Iazul de foc

Până acum, am văzut cum este caracterul lui Dumnezeu în legătură cu unele evenimente precum distrugerea Ierusalimului şi sfârşitul lumii, la a doua venire a lui Hristos. Am înţeles toţi că Dumnezeu nu se schimbă în nici o situaţie, indiferent cum se manifestă păcatul. De asemenea, am văzut că singura putere pe care o foloseşte împotriva păcatului este adevărul şi iubirea. Concluzia firească este aceea că Dumnezeu acţionează totdeauna constant în orice împrejurare, cu atât mai mult dacă avem în vedere toate evenimentele vechi-testamentare, în care ni se pare că Dumnezeu este furios, pedepseşte pe păcătos şi apoi îl omoară. De fapt limbajul biblic chiar aşa vorbeşte despre El. Însă, noi, ca nişte cercetători care au mintea lui Hristos, trebuie să trecem dincolo de limbajul omenesc, acolo unde se află, în toată frumuseţea lui, mesajul lui Dumnezeu cu privire la modul Său de acţiune şi de manifestare. Pentru asta avem nevoie să cunoaştem principiile de lucru ale Evangheliei descoperite în anumite pasaje biblice, principii care ne introduc în înţelegerea adevărată a caracterului lui Dumnezeu. Despre ele am vorbit în postările anterioare.

O dată ce ştim că Dumnezeu nu se schimbă niciodată, că acţionează totdeauna la fel şi în ce priveşte mântuirea, şi în ce priveşte nimicirea păcatului, atunci trebuie să abordăm evenimentul privitor la iazul de foc sau nimicirea şi dispariţia definitivă a lui Satana, a demonilor şi a tuturor oamenilor care au ales să rămână păcătoşi. Acest eveniment se petrece la sfârşitul mileniului care urmează după cea de-a doua venire a lui Hristos. Timp de o mie de ani literali, după venirea lui Hristos, Satana este constrâns să rămână pe acest pământ fără formă şi golit de oameni, întrucât aceştia au murit toţi înainte şi în timpul celei de a doua veniri a Mântuitorului, dacă ne referim la cei păcătoşi, în vreme ce sfinţii sunt înălţaţi la cer împreună cu Hristos. Satana este obligat să rămână pe pământ, împreună cu toţi demonii, dat fiind faptul că nu mai are acces în cer încă de la cruce. Până la cruce, el se putea înfăţişa înaintea lui Dumnezeu ca aşa-zis reprezentant al pământului, după cum reiese din Iov, cap. 1şi 2. De la cruce, o dată ce îngerii din cer şi celelalte lumi au rupt orice fel de simpatie pentru diavolul, acesta nu mai are acces decât pe pământ, "căci diavolul s-a coborât la voi cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme". Apocalipsa 12.12.

Evenimentele care descriu ce se întâmplă în timpul celor o mie de ani şi după împlinirea lor, când are loc învierea generală a tuturor morţilor păcătoşi de-a lungul veacurilor, de la creaţie şi până la a doua venire, sunt prezentate în Apocalipsa 20. Limbajul referitor la legarea diavolului cu un lanţ mare în adânc sau abis este unul simbolic. Lanţul este un simbol al constrângerii. Adâncul sau abisul este simbol pentru pământul nostru nepopulat la vremea aceea. Constrângerea nu vine din partea lui Dumnezeu, în sensul că El îl trimite pe Hristos şi-l leagă pe Satana. Am înţeles deja că Dumnezeu nu are arme de constrângere în nici un fel. Constrângerea lui Satana de a rămâne doar pe acest pământ provine din propriile sale acţiuni şi din lipsa oamenilor care sunt morţi, el nemaiavând pe cine să ispitească. Din moment ce de la cruce nu i se mai îngăduie să aibă acces în cer şi niciunde în Universul lui Dumnezeu, din cauză că i-a fost descoperit caracterul de ucigaş, atunci singurul spaţiu de manevră a răms doar pe pământ. După ce toţi oamenii mor, el va rămâne singur pe un pământ pustiu, răvăşit şi fără formă.

Apoi, după ce se încheie cei o mie de ani literali, Dumnezeu îi învie pe toţi oamenii păcătoşi, căci aceasta este doar învierea lor, oamenii sfinţi din toate veacurile, de la Adam şi până la a doua venirea a lui Hristos, fiind deja de mult timp în cer. Ei sunt înviaţi pentru a primi ceea ce au ales singuri când trăiau pe pământ, înainte de a muri, adică păcatul şi vinovăţia lui. Vor învia în trupurile lor muritoare, degenerate de păcat şi de boli. Însemnele păcatului sunt ceea ce caracterizează corpurile lor. Ei sunt înviaţi în timp ce Isus se coboară pe pământ împreună cu toţi mântuiţii şi cu îngerii, după care urmează cetatea sfântă, Noul Ierusalim, care va fi aşezată pe muntele Măslinilor, acesta despicându-se şi creându-se astfel o vale potrivită pentru această cetate nespus de frumoasă. "Picioarele Lui vor sta în ziua aceea pe Muntele Măslinilor, care este în faţa Ierusalimului, spre răsărit; Muntele Măslinilor se va despica la mijloc, spre răsărit şi spre apus, şi se va face o vale foarte mare: jumătate din munte se va trage înapoi spre miazănoapte, iar jumătate, spre miazăzi." Zaharia 14,4. "Şi eu am văzut coborându-se din cer, de la Dumnezeu, cetatea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei." Apocalipsa 21,2.

În timpul coborârii lui Isus pe pământ şi al învierii acestei mari mulţimi de oameni păcătoşi, se întâmplă un fenomen care ar trebui să dea de gândit studentului profund. Slava lui Hristos care-l înconjoară pe El şi pe toţi sfinţii mântuiţi, inclusiv îngerii, acoperă tot pământul, iar la vederea ei toţi nelegiuiţii exclamă următoarele cuvinte: "Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului!", (Matei 22,39), în loc să fie ucişi aşa cum se crede că ar face slava lui Dumnezeu!!!  Dar, cum e posibil să rostească asemenea cuvinte? Ce-i determină? Un singur lucru, iar acesta nu este iubirea faţă de Dumnezeu, ci adevărul care este, împreună cu iubirea şi neprihănirea Sa, cuprins în slava Sa!!!

     "Fiecare ochi din mulţime se întoarce să vadă slava lui Dumnezeu. Cu un glas, oştile nelegiuiţilor exclamă: >Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului!< Nu iubirea faţă de Isus le inspiră această exclamaţie. Puterea adevărului face ca buzele lor să rostească, fără să vrea, aceste cuvinte. Cei nelegiuiţi ies din mormânt cu aceeaşi ură faţă de Isus şi cu acelaşi spirit de rebeliune. Ei nu mai au un nou timp de har în care să-şi corecteze defectele din viaţa lor trecută. Nimic nu s-ar mai câştiga cu aceasta. O viaţă întreagă de neascultare nu le-a înmuiat inimile. O a doua ocazie, dacă le-ar fi dată, ar fi folosită la fel ca prima, călcând în picioare cerinţele lui Dumnezeu şi răzvrătindu-se împotriva Lui." Tragedia veacurilor, Sfârşitul luptei, par. 2.

Pentru cei păcătoşi, slava lui Dumnezeu este numai adevăr şi dreptate, respinse când trăiau pe pământ sub forma apelurilor milei pline de iubire adresate de Dumnezeu prin Duhul Sfânt! Prin prisma slavei Sale, ei se văd exact aşa cum sunt, fiindcă slava lui Hristos îi descoperă, îi arată aşa cum sunt. Ea este o oglindă în care îşi văd propriile suflete, roase de păcatul stăpânitor, aşa cum sunt. Adevărul lui Dumnezeu, cuprins în slava lui Hristos, le trezeşte conştiinţa la maximum. Ei stau acum în faţa barei de judecată a lui Dumnezeu. Vă rog să observaţi şi singuri că ei stau în faţa slavei lui Hristos, care nu-i nimiceşte. Apoi, Satana îi minte din nou că el i-a înviat, îi insuflă cu energia sa satanică şi-i determină să facă ceea ce nu se gândesc în primă instanţă, să atace cetatea lui Dumnezeu. Satana face tot felul de minuni pentru a-şi susţine pretenţiile de stăpân al pământului, şi asta pentru că nici unul dintre cei nelegiuiţi nu beneficiază de prezenţa ocrotitoare a Duhului Sfânt.

Aceşti oameni, împreună cu Satana şi demonii, sunt menţinuţi în viaţă pentru scurtă vreme tot de Hristos, pe care-l urăsc de moarte. Prin ceea ce fac aceştia se arată întregului Univers spectator încă o dată că ei nu merită să trăiască, întrucât fac planuri pentru cucerirea cetăţii. Ei îşi reiau vechile gânduri de acolo de unde au fost lăsate când au murit. Păcatul este caracteristica dominantă a vieţii lor; de aceea gândesc doar din perspectiva aceasta. Dar urmează ceva uluitor, şi vă rog să nu uitaţi că toate acţiunile lor se petrec în prezenţa slavei lui Hristos, pe care nu şi-o acoperă. Dacă ar fi avut ceva ucigător în ea, în mod sigur aceşti oameni păcătoşi ar fi pierit imediat ce ar fi fost înviaţi. Dar nu se întâmplă acest lucru. Ci, dimpotrivă, se petrece chiar opusul. Prin acţiunile lor arată că nu le pasă de adevăr, chiar dacă au dat mărturia cuprinsă în citatul de mai sus!! Asta pentru că sunt iarăşi amăgiţi de Satana, care încă îşi ascunde identitatea, deşi şi-a pierdut definitiv puterea de a se face invizibil!!! Dar care este acel lucru uluitor pe care îl întreprind ei?

Sub influenţa demonică a lui Satana oamenii încep să construiască arme de distrugere!!! "Satana se consultă cu îngerii lui şi apoi cu aceşti împăraţi cuceritori şi oameni puternici. Ei privesc puterea şi numărul acelora care sunt de partea lor şi declară că armata din cetate este mică în comparaţie cu a lor şi că poate fi biruită. Fac planuri să pună stăpânire pe bogăţiile şi pe slava Noului Ierusalim. Toţi încep de îndată să se pregătească de luptă. Meşteri pricepuţi făuresc echipament de război. Conducători militari, renumiţi pentru succesele lor, rânduiesc gloate de luptători în companii şi divizii." Tragedia veacurilor, Sfârşitul luptei, par. 6. Numai imaginaţi-vă cum printre toţi acei câteva zeci de miliarde de oameni se află minţi gigantice cu o putere de pătrundere uriaşă, dacă ne gândim la antediluvieni, cei care au trăit înainte de potop. Apoi, la aceştia se mai adaugă mari inventatori şi oameni de ştiinţă din timpurile moderne. Nu vreau să se înţeleagă că toţi oamenii de ştiinţă de pe pământ sau inventatorii se vor afla în rândurile acestora. Însă acolo se vor afla o mulţime de minţi gigantice care deţin informaţii privitoare la legile fizicii şi chimiei, în baza cărora vor inventa arme sofisticate, chiar dacă pământul este părăginit.

Având arme, fiind încolonaţi de marii generali ai lumii, precum Alexandru Macedon, Napoleon Bonaparte, Hitler şi alţii, pornesc spre cetate pentru a o lua cu asalt. Dar, când ajung în apropiere, înaintea ochilor li se desfăşoara o panoramă pe care nu ar dori s-o vadă. În timp ce în cetate, acolo unde se află Tatăl şi Fiul împreună cu toţi îngerii şi oamenii mântuiţi, are loc încoronarea Fiului lui Dumnezeu de către Moise-Gabriel, ei, păcătoşii, încep să se trezească din cursa amăgirilor lui Satana şi, ridicându-şi privirile puţin mai sus de tronul Celui Preaînalt văd crucea lui Hristos în care sunt cuprinse, ca o panoramă, toate evenimentele care s-au petrecut pe pământ în timpul întrupării Mântuitorului. Înaintea minţii lor sunt descoperite toate etapele lucrării lui Satana şi a demonilor asupra oamenilor care, în cele din urmă, l-au răstignit pe Isus. Se descoperă pe deplin minţii lor faptul că Satana este ucigaşul principal al lui Isus. Iar oamenii îşi văd şi ei fiecare propria lucrare îndreptată împotriva lui Dumnezeu şi a lui Isus. În cele din urmă este descoperită legea lui Dumnezeu pe care toţi au încălcat-o, mai cu seamă ultima generaţie de oameni, cei din zilele noastre. Ei văd că sunt păcătoşi şi că legea lui Dumnezeu, care le-ar fi adus fericire şi bucurie, îi condamnă la moarte veşnică.

Scopul acestei privelişti este acela de a conştientiza pe deplin mintea lor, ca să vadă şi să înţeleagă cine este Satana şi ce lucrare au făcut ei alături de Satana, care i-a amăgit. Caracterul tuturor se dă pe faţă, astfel că fiecare în mod individual se vede pe sine în lumina dreptăţii lui Dumnezeu. Acum ştiu că nu mai pot să trăiască. Mintea lor înţelege pe de-a-ntregul caracterul lui Satana, cine este ucigaşul tuturor oamenilor, cine a adus boala şi suferinţa în lumea noastră şi, cu armele în mâini, uită de cetatea lui Dumnezeu, şi le îndreaptă împotriva lui Satana şi a demonilor care nu se mai pot face invizibili, pierzând mult din puterile lor în timpul celor o mie de ani pe care i-au petrecut pe un pământ pustiit de oameni. Acum se întâmplă ceea ce stă scris în Scripturi: "Dar din cer s-a coborât un foc care i-a mistuit. Şi diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este fiara şi prorocul mincinos." Apocalipsa 20,9.10.

Focul acesta este unul fizic, cuvintele trebuie înţelese în sens literal. Dar, de unde vine? Din cer. Păi, în cer nu se mai află Dumnezeu, întrucât centrul Universului este deja mutat pe pământ, cetatea împreună cu tot ce ţine de ea, iar Tatăl, Fiul şi îngerii se află în momentul producerii acestui foc în cetate, care se află pe muntele Măslinilor!!! Dacă Dumnezeu nu se mai află în cer, atunci este lesne să înţelegem că focul care cade din cer nu este şi nu poate fi trimis de El!!! Înainte de a răspunde la această întrebare în mod concret, aş dori să reiau ideea referitoare la arme. Când oamenii îşi dau seama că Satana este generalul lor, ei, cu armele în mâini, încep lupta cu acesta şi cu demonii. Practic lupta se dă între oameni, care sunt cu mult mai numeroşi, şi demoni. În timp ce are loc această luptă corp la corp, se întâmplă două fenomene explicabile de altfel. Tot ce se petrece pe pământul deformat, are loc fără prezenţa ocrotitoare a lui Hristos, care nu împiedică izbucnirea patimilor lor furibunde, întrucât au refuzat demult protecţia Sa şi mai ales prezenţa Duhului Sfânt. Primul fenomen din timpul luptei are de a face cu crăparea scoarţei terestre din care ţîşnesc cu putere uriaşe cantităţi de ţiţei, gaze naturale şi cărbune!!! Pe fondul acesta, din cer, plouă cu foc. Dar de unde vine? Explicaţia este simplă. Flăcările pârjolitoare provin dintr-o masivă explozie solară!!!

