Lepădarea de credinţă şi taina fărădelegii

Venirea lui Hristos, a doua oară, este dorinţa de veacuri a creştinilor, din păcate nematerializată până astăzi. Toate evenimentele care o preced trebuie să se împlinească, potrivit Cuvântului lui Dumnezeu, care nu poate da greş, şi asta pentru că profeţiile din cartea lui Daniel sunt acum desigilate sau nepecetluite, tocmai pentru ca omul renăscut să fie în stare să priceapă, prin Duhul Sfânt, rostul vremurilor în care trăim. O pregătire corespunzătoare pentru întâmpinarea lui Hristos în slavă impune de la sine o bună cunoaştere a profeţiei şi a Spiritului Inspiraţiei. De aceea, felul de gândire a Duhului Sfânt în profeţii este o necesitate stringentă şi chiar obligatorie pentru toţi cei ce se silesc să cunoască pe Dumnezeu.

Din păcate, iarăşi zic, ar fi trebuit să fie altfel cu privire la grăbirea venirii zilei lui Hristos, numai că biserica nu a reuşit să ajungă curată şi să se păstreze în această condiţie obligatorie. A doua venire a lui Hristos este condiţionată de starea bisericii, fiindcă numai o biserică desăvârşită şi plină de slavă poate să-l aducă pe Hristos pe nori. Până nu vor exista primele roade, adică o biserică asemenea Mântuitorului în privinţa caracterului, condiţie care o face capabilă să şi facă o lucrare asemănătoare cu cea a Mântuitorului, Hristos nu va veni pe norii cerului, fiindcă nu are pe cine să ia acasă şi, mai grav, nu poate săvârşi nici învierea generală, a tuturor morţilor care au murit neprihăniţi, şi asta pentru că nu există cele dintâi roade, adică o biserică desăvârşită, fără păcat şi plină de slava Evangheliei veşnice. Solia îngerului al treilea are această menire extraordinară şi unică.

Prin urmare, scopul lui Hristos, acum în timpul sfârşitului, este acela nu de a mai opri derularea evenimentelor profetizate premergătoare celei de a doua veniri a lui Hristos, ci de a pregăti un popor care să devină primele roade, care să reflecte slava cerului pe un pământ cufundat în păcat şi plin de întuneric. A doua venire şi învierea generală nu sunt posibile cu nici un chip fără prezenţa celor dintâi roade. Acest popor măreţ, o adevărată capodoperă şi minune divină în condiţiile cele mai neprielnice cu putinţă, asemănătoare poate cumva cu cele de dinainte de potop, va deveni biserica celor 144.000. Lucrarea desăvârşirii lor în inimă şi în cuget, în deprinderi şi în caracter are ca temelie Evanghelia veşnică sau solia îngerului al treilea. Nimic în afara acesteia nu poate produce şi forma o astfel de biserică nestemată.

Formarea acestei biserici, însă, va avea loc în contextul repetării trecutului în viitorul foarte apropiat. Este musai să înţelegem că ea trebuie să facă posibilă a doua venire a lui Hristos şi învierea generală; trebuie să pună capăt păcatului pentru totdeauna, căci ea va fi dangătul de clopot pentru apusul vieţii pierdute a lui Satana, a îngerilor căzuţi şi a tuturor oamenilor nepocăiţi. Cei formaţi spre a deveni la vremea hotărâtă cei 144.000, căci înainte de a ajunge această biserică ilustră trebuie să treacă testul impus de fiară şi icoana fiarei, cunosc din Scripturi faptul că "ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea". 1Tesaloniceni 5,2. Ei ştiu că nu mai există nici un timp profetic în interiorul căruia să se poată calcula ziua când Hristos ar urma să vină pe norii cerului. Cu toate acestea, fiii luminii vor cunoaşte semnele care arată spre venirea certă a lui Hristos, iar ca o răsplată deosebită, în auzul urechilor lor, Dumnezeu Tatăl va rosti şi ziua şi ora când Fiul Său preaiubit se pogoară pe nori pentru a-i lua acasă. Acest lucru se va întâmpla în timpul lipsit de har, în imediata apropiere a venirii vizibile pentru orice ochi a lui Hristos a doua oară, după ce are loc plaga a şaptea.

