus Hristos. Înainte de venirea credinţei, noi eram sub paza Legii, închişi pentru credinţa care trebuia să fie descoperită. Astfel, Legea ne-a fost un îndrumător spre Hristos, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţă. După ce a venit credinţa, nu mai suntem sub îndrumătorul acesta. Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu, prin credinţa în Hristos Isus. Toţi care aţi fost botezaţi pentru Hristos v-aţi îmbrăcat cu Hristos. Nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi sunteţi una în Hristos Isus. Şi, dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi >sămânţa< lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă." Galateni 3,22-29.

Când omul păcătos căit, iertat şi smuls din păcat a fost scos, prin sângele împăcării, de sub blestemul legii, devenind ucenicul lui Hristos, acesta nu se mai poate afla sub îndrumătorul acesta, adică sub legea scrisă, întrucât această lege nu îl mai condamnă deoarece el este declarat de Dumnezeu neprihănit, adică sfânt, asemenea lui Dumnezeu. Legea scrisă pe cele două table de piatră care-l condamna a devenit în el legea Duhului de viaţă, un principiu viu şi activ ce caracterizează toate sufletele lipsite de păcat. Numai Isus Hristos a făcut posibilă această supremă realizare numită mântuire sau salvare din păcat. În calitatea Sa de Dumnezeu, a acceptat să se întrupeze în temniţa păcatului, adică pe pământul nostru blestemat de păcat, punându-se singur sub blestemul legii scrise, pentru ca, o dată ce urma să ia pe umerii Săi toate păcatele omenirii, El însuşi să devină un condamnat şi să fie făcut astfel blestem pentru noi.

Prin blestem trebuie să înţelegem faptul că Hristos a acceptat toată condamnarea legii scrise cu toate consecinţele ce derivă din acest fapt îngrozitor. El pur şi simplu s-a făcut de bună voie blestem pentru noi, pentru ca noi să putem fi smulşi din păcat prin credinţa în jertfa Sa extraordinară şi nemaipomenită. "Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-se blestem pentru noi - fiindcă este scris: >Blestemat e oricine este atârnat pe lemn<". Galateni 3,13. Aşadar, preţul răscumpărării noastre presupunea ca un fapt real moartea Fiului lui Dumnezeu întrupat ca om. Pentru ca cerinţele legii scrise să poată fi satisfăcute în numele omului şi pentru om, Dumnezeu a găsit cu cale să vină în lumea noastră păcătoasă ca om, să se pună singur prin Fiul Său preaiubit sub condamnarea legii, să ia asupra Lui toate păcatele noastre şi, în ultimă instanţă, să plătească preţul răscumpărării, adică preţul cerut de legea sfântă a libertăţii, scrisă pe cele două table de piatră, prin jertfirea vieţii Sale, prin sângele Său sfânt, pe care legea îl cerea omului păcătos.

Deci, fără intervenţia lui Isus, omul păcătos nu avea cum să scape cu nici un chip de sub condamnarea legii, orice ar fi făcut. Ea pur şi simplu cere sângele şi implicit viaţa veşnică a acestuia. Nu este vorba doar despre o viaţă ca o scânteie pe care o avem noi, prin care ne bate inima zi de zi timp de şaptezeci-optzeci de ani, ci este vorba chiar despre viaţa veşnică, pentru care omul a fost destinat de Dumnezeu. Sfinţenia şi desăvârşirea legii scrise cere sfinţenie şi desăvârşire din partea omului. Dar, Isus a luat locul meu şi al tău, de fapt al tuturor oamenilor care au trăit, care trăiesc şi care vor mai trăi pe pământ, şi de bună voie a ales să moară în locul meu şi al tău, plătind prin sângele Său preţul răscumpărării. Legea a solicitat desăvârşire, iar Hristos a oferit-o; ea a solicitat sfinţenie, iar Isus a dat-o, legea a cerut neprihănire, iar Hristos nu a ezitat să o ofere; dar toate acestea cu preţul propriei Sale vieţi. Legea scrisă cere realmente chiar viaţa, pe care omul nu o putea dărui decât printr-o moarte veşnică.

Hristos nu putea consimţi să renunţe la legea Sa, lucru chiar solicitat de diavolul. În schimb, ştia că trebuie să ajungă pentru totdeauna sfârşitul legii scrise pe cele două table de piatră, pentru ca s-o poată face vie şi frumoasă în inima omului, pentru omul care acceptă preţul răscumpărării. "Dar, când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi dragostea Lui de oameni, El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care L-a vărsat din belşug peste noi, prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru; pentru ca, odată socotiţi neprihăniţi prin harul Lui, să ne facem, în nădejde, moştenitori ai vieţii veşnice." Tit 3,4-7. "Căci Hristos este sfârşitul Legii, pentru ca oricine crede în El să poată căpăta neprihănirea." Romani 10,4.