     "Flăcări cad de la Dumnezeu din cer. Pământul se crapă. Armele ascunse în adâncurile lui sunt scoase în afară. Flăcări nimicitoare izbucnesc din fiecare prăpastie deschisă. Chiar şi stâncile ard. A venit ziua care va arde ca un cuptor. Elementele se topesc de dogoarea mistuitoare, chiar şi pământul cu tot ce este pe el arde (Maleahi 4,1-2; 2Petru 3,10). Suprafaţa pământului pare o masă topită - un lac de foc uriaş, clocotind. Este vremea judecăţii şi a pierzării oamenilor nelegiuiţi - >o zi de răzbunare a Domnului, un an de răsplătire şi răzbunare pentru Sion< (Isaia 34,8)." Tragedia veacurilor, Sfârşitul luptei, par. 29.

     "Acei copaci maiestuoşi pe care Dumnezeu i-a făcut să crească pe pământ pentru folosul locuitorilor lumii vechi, şi pe care ei i-au folosit ca să-i transforme în idoli doar pentru a se strica, Dumnezeu i-a păstrat în pământ sub formă de cărbune şi petrol ca agenţi ai nimicirii finale. După cum a chemat apele din pământ la vremea potopului ca arme din arsenalul Său în realizarea distrugerii antediluvienilor, tot astfel, la sfârşitul celor o mie de ani, El va chema focurile din pământ ca arme ale Sale, pe care le-a păstrat pentru nimicirea finală nu numai a generaţiilor care au urmat de la potop, ci şi pentru antediluvienii care au trăit înainte de potop." Spiritual Gifts, vol. 3, pag. 87.

Aşadar, avem trei surse ale focului: din pământ, din cer şi de la armele de luptă!!! Acest foc întreit, unit, formează iazul de foc sau iadul. Pentru necunoscători trebuie să spun că iadul, în forma în care se crede că există, este o minciună luciferică. Biblia vorbeşte doar despre un singur iad, şi anume iazul de foc care are loc la învierea generală a tuturor oamenilor nelegiuiţi, la sfârşitul mileniului de după a doua venire a lui Hristos. Iadul nu există şi nici nu va exista până la vremea despre care vorbesc în această postare. În acest iaz uriaş de foc, o adevărată mare de foc, vor arde literalmente toţi păcătoşii.

Aceste trei surse de foc îşi fac lucarea nu pentru că Dumnezeu le dirijează să izbucnească fiecare din locul său. Ne amintim că pământul blestemat de păcat trebuie curăţat, trebuie refăcut şi readus la starea din Eden. Din acest motiv, în scoarţa lui nu mai trebuie să existe pericole, gen cărbune, ţiţei şi gaze naturale. Acestea trebuie să dispară prin ardere, cu desăvârşire. Asta mai înseamnă că oamenii nu vor apuca niciodată să sfârşească de extras cele enumerate mai sus, petrol, gaze şi cărbune, cât timp se vor mai afla în viaţă pe pământ până la venirea lui Hristos pe norii cerului!!! Focul acesta are loc sau izbucneşte din cauza lipsei protecţiei oferite de Dumnezeu. Toate se petrec din cauza retragerii protecţiei lui Dumnezeu, fiindcă asta au ales toţi păcătoşii. Oameni şi demoni sunt lăsaţi în seama păcatelor lor, sunt lăsaţi să se manifeste fără prezenţa Duhului Sfânt pe care l-au respins definitiv când încă trăiau pe pământ. Până şi natura, ieşită de sub controlul lui Dumnezeu, se manifestă ca atare! Când cei răi încep să-şi folosească armele, se produce foc, căci unde sunt folosite arme de război totdeauna se produce foc. Apoi, scoarţa terestră se rupe, se crapă, iar din adâncuri ies torente de ţiţei, gaze şi cărbune care iau foc de la focul provocat de armele de nimicire în masă din dotarea păcătoşilor. Apoi, la acest foc îndoit, se mai adaugă focul arzător ce provine din exploziile solare. Poate că unii vor întreba de ce au loc astfel de fenomene în soare.

La potop s-a produs o mare schimbare în soare, despre care voi vorbi în alt subiect. Când Dumnezeu reface pământul, El trebuie să redea soarelui strălucirea de odinioară, şi chiar şi lunii. Din acest motiv, lasă neocrotit şi soarele. Dar aceste aspecte nu vreau să le dezvolt aici. Când voi vorbi doar despre potop, atunci vom vedea cu toţii că Dumnezeu şi la potop a fost tot la fel de neschimbător în acţiunile şi modul Său de manifestare ca peste tot în toate celelalte evenimente vechi-testamentare. Dumnezeu nu se schimbă. El are acelaşi mod de abordare şi cu privire la mântuire, şi cu privire la păcat!!! Metoda Sa este totdeauna aceeaşi şi într-un caz şi în celălalt - adevărul şi iubirea.

Ceea ce trebuie să reţinem, după cum singuri vă puteţi da seama, este faptul că Dumnezeu nu produce iazul de foc. Aşadar, iadul nu este invenţia lui Dumnezeu, ci este urmarea firească a manifestărilor păcatului în sufletul celor căruia i-au căzut pradă. Păcatul din ei îi nimiceşte, consumându-le ultimul firicel de viaţă. La intensitatea chinurilor unei conştiinţe vinovate se adaugă şi focul mai sus menţionat, foc prin care Dumnezeu curăţă practic pământul pregătindu-l pentru reînnoire şi reînfrumuseţare, aşa cum era odinioară. Iar prin exploziile uriaşe solare, El are în vedere refacerea şi readucerea soarelui la starea de dinainte de potop, dar nu numai atât, ci şi luna şi planetele care ne sunt cunoscute şi se învârtâesc în jurul soarelui!!! Da, va fi refăcut întregul nostru sistem solar, căci cuvântul sigur al profeţiei ne spune următoarele: "Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră, şi marea nu mai era." Apocalipsa 21.1. Termenul "cer" nu implică doar bolta cerească, ci întregul sistem solar, exact aşa cum ni se spune în Geneza 1,1.

Dumnezeu nu este gâde

Dumnezeu este dragoste, iar dragostea nu poate ucide, nu poate omorî. Dragostea lui Dumnezeu înseamnă viaţă veşnică, înseamnă a fi ca Dumnezeu în toate privinţele din punct de vedere moral. Menirea lui Dumnezeu este aceea de a da. Toată viaţa Sa pământească Isus a demonstrat acest principiu, acest mod de viaţă divin. El a împărţit viaţă în stânga şi în dreapta, fără să facă vreo deosebire între oameni, cu atât mai mult dacă erau socotiţi ca fiind cei mai păcătoşi posibil! "... El trăia pentru a sluji nevoilor omeneşti şi pentru a uşura durerile lor, invitându-i să primească darul vieţii." Tragedia veacurilor, cap. Distrugerea Ierusalimului, par. 7.

Pentru a înţelege şi mai bine cum vor fi distruşi oamenii păcătoşi la a doua venire a lui Hristos, trebuie să avem în vedere istoria celor petrecute cu naţiunea iudaică în anul 70 d.Hr., când Ierusalimul a fost distrus de armatele conduse de Titus. De fapt, distrugerea Ierusalimului reprezintă, în miniatură, distrugerea lumii la a doua venire a Mântuitorului. Cele petrecute acolo, la distrugerea Ierusalimului, se vor repeta, dar la scară planetară, cu toţi cei nelegiuiţi care vor rămâne să-l vadă pe Mântuitorul venind pe norii cerului.

     "Hristos vedea în Ierusalim un simbol al unei lumi împietrite în necredinţă şi răzvrătire şi grăbindu-se să suporte judecăţile răsplătitoare ale lui Dumnezeu...
     Privind către generaţia din urmă, Isus a văzut lumea cuprinsă de o amăgire asemănătoare cu aceea care a dus la distrugerea Ierusalimului. Păcatul cel mare al iudeilor a fost lepădarea lui Hristos; păcatul cel mare al lumii creştine va fi respingerea Legii lui Dumnezeu, temelia guvernării Sale în cer şi pe pământ." Tragedia veacurilor, cap. Distrugerea Ierusalimului, par. 11, 12.

Hristos se întrupase în mijlocul neamului iudaic cu scopul de a-l salva de la dezastru, de la ruină. El nu a avut în vedere numai mântuirea lumii, prin jertfa Sa, ci venise să salveze pe cei care trebuiau să fie cei dintâi în cunoaşterea caracterului lui Dumnezeu!! Iudeii ar fi trebuit să fie cap şi nu coadă, însă din cauza tradiţiei, credinţa lor degenerase în formalism. Stabiliseră şablonul după care trebuie să vină şi să fie Mesia, precum şi ce să facă El pentru ei, totul trebuind să fie în acord cu credinţa lor fariseică. În tiparul gândirii şi credinţei lor, nu era loc pentru Fiul lui Dumnezeu aşa cum spuneau Scripturile că trebuie să vină. Oamenii de rând, care nu se încadrau tiparului lor, nu puteau fi sfinţi şi nu puteau spera la mântuire. Oamenii bolnavi erau categorisiţi ca păcătoşi care nu merită mântuirea, întrucât "sfinţii" considerau boala ca fiind rezultatul păcatului personal. În sistemul lor doctrinar, Dumnezeu însuşi era perceput după îngustimea acestuia, un sistem plin de tradiţii şi filozofie babiloniană, păgână. Dumnezeu era, în opinia "sfinţilor" farisei, bun cu cei sfinţi ca ei şi, în speţă, numai cu naţiunea iudaică. Dar era un Dumnezeu răzbunător şi nemilos pentru păcătoşi, mai ales pentru popoarele păgâne.

Felul cum îl percepeau pe Dumnezeu caracteriza întreaga lor viaţă. Era un fel absolut păgân, fiindcă se depărtaseră demult de Cel căruia îi datorau existenţa. Pentru a da la o parte acest văl cu care fariseii "sfinţi" îl acoperiseră pe Dumnezeu, Isus s-a întrupat pentru a descoperi, ca nimeni altcineva, frumuseţea neasemuită a caracterului Lui Dumnezeu. Viaţa Lui contrasta făţiş cu viaţa fariseilor. De aceea, fiindcă Hristos nu putea fi Mesia pe care-l aşteptau ei şi fiindcă sfinţenia fără seamăn a Mântuitorului era, pentru aceşti "sfinţi", o încălcare a legii lui Dumnezeu, pe care o interpretau prin sute de reguli şi legi omeneşti, au pus la care distrugerea Celui care venise să împartă viaţă!!! Fiind de o încăpăţânare oarbă, evreii, fără să realizeze groapa adâncă în care se afundaseră, îşi semnau singuri sentinţa la moarte, prin respingerea Aceluia care venise să-i ajute şi, în cele din urmă, prin răstignirea Sa. De aceea, religia iudaică fiindcă era construită pe ideea existenţei unui Dumnezeu nemilos şi răzbunător, chiar ucigaş, după modelul religiilor păgâne, a făcut ca modul de manifestare al iudeilor, în primul rând al cărturarilor, să fie pe această linie în raport cu Maiestatea cerului!!!

Sfinţenia lor era subliniată de religia lor, cine nu se încadra tiparului trebuia să dispară. Trebuie să spun că făceau ceea ce făceau într-un mod absolut sincer, cel puţin la început. Ajunseseră astfel, fiindcă nu mai doreau să ajungă robi la vreun popor păgân!! Considerau că ascultarea strictă de cerinţele legii lui Dumnezeu, cele zece precepte, este vitală pentru păstrarea lor cu sfinţenie înaintea lui Dumnezeu. Aşa că s-au apucat să explice legea, să întemeieze un sistem doctrinar foarte rigid, care trebuia respectat întru totul. Gândiţi-vă că numai Sabatul avea peste şase sute de reguli care stipulau cum trebuie păzit!!! Ei bine, religia aceasta era viaţa lor, era tot ce ştiau despre Dumnezeu, considerând că sunt poporul favorizat al lui Dumnezeu, indiferent ce făceau în cadrul sau în limitele acestei religii sau sistem doctrinar. Din moment ce Dumnezeu putea omorî fără milă păcătoşii notorii, atunci şi atitudinea lor era exact în aceeaşi măsură, potrivit ideii pe care o aveau despre Dumnezeul cel bun al cerului. Dacă puteau ucide soldaţi romani, acest lucru era văzut ca o favoare divină!!! Aşa apăruse partida ziloţilor sau zeloţilor. Aceştia totdeauna purtau la ei cuţite mici cu care să poată veni de hac soldaţilor romani.

Ei bine, în mijlocul unui astfel de popor, cu o astfel de mentalitate, s-a pogorât Hristos ca să facă lumină!!! Numai imaginaţi-vă contrastul între felul Său simplu şi nepretenţios, viaţa care-l caracteriza pe El, potrivit Evangheliei, şi religia iudaică plină de aluatul fariseilor! Un om liber, Hristos, între nişte fiare cu chip de oameni, la început fiare sincere, sclavi ai propriei religii, caracterizaţi de o sfinţenie diabolică! Cum să conştientizezi nişte oameni cu un chip moral absolut desfigurat, care cred că Dumnezeu omoară şi pedepseşte fără milă pe cei care nu pot atinge nici măcar pragul sfinţeniei, care nu vor să asculte sau care sunt bolnavi, că Dumnezeu este altfel decât cred ei?!! Cum să-i faci să realizeze că Dumnezeul cerului nu are arme de constrângere, nu se foloseşte de forţă pentru a impune ascultarea şi mântuirea?!! Cum să-i faci să vadă în realitate că au priceput totdeauna greşit caracterul lui Dumnezeu în perioada Vechiului Testament?

     "Maiestatea cerului în lacrimi! Fiul Dumnezeului nemărginit, tulburat în duhul Său, încovoiat de groază! Scena a umplut tot cerul de uimire. Această scenă descoperă grozăvia peste măsură de mare a păcatului; arată cât de grea este răspunderea chiar şi pentru Puterea nemărginită să-l scape pe cel vinovat de urmările călcării Legii lui Dumnezeu." Tragedia veacurilor, cap. Distrugerea Ierusalimului, par. 12.