     "Glasul acela zguduie cerul şi pământul. Urmează un cutremur puternic, >un cutremur atât de puternic şi mare cum n-a fost de când sunt oamenii pe pământ< (Apocalipsa 16,17.18)...
     Glasul lui Dumnezeu se aude din cer, fãcând cunoscute ziua şi ceasul venirii lui Isus şi vestind legământul veşnic cu poporul Său. Cuvintele Sale se rostogolesc pe pământ ca bubuitul celui mai puternic tunet. Israelul lui Dumnezeu ascultă cu ochii pironiţi în sus. Feţele sunt luminate de slava Sa şi strălucesc aşa cum strălucea faţa lui Moise când a coborât de pe Muntele Sinai. Nelegiuiţii nu-i pot privi. Iar când se rosteşte binecuvântarea asupra acelora care L-au cinstit pe Dumnezeu prin păzirea Sabatului Său sfânt, se aude un strigăt puternic de biruinţă." Tragedia veacurilor, cap. Poporul lui Dumnezeu salvat, par. 6, 15.

Venirea zilei Domnului nu se întâmplă mai înainte de a avea loc lepădarea de credinţă şi arătarea omului fărădelegii, motiv pentru care fixarea de date şi zile este inutilă în acest context larg, în interiorul căruia se vor întâmpla evenimente a căror durată nu o cunoaştem. Nu mai există nici un timp profetic, ci doar "vremea sfârşitului", vreme a cărei durată nu o ştim din cauza timpului de aţipire sau a condiţiei laodiceene, care a condus la prelungirea acestei perioade în mod inutil. De aceea se spune că Hristos va veni ca un hoţ, tocmai fiindcă vremea sfârşitul e marcată de aţipire, căci hoţul vine de obicei noaptea, când oamenii dorm şi nu ştiu nimic. "Cât priveşte venirea Domnului nostru Isus Hristos şi strângerea noastră laolaltă cu El,... Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte >Dumnezeu< sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu." 2Tesaloniceni 2,1.3.4.

Aşadar, înainte de venirea lui Hristos, în lumea religioasă trebuie să aibă loc evenimente care să conducă la lepădarea de credinţă, la descoperirea omului fărădelegii şi la arătarea acelui nelegiuit, care va face prin puterea Satanei tot felul de minuni, de semne şi de puteri mincinoase. Prin urmare, trebuie să avem în atenţie permanent ce se întâmplă în lumea religioasă, mai cu seamă în mediul protestant. Acum, spuneam că această profeţie din 2Tesaloniceni 2,1-12, are o împlinire parţială şi va avea şi o împlinire completă, definitivă, căci Pavel are în vedere a doua venire a lui Hristos. Caracteristicile ambelor împliniri sunt deopotrivă lepădarea de credinţă şi arătarea omului fărădelegii. De altminteri, Pavel foloseşte un limbaj de împrumut, repetând cumva cuvintele profetice ale lui Hristos, dar aplicându-le într-un context mai larg. "De aceea, când veţi vedea >urâciunea pustiirii<, despre care a vorbit prorocul Daniel, >aşezată în Locul sfânt< - cine citeşte să înţeleagă! - atunci cei ce vor fi în Iudea să fugă în munţi..." Matei 24,15.16.

Isus, la rândul Lui, foloseşte limbajul profetic specific cărţii lui Daniel, în special capitolul al nouălea, căci privea ce urma să se întâmple cu Mesia şi evenimentele de după învierea Sa, până la distrugerea Ierusalimului, şi descoperă în mod precis pe cine reprezintă sau cine este urâciunea pustiirii. "El va face un legământ trainic cu mulţi timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare, şi pe aripa urâciunilor idoleşti va veni unul care pustieşte, până va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărât." Daniel 9,27. Urâciunea pustiirii este identificată cu Roma păgână, care în anul 70 dHr. distruge Ierusalimul şi templul, locul pe care se afla templul fiind arat. În descrierea evenimentelor de pe muntele Măslinilor, Hristos arăta ucenicilor ce urma să se întâmple Ierusalimului din cauza lepădării credinţei din partea evreilor necredincioşi, deci a soliei mântuirii adusă lor de către ucenicii lui Hristos. Când ei au persistat în lepădarea de credinţă, atunci implicit trebuia să-şi facă apariţia urâciunea pustiirii, care în cazul de faţă era Roma păgână.