Cele mai multe traduceri ale Bibliei, în ce priveşte acest sublim verset, sunt foarte corecte atunci când subliniază că Hristos este sfârşitul legii. Da, Hristos este literalmente sfârşitul legii scrise a celor zece porunci. Dar nu este suficient să spunem doar atât. El este sfârşitul legii doar pentru cei neprihăniţi care nu se mai află sub condamnarea sau blestemul legii scrise. Cu alte cuvinte, Hristos a pus capăt definitiv condamnării prevăzute de această lege ale cărei principii sunt veşnice, astfel încât El a devenit împlinitorul cerinţelor ei pentru toţi oamenii care acceptă preţul răscumpărării plătit de Mântuitorul pentru ei. Bunăoară, eu am acceptat să fiu scos de sub condamnarea legii, prin credinţa lui Hristos, ca să fiu trecut în împărăţia harului care are la bază tot principiile acestei legi sublime, dar nescrise pe două table de piatră, ci în inima mea. Căci în împărăţia harului nu este nimic scris pe piatră sau pe hârtie ori electronic, ci totul este scris în inimă, în minte. Astfel, principiile legii care mă condamna au devenit în mine, prin spălarea naşterii din nou, un nou mod de viaţă sau caracterul lui Dumnezeu. În aceasta constă slava lucrării supranaturale a naşterii din nou.

Scripturile ne învaţă la modul cel mai clar că toţi copiii adevăraţi ai lui Dumnezeu de pe pământ, toţi cei care se bucură în mod real de experienţa naşterii din nou, nu se mai află sub legea scrisă a lui Dumnezeu, care era şi este doar un îndrumător spre Isus Hristos. Pentru toţi aceşti ucenici ai lui Dumnezeu, Isus Hristos este sfârşitul legii celor zece porunci, căci dacă nu ar fi aşa, atunci ei ar rămâne mai departe sub condamnarea ei. Cine pretinde că se mai află şi după naşterea din nou sub această lege, atestă prin aceasta că nu îl cunoaşte deloc pe Răscumpărătorul şi declară fără echivoc că este vinovat şi condamnat de această lege. A te afla sub condamnarea legii morale sau sub blestemul ei înseamnă a nu avea principiile ei în suflet. Numai oamenii păcătoşi nu au principiile ei în minte, după cum declară Scripturile.

De aceea, Pavel declară sub inspiraţie divină că "Hristos este sfârşitul Legii", "După ce a venit credinţa, nu mai suntem sub îndrumătorul acesta." şi "că Legea nu este făcută pentru cel neprihănit, ci pentru cei fărădelege şi nesupuşi, pentru cei nelegiuiţi şi păcătoşi, pentru cei fără evlavie, necuraţi, pentru ucigătorii de tată şi ucigătorii de mamă, pentru ucigătorii de oameni, pentru curvari, pentru sodomiţi, pentru vânzătorii de oameni, pentru cei mincinoşi, pentru cei ce jură strâmb şi pentru orice este împotriva învăţăturii sănătoase". Legea scrisă a lui Dumnezeu sub forma celor zece porunci are în vizor doar domeniul păcatului, oamenii păcătoşi, ea nu are nimic de-a face cu împărăţia harului în forma ei de condamnare sau blestem, căci acolo toţi sunt neprihăniţi şi sfinţi, fără păcat, fără vrăjmăşia pe care tocmai legea divină scrisă o condamnă la moarte veşnică, şi împreună cu ea pe toţi cei ce nu vor renunţa la ea.

În împărăţia harului, însă, principiile ei se află în interiorul minţii, pe când în împărăţia păcatului, în temniţa păcatului principiile ei sunt doar pe două table de piatră sau pe hârtia Sfintelor Scripturi, deci în afara inimii. Ideea este că Hristos a făcut tot posibilul să devină sfârşitul legii scrise ale cărei principii se află doar în afara inimii şi sufletului omului păcătos, pentru ca astfel toţi cei ce primesc sângele ispăşirii sau preţul de răscumpărare să primească totodată şi întipărirea acestor principii în mintea şi în sufletul lor. Numai astfel putea fi anulată condamnarea, iar pentru asta Hristos s-a decis să devină literalmente sfârşitul legii pentru toţi cei pocăiţi intraţi deja în împărăţia harului sau în biserica celor întâi născuţi ori în staulul lui Hristos. Din legea osânditoare Hristos a făcut, pentru cine doreşte, legea Duhului de viaţă, prin credinţă. În aceasta a constat una dintre lucrările Sale pe pământ, potrivit planului mântuirii.

De asemenea, a te afla în continuare sub condamnarea legii, înseamnă a nu fi în stare niciodată şi în nici o împrejurare să respecţi preceptele ei; nici măcar unul singur. Cine zice că este născut din nou, dar că se mai află în continuare sub acest îndrumător, că ar mai fi valabil în calitatea lui de îndrumător sau blestem, este un om blestemat care nu poate respecta nici o poruncă, şi mai ales Sabatul poruncii a patra. Tot la fel, a susţine că îndrumătorul sau legea despre care vorbeşte Pavel nu ar fi de fapt legea celor zece porunci, înseamnă a te afla în situaţia îngrozitoare de a nu cunoaşte Scripturile şi nici puterea lui Dumnezeu. Noi toţi suntem chemaţi să înţelegem în ce constă şi ce înseamnă legea celor zece porunci scrisă pe două table de piatră.