În pofida tuturor apelurilor Sale pline de iubire, a vieţii Sale absolut curate, a tuturor vindecărilor şi chiar a sculării din morţi a unora dintre evrei, ca dovezi că El este adevăratul Mesia, Maiestatea cerului a rostit cele mai dureroase cuvinte care pot fi rostite de Dumnezeul dragostei. "Şi nu vreţi să veniţi la Mine ca să aveţi viaţa!" Ioan 5,40. Da, evreii ca naţiune nu mai aveau viaţa!!! Hristos venise să le dea viaţa aceea care să-i aducă în armonie cu Dumnezeu. Numai primind această viaţă de sus, poate omul să-l perceapă pe Dumnezeu în sens corect! Abia atunci va începe să realizeze că Dumnezeul cerului este cu adevărat dragoste, un Dumnezeu bun şi milos care nu poate dărui decât viaţă, viaţă în care se află dragostea Lui!!! Când omul ajunge să se bucure realmente de experienţa naşterii din nou, atunci se poate spune că i s-au deschis ochii cu privire la caracterul lui Dumnezeu. Abia atunci realizează că el a crezut într-un sistem de doctrine ce devenise propriul lui mântuitor. Şi-a dat seama că Dumnezeul cerului nu avea loc în inima lui din cauza acestui sistem de doctrine pe care el îl numea adevărul lui Dumnezeu.

Se prea poate ca un sistem întreg de doctrine să fie adevărul lui Dumnezeu. Dar, ceea ce trebuie să se ştie este că unui sistem de doctrine îi lipseşte puterea iluminatoare şi transformatoare a Duhului Sfânt. Un sistem de doctrine rupt de Evanghelia Mântuitorului, cu toate că poate purta acelaşi nume, este un sistem care-i face pe oameni să se reazeme pe o nădejde falsă. Un sistem de doctrine este totuna cu însuşirea teoriei adevărului!! Această religie nu va elibera niciodată pe nimeni din păcat! Sistemul de doctrine este bun când este centrat în Evanghelia lui Hristos şi, ca atare, este Evanghelia, nu o măsură de măsurat sfinţenia enoriaşilor botezaţi de către alţi oameni "sfinţi"!!!

     "Fără Duhul lui Dumnezeu, numai cunoaşterea Cuvântului Său nu este de nici un folos. Teoria adevărului, neînsoţită însă de Duhul Sfânt, nu poate reînviora sufletul şi nici sfinţi inima. Cineva poate cunoaşte foarte bine poruncile şi făgăduinţele Bibliei, dar dacă Duhul lui Dumnezeu nu întipăreşte adevărul în inima, caracterul nu va fi transformat. Fără iluminarea Duhului Sfânt, oamenii nu vor fi în stare să distingă adevărul de rătăcire, şi vor cădea sub ispitele iscusite ale lui Satana." Parabolele Domnului Hristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, par. 9.

În acelaşi timp, este foarte adevărat că numai oamenii născuţi din nou ştiu ce este Evanghelia. Numai ei nu-i introduc pe ceilalţi în tiparele lor, tocmai fiindcă au Evanghelia. Ei exprimă, pe cât de bine pot, în viaţa lor, caracterul lui Dumnezeu, asemenea Mântuitorului lor. Hristos era liber în Dumnezeu, era liber de religia iudaică, dovadă că nici măcar nu a învăţat în şcolile rabinice. În viaţa Lui se desfăşura religia lui Dumnezeu, se dădea pe faţă caracterul lui Dumnezeu, îi iubea practic pe oameni pentru că nu avea stabilite şabloane prin care să-i încadreze pe semeni!!! Singurul tipar al religiei lui Hristos este caracterul lui Dumnezeu sau dragostea veşnică!!!

El venise să le dăruiască viaţă, viaţă pe care ei, în cele din urmă, au refuzat-o. În opinia lor, El nu-l putea reprezenta pe Dumnezeu şi nici măcar nu putea fi Dumnezeul cerului!! După tiparele lor, sfinţenia era cu totul altceva. Nu înţelegeau cum se putea apropia un om curat ca Mesia de o prostituată, de un lepros, de un vameş, dar şi mai rău, de un samaritean!!! Era peste putinţa lor de a înţelege acest mod de viaţă. Da, Hristos venise să le prezinte Evanghelia pe care ei nu o puteau recunoaşte, după atâtea veacuri de apostazie şi întuneric. E cumplit să ajungi în situaţia să nu recunoşti dragostea lui Dumnezeu, aşa cum se arată a fi situaţia generaţiei noastre, astăzi, şi aşa cum a fost întotdeauna!!!

     "Ceasul nădejdii şi al iertării era gata să treacă; cupa mâniei lui Dumnezeu cel îndelung răbdător era aproape plină. Norul care se adunase prin veacurile de apostazie şi răzvrătire, acum întunecat de nenorociri, era gata să se reverse peste un popor vinovat; iar Acela care singur putea să-i salveze de soarta care stătea să se dezlănţuie fusese dispreţuit, insultat, lepădat şi în curând urma să fie răstignit. Când Hristos avea să atârne pe crucea Calvarului, ziua lui Israel, ca popor favorizat şi binecuvântat de Dumnezeu, avea să se sfârşească. Chiar şi pierderea unui singur suflet este un dezastru care depăşeşte infinit de mult câştigurile şi comorile lumii; însă atunci când Hristos privea asupra Ierusalimului, condamnarea unei cetăţi întregi, a unui popor întreg, era înaintea Lui - cetatea aceea, naţiunea aceea care fusese odinioară poporul ales al lui Dumnezeu, comoara Sa deosebită." Tragedia veacurilor, cap. Distrugerea Ierusalimului, par. 9.

Norul nenorocirilor, adunat de-a lungul a veacuri de apostazie, răzvrătire şi neascultare, avea să se abată asupra poporului evreu. Punctul culminant a fost răstignirea lui Hristos. Ceea ce au semănat de-a lungul acestor secole, aveau să secere singuri. Pur şi simplu şi-au făurit soarta singuri!!! Bunătatea lui Hristos, dragostea Sa inexprimabilă, mila Lui fără margini, îndelunga Lui răbdare, toate fuseseră dispreţuite. Cerul le dăduse tot ce avea mai scump, adică totul. Nu mai avea ce să dea. Dumnezeu venise pe pământ în persoana Fiului Său să arate poporului Său cine este El cu adevărat, cum este caracterul Lui şi ce doreşte El de la ei. Pe pământ Hristos s-a exprimat exact aşa cum o face şi în cer, din punct de vedere moral. A arătat că viaţa Sa este în deplină armonie cu legea pe care tot El a formulat-o pe Sinai. Dar cine avea ochi să vadă acest lucru? Nici măcar ucenicii!!! Doar o singură idee greşită cu privire la caracterul lui Dumnezeu, afectează întreaga noastră viaţă!!! Nu înseamnă că suntem pierduţi, ci înseamnă că pricepem mai greu anumite adevăruri pe care Dumnezeu doreşte să ni le descopere. Hristos ar fi descoperit multe lucruri ucenicilor, care ar fi putut fi cuprinse în evanghelii, dar din cauza îndărătniciei lor şi a ideilor greşite cu privire la caracterul şi împărăţia lui Dumnezeu, El nu a putut face acest lucru. "Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta." Ioan 16.12.

 Din acest motiv este nevoie de lucrarea reformei în viaţa celor născuţi din nou, tocmai pentru ca să dezveţe multele idei greşite cu privire la caracterul lui Hristos, şi să înveţe principiile corecte ale Evangheliei prin care să fim în stare să discernem caracterul lui Dumnezeu în Vechiul Testament.

O dată ce evreii au respins cu bună ştiinţă îndelunga răbdare şi mila lui Dumnezeu, prin răstignirea lui Hristos şi prin lepădarea ultimei oferte de har adresate lor prin ucenicii Lui, ei, poporul evreu, atât generaţia celor care lepădaseră pe Isus, cât şi generaţia următoare, copiii lor, şi-a sigilat singuri soarta, prin alungarea protecţiei lui Dumnezeu. Acum au rămas l-a dispoziţia stăpânului pe care şi l-au ales - Satana. "Îndelungata răbdare a lui Dumnezeu faţă de Ierusalim nu a făcut decât să-i întărească pe iudei în nepocăinţa lor. În ura şi cruzimea lor faţă de ucenicii lui Isus, ei au lepădat ultima ofertă a harului. Atunci Dumnezeu şi-a retras protecţia de la ei şi a îndepărtat puterea Sa restrictivă, înfrânătoare, de la Satana şi îngerii săi, iar naţiunea a fost lăsată sub stăpânirea conducătorului pe care şi l-au ales. Copiii ei refuzaseră harul lui Hristos, care i-ar fi făcut în stare să-şi supună pornirile rele, dar acum ele au devenit dominante. Satana a trezit cele mai cumplite şi mai josnice pasiuni ale sufletului. Oamenii nu mai judecau, ci erau fără raţiune — stăpâniţi de pasiune şi mânie oarbă. În cruzimea lor, deveniră satanici. În familie şi în popor, printre clasele de sus şi cele de jos, era neîncredere, gelozie, ură, luptă, răzvrătire, crimă. Nicăieri nu era nici o siguranţă. Prietenii şi rudele se trădau unii pe alţii. Părinţii îşi ucideau copiii, iar aceştia pe părinţii lor. Conducătorii poporului nu aveau putere să-i conducă. Pasiuni nestăpânite îi făcuseră tirani. Iudeii primiseră o mărturie mincinoasă pentru a-L condamna pe Fiul nevinovat al lui Dumnezeu. Acum, acuzaţii mincinoase făceau ca propria viaţă să fie nesigură. Prin acţiunile lor, ei spuseseră cu multă vreme înainte: >Lăsaţi-ne în pace cu Sfântul lui Israel<. (Isaia 30,11). Acum, dorinţa lor era împlinită. Teama de Dumnezeu nu-i mai tulbura. Satana era la cârma naţiunii şi cele mai înalte autorităţi, civile şi religioase, se găseau sub dominaţia lui." Tragedia veacurilor, cap. Distrugerea Ierusalimului, par. 30.

Ce au făcut evreii? L-au determinat pe Dumnezeu să-şi retragă pe deplin protecţia de la ei şi, astfel, să-i lase cu totul sub stăpânirea lui Satana!!! Puterea restrictivă şi înfrânătoare este puterea Duhului Sfânt. Da, păcătuiseră împotriva Duhului Sfânt!!! Acum, toate pornirile rele şi păcătoase ale naturii lor omeneşti, toate viciile inimaginabile, pasiunile şi simţămintele lor pervertite au izbucnit cu o furie nebună, toate îndreptate împotriva semenului şi împotriva lor înşişi. Nestăpâniţi de Duhul Sfânt, prin autoritatea dragostei Lui, lipsiţi de orice milă sau de harul lui Dumnezeu, naţiunea iudaică fusese lăsată pradă propriei răutăţi satanice. Acum la cârma raţiunii lor, se afla însuşi Satana. Dumnezeu fusese alungat definitiv. Nu mai putea face absolut nimic pentru poporul pe care l-a iubit nespus vreme de milenii. Gândiţi-vă că faceţi în mod conştient, până la urmă, încercarea de a îndepărta pe cel mai bun prieten care vă tot spune, cu dragoste şi respectuos, să nu mai faceţi răul, căci altfel veţi avea parte exact de răul respectiv.

Aproape că nu se poate descrie ce s-a întâmplat înainte de şi la căderea Ierusalimului. Când oamenii sunt lăsaţi în seama lui Satana, singurul rezultat posibil este chinul şi moartea!!! Când Dumnezeu este alungat, omul rămâne în seama păcatelor proprii şi a lui Satana, stăpânul pe care şi l-a ales cu bună ştiinţă. Dumnezeu vine la mine şi-mi spune că doreşte să trăiesc, fiindcă sunt fiul Lui prin creaţie. Oferta Lui este viaţa veşnică în care este cuprinsă dragostea Sa. Dar eu tot refuz, şi toată viaţa mea fac lucrul acesta. Prin refuzurile mele eu, de fapt, arăt cu hotărâre că nu vreau să trăiesc, că nu vreau oferta lui Dumnezeu, că nu mă interesează viaţa veşnică în condiţiile Lui. Fiindcă Dumnezeu m-a creat să fiu liber şi să mă exprim liber, atunci, fiindcă respectă alegerea mea, face întocmai potrivit cu alegerea mea, adică îşi retrage protecţia!! Durerea Lui însă nu poate fi descrisă niciodată. I-a fost cu neputinţă să salveze sufletul meu, pentru că eu nu am dorit acest lucru. Asta fiindcă l-am pus în situaţia nespus de dureroasă să facă ceea ce i-am cerut!!!

În acest tablou trebuie să vedem un adevăr inestimabil. Dumnezeu, prin apelurile Sale pline de iubire, îmi spune că singurele mijloace pe care le poate folosi pentru salvarea mea sunt adevărul, bunătatea şi iubirea. Îmi spune că nu dispune de altceva. Că singurul lucru pe care poate să-l facă pentru mine este să apeleze la conştiinţa şi la mintea mea. Numai astfel poate să-mi vorbească, să mă facă să înţeleg cine este El. Apoi, îmi prezintă folosul crucii şi neprihănirea Lui pe care este gata să mi-o dea mie. Numai să accept oferta Lui. Şi-mi spune că nu mă costă nimic, absolut nimic. Dar eu nu văd nimic bun, palpabil care să-mi procure satisfacţii egoiste. Şi refuz, refuz continuu. Glasul Său, pe măsură ce tot refuz, se aude tot mai imperceptibil. Fiind plin de dragoste şi de respect, nu violează nici conştiinţa, nici mintea şi nici alegerile mele conştiente. Ştie că nu îmi dau seama ce mă aşteaptă. Fac alegeri proaste, se întâmplă în viaţa mea multe nenorociri, din cauza alegerilor proprii şi a refuzului de a primi harul lui Hristos. Ajung să arunc vina pe Dumnezeul care, culmea, încearcă să mă salveze şi să mă ocrotească în astfel de împrejurări. Mă întăresc în nepocăinţa mea şi alung definitiv pe Dumnezeu, Duhul Sfânt şi protecţia Lui. Am rămas descoperit. Nu mai am Mijlocitor. Glasul suav al Duhului Sfânt nu se mai aude niciodată. Nici măcar nu ştiu că am ajuns să fiu prada totală a lui Satana!!! Nu mai am stăpânire pe mintea mea, răbufnesc toate patimile şi cruzimile naturii mele omeneşti. În felul acesta îmi aduc pieirea singur, fiindcă l-am alungat pe Dumnezeu. Am rămas fără Tată, fără Frate şi fără Mângâietor!!!

     "Iudeii îşi făuriseră singuri cătuşele; ei îşi umpluseră paharul răzbunării. În distrugerea totală care a căzut peste ei, ca naţiune, şi în toate vaiurile care i-au urmat în împrăştierea lor, ei n-au făcut decât să culeagă ceea ce ei înşişi semănaseră. Profetul spunea: >Pieirea ta, Israele, este că ai fost împotriva Mea<, >ai căzut prin nelegiuirea ta<. (Osea 13,9; 14,1). Suferinţele lor sunt reprezentate adesea ca o pedeapsă care a venit asupra lor, ca urmare a hotărârii directe a lui Dumnezeu. În felul acesta, marele amăgitor caută să-şi ascundă lucrarea. Printr-o respingere continuă a iubirii şi a milei divine, iudeii au făcut ca ocrotirea lui Dumnezeu să le fie retrasă, dar lui Satana i-a fost îngăduit să-i conducă după voinţa lui. Cruzimile oribile care au avut loc la distrugerea Ierusalimului sunt o demonstrare a puterii răzbunătoare a lui Satana asupra acelora care se supun stăpânirii lui." Tragedia veacurilor, cap. Distrugerea Ierusalimului, par. 44.