Prin lepădarea de credinţă în lumea religioasă, nicidecum în lumea nereligioasă, nu trebuie să înţelegem negarea existenţei lui Dumnezeu şi nici măcar a lui Isus ca Mesia, ci mai degrabă refuzul de a primi mesajul plin de slava Cerului, pe care Dumnezeu îl trimite prin copiii Săi credincioşi, cuprins în solia îngerului al patrulea, sub forma marii avertizări mondiale. Vezi Apocalipsa 18,1-4. Respingerea adevărului în contextul celei mai mari revărsări a Duhului Sfânt din istoria omenirii, va fi echivalentul păcatului de neiertat. Lepădarea de credinţă şi persistenţa neobosită în această stare aduc cu sine orbire, răzvrătire şi păcătuirea împotriva Duhului Sfânt, exact aşa cum au procedat iudeii înainte de distrugerea Ierusalimului, distrugere care este un simbol al nimicirii întregii lumi.

În epistola Sa, a doua către tesaloniceni, Pavel reia tema din profeţiile lui Daniel, referitoare la urâciunea pustiirii, numai că foloseşte altă expresie, şi anume omul fărădelegii. Dacă Isus punctează evenimentul distrugerii Ierusalimului identificând aducătorul morţii ca fiind urâciunea pustiirii, în persoana Romei păgâne, Pavel merge mai departe, ajutat fiind de profeţiile din Daniel 12 și 7, şi punctează evenimente care sunt premergătoare începutului vremii sfârşitului, şi foarte concis evenimente premergătoare celei de a doua veniri a lui Isus. "De la vremea când va înceta necurmata şi de când se va aşeza urâciunea pustiitorului, vor mai fi o mie două sute nouăzeci de zile." Daniel 12,11.

De data aceasta, Pavel ne edifică asupra identităţii urâciunii pustiirii, în contextul celor o mie două sute nouăzeci de zile în sensul că extinde semnificaţia acesteia. Urâciunea pustiirii nu mai poate fi Roma păgână, ci fără îndoială Roma papală, întrucât ea e singura putere care a domnit o mie două sute nouăzeci de zile profetice, până când avea să primească rana de moarte prin ateismul francez. Acest mare interval de timp, 1290 de ani, este cuprins între anii 508 dHr., când este recunoscută jurisdicţia supremă a papei, în calitate de judecător al creştinătăţii, şi 1798 dHr., când generalul Berthier îl ia prizonier pe papă şi îl duce în exil.

Pavel trebuia să lămurească pe credincioşii tesaloniceni într-o manieră concisă că venirea lui Hristos, pe care ei o aşteptau chiar în timpul acela, va avea loc în viitorul foarte îndepărtat, căci taina fărădelegii trebuia să-şi facă lucrarea ei distrugătoare. Numai prin lepădarea de credinţă din partea bisericii apostolice se putea ajunge la făurirea omului fărădelegii sau a tainei nelegiuirii. Pavel a fost făcut în mod deosebit să înţeleagă o parte din profeţiile lui Daniel, care vizau timpul de după înălţatea lui Hristos până la a doua venire. De aceea, el foloseşte în a doua sa epistolă către tesaloniceni tema profetică despre urâciunea pustiirii în contextul celor 1290 de zile profetice, coroborată cu profeţia din capitolul al şaptelea, care descrie grozăviile cornului cel mic, şi fără a scăpa din atenţie, de asemenea, profeţia referitoare la ceea ce se urma să se întâmple cu templul din Ierusalim, profeţie pe care se întemeiază cuvintele alese ale lui Hristos, când pe muntele Măslinilor le spune ucenicilor grozava lucrare a Romei păgâne.