Trebuie să înţelegem că principiile pe care le dezvoltă ea sau care sunt conţinute în ea sunt veşnice, dar o dată scrise ele sunt dovada unui fapt, că nu se află în inima omului, că sunt cu totul în afara lui, nu în el aşa cum ar trebui. Ce este scris, este în afară pe orice material. Ce nu este scris, deci la vedere şi nici pipăibil, se află înăuntru, în minte. Împărăţia harului e putere, lumină, dragoste, slavă şi pace; iar acestea toate sunt un rezultat al trăirii permanente a principiilor legii lui Dumnezeu, lege care este caracterul imuabil şi veşnic al lui Dumnezeu. Aici, pe acest tărâm al neprihănirii şi prieteniei, legea lui Dumnezeu este frumosul şi armonia cu Dumnezeu. Pe pământ, în schimb, legea lui Dumnezeu, aceleaşi principii cereşti, dar adaptate la nevoile specifice ale omului păcătos, sunt dreptate şi adevăr, dar în afara omului, întrucât pe tărâmul păcatului ele sunt ceva străin de natura omului păcătos. Sunt aceleaşi principii dar pe două tărâmuri diferite, care au deci efecte diferite. În acest scop, spun că legea lui Dumnezeu este şi rămâne veşnică, neschimbătoare şi de dorit, doar că în împărăţia harului se intră prin credinţă, nu prin faptele legii.

     "Ascultarea de fiecare principiu al legii este făcută posibilă prin credinţa în Hristos." The S.D.A. Bible Commentary, vol. 6, pag. 1077. (Vezi şi Manuscript 122, 1901).

Cunoştinţa care înalţă sau distruge

     "Înainte de toate, să ştiţi că în zilele din urmă vor veni batjocoritori plini de batjocuri, care vor trăi după poftele lor şi vor zice: >Unde este făgăduinţa venirii Lui? Căci, de când au adormit părinţii noştri, toate rămân aşa cum erau de la începutul zidirii!< Căci înadins se fac că nu ştiu că odinioară erau ceruri şi un pământ scos prin Cuvântul lui Dumnezeu din apă şi cu ajutorul apei şi că lumea de atunci a pierit tot prin ele, înecată de apă. Iar cerurile şi pământul de acum sunt păzite şi păstrate, prin acelaşi cuvânt, pentru focul din ziua de judecată şi de pieire a oamenilor nelegiuiţi." 2Petru 3,3-7.

Iată un principiu al Evangheliei bine enunţat de către Petru, prin care ni se dezvăluie faptul că trecutul se va repeta la apropierea venirii lui Hristos, în aceste zile din urmă. Spiritul care i-a mânat pe oamenii care au trăit înainte de potop, va fi acelaşi spirit care îi va stăpâni pe cei ce vor aduce sfârşitul existenţei umane pe acest pământ. În timp ce primii, antediluvienii, au realizat un precedent şi au atins performanţa uluitoare de a se deda doar la activităţi rele fără deosebire, din cauza faptului că "toate întocmirile gândurilor din inima (lor) erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău", Geneza 6,5, cei din urmă, oamenii care vor aduce sfârşitul pământului, merg chiar mai departe, formând o coaliţie mondială, stabilită prin legi politico-ecleziastice, cu scopul vădit de a întrona o închinare care de fapt stă la baza războiului împotriva lui Isus Hristos. "Toţi au acelaşi gând şi dau fiarei puterea şi stăpânirea lor. Ei se vor război cu Mielul; dar Mielul îi va birui, pentru că El este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor. Şi cei chemaţi, aleşi şi credincioşi, care sunt cu El, de asemenea, îi vor birui." Apocalipsa 17,13.14.

Rara şi unica performanţă îngrozitoare a antediluvienilor este că au reuşit într-un timp foarte scurt, de aproximativ o mie şase sute de ani, să aducă asupra lor un cataclism fără egal în istoria umanităţii, un cataclism care nu poate fi practic comparat cu nici un alt dezastru major cunoscut, şi care a afectat nu numai pământul, ci întregul sistem solar. Acest unic dezastru nu poate fi explicat decât prin intermediul Scripturilor, ele confirmând existenţa acestuia la proporţii nemaiîntâlnite vreodată. Istoria umanităţii prezentată în Sfintele Scripturi este singura demnă de crezare cu privire la originea omului, la nimicirea definitivă a pământului, care va rămâne pentru o mie de ani un pustiu, fără nimic în viaţă, precum şi la refacerea acestuia şi reluarea existenţei prin oamenii salvaţi, care l-au crezut mai mult pe Dumnezeu şi nu pe oameni.

Pentru producerea sfârşitului lumii vor fi necesare mult mai multe milenii. Aşadar, se vede că este o mare diferenţă între perioada de timp care a condus în cele din urmă la venirea potopului, cauzat de ticăloşia antediluvienilor, şi perioada de timp care se va scurge până la sfârşitul existenţei umane, în acest scop fiind necesare mai multe milenii după cum am subliniat. Acest fapt se datorează diferenţei majore dintre felul cum arătau antediluvienii şi felul cum urmau să arate oamenii după potop. Ceea ce face şi mai evidentă această prăpastie între generaţiile de dinainte şi de după potop sunt uriaşele cunoştinţe din domeniul artei şi mai ales al ştiinţei pe care le deţineau din belşug uriaşii antediluvieni.