Cum sunt reprezentate suferinţele lor? Ca fiind pedeapsa directă a lui Dumnezeu? Exact aceasta este lucrarea lui Satana, să pună în seama lui Dumnezeu ceea ce el a făcut din naţiunea iudaică!!! A cui este puterea răzbunătoare? "Cruzimile oribile care au avut loc la distrugerea Ierusalimului sunt o demonstrare a puterii răzbunătoare a lui Satana asupra acelora care se supun stăpânirii lui." Satana este distrugătorul, iar Dumnezeu Restauratorul şi Viaţa!! Dar asta nu-i totul. În cele ce urmează, se arată la modul cel mai clar şi explicit cu putinţă că Dumnezeu nu a fost şi nu este un gâde care să-i execute pe oameni, indiferent cât de răi sunt aceştia.

     "Noi nu cunoaştem cât de mult îi datorăm lui Hristos pentru pacea şi ocrotirea de care ne bucurăm. Puterea restrictivă a lui Dumnezeu este aceea care fereşte omenirea de a cădea cu totul sub stăpânirea lui Satana. Cel neascultător şi nerecunoscător are multe motive de recunoştinţă faţă de mila şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, care ţine în frâu puterea crudă şi răufăcătoare a celui rău. Dar atunci când oamenii trec peste limitele răbdării divine, această putere este retrasă. Dumnezeu nu stă înaintea păcătosului ca un executor al sentinţei date împotriva nelegiuirii; dar îi lasă pe cei care au respins mila Sa să culeagă ceea ce au semănat. Orice rază de lumină respinsă, orice avertizare dispreţuită sau neluată în seamă, orice pasiune îngăduită, orice călcare a Legii lui Dumnezeu este o sămânţă semănată, care aduce un seceriş ce nu dă greş. Duhul lui Dumnezeu, căruia păcătosul i s-a împotrivit cu înverşunare este în cele din urmă retras de la acesta, şi atunci nu mai are nici o putere să-şi stăpânească pornirile rele ale sufletului şi nici o ocrotire faţă de răutatea şi vrăjmăşia lui Satana. Distrugerea Ierusalimului este o avertizare înfricoşată şi solemnă pentru toţi aceia care glumesc cu posibilităţile harului divin şi se împotrivesc chemărilor milei dumnezeieşti. Niciodată n-a existat o mărturie mai hotărâtă cu privire la ura lui Dumnezeu faţă de păcat şi la pedeapsa sigură care va cădea peste cel vinovat." Tragedia veacurilor, cap. Distrugerea Ierusalimului, par. 45.

Vă rog să observaţi că Dumnezeu este absolvit de orice vină în ce priveşte distrugerea Ierusalimului. Nu a putut face absolut nimic pentru naţiunea încăpăţânată, întrucât nu i s-a îngăduit. Alegerile lor greşite şi păcătoase l-au determinat pe Dumnezeu să-şi retragă ocrotirea, lăsându-i în seama propriei nevolnicii. Ceea ce i-a distrus pe evrei a fost propriul lor păcat, propria lor viaţă dezordonată, propriul lor caracter! Au fost lăsaţi în seama păcatului şi al lui Satana. Li s-a dat ceea ce au cerut. De aceea, felul cum au pierit evreii prin distrugerea Ierusalimului este, în mic, felul cum vor pieri oamenii păcătoşi când Isus vine pe norii cerului. Este exact acelaşi fel, fără nici un fel de deosebire. Slava Sa nu are cum să nimicească din moment ce este viaţă, dragoste şi neprihănire. Însă pentru că acei oameni păcătoşi s-au aşezat singuri în afara sferei Sale ocrotitoare, îşi dau seama, ca niciodată înainte, că au trăit o minciună, că nu mai au Mântuitor şi că, privind la acea slavă plină de lumină, le lipseşte tocmai ceea ce este cuprins în ea - viaţa veşnică şi nemurirea!!! Se văd pe ei exact aşa cum îi vede Cerul. Propriile lor păcate, neajunse, prin mărturisire, în sanctuarul ceresc, care acum e închis, îi strivesc, le ia viaţa.

     "Profeţia Mântuitorului cu privire la căderea judecăţilor lui Dumnezeu peste Ierusalim trebuie să aibă o altă împlinire, faţă de care acea distrugere teribilă era doar o umbră slabă. În soarta cetăţii alese putem vedea soarta unei lumi care a respins mila lui Dumnezeu şi a călcat în picioare Legea Sa. Întunecate sunt rapoartele decăderii omeneşti, la care pământul a fost martor în decursul lungilor lui veacuri de crimă. Inima slăbeşte şi mintea se pierde privind toate acestea. Teribile au fost rezultatele lepădării autorităţii Cerului. Însă o scenă şi mai întunecată este prezentată în descoperirea viitorului. Rapoartele trecutului - procesiunea lungă a conflictelor, a agitaţiilor şi a răscoalelor, >învălmăşeala luptei şi haina de război tăvălită în sânge< (Isaia 9,5) - ce sunt toate acestea în contrast cu grozăviile zilei aceleia, când Duhul înfrânător al lui Dumnezeu va fi retras cu totul de la cei nelegiuiţi şi nu va mai ţine în frâu răbufnirea patimilor omeneşti şi mânia satanică? Lumea va vedea atunci, ca niciodată mai înainte, rezultatele conducerii lui Satana.

       Dar în ziua aceea, ca şi în zilele distrugerii Ierusalimului, poporul lui Dumnezeu va fi eliberat - toţi aceia care >vor fi găsiţi scrişi printre cei vii<. (Isaia 4, 3). Hristos a declarat că va veni a doua oară pentru a-i strânge la Sine pe cei credincioşi: >Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate seminţiile pământului se vor boci, şi vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu o mare slavă. El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbiţa răsunătoare, şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerului până la cealaltă<. (Matei 24,30.31). Atunci cei care nu ascultă de Evanghelie vor fi nimiciţi >de suflarea gurii Sale şi vor fi prăpădiţi cu arătarea venirii Sale<. (2Tesaloniceni 2,8). Ca şi Israelul din vechime, cei nelegiuiţi se pierd singuri; ei cad prin nelegiuirea lor. Printr-o viaţă de păcat s-au aşezat atât de departe de armonia cu Dumnezeu, starea lor a devenit atât de degradată de păcat, încât manifestarea slavei Sale este pentru ei un foc nimicitor." Tragedia veacurilor, cap. Distrugerea Ierusalimului, paragrafele al treilea şi al patrulea de la sfârşit.

Slava venirii lui Isus

     "Şi atunci se va arăta cel nelegiuit pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea (strălucirea) venirii Sale." 2Tesaloniceni 2,8.

În subiectul trecut am avut în vedere traseul păcatului şi modul cum acesta va dispărea din Universul lui Dumnezeu. Ideea centrală este că, aşa cum Isus a fost ucis de păcatul nostru pe crucea Golgotei, tot astfel oamenii păcătoşi vor fi nimiciţi de păcatele lor la judecata finală. Acolo, la Calvar, Tatăl nu a îndreptat vreo armă pentru distrugerea Fiului Său, ci l-a lăsat pradă păcatului nimicitor, care a devorat, a mistuit viaţa lui Hristos. Tot astfel, nici după mileniul de după cea de a doua venire a lui Hristos, Dumnezeu nu va angaja arme de nimicire pentru distrugerea păcătoşilor. Ci ei vor fi lăsaţi practic în seama păcatelor lor, ce vor mistui firul vieţii care se mai află în ei. Asta pentru că au refuzat în viaţa lor pământească dragostea lui Dumnezeu, socotind că-şi pot purta singuri vinovăţia păcatului. Numai că păcatul este un foc mistuitor pentru sufletul lor. Aşa cum a murit Isus pe cruce, fără Dumnezeu, tot astfel vor muri toţi păcătoşii, după mileniu, fără Dumnezeu. De aceea, păcatul este distrugătorul, iar Dumnezeu Restauratorul şi Vindecătorul.

În legătură cu versetul de mai sus, majoritatea credincioşilor oneşti întâmpină probleme serioase, referitoare la manifestarea slavei strălucitoare a lui Hristos, când vine a doua oară, deşi recunosc că trebuie să accepte întocmai aşa cum este versetul respectiv. De fapt, de ce să n-o spun, undeva în subconştientul nostru, din cauza supraîndoctrinării din cadrul bisericii, credem că strălucirea slavei lui Hristos chiar îi va omorî pe toţi oamenii păcătoşi, care vor mai fi rămas pe pământ la vremea aceea, într-un sens fizic! Ne şi imaginăm deja că din slava Sa ţâşnesc raze nimicitoare de foc care lovesc pe păcătoşii rămaşi fără nici un fel de apărare.

Dacă ar fi aşa, atunci Dumnezeu trebuie că e nimicitorul, în cele din urmă, întrucât chiar omoară în sens fizic pe cei care nu i se supun. Dar, noi deja am stabilit nişte principii clare de lucru, aşa cum sunt reflectate în Evanghelia lui Isus Hristos. În primul rând, Dumnezeu nu se schimbă în nici o împrejurare; modul Său de manifestare este întotdeauna în concordanţă desăvârşită cu spiritul legii Sale; ţinta Sa este întotdeauna şi în orice împrejurare doar păcatul, oriunde s-ar afla acesta, în sanctuarul de sus sau în păcătosul de pe pământ; apoi, Hristos ne-a spus într-un mod clar că El nu a venit să piardă sufletele păcătoşilor, ci să le mântuiască. "Căci Fiul omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască." Luca 9,56. Tot Hristos ne spune că El a venit ca oile lui să aibă viaţă din belşug. "Hoţul nu vine decât să fure, să înjunghie şi să prăpădească. Eu am venit ca oile să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug. Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oi." Ioan 10,10.11. Cu alte cuvinte, spiritul lui Hristos este de a da viaţă, nu de a o lua, indiferent că e vorba despre un sfânt sau un păcătos notoriu!!

Apoi, trebuie să mai stabilim încă un principiu, care trebuie să fie clar pentru toată lumea. De sus, de la Dumnezeu, ni se dau totdeauna, indiferent de starea oamenilor, numai daruri bune şi desăvârşite!! "Nu vă înşelaţi preaiubiţii mei fraţi: orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit este de sus, coborându-se de la Tatăl luminilor, în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare." Iacov 1,17.18. Cum ar putea să se găsească într-un dar bun şi desăvârşit moartea?!! Cum ar putea ca într-un astfel de dar desăvârşit să se afle vreun mecanism ascuns care să provoace, în cele din urmă, moartea păcătosului?!! Ceea ce vreau să mai ştim este că toate darurile pe care le primim din cer, ne aparţin, sunt ale noastre definitiv, devin proprietatea noastră. Dumnezeu nu-şi ia niciodată înapoi darul oferit, cu atât mai mult viaţa - cel mai mare dar oferit vreodată de Dumnezeu!!! Dacă e să ne pierdem viaţa, ne-o pierdem singuri, în pofida tuturor eforturilor făcute de Dumnezeu pentru salvarea ei!! Dacă am da un dar bun şi frumos cuiva pe care-l iubim, n-am sta niciodată cu mâinile în sân privind cum acel cineva depune toate eforturile ca să piardă acel dar! Nu l-am avertiza să-l păstreze pentru binele lui, ca să trăiască prin el? N-am face, oare, acest lucru?

Acum, toate darurile lui Dumnezeu, bune şi desăvârşite, întregesc slava Sa, care este viaţă!!! Adică acea slavă de care va fi înconjurat Isus când va veni pe norii cerului a doua oară!!! Noi primim totul din slava Sa, căci slava Sa este viaţă şi iubire! De aceea, în strălucirea aceasta nu se poate afla ceva, ca nişte raze laser, menit să distrugă intenţionat pe bieţii oameni răi, care au reuşit să mai supravieţuiască, oameni care de fapt nu au nici un fel de apărare! Apoi, ar fi moral din partea unui Dumnezeu atotputernic să-şi folosească toată atotputernicia în nimicirea unor bieţi oameni păcătoşi, asemănaţi cu firul de iarbă, care azi e, iar mâine se va usca, murind, ce sunt absolut neputincioşi în faţa desfăşurării atotputerniciei lui Dumnezeu? Ar fi moral să te lupţi cu cineva care nu poate niciodată să-ţi stea împotrivă?

Să ne imaginăm că suntem nişte spectatori ascunşi, ce participă la a doua venire a lui Hristos. Pământul este distrus de marele cutremur care are loc sub forma ultimei plăgi, pe el se mai află destui oameni păcătoşi care nu au dorit să renunţe la păcatele lor, iar ici-colo pâlcuri, pâlcuri de sfinţi care aşteaptă cu bucurie, nerăbdători venirea lui Isus. Aceştia din urmă nu au putut fi omorâţi de cei răi şi nici de plăgi, fiind protejaţi miraculos de Dumnezeu. Apoi, deodată apare Isus în toată măreţia Sa strălucitoare. La început se vede un mic nor alb, iar pe măsură ce se apropie de pământ acesta devine un nor strălucitor, fiind de fapt alcătuit dintr-o mare suită de îngeri sfinţi. La vederea acestei slave strălucitoare, şi unii, oamenii sfinţi de pe pământ, şi alţii, oamenii nelegiuiţi păcătoşi şi distruşi de păcat, tremură!!

     "Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui? Cine va rămâne în picioare când se va arăta El? Căci El va fi ca focul topitorului şi ca leşia înălbitorului." Maleahi 3,2. "Împăraţii pământului, domnitorii, căpitanii oştilor, cei bogaţi şi cei puternici, toţi robii şi toţi oamenii slobozi s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor. Şi ziceau munţilor şi stâncilor: >Cădeţi peste noi şi ascundeţi-ne de faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului; căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui, şi cine poate sta în picioare?<" Apocalipsa 6,15-17.

Cei sfinţi tremură nu pentru că sunt păcătoşi sau pentru că vor mai avea păcate la vremea aceea, ci din cauza trupului lor păcătos, care nu poate suporta slava curăţiei neprihănirii lui Hristos şi, ca atare, urmează numaidecât să fie preschimbat cu unul nemuritor. Însă cei răi, tremură îngroziţi din cauza păcatelor din ei, care, acum, îi ameninţă cu distrugerea. Slava neprihănită a lui Hristos, însăşi viaţa Lui, îi descoperă ca fiind păcătoşi. Întotdeauna în prezenţa slavei Sale, păcătosul se vede pe sine exact aşa cum îl vede Dumnezeu, conştientizează numaidecât starea grozavă de păcătoşenie în care se află. El se vede astfel necurat şi nedemn de cer. Avem cazul lui Isaia. Cu toate că era profetul lui Dumnezeu, la vederea slavei Sale, deşi aflat în viziune, cade la pământ ca mort, simţindu-se păcătos din cale afară. "Atunci am zis: >Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate, şi am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oştirilor!<" Isaia 6,5.