Dacă Roma păgână avea să se aşeze în locul sfânt, exact în aceeaşi măsura o va face Roma papală. Din acest motiv, Pavel le scrie tesalonicenilor: "Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte >Dumnezeu< sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu". 2Tesaloniceni 2,3.4. De astă dată, urâciunea pustiirii devine omul fărădelegii sau fiul pierzării, taina nelegiuirii, expresii prin care Pavel identifică puterea caracterizată prin ele, şi anume papalitatea. Ea duce mai departe trena trecutului odios în care poporului lui Dumnezeu i se răpeşte templul şi închinarea adevărată, în Duh şi Adevăr. Închinarea adevărată este legată întotdeauna de templul ceresc, căci acolo este Mielul lui Dumnezeu care face ispăşire pentru păcatele omenirii.

În cuvintele de mai sus, Pavel descoperă lucrarea teribilă a papalităţii în decursul celor o mie două sute şaizeci de ani, când "va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Preaînalt, va asupri pe sfinţii Celui Preaînalt şi se va încumeta să schimbe vremurile şi legea; şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui timp de o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme". Daniel 7,25. Pavel, prin descoperire specială divină, a înţeles corect că, după înălţarea lui Hristos, biserica apostolică nu-şi va împlini lucrarea, întrucât taina fărădelegii deja începuse să dospească în ea încă cu ceva timp înainte de scrierea celor două epistole către tesaloniceni. "Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum să fie luat din drumul ei." 2Tesalonicei 2,7.

     "Cuvintele lui Pavel nu trebuia să fie greşit înţelese... şi el a continuat să sublinieze faptul că puterea papală, atât de clar descrisă de profetul Daniel, trebuia deci să se ridice şi să pornească război împotriva poporului lui Dumnezeu. Până când această putere nu-şi va fi săvârşit lucrarea ei de moarte, lucrarea ei nelegiuită, era în zadar ca biserica să aştepte venirea Domnului. >Nu vă aduceţi aminte<, întreba Pavel, >cum vă spuneam lucrurile acestea, când eram încă la voi?<" Faptele apostolilor, cap. Epistolele către tesaloniceni, par. 31.
     "Apostolul Pavel a prevestit, în a doua sa epistolă către tesaloniceni, o mare cădere de la credinţă, care urma să aibă ca rezultat întemeierea puterii papale. El declara că ziua lui Hristos nu va veni >...înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte >Dumnezeu<, sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu<. Şi mai departe, apostolul îi avertizeazã pe fraţii săi că: >Taina fărădelegii a şi început să lucreze<. (2Tesaloniceni 2,3.4.7). Chiar la acea dată timpurie, el a văzut strecurându-se în biserică rătăciri care urmau să pregătească drumul pentru dezvoltarea papalităţii." Tragedia veacurilor, cap. O epocă de întuneric spiritual, par. 1.

Aşadar, prin expresia "urâciunea pustiirii", care devine mai apoi, mulţumită lui Pavel, "omul fărădelegii" şi "taina fărădelegii" (probabil deoarece cornul cel mic din profeţie are ochi şi o gură de om cu care să săvârşească blestemăţii şi fărădelegi, vezi Daniel 7,8.11.20.25; 8.23-25), sunt identificate două mari puteri: Roma păgână şi Roma papală. Prima împlinire, parţială, a acestei profeţii din epistola luată în discuţie, a avut în vedere lucrarea înspăimântătoare a papalităţii, până când avea să înceapă vremea sfârşitului, când papalitatea primeşte rana de moarte, conform profeţiei din Apocalipsa 13,3. Din cauza lepădării de credinţă avea să se arate omul fărădelegii, adică să apară papalitatea. Ea este rezultatul compromisului dintre păgânism şi creştinism. Când în biserica apostolică acest compromis a devenit piatra de temelie pentru noua credinţă, căreia i s-a dat numele tot de creştinism, biserica cu pricina a devenit un despot - papalitatea.