Vom vedea că ceea ce a condus la declanşarea potopului şi ceea ce va conduce la sfârşitul omenirii este pur şi simplu cunoştinţa sau dacă vreţi cunoştinţele deţinute de om! Astfel, refuzul de a-l cunoaşte pe Dumnezeu prin intermediul adevărului descoperit, înseamnă refuzul cu bună ştiinţă de a primi cunoştinţa care vine de sus, de la Dumnezeu. În acest fel, cunoştinţa mântuirii sau calea cunoşterii mântuirii nu face parte din patrimoniul minţii şi nu o caracterizează spre binele celorlalţi. Fără această cunoştinţă sau cunoaştere, care este o ştiinţă profundă, nu poţi fi chipul şi asemănarea Celui veşnic. În schimb, cunoştinţele din diversele ramuri şi domenii de activitate, precum arta şi ştiinţa, mai ales inventica, pot conduce la gâdilarea şi umflarea mândriei omului, până acolo încât să nege definitiv existenţa lui Dumnezeu. Aceste cunoştinţe, totuşi, nu-şi găsesc ca izvor mintea umană, ci vin tot de la Dumnezeu, spre bucuria, binele şi folosul omului. Originea lor se află în Isus Hristos.

     "Prin Hristos, fusese transmisă orice rază de lumină divină care a ajuns vreodată până în lumea noastră căzută. El a fost Acela care vorbise prin toţi aceia care, de-a lungul veacurilor, rostise pentru om cuvintele lui Dumnezeu. De la El s-au reflectat toate calităţile desăvârşite, care s-au manifestat la cele mai mari şi mai nobile suflete ale pământului. Puritatea şi bunătatea lui Iosif, credinţa, blândeţea şi îndelunga răbdare a lui Moise, statornicia lui Elisei, fermitatea şi integritatea plină de nobleţe a caracterului lui Daniel, ardoarea şi jertfirea de sine a lui Pavel, puterea mintală şi spirituală, manifestată în toţi aceşti oameni şi în toţi ceilalţi care au trăit vreodată pe pământ, nu au fost decât reflecţii ale strălucirii slavei Sale. Idealul a fost găsit în El." Educaţie, cap. Învăţătorul trimis de la Dumnezeu, par. 3.

Aşadar, sunt două categorii de cunoştinţe care ambele vin de la Dumnezeu: cunoştinţa mântuirii, aşa cum este descoperită în Scripturi, care are de-a face cu latura morală şi spirituală, deci cu caracterul omului, şi cunoştinţele care privesc activităţile cotidiene şi care au de-a face cu marile realizări omeneşti. Prin urmare, trebuie să înţelegem că orice rază de lumină divină, indiferent de domeniu, vine doar de la Dumnezeu prin bunăvoinţa şi plăcerea lui Isus Hristos.

Acum, în baza acestei realităţi, putem conchide fără să greşim că declanşarea potopului, după doar o mie şase sute de ani de la căderea omului în păcat, se datorează faptului că oamenii acelui timp şi-au folosit mintea în direcţia răului pentru că toate cunoştinţele lor au fost puse doar în slujba răului şi mai ales în slăvirea de sine, în glorificarea minţii, mândriei şi a marilor realizări omeneşti, care pun în umbră cu mult tot ceea ce a realizat omul după potop! Fiind foarte înalţi şi bine proporţionaţi, fuseseră dotaţi cu un creier pe măsură. Nimic din ce au oamenii astăzi ca şi capacităţi intelectuale şi putere de a gândi şi realiza nu se compară cu ceea ce deţineau antediluvienii în acest sens. Suntem puşi în urmbră la toate capitolele.

     "Primii oameni de pe pământ au primit instrucţiuni de la Dumnezeul infinit care a creat lumea. Aceia care au primit cunoştinţele direct de la înţelepciunea divină, nu erau deficitari în cunoaştere.
     Sunt mai multe invenţii, înlesniri şi maşini de economisire a forţei de muncă astăzi decât au avut oamenii din vechime, dar ei nu au avut nevoie de ele..." Conflict and Courage, cap. 27, par. 1, 2.

De la revoluţia industrială încoace toţi ne bucurăm de marile invenţii în toate domeniile cunoscute, invenţii care ne-au adus mari şi minunate înlesniri în viaţa de toate zilele. Se spune că ne bucurăm de mai multe avantaje în acest sens decât antediluvienii, dar asta doar pentru că nevoile noastre sunt mai mari, iar puterile noastre sunt de douăzeci de ori mai mici comparativ cu vitalitatea cu care a fost înzestrat Adam, şi împreună cu el toţi oamenii dinainte de potop. Nevoile lor nu au fost deloc nevoile noastre. Ei pur şi simplu nu ar fi avut nevoie de biciclete, de maşini auto sau de alte invenţii de genul celor pe care le avem noi, nici măcar telefoanele inteligente nu le-ar fi fost de folos, sau oricare alte asemenea înlesniri, inclusiv avioane. De ce?

Motivul este unul foarte practic şi simplu: lumea de atunci era total diferită de lumea de după potop sau de ceea ce înţelegem noi prin lume astăzi. Ei nu duceau lipsă de absolut nimic; în acea lume nu se puteau naşte nevoi care să conducă la împlinirea lor prin nişte invenţii pe măsura nevoilor respective. Cu cât omul s-a pipernicit, pierzând din vitalitate şi implicit din durata vieţii, care s-a micşorat grozav de mult, de la multe secole la doar şaptezeci-optzeci de ani ori chiar mai puţin, cu atât mai mult au crescut nevoile omului pentru care erau necesare de acum cunoştinţe ce trebuiau să le acopere, să le satisfacă.