Ca nişte spectatori ascunşi ai acestei scene, vedem cum se manifestă şi unii, şi alţii la venirea lui Hristos, în slava Sa strălucitoare. Ceea ce vedem chiar ne frapează. Din strălucirea slavei Sale, care este neprihănirea şi iubirea Sa, nu ţâşneşte un foc pentru a-i prăpădi pe cei păcătoşi!! Ba dimpotrivă, nu iese absolut nimic din Hristos. Ceea ce e şi mai frapant, este faptul că singuri cei păcătoşi caută să se ascundă în văgăunile pământului, parcă văzându-se aşa cum sunt, păcătoşi fără nici un fel de speranţă. Hristos nu rosteşte nici o judecată asupra lor, nu întreprinde absolut nimic pentru distrugerea lor. De ce? Pentru că ei, aceşti oameni păcătoşi, alegând păcatul în viaţa lor, s-au despărţit singuri de Dumnezeu şi s-au aşezat în afara sferei Sale ocrotitoare!!! Acesta este adevărul. Între ei şi Hristos nu mai există nici un fel de armonie, fiindcă au respins harul Său iertător, înainte de încheierea acestuia, rămânând acum singuri, fără Mijocitor, în faţa dreptăţii divine!!!

Atunci, ce este slava strălucirii lui Isus? Dacă răspundem corect la această întrebare, atunci ştim ce aduce moartea acestor bieţi păcătoşi. Slava Sa este caracterul Său neprihănit şi plin de iubire, care este lumină şi devine un foc mistuitor pentru conştiinţele acestor oameni rămaşi pe vecie păcătoşi!!!

"Prin Duhul Sfânt, Cuvântul lui Dumnezeu este o lumină, de îndată ce devine o puterea transformatoare în viaţa aceluia ce l-a primit. Sădind în inimile lor principiile Cuvântului Său, Duhul Sfânt dezvoltă atunci în oameni atributele lui Dumnezeu. Lumina slavei Sale - caracterul Său - trebuie să strălucească în urmaşii Săi. În acest fel ei trebuie să slăvească pe Dumnezeu, să lumineze calea spre casa Mirelui, spre cetatea lui Dumnezeu, la ospăţul nunţii Mielului." Parabolele Domnului Hristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, par. 18.

Strălucirea caracterului Său trezeşte conştiinţa celor păcătoşi în aşa fel, încât se văd exact aşa cum sunt - păcătoşi imposibil de salvat. Caracterul Său devine oglinda în care ei se văd. Înăuntrul lor este ca un foc care le macină conştiinţa, pentru că-şi dau seama că toată viaţa lor l-au răstignit din nou şi din nou pe Isus, care voia să le ofere viaţă, iubire şi nemurire! Focul acela mistuitor, caracterul lui Hristos, nu este un foc fizic, ci focul care le macină conştiinţa şi-i face să simtă greutatea deplină a propriei vinovăţii în faţa dreptăţii divine lipsite de mila pe care au respins-o toată viaţa. Acum mila lui Dumnezeu nu mai are cum să pledeze pentru ei. Realizează cu toată convingerea, cu toată mintea şi din toată fiinţa lor că păcatul şi vinovăţia lor sunt nimicitorul propriilor lor suflete. Acum, prin alegerea lor personală, în toată viaţa lor, realizează că s-au pus în afara armoniei cu Dumnezeu, rămânând fără Mijlocitor divin! Pur şi simplu au înţeles că s-au sinucis!!!

     "Atunci cei care nu ascultă de Evanghelie vor fi nimiciţi >de suflarea gurii Sale şi vor fi prăpădiţi cu arătarea venirii Sale<. (2Tesalonicei 2,8). Ca şi Israelul din vechime, cei nelegiuiţi se pierd singuri; ei cad prin nelegiuirea lor. Printr-o viaţă de păcat s-au aşezat atât de departe de armonia cu Dumnezeu, starea lor a devenit atât de degradată de păcat, încât manifestarea slavei Sale este pentru ei un foc nimicitor." Tragedia veacurilor, cap. Distrugerea Ierusalimului, paragraful al treilea de la sfârşit.

Deci, de ce fug cei răi de slava strălucirii lui Hristos la a doua venire? Pentru că-şi dau seama că s-au pierdut singuri şi că propria lor nelegiuire îi răpune, luându-le viaţa!!! Cu alte cuvinte, vor muri din cauza despărţirii lor de Dumnezeu, din pricina propriului păcat şi a vinovăţiei depline a acestuia, exact aşa cum a murit şi Hristos pe cruce, fiind omorât de nelegiuirea noastră a tuturor!!! Când Hristos vine pe norii cerului, El nu-şi poate reţine strălucirea slavei Sale, nu mai poate apărea pe pământ cu slava Sa acoperită, ba cu înfăţişarea unui înger, ba cu înfăţişarea unui om. De aceea, strălucirea slavei Sale este viaţă nemuritoare pentru oamenii sfinţi de pe pământ, care sunt luaţi la cer, dar, în acelaşi timp, este moarte sau un foc mistuitor pentru cei nelegiuiţi. De fapt, Hristos, când vine pe norii cerului, nu vine să distrugă pe nimeni, ci vine să-şi ia copiii, oropsiţi de cei nelegiuiţi, acasă! Acesta este scopul venirii Sale, nu distrugerea păcătoşilor. Aceştia se distrug singuri fiindcă s-au despărţit demult de Dumnezeu, iar acum văd că au fost lăsaţi în seama propriului stăpân - păcatul nimicitor. Dragii mei, nimicitor este totdeauna păcatul, nu Dumnezeu şi nici slava strălucitoare a lui Hristos, care este viaţă, neprihănire şi iubire!!! Dacă aleg păcatul, aleg totodată să mă despart de Dumnezeu şi să-l pun pe Dumnezeu în situaţia imposibilă de a mai veni în ajutorul meu. Atunci, cu o durere de nedescris, El este nevoit să-şi retragă protecţia, fiindcă, ţineţi minte, respectă totdeauna alegerea omului. Nu va invada şi nu va forţa niciodată libertatea de alegere a omului. Pur şi simplu o respectă.

     "Domnul Hristos vine cu putere şi slavă mare. El vine în slava Sa şi în strălucirea Tatălui Său. El vine însoţit de toţi sfinţii Săi îngeri. În timp ce lumea întreagă este afundată în păcat, în locuinţele sfinţilor va fi lumină. Primele raze de lumină ale revenirii Sale vor străluci asupra lor. O lumină curată, nemânjită, va străluci din măreţia Lui şi Hristos, Răscumpărătorul, va fi admirat de toţi aceia care I-au slujit. În timp ce cei răi vor fugi de prezenţa Lui, urmaşii Domnului Hristos se vor bucura. Patriarhul Iov, privind - prin credinţă - de-a lungul timpului spre cea de-a doua Sa venire spune: >Îl voi vedea şi-mi va fi binevoitor, ochii mei îl vor vedea şi nu ai altuia<. Iov 19,27. Urmaşilor Săi credincioşi, Domnul Hristos le-a fost un tovarăş zilnic şi un prieten apropiat. Ei au trăit într-o strânsă legătură, într-o continuă comuniune cu Dumnezeu. Peste ei a răsărit slava Domnului. În ei s-a reflectat lumina cunoştinţei şi a slavei lui Dumnezeu de pe faţa lui Isus Hristos. Acum, ei se bucură de razele neumbrite ale strălucirii şi slavei Regelui măririi în toată maiestatea Sa. Ei sunt pregătiţi pentru comuniunea cu cerul, pentru că ei au cerul în inimile lor.
     Cu capetele ridicate, cu razele strălucitoare ale Soarelui Neprihănirii strălucind asupra lor, plini de bucurie că mântuirea lor se apropie, ei merg în întâmpinarea Mirelui spunând: >Iată, acesta este Dumnezeul nostru, în care avem încredere că ne va mântui<. Isaia 25,9." Parabolele Domnului Hristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, paragrafele al doilea şi al treilea de la sfârşit.

Slava strălucirii Sale este, deci, lumina sau viaţa, iubirea şi neprihănirea lui Hristos care găsesc corespondent în iubirea şi neprihănirea sfinţilor, primite ca dar de la Cel Preaînalt. Ei deja au cerul în inimă şi, de aceea, privesc cu bucurie venirea Mântuitorului. Slava Lui este viaţă şi nemurire pentru ei, căci sunt în armonie cu cerul.

Cum va pieri păcatul?

Până acum am înţeles că Dumnezeu este dătătorul vieţii, El dând viaţă, prin Hristos, tuturor fiinţelor create, sfinte şi păcătoase. El este cu adevărat Restauratorul, pe când Satana este nimicitorul. Cel din urmă face tot posibilul să arunce asupra lui Dumnezeu propriile atribute ale caracterului păcătos, pentru ca oamenii să-l vadă pe Dumnezeu ca pe un Dumnezeu care se mânie la cea mai mică abatere, care pedepseşte pe păcătos şi care, în cele din urmă, va trebui să-l distrugă din cauza neascultării lui înverşunate. Cu o aşa mentalitate despre Dumnezeu, nu-i de mirare că un astfel de om păcătos, se înverşunează să nu asculte. Numai iubirea trezeşte iubire, şi nu mânia, furia sau pedepsele!

Ţinta pe care o urmăreşte Dumnezeu, pentru a fi eradicat pe vecie din Univers, este doar păcatul. Pe acesta doreşte să-l elimine, nu pe păcătos. Pentru ca oamenii slabi şi păcătoşi, cu o minte pipernicită din cauza păcatului, să înţeleagă ţinta lui Dumnezeu cu păcatul, Dumnezeu a gândit un sistem practic prin care omul să înţeleagă ce trebuie să facă cu păcatul şi cum va fi el distrus în cele din urmă. Acest sistem practic a fost dăruit lui Adam, apoi a fost puţin dezvoltat, în ideea de a arunca mai multă lumină asupra realităţii cereşti. Este vorba despre sistemul jertfelor ispăşitoare. Dacă lui Adam i s-a spus să aducă jertfă un miel, peste ani şi ani, Dumnezeu i-a învăţat pe evrei să aducă jertfă ispăşitoare miei, viţei, ţapi, iezi prin intermediul cortului întâlnirii. Cu alte cuvinte, Dumnezeu voia ca omul să înveţe cum să scape de păcat şi, în cele din urmă, să priceapă ce se va face cu păcatul lui sau păcatele lui mărturisite.

În acest sistem al jertfelor de ispăşire, păcătosul era învăţat că singurul mijloc pentru curăţirea lui de păcat sau pentru ispăşire era sângele. Din Scripturi ştim că sângele este viaţă. "Căci viaţa trupului este în sânge. Vi l-am dat ca să-l puneţi pe altar, ca să slujească de ispăşire pentru sufletele voastre, căci prin viaţa din el face sângele ispăşire." Levitic 17,11. Ideea era ca omul să priceapă faptul că pentru păcatul său mărturisit se făcea ispăşire doar printr-o viaţă sacrificată! Adică, pentru viaţa noastră, astfel încât noi să putem trăi izbăviţi de păcat, trebuia să moară altcineva care să poarte păcatul nostru asupra lui. Acest cineva nu putea fi decât Isus Hristos. Prin urmare, jertfa de ispăşire întruchipa moartea lui Hristos, dăruirea vieţii Sale ca preţ de răscumpărare pentru noi, păcătoşii.

Prin intermediul cortului întâlnirii Dumnezeu îl învăţa şi dorea să-l obişnuiască pe păcătosul pocăit cu traseul păcatului. Prin acest mijloc, serviciul de ispăşire din sanctuar sau cortul întâlnirii, Dumnezeu voia să ne înveţe cum se procedează cu păcatul, precum şi faptul că El, Dumnezeu, nu are o armă prin care-l va nimici în mod direct, în cele din urmă. Păi, cum ar putea fi dragostea lui Dumnezeu o armă de nimicire, din moment ce prin dragostea şi din dragostea Sa dă viaţă!?? Toate cele referitoare la jertfele de ispăşire pot fi citite în Levitic 4. Dacă păcătuia preotul şi poporul sau adunarea lui Israel, atunci trebuia să se aducă, în ambele cazuri, drept jertfă de ispăşire un viţel fără cusur. Acesta era junghiat, i se colecta sângele într-un vas special, pe care preotul îl ducea în sfânta sau prima încăpere a sanctuarului pământesc. Aici, stropea de şapte ori spre perdeaua ce despărţea prima încăpere a sanctuarului sau sfânta de a doua încăpere a acestuia sau sfânta sfintelor. Apoi ungea coarnele altarului tămâierii, care se afla în faţa perdelei respective, după care ieşea afară şi turna restul sângelui la piciorul altarului pe care se aduceau jertfele.

În cazul în care păcătuia o căpetenie sau un om de rând din popor, ritualul era aproximativ acelaşi, doar că victima era un ţap fără cusur, în cazul căpeteniei, şi o iadă sau o mia în cazul omului de rând. Animalul de jertfă totdeauna trebuia să fie adus după posibilităţile persoanei păcătoase. Cu cât era mai însemnată, cu atât animalul trebuia să fie şi el mai însemnat. În ambele cazuri, a căpeteniei şi a omului de rând, după ce animalul era jertfit, preotul colecta sângele şi doar ungea cele patru coarne ale altarului pentru jertfe sau pentru arderile de tot, cel care se afla totdeauna afară, în curtea cortului întâlnirii, după care vărsa restul sângelui la piciorul altarului pentru jertfe. De asemenea, în cazul preotului şi a poporului, pe altarul arderilor de tot trebuia să se ardă grăsimea şi rărunchii jertfei, iar restul, de la piele şi carne la balega lui, trebuia ars afară din tabăra lui Israel, într-un loc curat. În cazul căpeteniei şi a omului de rând din popor, pe altarul de afară, al arderilor de tot se ardea doar grăsimea. Cu carnea, însă, se făcea altceva; ea nu era arsă afară din tabără, ci trebuia mâncată de preot. Acest fapt reiese din Levitic 6,24-30; 10,17-20. Aceasta, în sine, simboliza preluarea păcatului de către preot asupra sa, exact aşa cum avea să facă Mântuitorul când avea să se întrupeze pe pământ.