În timpul scrierii epistolei a doua, taina fărădelegii începuse să lucreze, dar ca să se manifeste sub chipul omului fărădelegii, deci ca despot, trebuia ca "cel ce o opreşte acum să fie luat din drumul ei". 2Tesaloniceni 2,7. La început a lucrat ca taină, pe nesimţite, ca ceva ce era greu de dibuit, purtând în aparenţă haina creştină, mai apoi, după ce avea să invadeze minţile majorităţii credincioşilor, avea să devină omul fărădelegii, cel ce urma să stăpânească şi conştiinţele, şi sufletele, şi trupurile celor credincioşi. Până când nu s-a realizat în mod deplin compromisul, papalitatea nu avea cum să apară. Dar ce o oprea să apară încă din timpul lui Pavel?

El spune că această taină este oprită să se manifeste virulent. Ei bine, cel ce o oprea era persecuţia sângeroasă la care fusese supusă la început biserica apostolică, prin braţul bisericii iudaice şi prin mâna de fier a Romei păgâne. În momentul când persecuţia avea să înceteze, atunci omul fărădelegii avea calea liberă să se manifeste ca atare, fără oprelişti.

     "Puţin câte puţin, la început în linişte şi pe furiş, apoi mai deschis, pe măsură ce creştea în putere şi câştiga stăpânire peste minţile oamenilor, >taina fărădelegii< şi-a continuat lucrarea ei amăgitoare şi hulitoare. Aproape pe nesimţite, obiceiurile păgânismului şi-au găsit intrarea în biserica creştină. Spiritul de compromis şi conformismul au fost reţinute pentru o vreme de persecuţiile crude, pe care biserica le-a suferit sub păgânism. Dar când persecuţia a încetat, iar creştinismul a intrat în curţile şi palatele împăraţilor, a fost lăsată la o parte simplitatea umilă a lui Hristos şi a apostolilor Lui, în schimbul pompei şi mândriei preoţilor şi conducătorilor păgâni; în locul cerinţelor lui Dumnezeu, au fost puse teoriile şi tradiţiile omeneşti. Convertirea cu numele a lui Constantin, în prima parte a secolului al IV-lea, a produs o mare bucurie, iar lumea, îmbrăcată cu o formă a neprihănirii, a pătruns în biserică. Atunci lucrarea de corupţie a înaintat repede. Păgânismul, care părea că fusese învins, deveni biruitor. Spiritul lui stăpânea biserica. Învăţăturile, ceremoniile şi superstiţiile lui au fost introduse în credinţa şi închinarea pretinşilor urmaşi ai lui Hristos.
     Acest compromis între păgânism şi creştinism a dat naştere la >omul fărădelegii<, prevestit în profeţie ca unul care se împotriveşte şi se înalţă pe sine mai presus de Dumnezeu. Acel sistem uriaş de religie falsă este capodopera puterii lui Satana - un monument al eforturilor lui de a se aşeza pe tron pentru a conduce pământul după voia lui." Tragedia veacurilor, cap. O epocă de întuneric spiritual, par.2, 3.

Apostolul Pavel trasează manifestarea şi lucrarea tainei fărădelegii până la a doua venire, când "Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale". 2Tesaloniceni 2,8. Asta înseamnă că istoria trecutului se va repeta, întrucât lucrarea şi faptele omului fărădelegii din trecut trebuie să se repete cu o forţă aproape irezistibilă în viitorul apropiat. Dacă urâciunea pustiirii a adus distrugerea Ierusalimului, iar taina fărădelegii a prelungit timpul revenirii lui Hristos, înseamnă că aceeaşi putere care se află în spatele acestor instrumente trebuie să procedeze la fel în viitorul apropiat. Dorinţa lui Satana de a obţine supremaţia în mintea oamenilor şi de a distruge biserica lui Hristos, va aduce cu sine şi distrugerea acestui pământ.

     "Dărâmarea Ierusalimului era un simbol al ruinei finale, care va cuprinde lumea întreagă. Profeţiile care s-au împlinit în parte la dărâmarea Ierusalimului se potrivesc mai bine pentru zilele din urmă. Acum ne aflăm chiar în pragul unor evenimente mari şi solemne. În faţa noastră stă o criză aşa cum nu s-a mai văzut." Cugetări de pe Muntele Fericirilor, cap. Rugăciunea Domnului, paragraful al treilea de la sfârşit.