Bunăoară, ca să ne facem măcar o idee doar asupra unui domeniu, medicina, oamenii de dinainte de potop nu cunoşteau boala, şi ca atare nu se puteau naşte fără o jumătate de mână sau cu debilităţi mintale. Nu aveau nici un fel de diformitate, pentru că pur şi simplu energia vitală stocată în creier nu permitea apariţia bolii. Trupurile lor, din punct de vedere biologic, încă erau exact aşa cum le-a gândit Dumnezeu să fie după orice naştere, adică sănătoase, robuste, pline de energie. În asemenea condiţii, devine evident faptul că nu se pot naşte nevoi care să conducă la invenţii sau medicamente care să acopere acele nevoi stringente. Minţile lor nu puteau avea asemenea preocupări din lipsa unor nevoi care oricum nu aveau cum să se ivească. De aceea, ei nu ar fi avut nevoie de nimic din ceea ce avem noi astăzi. Orice invenţie trebuie să corespundă unor nevoi specifice şi unor vremuri specifice.

Asta mai înseamnă că antediluvienii trebuie să fi deţinut, ca pe o comoară, vaste cunoştinţe în domenii care nouă ne sunt străine astăzi, la care lumea de după potop, până la a doua venire a lui Hristos, nu mai are acces, din milă dumnezeiască aş spune. Chiar aceasta trebuie că este realitatea. Să ne gândim un pic: ei nu duceau lipsă de nimic întrucât nu existau nici una dintre manifestările grozave ale naturii cu care noi suntem deja familiarizaţi. Aşadar, pământul nu era biciuit de nici o plagă, nici de secetă, nici de arşiţă, nici de viscol sau furtună, nici de inundaţii sau cutremure, nici de tsunami sau incendii, nici măcar de ploaie, fiindcă Scripturile dau mărturie că "În ziua când a făcut Domnul Dumnezeu un pământ şi ceruri, nu era încă pe pământ niciun copăcel de câmp şi nicio iarbă de pe câmp nu încolţea încă: fiindcă Domnul Dumnezeu nu dăduse încă ploaie pe pământ şi nu era niciun om ca să lucreze pământul. Ci un abur se ridica de pe pământ şi uda toată faţa pământului". Geneza 2,5.6.

Apoi, nu existau şapte continente, căci uscatul alcătuia un singur tot presărat ici-colo cu râuri şi mări. Nu existau nici munţii cei înalţi, întrucât aceştia, ca şi oceanele, sunt rezultatul potopului. Potopul a rupt scoarţa terestră formându-se marile continente, iar în golurile create au fost depozitate apele acestuia, iar altă parte însemnată a acesteia la cei doi poli. "Când a ieşit din mâna Creatorului său, pământul era deosebit de frumos. Suprafaţa sa era variat dispusă, cu munţi, dealuri şi câmpii, intersectate din loc în loc de râuri mari şi lacuri încântătoare; dar dealurile şi munţii nu erau prăpăstioşi şi accidentaţi, plini de coborâşuri ameţitoare şi abisuri înspăimântătoare, aşa cum sunt astăzi; vârfurile ascuţite şi inegale ale munţilor pământului erau îngropate sub pământul roditor, care făcea ca pretutindeni să crească o vegetaţie luxuriantă. Nu existau mlaştini nesănătoase sau pământuri aride. Boschete pline de farmec şi flori delicate se înfăţişau ochilor în orice parte ai fi privit. Înălţimile erau acoperite de copaci mult mai falnici decât cei care există astăzi. Aerul era curat şi sănătos, nepoluat de miasme otrăvitoare. Întreaga privelişte întrecea în frumuseţe chiar şi grădina cea mai bogat ornamentată a celui mai de seamă palat. Oştile cereşti priveau scena cu încântare şi se bucurau la vederea minunatelor lucrări ale lui Dumnezeu." Patriarhi şi profeţi, cap. Creaţiunea, par. 2.

Într-un aşa mediu ambiant, este lesne de priceput că mintea antediluvienilor trebuia să fie bine integrată în lumea lor. Păcatul încă nu săpase făgaşe adânci în mintea şi în trupul acelor oameni muritori. Se bucurau de multe secole de viaţă. După cum am spus nu le lipsea nimic, până şi aurul, argintul şi pietrele preţioase se găseau din abundenţă pe pământ, fără să fie nevoie a fi scose din adâncuri.

     "Existau semne evidente ale stricăciunii, dar pământul era încă bogat şi frumos din pricina darurilor providenţei divine. Dealurile erau încoronate cu pomi maiestuoşi, pe care se sprijineau coardele încărcate cu rod ale viţei de vie. Câmpiile întinse, asemenea unor grădini, erau înveşmântate cu verdeaţă şi plăcut îmbălsămate de parfumul miilor de flori. De toate felurile şi aproape fără limită erau roadele pământului. Copacii întreceau cu mult în mărime, frumuseţe şi într-o perfectă simetrie orice copac de astăzi; lemnul lor era dintr-un ţesut fin de fibre, dar foarte tare, foarte asemănător pietrei şi aproape la fel de rezistent. Aurul, argintul şi pietrele preţioase se aflau din belşug.
     Neamul omenesc mai păstra încă mult din vigoarea lui de la început. Numai câteva generaţii trecuseră de când Adam avusese acces la pomul vieţii, care era făcut să prelungească viaţa; iar existenţa omului încă se măsura cu secolele." Patriarhi şi profeţi, cap. Potopul, par. 1, 2.