Cititorul ar trebui să nu vadă nimic plictisitor în cele prezentate mai sus, şi o să vadă de ce. Tot ceea ce se săvârşea acolo, la sanctuar, avea o mare legătură cu ceea ce se săvârşeşte în cer. Cel mai important lucru dintre toate, şi totodată prioritatea principală, era ca oamenii să vadă ce se întâmplă cu păcatul în cele din urmă. După cum se petreceau lucrurile pe pământ, prin serviciilor jertfelor, tot astfel, dar la o altă scară, se petrec lucrurile în cer, în adevăratul sanctuar "ridicat nu de un om, ci de Domnul". Evrei 8,2. Să învăţăm, deci, ce dorea Dumnezeu să le transmită evreilor prin acest sistem de jertfe, care de multe ori este văzut ca o cruzime din partea oamenilor!!

Păcătosul, care a înţeles că a păcătuit, venea la uşa cortului, în curtea cortului întâlnirii, împreună cu animalul de jertfă. Îşi mărturisea păcatul deasupra capului animalului, după care îl înjunghia. În felul acesta, el accepta că este păcătos şi că altcineva trebuie să facă ispăşire pentru el. În animalul adus ca jertfă trebuia să-l vadă pe Mântuitorul lumii, care moare pentru el, ca să trăiască. Păcatul său, împreună cu vinovăţia acestuia, adică viaţa pierdută în fărădelege a păcătosului, erau transferate în simbol asupra victimei, prin mărturisirea lor. Acum, el era liber de păcat în Isus Hristos. Dar, şi vă rog să urmăriţi cu foarte mare atenţie, păcatul nu dispărea, fiindcă el este o entitate care nu poate dispărea oricum. Ci el era transferat, prin mărturisire, de la păcătos asupra victimei. Apoi, sângele, sau viaţa victimei care suferise moartea în locul păcătosului, şi care purta păcatul, desigur în simbol, mărturisit al păcătosului, era colectat de preot şi dus în sanctuar în sfânta, unde stropea de şapte ori înspre perdea şi ungea coarnele altarului tămâierii. Asta înseamnă că păcatul era transferat sau dus mai departe, de la victimă, animalul de jertfă, în sanctuar!!

Aici, în sanctuar, rămâneau până la marea zi a ispăşirii, când toate păcatele mărturisite şi transferate asupra sanctuarului, prin sângele jertfei, trebuiau eliminate din sanctuar, prin curăţire, tot cu sânge de animal, şi puse asupra ţapului pentru Azazel, care-l simboliza pe Satana. Vezi Levitic 16. În această zi se făcea nu numai curăţirea sanctuarului, ci şi curăţirea preotului şi a întregii sale familii, şi, de asemenea, a întregii adunări a lui Israel. Deci, traseul păcatului, adică ceea ce ne interesează pe noi, era de la păcătosul pocăit, prin mărturisire, asupra victimei, prin sângele acesteia, apoi, era dus în sfânta, ceea ce făcea ca el să ajungă asupra sanctuarului care, o dată pe an, în marea zi a ispăşirii, trebuia curăţit, tot prin sânge de animal. Dar curăţirea respectivă nu presupunea distrugerea lui fizică. Ea nu conţinea un mecanism prin care păcatele mărturisite şi adunate în sanctuar urmau să fie distruse, aşa cum ai distruge ceva cu barosul. Ci toate acele păcate mărturisite erau aşezate, în simbol desigur, asupra ţapului pentru Azazel sau ţapului de trimis în pustie!!!

Ceea ce este interesant, e faptul că acest ţap nu era omorât!!! Dimpotrivă, el era dus în pustie, într-un loc nelocuit de oameni, de către un bărbat vânjos care, o dată ajuns în locul respectiv, elibera ţapul fiind lăsat pradă fiarelor sălbatice!!! Nici aici, nici în tabăra lui Israel, bărbatul acesta nu omora ţapul de trimis. Deci, asupra ţapului nu se acţiona printr-un mijloc oarecare în vederea anihilării sau omorârii lui, pentru ca în felul acesta să se termine cu păcatul. Toate aceste lucruri aveau loc pe pământ, ele fiind o umbră a realităţii cereşti. Să vedem cum se petrec lucrurile în realitate; să vedem care este traseul păcatului astăzi, după moartea Mântuitorului, care a desfiinţat toate ritualurile iudaice în acest sens.

Eu, păcătosul, luminat de Duhul lui Dumnezeu, văd că sunt păcătos. Realizez că un intrus se află în mine - chiar vrăjmăşia stăpânitoare, păcatul nemilos sau eul lui Satana. Înţeleg că Mielul lui Dumnezeu a murit pentru toate păcatele mele şi, conştientizând această realitate vie, merg, prin credinţă, la piciorul crucii şi-mi mărturisesc păcatul, predându-mă cu totul Celui care a murit pentru mine. De-acum sunt liber în Hristos, căci păcatul meu, însăşi vrăjmăşia criminală, este luat din mine şi transferat asupra Mântuitorului şi, în fapt, chiar asupra sanctuarului ceresc. Acest transfer este o realitate, nu un simbol. Doar pe pământ totul se petrecea în simbol, pentru a ne învăţa ce se întâmplă de fapt în realitatea cerească. Acum, păcatul meu, sau toate păcatele mele mărturisite, după câte se poate constata, nu a fost nimicit, în sensul dispariţiei lui!! Ci el se află în sanctuarul din cer, acolo unde Hristos mijloceşte direct cu sângele Său. Dar, nu poate fi distrus acest păcat mărturisit în vreun fel oarecare? Răspunsul este: Nu! De ce? Pentru că, dacă în decursul vieţii, eu doresc să mă reîntorc la viaţa de păcat, atunci tot păcatul meu mărturisit se va întoarce din nou asupra mea, fiindcă, prin alegerea mea consecventă de a păcătui, nemaidorind neprihănirea, arăt că iubesc din nou ceea ce am mărturisit!! Atunci voi primi ceea ce aleg, adică păcatul.

Acest adevăr reiese într-un mod grăitor din pilda împăratului care a vrut să se socotească cu robii săi, pe care o găsim în Matei 18,23-35. Cel iertat de împărat din această pildă, nu dă dovadă de aceeaşi bunătate faţă de aceia care îi datorau o sumă infimă, comparativ cu suma imensă de care fusese iertat pe deplin de împărat. Cu toate că a fost iertat pe deplin, ca şi când nu ar fi fost dator niciodată nimic faţă de împăratul Său, el nu procedează la fel cu semenii săi, care-i datorau nişte sume mici, mici de tot. Atunci, fiindcă la urechile împăratului au ajuns asemenea veşti, l-a chemat şi l-a dat pe mâna chinuitorilor, "până va plăti tot ce datora". Matei 18,34. Apoi, Isus face o aplicaţie teribilă. El zice: "Tot aşa vă va face şi Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe fratele său". Matei 18,35.

În modul cum Dumnezeu a gândit eliminarea păcatului, destinatarul acestuia trebuie să fie sanctuarul, în primă fază, apoi Satana, iniţiatorul păcatului. Asta înseamnă că păcatele mele trebuie să ajungă în sanctuarul ceresc pentru ca eu să pot fi liber în Hristos. Dar ele nu au dispărut definitiv. Ele se pot întoarce asupra mea, dacă şi numai dacă renunţ la neprihănire, ca Saul, regele iudeilor. Ceea ce trebuie să mai spun este că în sanctuarul din cer ajung doar păcatele mărturisite ale celor ce capătă naşterea din nou!!! Fiindcă numai ei capătă iertarea şi izbăvirea de păcat!!! Apoi, în calitate de fii ai lui Dumnezeu, născuţi din nou, dacă, între timp, mai păcătuiesc, dar mărturisesc păcatele, acestea ajung cu certitudine în sanctuar. Dar dacă, asemenea lui Saul, eu primesc naşterea din nou, mă bucur de această experienţă, dar nu vreau să renunţ la unele idei şi teorii vechi, după ce sunt descoperite ca ceea ce sunt, atunci, prin exersare în ele, întăresc obiceiul încăpăţânării de a nu mai asculta de îndemnurile Duhului Sfânt şi nici de a mai trăi după tot adevărul cunoscut. Sunt ca şi cel care nu a vrut să ierte pe semenul său de o datorie infimă. Prin asta arăt că iubesc mai mult nelegiuirea decât neprihănirea şi, în timp, ajung să săvârşesc exact aceleaşi păcate pe care anterior le mărturisisem şi scăpasem de spiritul lor distrugător. Pentru că fac acest lucru, se poate spune cu siguranţă că păcatele mărturisite odinioară, şi aflate în sanctuarul din cer, se repetă în viaţa mea şi sunt socotite ca şi cum nici nu ar fi fost mărturisite vreodată!!!

Vreau să înţelegem că Hristos nu poate păstra păcatul nostru în sanctuar, până la ziua judecăţii, dacă, după ce l-am mărturisit, îl repetăm, îl săvârşim din nou. Într-o astfel de situaţie nici nu este normal să mai fie păstrat în sanctuar, căci nu mai are nici un rost, din moment ce îl doresc iară în viaţa mea. Eu nu fac altceva decât să rechem înapoi viaţa mea anterioară, să trăiesc la fel, deşi este cu mult, mult mai rău acum, ca mai înainte de a mărturisi păcatele şi a fi eliberat de ele. Aici vorbim deja de păcatul împotriva Duhului Sfânt.

Ceea ce am vrut să subliniez este faptul că păcatul este păstrat în sanctuar pentru a fi pus asupra iniţiatorului lui, Satana. Dar, dacă eu vreau să mă complac iară în viaţa de dinaintea căpătării experienţei naşterii din nou, şi persist cu consecvenţă în această viaţă păcătoasă, arăt prin aceasta că locul păcatelor mele mărturisite nu mai este sanctuarul, ci propria persoană. În locul să le poarte Isus pentru mine, le port tot eu, căci m-a câştigat definitiv viaţa de păcat. Arăt că nu mai am nevoie de Mântuitor!!! Prin urmare, cel mai bine este să ascultăm sfatul apostolului Pavel: "Păcatele unor oameni sunt cunoscute şi merg înainte la judecată, iar ale altora vin pe urmă". 1Timotei 5,24. Da, toate păcatele noastre trebuie să fie mărturisite pentru a ajunge în sanctuar, înainte de începerea judecăţii celor vii!!!

Nimeni nu trebuie, însă, să stea cu înfrigurare că, dacă a păcătuit o dată, deşi este născut din nou, tot păcatul lui mărturisit se întoarce asupra capului său. Nu se întâmplă un astfel de lucru. Eu vorbesc, potrivit textului acelei pilde, doar despre o consecventă încăpăţânare, despre o persistenţă vădită în viaţa de păcat mai de dinainte de mărturisirea păcatelor! Puteţi observa şi singuri că persoana iertată de împărat şi-a manifestat cu consecvenţă lipsa iertării şi bunătăţii faţă de semenii care-i datorau mai nimic. Hristos, în pildă, nu ne spune cât timp i-a luat să facă acest lucru, dar, fără îndoială, i-a luat mult timp.

Acum, să ne întoarcem la cele de mai sus, la gândul referitor la traseul păcatului. După ce are loc judecata celor vii, care încă nu a început, despre ea voi scrie separat, cei neprihăniţi de pe pământ sunt plini de neprihănire, fiind găsiţi desăvârşiţi şi gata pentru a fi înălţaţi la cer. Cei răi, rămaşi nepocăiţi pentru totdeauna, vor trebui să sufere moartea până se vor împlini cei o mie de ani, când trebuie înviaţi toţi oamenii nelegiuiţi de la creaţie, până la a doua venire a lui Hristos. Atunci, ce răi care vor învia, nu au avut niciodată păcatul lor în sanctuar, aşa că vor învia păcătoşi, cu trupuri sluţite de viaţa lor păcătoasă. Dar asupra sanctuarului ceresc se află încă păcatele mărturisite ale celor salvaţi pentru totdeauna. Ele trebuie puse asupra ţapului pentru Azazel, care este Satana în realitate. Aşadar, toate păcatele mărturisite din sanctuar sunt aşezate numai asupra lui Satana, care va trebui să sufere pentru ele, ca şi cum el le-ar fi înfăptuit. Acum realizăm de ce Satana doreşte ca noi, oamenii, să nu ne mărturisim în mod corect păcatele, pentru ca ele să ajungă în sanctuarul ceresc? Pentru că nu vrea să le poarte şi pentru că vrea ca împreună cu el să moară cât mai mulţi oameni, dacă s-ar putea toţi!!!

Ce se făcea cu ţapul pentru Azazel? Era dus în pustie de un om foarte puternic pentru a i se da drumul, nu pentru a fi omorât în sens fizic! Tot astfel se întâmplă şi cu Satana. După ce toate păcatele mărturisite din sanctuar sunt puse asupra lui, el va trebui să le poarte singur şi să sufere pentru ele. Dar observaţi că Dumnezeu nu face nimic fizic, nu întreprinde ceva de natură fizică pentru a distruge păcatul. Ci pur şi simplu îl pune asupra lui Satana, care este lăsat astfel în seama lui, fiind distrus de focul intensităţii răutăţii şi a marii greutăţi de vinovăţie ce caracterizează tot păcatul mărturisit de sfinţii lui Dumnezeu, când se aflau pe pământ, precum şi de păcatul lui propriu nemărturisit vreodată. În faţa acestei poveri, păcatul va mistui fiecare păcătos, potrivit greutăţii vinei fiecăruia!!! De aceea se spune în Scripturi: "Prin mulţimea nelegiuirilor tale, prin nedreptatea negoţului tău ţi-ai spurcat locaşurile sfinte; de aceea scot din mijlocul tău un foc care te mistuie şi te prefac în cenuşă pe pământ, înaintea tuturor celor ce te privesc. Toţi cei ce te cunosc între popoare rămân uimiţi din pricina ta; eşti nimicit şi nu vei mai fi niciodată!" Ezechiel 28,18.19.

Focul acesta este intensitatea vinovăţiei distrugătoare a păcatului! Toţi cei ce vor muri atunci, vor muri din cauza păcatului, şi nu pentru că Dumnezeu îi ucide în sens fizic. Dumnezeu este dragoste, iar dragostea nu are nimic care să producă moartea păcatului în sens fizic. Ci păcatul pur şi simplu se autodistruge, consumând toate puterile de viaţă ale acelora care rămân pentru totdeauna fără Hristos şi fără Dumnezeu, deci fără sursa vieţii!!! Când păcatul a consumat pe toţi nelegiuiţii, el însuşi va dispărea fiindcă nu mai are nici un mijloc prin care să se exprime şi să trăiască. Trupurile în care locuia, vor fi consumate, aşa cum face cangrena, până la extincţie definitivă. Rămânând fără mijloc de exprimare, fără mecanismul trupului, care până mai deunăzi era alimentat cu viaţă de Dumnezeu, păcatul se va autodistruge, pierind prin aceia pe care-i mistuie, îi distruge. Prin urmare, păcatul poartă în sine germenele distrugerii, al bolii, al suferinţei şi durerii, al tuturor ticăloşiilor posibile, şi, într-un cuvânt, al autodistrugerii!!!