Ceea ce a făcut urâciunea pustiirii în trecut, aidoma va face omul fărădelegii în viitor, căci "arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase şi cu toate amăgirile nelegiuirii, pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi". 2Tesaloniceni 2,9.10. În aceste zile din urmă, în care trăim, omul fărădelegii, care "se va arăta (ca) acel nelegiuit pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale", trebuie să fie manifestarea sau icoana omului fărădelegii din trecut. Trebuie să fie copia sau înfăţişarea fidelă a caracterului şi procedeelor papalităţii din trecut, din Evul Mediu. Din moment ce papalitatea a primit o rană de moarte chiar la debutul timpului sfârşitului, înseamnă că altcineva trebuie să continue această lucrare a fărădelegii, dar în acelaşi chip ca al papalităţii.

Iar acest om al fărădelegii poartă numele de icoana fiarei, căci Pavel zugrăveşte câte ceva din manifestările ei. El spune astfel: "Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase şi cu toate amăgirile nelegiuirii, pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi". 2Tesaloniceni 2,9.10. Descrierea aceasta este de acelaşi caracter cu cea din Apocalipsa 13,12-16: "Săvârşea semne mari, până acolo că făcea chiar să se coboare foc din cer pe pământ în faţa oamenilor. Şi amăgea pe locuitorii pământului prin semnele pe care i se dăduse să le facă în faţa fiarei. Ea a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei care avea rana de sabie, şi trăia. I s-a dat putere să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să vorbească şi să facă să fie omorâţi toţi cei ce nu se vor închina icoanei fiarei".

Icoana fiarei sau protestantismul apostaziat susținut de către puterea politică, legislativă și juridică a statului, va fi acompaniată în această ultimă lucrare de către papalitate, căci se spune că lucrează cu toată puterea fiarei dintâi, adică a papalității. "Ea lucra cu toată puterea fiarei dintâi înaintea ei şi făcea ca pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată." Apocalipsa 13,12. În Apocalipsa 17 acest tablou terifiant este mai amplu, întrucât scoate în relief o mare confederație mondială, o unire între religia apostată și statul corupt, între biserica apostaziată, bine reprezentată prin femeia desfrânată și cele zece coarne, adică papalitatea și protestantismul decăzut, și puterea civilă provenită de la popoarele lumii, simbolizate prin fiara înspăimântătoare. Trecutul redevine prezent, fiindcă va fi reînviat de către icoana papalității, acel nelegiuit pe care Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale, cu puterea colosală a Duhului Sfânt, manifestată prin intermediul vestirii Evangheliei veșnice tuturor oamenilor și națiunilor pământului.

Pentru toți cei ce nu vor crede cu nici un chip că istoria trecutului se va repeta, aceste cuvinte ar trebui să-i trezească la neprihănire: "Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună, pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiţi". 2Tesaloniceni 2,11.12.

În curând, urmează să se descopere icoana fiarei în cadrul celei mai mari crize din câte au existat în istoria omenirii, și care nu are deloc precedent. Lepădarea de credință și taina fărădelegii se însoțesc și vor contura bine această criză. Biserica are pretenția că este religioasă, dar în ea zace tocmai lepădarea de credință, ceea ce o va conduce, cu aportul statului, la făurirea celei mai mari mașinării de impunere a legilor omenești, mașinărie numită icoana papalității. Icoana fiarei este omul fărădelegii din viitor, căci va face prin puterea acestuia ceea ce a făcut papalitatea în trecut. Papalitatea își va da tot sprijinul tuturor demersurilor icoanei fiarei. "Toţi au acelaşi gând şi dau fiarei puterea şi stăpânirea lor. Ei se vor război cu Mielul; dar Mielul îi va birui, pentru că El este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor. Şi cei chemaţi, aleşi şi credincioşi, care sunt cu El, de asemenea, îi vor birui." Apocalipsa 17,13.14.