Într-un astfel de mediu pregătit de Dumnezeu pentru om şi înmulţirea acestuia, o adevărată capodoperă a unei arhitecturii vii, atunci trebuie să pricepem că şi cunoştinţele trebuie să fi fost pe măsură. Dacă Adam măsura aproximativ 5 metri înălţime, atunci cum trebuie să fi valorificat o minte ca a lui cunoştinţa căpătată direct de la Dumnezeu, dat fiind faptul că trebuie să fi avut un creier ce ar fi putut cântări poate chiar mai bine de 10 kg? Nu ne putem imagina acest lucru, şi chiar dacă am face-o nu am reuşi totuşi să prindem măcar ceva din realitatea aceasta. Să reţinem deci că antediluvienii nu aveau nici un deficit în ce priveşte cunoştinţele. Ele acopereau absolut toate domeniile, iar unele probabil necunoscute nouă. În ce priveşte abilităţile, erau de-a dreptul neîntrecuţi, mai ales uriaşii despre care Scripturile fac vorbire în Geneza capitolul al şaselea. În artă şi ştiinţă excelau, şi tocmai aceste două domenii importante le-au adus pieirea. "Erau pe atunci mulţi uriaşi, bărbaţi de o statură şi putere mare, renumiţi pentru înţelepciunea lor, pricepuţi în născocirea celor mai iscusite şi mai minunate lucruri; dar vinovăţia lor - că lăsau frâu liber nelegiuirii - era într-un raport direct proporţional cu iscusinţa şi înţelepciunea lor." Patriarhi şi profeţi, cap. Potopul, par. 2.

Sunt multe lucrări minunate descoperite şi care au de-a face cu timpuri străvechi, dar nici una dintre ele nu se poate compara cu lucrările din domeniul artei antediluviene şi nici cu ştiinţa pe care ei o stăpâneau atât de bine. Poate că omenirea se mai minunează încă de teoria relativităţii sau de legile termodinamicii, dar cine ştie câte alte cunoştinţe neştiute de noi astăzi au deţinut antediluvienii! Un lucru este cert, şi anume că odată cu distrugerea lor prin potop, împreună cu ei a dispărut pentru totdeauna marile lor invenţii, cât şi dibăcia prin care le transpuneau în realitate. "Au dispărut prin potop invenţii în domeniul artei şi al dibăciei umane mai mult decât cunoaşte lumea astăzi. Artele distruse au fost mai multe decât artele lăudate de astăzi." Conflict and Courage, cap. 28, par. 1.

Nu numai că aceste mari realizări ale lor au dispărut, dar odată cu ele au dispărut şi cunoştinţele pe baza cărora acestea au putut prinde viaţă. Dumnezeu, având în vedere pervertirea rapidă a gândurilor şi a deprinderilor antediluvienilor, a văzut că va fi mai bine pentru oamenii ce urmau să se nască după potop să nu mai beneficieze de ele, reţinându-le din milă. Satana nu mai putea face un avantaj din ele spre folosul său. Dar, în locul lor, Dumnezeu a binecuvântat omenirea cu alte idei valoroase, astfel încât oamenii să se bucure de facilităţi pe măsura nevoilor apărute după potop. Oamenii aveau să se confrunte după potop cu tot felul de provocări ale naturii, din cauza neascultării, cu boala şi alte asemenea lucruri care solicitau nişte binecuvântări pe măsură, cu măsură, din partea lui Dumnezeu. 

     "Privind asupra lumii, Dumnezeu a văzut că intelectul pe care El l-a dat omului a fost pervertit, că întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău. Dumnezeu dăduse acestor oameni cunoştinţe. Le dăduse idei valoroase pentru ca ei să poată realiza planul Său. Dar Domnul a văzut că aceia pe care El i-a plănuit să aibă înţelepciune, tact şi judecată îşi foloseau fiecare facultate a minţii pentru glorificarea de sine. El a şters de pe faţa pământului acest neam de oameni cu viaţă lungă, iar împreună cu ei au dispărut şi cunoştinţele pe care ei le folosiseră doar pentru ticăloşii. Când pământ a fost repopulat, Domnul a dăruit din înţelepciunea Sa mai puţin oamenilor, dându-le doar acele talente de care ei aveau nevoie în îndeplinirea planului Său." Conflict and Courage, cap. 28, par. 2.

Remarcăm, aşadar, bogăţia de lumină sub forma unui tezaur de idei valoroase dăruite cu mână largă de către Dumnezeu, unor oameni care ar fi trebuit să folosească toată această cunoştinţă şi priceperea lor spre slava Lui. Acele idei, toate, erau pe potriva capacităţilor lor intelectuale. Cu toate acestea, deşi excelau în ştiinţă şi artă, erau înceţi în ce priveşte cunoaşterea lui Dumnezeu. Ba mai mult, au ajuns din cauza preamăririi ştiinţei şi a tuturor realizărilor lor la negarea existenţei lui Dumnezeu. Tot ceea ce înfăptuiau, era îndreptat zi de zi numai spre rău. Ticăloşia cea mare care a stat la baza stricăciunii lor a fost amestecul dintre urmaşii lui Set, cunoscuţi sub numele de fiii lui Dumnezeu, şi urmaşii lui Cain, numiţi fiii oamenilor. Necumpătarea şi poligamia împreună cu folosirea forţei brute împotriva altora, cărora le erau răpite soţiile şi bunurile, au condus foarte rapid la deteriorarea minţii, a înţelepciunii, gândită de Dumnezeu să fie o reflectare fidelă a caracterului Lui.