Dumnezeu nu poate lăsa păcatul în sanctuar, ci trebuie să ajungă la purtătorul principal, Satana. Iar acei oameni care nu l-au trimis, prin mărturisire, în sanctuar, înainte de judecată, în numele lui Hristos, îl vor purta, după mileniu, până vor fi consumaţi de focul intensităţii vinovăţiei lui. De fapt, toţi, şi Satana, şi demonii, şi oamenii nelegiuiţi, vor muri exact aşa cum a murit Hristos, dar fără să mai învieze, fără să mai existe vreodată. Vor fi ca şi cum nu ar fi existat vreodată. Acum putem înţelege clar că modul cum Hristos a murit pe Golgota, de puterea păcatului, care l-a omorât pur şi simplu prin greutatea vinovăţiei lui, va fi modul cum vor muri şi cei nelegiuiţi, în frunte cu Satana. Moartea acesta este moartea din care nu mai există înviere. Da, păcatul este un foc mistuitor pentru cel păcătos care doreşte să rămână cu el. E o grozăvie indescriptibilă.

De unde-şi trage seva păcatul?

Există multe întrebări şi necunoscute pentru mulţi creştini, referitoare la existenţa păcatului şi a suferinţei în continuare, ca şi cum Dumnezeu ar fi orb faţă de existenţa lor, ca şi cum le îngăduie înadins, sau pur şi simplu pentru că este nepăsător, aşa cum cred atât de mulţi oameni. Dacă la cruce a fost rezolvată problema păcatului şi a mântuirii noastre, atunci de ce mai există păcatul, de ce ne mai naştem într-o lume păcătoasă, când El ar fi trebuit să facă să dispară demult toate răutăţile păcatului, împreună cu tot cortegiul lui de suferinţe şi dureri? Ce mai face să existe păcatul? Cine-l alimentează? Fiindcă e clar ca lumina zilei că nu poate trăi prin sine! Numai Dumnezeu singur trăieşte prin Sine însuşi. Oare, chiar e nepăsător Dumnezeu? Chiar doreşte să ne vadă suferind sub povara indestructibilă a păcatului?

Toate acestea sunt întrebări juste, pe care ni le punem toţi şi la care dorim un răspuns, măcar satisfăcător. Ei bine, Evanghelia are răspunsul la toate aceste întrebări!!! Dumnezeu nu este un Dumnezeu nepăsător din moment ce ni l-a dat pe Fiul, ca jertfă pentru propriile noastre păcate. El nu a fost nepăsător niciodată. Este adevărat că la cruce a fost rezolvată problema mântuirii noastre, însă crucea nu este şi angajamentul dispariţiei imediate a păcatului din lumea noastră, o dată cu înălţarea lui Hristos la cer, indiferent că oamenii doresc sau nu doresc să renunţe la el. Crucea reprezintă momentul demascării definitive a lui Satana şi a înşelăciunilor sale, a caracterului său perfid şi a puterii păcatului asupra lui, asupra demonilor şi asupra oamenilor păcătoşi!!! Este deci imaginea prin care este demascat definitiv Satana şi păcatul. Ei sunt arătaţi ca ceea ce sunt, fără masca înşelăciunilor în care se învăluise Satana. De acum, îngerii puteau şti fără echivoc cu cine au de a face. Acesta este de altfel chiar momentul când se rupe orice verigă de simpatie între ei şi diavolul, care nu mai are acces în cer ca reprezentant al pământului.

     "Satana a văzut că masca sa a fost smulsă. Guvernarea sa fusese descoperită înaintea îngerilor necăzuţi şi înaintea universului ceresc. El se descoperise ca ucigaş. Vărsând sângele Fiului lui Dumnezeu, el se dezrădăcinase de simpatia fiinţelor cereşti. De aici înainte, lucrarea lui avea să fie restrânsă. Indiferent de atitudinea pe care avea s-o ia, el nu-i mai putea întâmpina pe îngerii ce veneau din curţile cereşti şi înaintea lor să-i acuze pe fraţii lui Hristos că sunt îmbrăcaţi în hainele întunecate şi murdare ale păcatului. Ultima verigă a simpatiei dintre Satana şi lumea cerească a fost ruptă." Hristos Lumina Lumii, cap. S-a isprăvit!, par. 15.

La cruce s-a rezolvat un mister, misterul caracterului lui Satana demascat în faţa îngerilor loiali lui Dumnezeu! Îngerii cereşti au înţeles cu adevărat cine este ucigaşul şi nimicitorul de peste tot în evenimentele raportate în Vechiul Testament şi pe care noi, astăzi, încă le înţelegem defectuos! "Boala, suferinţa şi moartea constituie lucrarea unei puteri potrivnice. Satana este distrugătorul; Dumnezeu este Restauratorul." Lucrarea misionară medicală, cap. Izvorul vindecării, par. 1. "Citiţi Scripturile cu atenţie şi veţi descoperi că Domnul Hristos a petrecut cea mai mare parte a lucrării Sale însănătoşindu-i pe cei suferinzi şi pe cei în necazuri. Astfel, El a aruncat înapoi asupra lui Satana ocara păcatului, care îşi are originea în vrăjmaşul oricărui bine. Satana este distrugătorul; Domnul Hristos este Restauratorul." Lucrarea misionară medicală, cap. Aceasta este adevărata lucrare, par. 1.

Exact aceeaşi idee o întâlnim şi în Divina vindecare, cap. Izvorul vindecării, par. 2: "Boala, suferinţa şi moartea sunt lucrarea unei puteri opuse. Satana este nimicitorul. Dumnezeu este reparatorul". Ceea ce doresc să reţinem este faptul că, dacă Hristos nu ar fi descoperit în mod concret caracterul lui Dumnezeu prin viaţa Sa, prin faptele Sale şi prin cuvintele Sale, când se afla pe pământ, atunci îngerii loiali din cer niciodată nu ar fi înţeles caracterul lui Dumnezeu în contrast cu cel al lui Satana, şi niciodată nu ar fi înţeles ticăloşiile lui Satana!!! La Golgota au fost puse în contrast viu cele două caractere, cel al lui Dumnezeu - Restauratorul, şi cel al lui Satana - distrugătorul sau nimicitorul. Aşadar, oriunde întâlnim termenul "nimicitorul" în Vechiul Testament, trebuie să ştim că acesta descrie pe cel care îl poartă şi acţioneză ca un nimicitor - Satana!!!

Acum, la cruce s-au rezolvat două mari probleme: demascarea lui Satana şi a acţiunilor sale asupra lui Hristos şi asupra întregului pământ, din moment ce el aduce boală, suferinţă şi moarte, şi mântuirea omului prin sângele ispăşitor al lui Hristos. Însă, cu toate acestea, mai rămâne în suspans o problemă vitală, o problemă de care s-au lovit îngerii loiali lui Dumnezeu în cer timp de câteva milenii. Este vorba despre neînţelegerea corectă a caracterului lui Dumnezeu, din partea oamenilor, aşa cum s-a manifestat el în viaţa lui Hristos şi la cruce!!! Ceea ce oamenii nu au reuşit să înţeleagă de la cruce şi până astăzi este frumuseţea caracterului lui Dumnezeu - Restauratorul, manifestat în viaţa lui Hristos!!!

Pentru că oamenii, toţi oamenii de pe pământ, nu numai evreii, nu aveau cum să înţeleagă acest lucru, Dumnezeu a ştiut că trebuia continuată existenţa umană pentru ca, prin prezentarea Evangheliei, oamenii care aveau să se nască ulterior crucii, să aibă la cunoştinţă ce s-a săvârşit acolo, iar ei să aleagă în mod liber pe Dumnezeu sau în continuare păcatul. Ca să putem iubi pe cineva, trebuie să-l cunoaştem. Ca să-l putem iubi pe Dumnezeu, trebuie să-l cunoaştem pe El şi caracterul Lui. Dar unde este descoperit caracterul Lui? La cruce şi în viaţa Domnului Hristos. Acest fapt presupune ca cineva să prezinte adevărul Evangheliei cu privire la Hristos şi moartea Sa, pentru a înţelege caracterul lui Dumnezeu. Acest cineva poate fi oricine înţelege corect caracterul lui Dumnezeu, în lumina Evangheliei şi a puterii Duhului Sfânt!!! Noi toţi avem nevoie de o descoperire a caracterului lui Dumnezeu care să ne ajute să-l înţelegem pe Dumnezeu în mod corect, şi pentru a vedea o dată pentru totdeauna că Satana este aducătorul suferinţei, bolilor şi morţii în această lume.

Deci, care este motivul pentru care încă mai trăieşte Satana, şi împreună cu el păcatul, aducătorul suferinţei pe pământ? Motivul este acela că oamenii încă nu au înţeles corect caracterul lui Dumnezeu, în pofida jertfei lui Hristos pe Golgota!!! Aceasta este singura problemă rămasă nerezolvată pentru oameni. Iar Dumnezeu nu ne putea lăsa aşa. Şi noi, oamenii, trebuie să ajungem să rupem orice verigă de simpatie pentru diavolul, iar pentru asta este nevoie ca noi să cunoaştem caracterul lui Dumnezeu în contrast cu cel al lui Satana. Satana nu poate fi demascat în mod corect decât prin intermediul crucii lui Hristos şi a luminii acceptate care străluceşte de acolo, prin Scripturi şi Duhul Sfânt. De aceea, existenţa umană trebuia să continue de la cruce, pentru ca şi oamenii să poată vedea şi înţelege ceea ce au înţeles îngerii din cer. Fiindcă evreii l-au respins pe Hristos, această respingere a avut şi are încă repercusiuni adânci, vaste asupra sufletelor oamenilor din lumea întreagă. Respingerea lor, ca popor a lui Hristos, şi zvonurile urâte şi neadevărate cu privire la Hristos şi caracterul Său, au avut un ecou teribil în toată lumea!!! Astfel că, nedumeririle multor oameni au crescut de-a lungul timpului, iar la cele de mai sus se poate adăuga viaţa şi caracterul prost manifestate ale celor care îşi luaseră dreptul de a interzice oamenilor Biblia în limba lor şi de a propovădui un Dumnezeu mânios şi răzbunător, pe care nu-l poţi mulţimi cu nimic. Vezi cazul lui Martin Luther, strivit de ideea că nu poate iubi un Dumnezeu mânios!!!

Lui Satana încă i se permite să trăiască, şi la fel şi păcatului, tocmai pentru că problema referitoare la caracterul lui Dumnezeu, la cum este El cu adevărat, a rămas o necunoscută pentru oameni. Ei încă nu-l cunosc pe Dumnezeu, încă îi atribuie atributele caracterului lui Satana, de aceea lumea este plină de întuneric moral adânc, de nepătruns. "A fost planul lui Dumnezeu acela ca lucrurile să fie puse pe o temelie de veşnică siguranţă, iar în consfătuirile din cer se hotărâse ca să i se dea timp lui Satana pentru a-şi dezvolta principiile care stăteau la temelia sistemului său de cârmuire. El susţinuse că acestea sunt superioare principiilor lui Dumnezeu. S-a dat timp pentru ca principiile lui Satana să fie puse în aplicare, ca ele să poată fi văzute de universul ceresc." Hristos Lumina Lumii, cap. S-a isprăvit!, par. 6.

Fiindcă Dumnezeu a creat pe oameni agenţi liberi, El trebuie să ţină cont de acest lucru. Prin urmare, ca să poată fi cunoscut, caracterul Său trebuie prezentat înaintea minţii omului pentru ca el să poată decide singur dacă voieşte să fie ca Dumnezeu sau dacă doreşte să rămână în continuare păcătos. Dumnezeu nu invadează libertatea omului şi nu-i poate impune adevărul şi iubirea!! El este legat practic de respectarea libertăţii de alegere a tuturor fiinţelor inteligente! Aşa că, şi din acest motiv trebuie să continue existenţa lui Satana. El trebuie văzut de oameni exact aşa cum este, trebuie văzut ca fiind ucigaş, nimicitor, creatorul bolii şi al suferinţei. Cu alte cuvinte, oamenii trebuie puşi în faţa unei decizii hotărâtoare, după ce sunt aduşi la piciorul crucii, pentru a vedea cum s-a manifestat Satana împotriva lui Hristos, şi a discerne caracterului lui hidos, fie să aleagă în continuare păcatul, fie să aleagă neprihănirea.

Acum, de vreme ce Satana trăieşte, este firesc că şi păcatul îşi continuă existenţa mai departe, din moment ce acesta îi are în stăpânire pe Satana, pe demoni şi pe oameni. Dar, cum trăieşte păcatul? De unde-şi trage el seva? În primul rând, Dumnezeu este Sursa vieţii. El susţine din viaţa Sa tot ce există în Universul creat. Cred că suntem conştienţi de faptul că nimic nu poate trăi fără Dumnezeu. Ceea ce este mai interesant este faptul că El alimentează cu viaţă şi pe cei buni, îngerii necăzuţi în păcat şi restul locuitorilor lumilor populate din multitudinea constelaţiilor create de Dumnezeu, dar şi pe cei păcătoşi, Satana, demonii şi oamenii căzuţi în păcat!!! Principiul după care ştim aceasta este subliniat chiar în Scripturi: "... căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi". Matei 5,45.

Observaţi, vă rog, că dragostea lui Dumnezeu, care este propria lui viaţă, nu este împărtăşită numai celor buni. Ploaia este viaţă, în fapt, la fel ca şi dragostea lui Dumnezeu. Dar ea cade şi în grădina celui rău, şi în grădina celui bun. Tot astfel, viaţa lui Dumnezeu este dăruită şi celor buni, şi celor răi, ca Satana!!! În paragraful citat mai sus se spune că Dumnezeu i-a acordat mai departe timp lui Satana să-şi dezvolte, pe pământ, după înălţarea lui Hristos, principiile care stau la baza sistemului său de guvernare. De vreme ce i-a acordat timp, înseamnă că trebuie să şi trăiască!! Ca să trăiască, trebuie alimentat continuu cu viaţă!!! De unde provine viaţa lui? Evident, de la Dumnezeu! Pur şi simplu acesta este adevărul. Nimic, dar absolut nimic din Universul creat nu există prin sine însuşi, căci ar însemna ca acel cineva sau acel ceva să fie Dumnezeu. Numai Dumnezeu există prin Sine însuşi şi dă viaţă tuturor, indiferent de starea lor, neprihănită sau păcătoasă!!!

Acest adevăr frumos reiese şi din faptul că fiecare bătaie a inimii noastre este opera clipă de clipă a lui Dumnezeu! Vedeţi, cu toate că suntem păcătoşi, El ne alimentează cu viaţă încontinuu. "Însă puterea lui Dumnezeu este încă exercitată pentru susţinerea obiectelor creaţiei Sale. Inima bate şi o răsuflare este urmată de alta nu pentru că mecanismul, o dată pus în mişcare, continuă să funcţioneze prin energia existentă în sine. Fiecare respiraţie, fiecare bătaie a inimii reprezintă o dovadă a grijii Aceluia în care trăim, ne mişcăm şi ne aflăm fiinţa. De la cea mai neînsemnată insectă până la om, fiecare fiinţă este dependentă de providenţa Sa." Educaţie, cap. Ştiinţa şi Biblia, par. 9.