     "Dumnezeu a revărsat asupra oamenilor care au trăit înainte de potop multe şi bogate daruri; dar ei au folosit aceste binecuvântări ca să se slăvească pe ei înşişi şi le-au transformat într-un blestem, datorită faptului că şi-au legat inima de aceste daruri, în loc să o lege de Cel care le-a dat. Ei au folosit aurul şi argintul, pietrele preţioase şi lemnul cel mai ales la construirea de case pentru ei, întrecându-se unul pe celălalt în înfrumuseţarea locuinţelor lor, împodobindu-le cu lucrările cele mai iscusite.
     Ei căutau să-şi satisfacă numai poftele inimii lor mândre şi se desfătau în orgii şi ticăloşii. Pentru că nu doreau să-L păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, au ajuns în curând să nege existenţa Lui. Se închinau naturii, în loc să se închine Dumnezeului naturii. Glorificau geniul uman şi se închinau la lucrarea mâinilor lor şi îi învăţau pe copii să se plece în faţa chipurilor cioplite...
     Oamenii L-au scos pe Dumnezeu din cunoaşterea lor şi s-au închinat făpturilor propriei lor imaginaţii şi, ca urmare, au decăzut din ce în ce mai mult. Psalmistul descrie efectul produs de închinarea la idoli asupra adoratorilor lor. El spune: >Ca ei sunt cei ce-i fac; toţi cei ce se încred în ei< (Psalm 115,8). Este o lege a sufletului omenesc, şi anume că privind suntem schimbaţi. Omul nu se va ridica niciodată mai sus decât concepţia lui despre adevăr, curăţie şi sfinţenie. Dacă mintea, fiinţa lui, nu se înalţă mai presus de nivelul firii pământeşti, dacă nu se ridică prin credinţă să contemple înţelepciunea şi iubirea infinită a lui Dumnezeu, atunci omul se va cufunda mereu mai jos şi tot mai jos. Închinătorii falşilor dumnezei au înveşmântat zeităţile lor cu atribute şi pasiuni omeneşti şi astfel standardul caracterului lor a fost coborât la asemănarea cu firea pământească păcătoasă. Ca urmare a acestui fapt, ei s-au stricat. >Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău" Pământul era stricat înaintea lui Dumnezeu, pământul era plin de silnicie< (Geneza 6,5.11). Dumnezeu le dăduse oamenilor poruncile Sale ca o regulă de vieţuire, dar Legea Sa a fost călcată, şi urmarea a fost săvârşirea a tot felul de păcate ce s-au putut închipui. Nelegiuirea oamenilor era făţişă şi sfidătoare, dreptatea era călcată în picioare şi strigătele celor oprimaţi au ajuns până la cer." Patriarhi şi profeţi, cap. Potopul, par. 3, 4, 6.

Refuzul de a-l cunoşte pe Dumnezeu degradează în timp scurt fiecare facultate şi sensibilitate a minţii, mai ales în plan moral şi spiritual, în pofida tuturor realizărilor umane. Pentru antediluvieni au fost necesari doar 1656 de ani de la căderea lui Adam în păcat. Orice idee valoroasă din orice domeniu care prinde viaţă devenind o mare realizare omenească, nu compensează sub nici o formă lipsa cunoaşterii ştiinţei mântuirii, aşa cum este descoperită în Sfintele Scripturi. Cu toată că astăzi trăim într-un secol al supertehnologiilor, cunoştinţe pe care le datorăm întru totul numai lui Hristos Isus, totuşi acest lucru nu face omenirea mai luminată în domeniul moral şi spiritual. Dimpotrivă, în pofida prezenţei Sfintelor Scripturi peste tot, în orice colţ al lumii şi pe orice tărâm, lumea refuză cunoaşterea lui Dumnezeu, iar aceia care zic că îl cunosc, majoritatea creştinilor, nu ştiu ce înseamnă în realitate a fi ucenicul lui Hristos, a avea o legătură de prietenie permanentă cu Acela care nu trădează niciodată. Nu este suficient a deţine informaţii din Scripturi despre persoana Mântuitorului, căci acest lucru se va dovedi în cele din urmă o mare pagubă, incalculabilă pentru suflet. Puţini sunt aceia care ştiu ce înseamnă să lase lumina pe care o au să lumineze. Puţini sunt aceia care ştiu să împartă cu putere Cuvântul vieţii.

Observăm că Hristos şi-a concentrat tot interesul, când era întrupat pe pământ, doar asupra descoperirii caracterului Tatălui Său. El ar fi putut să ofere cunoştinţe şi idei absolut noi în orice domeniu al ştiinţei, tehnicii, artei, literaturii, ş.a.m.d., dar nu a făcut-o. Nu era necesar acest lucru, întrucât omul are nevoie de mântuire mai mult decât toate cunoştinţele pe care oamenii se fălesc că le au măcar că nu le aparţin, izvorul lor fiind Dumnezeu. Din acest motiv, Hristos a spus: "Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra". Matei 6,33. Aceasta este prioritatea absolută pentru toţi oamenii, dacă vor să intre în împărăţia lui Dumnezeu, prin credinţă.

Cunoştinţa mântuirii înalţă, în schimb cunoştinţele minunate care au condus la edificarea omenirii şi la marile realizări omeneşti, neînsoţite de cunoaşterea ştiinţei mântuirii, sunt temelie pentru distrugerea omenirii. Acest fapt este o certitudine, întrucât ele amplifică mândria omenească, întărind egoismul inimii până acolo, încât mintea va exclude existenţa lui Dumnezeu. Noi ne fălim cu ceea ce avem astăzi, dar tot ce avem se datorează lui Dumnezeu, însă modul în care toate aceste realizări sunt folosite descoperă doar mândria inimii omeneşti. Antediluvienii probabil ajunseseră la un apogeu al ştiinţei, care le-a adus sfârşitul prin potop. Oamenii din prezent au ajuns şi ei la un apogeu al cunoaşterii în domeniul ştiinţei, şi nu numai, dar acest fapt, subliniat de lipsa cunoaşterii lui Dumnezeu, va conduce rapid la sfârşitul lumii, după cum ne spune apostolul Petru. Tehnologia de vârf de astăzi este doar unul din semnele sfârşitului lumii, căci "Înainte de toate, să ştiţi că în zilele din urmă vor veni batjocoritori plini de batjocuri, care vor trăi după poftele lor şi vor zice: >Unde este făgăduinţa venirii Lui? Căci, de când au adormit părinţii noştri, toate rămân aşa cum erau de la începutul zidirii!< Căci înadins se fac că nu ştiu că odinioară erau ceruri şi un pământ scos prin Cuvântul lui Dumnezeu din apă şi cu ajutorul apei şi că lumea de atunci a pierit tot prin ele, înecată de apă. Iar cerurile şi pământul de acum sunt păzite şi păstrate, prin acelaşi cuvânt, pentru focul din ziua de judecată şi de pieire a oamenilor nelegiuiţi". 2Petru 3,3-7.

De asemenea, nu trebuie să uităm că Hristos însuşi ne avertizează asupra unei realităţi care se petrece chiar sub ochii noştri, întărind încă o dată faptul adevărat că trecutul se va repeta cu cea mai mare tărie chiar înainte de venirea Sa pe norii cerului. El ne învaţă astfel: "Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla şi la venirea Fiului omului. În adevăr, cum era în zilele dinainte de potop, când mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie, şi n-au ştiut nimic, până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi la venirea Fiului omului". Matei 24,37-39.

Necumpătarea, sodomia, nepăsarea, dispreţul faţă de tot ce este drept, călcarea în picioare a principiilor dreptăţii în sălile de judecată, şi ale drepturilor fundamentale, inerente şi inalienabile ale omului, vor spori gradul vinovăţiei umane, în pofida marilor invenţii şi marilor cunoştinţe pe care le avem în acest secol, până acolo încât pământul va deveni literalmente o cloacă de stricăciuni. Prelaţii religioşi împreună cu cea mai mare parte a enoriaşilor lor se vor uni cu oamenii de stat în cea mai mare confederaţie care a existat vreodată pe acest pământ. Scopul final al acestei alianţe este detronarea Dumnezeului Scripturilor din minţile celor credincioşi. "Toţi au acelaşi gând şi dau fiarei puterea şi stăpânirea lor. Ei se vor război cu Mielul; dar Mielul îi va birui, pentru că El este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor." Apocalipsa 17,13.14.

Nu este greşit să ne bucurăm de tot ce avem bun în artă, ştiinţă, inventică, literatură, etc. Nu este greşit că avem şi ne bucurăm de marile realizări omeneşti. Este greşit, în schimb, să ne atribuim nouă gloria lor, când de fapt îndemânarea de a le aduce la existenţă este darul lui Dumnezeu. Scopul multor realizări este deturnat într-unul greşit. Pericolul major este că, din cauza mândriei, omul de astăzi, ca şi cel de dinainte de potop, a devenit corupt, stricat în inima sa şi în imaginaţia sa, tocmai pentru că Dumnezeu este lăsat la o parte şi uitat, cu rezultatul dezastruos care decurge din acest fapt, şi anume răul, fărădelegea.

     "Când oamenii se despart de Dumnezeu, se pun singuri sub controlul lui Satana. Oamenilor le-au fost dăruite talente ca să poată fi folosite în serviciul lui Dumnezeu... Există o singură cale sigură pentru om, iar aceasta este calea ascultării de un >Aşa zice Domnul<." Conflict and Courage, cap. 28, ultimul paragraf.

Cunoştinţele din orice domeniu, fără Dumnezeu, fără recunoaşterea faptului că ele ne sunt date din dragoste şi bunătate de Dumnezeu şi fără atingerea idealului prevăzut de Dumnezeu cu ajutorul lor, ne vor face totodeauna înţelepţi să facem ceea ce Dumnezeu niciodată nu ne-a spus să facem, înţelepţi să facem răul şi orice ticăloşie imaginată de o minte coruptă care s-a aşezat singură sub stăpânirea plină de cruzime a lui Satana.