Nici unul dintre noi nu poate exista fără să fie dependent de Dumnezeu, de viaţa pe care ne-o dăruieşte clipă de clipă prin providenţa Sa! Şi cu toate astea, suntem nişte păcătoşi!! Cum să dea El viaţă unor păcătoşi!? Da, el dă viaţă unor păcătoşi care trebuie să afle cine este Dumnezeu şi cine este Satana, căci lui Satana tocmai în vederea acestui fapt i s-a acordat timp de Dumnezeu, pentru a fi demascat de nişte oameni care vor să trăiască viaţa lui Dumnezeu, în sfera lor, pe pământ!!! Dacă nouă ne dă viaţă în vederea acestui fapt, atunci este lesne de înţeles că şi lui Satana îi dă viaţă pentru a-şi putea demonstra principiile. Ceea ce vreau să înţelegeţi este faptul că nu este nimic rău în a dărui viaţă păcătoşilor. Ba dimpotrivă, se demonstrează încă o dată bunătatea şi marea iubire a lui Dumnezeu faţă de toate creaturile Sale. Dragostea Lui nu este ceea ce ne închipuim noi, nu este ca dragostea pe care noi o arătăm soţiei, mamei, tatălui sau copiilor noştri. Dacă nu ne simţim bine sau dacă cineva dintre cei enumeraţi mai sus ne supără, atunci dragostea noastră încetează pentru o perioadă pentru ei! Dar la Dumnezeu nu aşa stau lucrurile.

     "Organismul fizic al omului se află în grija lui Dumnezeu, însă el nu este un ceas care este pus în funcţiune şi trebuie apoi să meargă singur. Inima bate, puls după puls, respiraţie după respiraţie, şi întreaga fiinţă este sub supravegherea lui Dumnezeu. >Voi sunteţi casa lui Dumnezeu; voi sunteţi clădirea lui Dumnezeu.< În Dumnezeu noi avem viaţa, mişcarea şi fiinţa. Fiecare bătaie a inimii şi fiecare răsuflare provin de la Dumnezeu, care a suflat în nările lui Adam suflarea de viaţă, acea insuflare de la veşnic-prezentul Dumnezeu, marele Eu Sunt." Lucrarea medicală misionară, cap. Puterea de vindecare şi izvorul ei, subcap. Prin legi naturale, par. 2.

Atunci, să însemne că Dumnezeu dă viaţă păcatului şi-l întreţine, în mod indirect, prin faptul că îl ţine în viaţă pe Satana, pe demoni şi pe oamenii păcătoşi? El nu are în vedere acest lucru. El nu dă viaţă păcatului, pentru că nu poate face acest lucru, indiferent unde se găseşte păcatul. Cum păcatul se găseşte în fiinţele mai sus menţionate, nu putem spune că Dumnezeu, prin alimentarea cu viaţă a păcătosului, a lui Satana, ca să-l luăm pe el ca exemplu, alimentează totodată şi păcatul? Răspunsul corect este: NU! Nicidecum. Ca să putem înţelege corect ceea ce face Dumnezeu, trebuie să avem în vedere cum dă El viaţă făpturilor curate şi celor păcătoase!!! Dacă avem în vedere unica posibilitate prin care El face acest lucru, atunci scăpăm de multe nedumeriri şi semne de întrebare. Singura posibilitate ca Dumnezeu să întreţină viaţa, fireşte după ce ea a fost creată, este prin Hristos, care la rândul Lui o dăruieşte tuturor fiinţelor create din întreg Universul, fie că sunt păcătoase, fie că sunt sfinte, iar fiinţele sfinte şi curate întorc înapoi, tot prin Hristos, această viaţă sub formă de valuri de iubire şi închinare, care ajunge la Tatăl luminilor! Acesta este aşa-numitul cerc al binefacerilor.

     "Domnul Hristos a primit toate lucrurile de la Dumnezeu, însă El a primit ca să dea. Tot aşa procedează El şi în curţile cereşti, în slujirea Sa pentru toate fiinţele create: prin Fiul iubit, viaţa Tatălui se revarsă peste toţi şi tot prin Fiul revine, printr-o slujire voioasă şi de proslăvire, în valuri de iubire la Marele Izvor al tuturor. Şi astfel, prin Hristos, circuitul binefacerilor este complet, reprezentând caracterul Marelui Dătător, legea vieţii." Hristos Lumina Lumii, cap. Dumnezeu cu noi, par. 7.

Reţineţi că prin intermediul acestui cerc al binefacerilor toţi primesc viaţă, indiferent că sunt păcătoşi sau sfinţi. Acum, în timp ce cei sfinţi întorc înapoi viaţa dăruită sub formă de valuri de iubire şi slujire voioasă şi firească, încheind astfel cercul binefacerilor, cei păcătoşi nu mai fac acest lucru!!! Satana primeşte viaţa lui Dumnezeu, prin Hristos, căci nu există altă posibilitate, viaţă pe care el o foloseşte doar în scopuri personale şi egoiste, şi pe care o îndreaptă împotriva lui Dumnezeu şi împotriva oamenilor sub formă de ură vehementă!!! Pilda talanţilor este cel mai remarcabil exemplu în acest sens. O găsim în Matei 25,14-30. Ea explică în fapt cum se petrec lucrurile, potrivit cercului binefacerilor. Fiecare dintre primitori a primit atât cât era necesar, potrivit cu toate aptitudinile lor. Ei aveau datoria de a folosi acei talaţi dăruiţi, potrivit cu toate capacităţile lor, în ideea de a dărui înapoi stăpânului ceea ce li s-a dat plus ceea ce au înmulţit cu ei. Numai unul singur, fiindcă n-a vrut să cunoască frumosul caracter al stăpânului, precum şi bunătatea lui fără margini, s-a dus de la îngropat, restituindu-l apoi aşa cum i s-a dat, fără să fie înmulţit.

Exact acesta este tabloul pe care ni-l oferă cerul sub forma cercului binefacerilor. Dumnezeu dăruieşte necontenit viaţă prin Hristos tuturor fiinţelor inteligente, şi sfinte, şi păcătoase. Fiecare primeşte potrivit cu talentele pe care le are şi le-a dezvoltat de-a lungul vieţii. Unii mai puţin, alţii mai mult, dar toţi sunt absolut mulţumiţi întrucât ştiu că acest lucru este corect. Nimănui nu i se dă mai mult decât poate să ducă. Apoi, fiinţele sfinte întorc înapoi, cu dobândă, ceea ce au primit. Primind viaţă de la Dumnezeu, ei, potrivit darurilor şi capacităţilor lor, folosesc acea viaţă trăind pentru Dumnezeu şi pentru semeni. Ei cresc în har şi în cunoştinţă, oferind înapoi lui Dumnezeu, prin Hristos, în semn de recunoştinţă, aceeaşi viaţă dar sub formă de slujire voioasă, laude şi închinare, precum şi sub formă de valuri de iubire. Apoi, iarăşi primesc viaţă potrivit harului şi bunătăţii lui Dumnezeu, şi tot aşa.

Dar nu tot astfel se întâmplă cu cei păcătoşi care primesc viaţa lui Dumnezeu, adică Satana, demonii şi oamenii păcătoşi! Ei procedează întocmai ca cel căruia i s-a dat un talant şi apoi s-a dus să-l îngroape. Viaţa pe care le-o dă Dumnezeu, ei o îngroapă în egoismul şi ura lor faţă de Dumnezeu!!! Înapoi nu oferă decât ură şi răzbunare. Asta înseamnă că viaţa pe care o primesc o investesc în propriul eu care-i stăpâneşte, adică exact în păcatul despre care vorbesc!!! Toate capacităţile lor sunt folosite în scopul întoarcerii darului vieţii, prin toate darurile lor, împotriva lui Dumnezeu sub forma urii, a răzbunării, a suferinţei, a bolii şi a morţii!!! Prin urmare, Satana aduce toate aceste lucruri pe pământ, pentru ca apoi să le arunce asupra lui Dumnezeu, iar oamenii, fiind sclavii păcatului şi ascultând de el, prin viaţa pe care o primesc de la Dumnezeu, se străduiesc din răsputeri să o întoarcă sub formă de ură şi sub forma tuturor mişeliilor imaginate împotriva lor înşişi, a semenilor şi a lui Dumnezeu!!!

Păcatul este deci hrănit de către cei răi, în frunte cu Satana, cu însăşi viaţa pe care o primesc de la Dumnezeu! Nu Dumnezeu face acest lucru, ci chiar persoanele cărora le este oferită viaţa! Păcatul este deci un parazit care se hrăneşte cu viaţa celor răi. Cei mai mulţi nici măcar nu au habar că fac acest lucru. Orice folosire a darurilor şi capacităţilor intelectuale în scopuri egoiste, nu face decât să hrănească păcatul din interior. Aşa că el trăieşte pe seama indivizilor, sugând seva vieţii pe care Dumnezeu le-o dăruieşte cu atâta bunăvoinţă. Dar, dacă Dumnezeu ştie acest lucru, de ce face aşa ceva? De ce mai dăruieşte viaţă, ştiind că va fi folosită împotriva Lui? Dintr-un motiv foarte simplu. Tot ceea ce oferă, oferă unor fiinţe responsabile, care gândesc şi care înfăptuiesc. Fiecare individ în parte este răspunzător de viaţa proprie şi de tot ceea ce primeşte de la Dumnezeu, aşa cum au fost şi cei trei care au primit fiecare talanţi potrivit cu aptitudinile lor!!!

Dumnezeu respectă libertatea fiecăruia şi este angajamentul Său din veşnicie să acorde viaţă oricărei făpturi, fie păcătoasă, fie sfântă, deoarece El respectă viaţa şi persoana creată după chipul şi asemănarea Sa. În felul acesta, nu se poate face răspunzător nici pentru apariţia păcatului, nici pentru întreţinerea păcatului. Cade în sarcina lor să facă ce doresc cu ceea ce primesc de la Dumnezeu. Nu Dumnezeu decide pentru ei, ci ei înşişi decid singuri pentru ei. Fiindcă El este dragoste, este un fapt cert că în viaţa pe care o revarsă asupra fiecărei fiinţe inteligente se regăseşte din plin dragostea Sa. El nu face o selecţie între cei buni şi cei răi, pentru ca în felul acesta să poată dărui viaţă numai celor buni. Selecţia o face singur individul care a primit şi primeşte viaţă încontinuu de la Dumnezeu, prin propriile alegeri în viaţă!!! El nu-şi poate reţine dragostea sau viaţa pentru a nu mai fi dăruită.

De aceea, Dumnezeu nu se face răspunzător pentru alimentarea păcatului cu viaţă, pentru că El nu dăruieşte viaţă păcatului, ci păcătosului! Acest lucru trebuie să-l reţinem şi să-l întipărim bine în minte. Este răspunderea lui ce face cu ceea ce primeşte de la Dumnezeu!!! Dacă păcătosul doreşte să folosească viaţa dăruită de Dumnezeu, indiferent că ştie sau nu, deşi în cele din urmă va şti deplin aceasta, în scopuri absolut egoiste, atunci putem spune cu siguranţă că oferă viaţa primită drept hrană pentru vrăjmăşia din interior care-l ţine în stăpânire!!! În felul acesta, el hrăneşte parazitul din interiorul fiinţei sale, păcatul, menţinându-l încontinuu în viaţă, până moare fără Dumnezeu. Cine este răspunzător pentru acest fapt? Cu siguranţă, el însuşi!!! Totul depinde de om cum foloseşte viaţa pe care o primeşte de la Dumnezeu. Orice manifestare a ei împotriva lui Dumnezeu, nu face altceva decât să alimenteze păcatul, vrăjmăşia din fiinţa lui. Este adevărat că acea viaţă se transformă, în felul acesta, în ură, furie, supărare, boală şi, în cele din urmă, moarte. Exact acelaşi lucru se întâmplă cu Satana.

Toată suferinţa din lume, toate bolile şi moartea sunt aduse şi întreţinute de oameni prin folosirea greşită a talantului vieţii! Dumnezeu ne dă viaţă pentru ca să trăim şi să ne întoarecem la El, căci doreşte să ne introducă iară în cercul binefacerilor. El ne cheamă să dăruim înapoi viaţă sub formă de valuri de iubire, de slujire a aproapelui şi a lui Dumnezeu şi de proslăvire a Mântuitorului nostru extraordinar. Ne cheamă să trăim nu pentru noi şi propriile interese egoiste, ne cheamă să nu ne mai hrănim cu ură, El ne cheamă să slujim semenului şi lui Dumnezeu. Nu există nici o logică în hrănirea păcatului nostru cu viaţa dăruită de Dumnezeu. Singura soluţie viabilă, oferită de Dumnezeu, este acceptarea jertfei Mântuitorului şi înscrierea în cercul binefacerilor. Dumnezeu nu se face răspunzător pentru nici un rău din lume. Ceea ce aleg oamenii să facă cu viaţa primită de la Dumnezeu, de acel lucru vor avea parte. Dacă vor să perpetueze boala, suferinţa şi moartea, atunci vor folosi în continuare viaţa dăruită de Dumnezeu numai în acest scop. Se vor avea în vedere doar pe ei înşişi, mândria, egoismul şi ura lor, toate îndreptate de fapt împotriva lor, a semenilor şi a lui Dumnezeu. Ceea ce seamănă omul, aceea va secera.

Avem nevoie de o altă viziune cu privire la caracterul lui Dumnezeu. Avem nevoie de viziunea lui Isus Hristos. De aceea, ultima descoperire a harului lui Dumnezeu, manifestată sub forma unei mari strigări, va fi descoperirea extraordinară a caracterului lui Dumnezeu, altfel decât îl cunosc oamenii. Este invitaţia lui Dumnezeu de a fi cu El în împărăţia Sa! Nu uitaţi, oricine este cuprins în dragostea lui Dumnezeu, va primi dragostea şi, deci, viaţă, fie păcătos, ca Satana, fie sfânt, ca îngerii. Ceea ce se face, în schimb, cu această dragoste, cade numai şi numai în sarcina persoanei respective. Dacă alimentăm ura noastră şi deci vrăjmăşia interioară, cu viaţa de la Dumnezeu, atunci ducem mai departe existenţa urii, a bolii, a suferinţei şi a morţii, şi prelungim implicit existenţa lui Satana, fiindcă în loc să demonstrăm principiile legii lui Dumnezeu în viaţa noastră, demonstrăm principiile guvernării lui Satana. De aceea, Dumnezeu nu poate veni până când nu suntem dispuşi să cunoaştem caracterul Lui, aşa cum a fost descoperit de Hristos, şi aşa cum trebuie trăit. Nu trebuie să uităm că Dumnezeu este dragoste, dar altfel decât ne imaginăm noi!!!