De ce Hristos s-a întrupat după patru mii de ani?

Probabil că mulţi şi-au pus această întrebare în decursul timpului. Din moment ce omul a păcătuit chiar în grădina Eden, nu ar fi fost logic şi absolut necesar ca Hristos să devină numaidecât Mântuitorul, prin moarte, în Paradis sau la puţin timp după alungarea omului din Eden? De ce a trebuit să aştepte patru mii de ani, şi nu două mii ori mai puţin? Însă, un lucru trebuie să ne fie clar, şi anume că tot ceea ce face Dumnezeu are un scop bine determinat în sine, şi nu face absolut nimic pentru Sine, ci doar în beneficiul tuturor inteligenţelor create!

În primul rând, planul de mântuire nu a avut ca scop primordial mântuirea omului. Aceasta era doar una dintre responsabilităţile uriaşe implicate în planul mântuirii. Problema căderii omului în păcat trebuia urgent rezolvată, prin amânarea sentinţei de condamnare la moarte veşnică, prin faptul că de îndată ce omul a păcătuit, chiar în acel moment Hristos s-a interpus între păcătos şi Dumnezeu, ca Mijlocitor şi Purtător al păcatului acestuia! În felul acesta, omului i se oferea şansa de a trăi mai departe, chiar dacă în condiţiile păcatului, fiindcă Fiul lui Dumnezeu a acceptat de bunăvoie să fie Acela asupra căruia trebuiau puse păcatul împreună cu toată vinovăţia acestuia.

     "Adam a ascultat cuvintele ispititorului şi a cedat insinuărilor lui. De ce pedeapsa morţii nu a căzut deodată asupra lui? Deoarece s-a găsit un preţ de răscumpărare. Singurul Fiu născut al lui Dumnezeu a luat asupra Lui în mod voluntar păcatul omului şi a făcut ispăşire pentru neamul omenesc căzut. N-ar fi putut exista nicicum iertare pentru păcat, dacă n-ar fi fost făcută această ispăşire." The S.D.A. Bible Commentary, vol. 1, pag. 1082.

     "De îndată ce păcatul şi-a făcut apariţia, a existat şi un Mântuitor. Hristos ştia că avea să sufere, totuşi El a devenit înlocuitorul omului. De îndată ce Adam a păcătuit, Fiul lui Dumnezeu s-a prezentat pe Sine ca Garant pentru neamul omenesc, cu la fel de multă putere pentru a abate condamnarea pronunţată asupra celor vinovaţi ca şi atunci când a murit pe crucea de pe Golgota." The S.D.A. Bible Commentary, vol. 1, pag. 1084.

     "În clipa în care omul a acceptat ispitele lui Satana şi a făcut chiar lucrurile pe care Dumnezeu le spusese să nu le facă, Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a păşit între cei vii şi cei morţi, spunând: >Fie ca pedeapsa să cadă asupra Mea. Eu voi lua locul omului. El va mai avea o altă şansă<." The S.D.A. Bible Commentary, vol. 1, pag. 1085.

Dacă salvarea omului ar fi fost ţinta primordială a lui Dumnezeu, atunci moartea lui Hristos ar fi trebuit să aibă loc imediat după ce acesta a păcătuit. Dar, pentru că păcatul este ceva odios, un intrus neavenit, la baza existenţei sale neexistând nici un motiv care să poată explica şi justifica apariţia sa într-un univers absolut perfect, fără fisură, Dumnezeu ştia că pentru eradicarea lui definitivă din univers, fără să mai apară vreodată în vreun fel, era necesară o descoperire a caracterului şi a legii Sale, provocate de păcat, într-un fel în care înainte de apariţia păcatului ele nu ar fi fost posibile!

În primul rând, păcatul trebuia descoperit sau înfăţişat în toată hidoşenia sa aşa cum este, ca să poată fi înţeles în mod deplin în toată puterea lui distructivă. Toate fiinţele create, inteligente, trebuiau să ia o decizie corectă cu privire la păcat, astfel încât acesta să poată fi eradicat complet din tot universul. Dar, pentru acest lucru, aveau nevoie să înţeleagă, să priceapă esenţa păcatului, nu numai să privească la modul lui de manifestare. Trebuiau să tragă concluzii absolut corecte, fără greşeală cu privire la taina cu care se învăluise păcatul, căci păcatul până la urmă este neprihănirea şi dragostea lui Dumnezeu primite ca dar, însă pervertite în scopuri egoiste, personale, în afara circuitului binefacerilor stabilit de Dumnezeu pentru bucuria inteligenţelor cereşti şi pentru perpetuitatea vieţii fiinţelor create! Acest cerc al binefacerii, despre care am mai vorbit, reprezintă unica soluţie divină pentru ca viaţa dăruită unor inteligenţe create să poată fi cu adevărat bucurie, fericire şi sănătate maximă, asigurând tot confortul emoţional, sentimental, psihic şi fizic al acestora. Acest circuit al binefacerii sau al binecuvântării nu poate funcţiona şi exista fără Hristos, căci este o imposibilitate. Viaţa în sine, creată, nu poate dăinui şi nu se poate manifesta în bucurie, dragoste şi neprihănire fără acest lucru vital, căci în el şi prin el este descoperit caracterul lui Dumnezeu!

     "Privind la Isus, vedem că slava Dumnezeului nostru este de a da. >Nu fac nimic de la Mine însumi<, zice Hristos. >Tatăl, care este viu, M-a trimis pe Mine şi Eu trăiesc prin Tatăl.< >Eu nu caut slava Mea, ci slava Celui ce M-a trimis< (Ioan 8,28; 6,57; 8,50; 7,18). În aceste cuvinte, se face cunoscut marele principiu, care este legea vieţii pentru univers. Domnul Hristos a primit toate lucrurile de la Dumnezeu, însă El a primit ca să dea. Tot aşa procedează El şi în curţile cereşti, în slujirea Sa pentru toate fiinţele create: prin Fiul iubit, viaţa Tatălui se revarsă peste toţi şi tot prin Fiul revine, printr-o slujire voioasă şi de proslăvire, în valuri de iubire la Marele Izvor al tuturor. Şi astfel, prin Hristos, circuitul binefacerilor este complet, reprezentând caracterul Marelui Dătător, legea vieţii." Hristos Lumina Lumii, cap. Dumnezeu cu noi, par. 7.

Acum, dacă Hristos ar fi hotărât să moară pentru om de îndată ce acesta a păcătuit, atunci în ce fel ar fi putut fi descoperit păcatul în toată puterea vicleniei lui, astfel încât masca sub care se ascundea Satana să poată fi smulsă definitiv, iar caracterul lui să fie expus privirilor curioase ale îngerilor în acel timp, încât diavolul să fie dezrădăcinat pentru totdeauna din simpatiile acestor fiinţe curate? Evident că nu se putea înfăptui aşa ceva. Hristos ar fi salvat omul, dar cum ar fi putut fi dezrădăcinat păcatul din univers, câtă vreme acesta nu ajunsese la apogeul lui, ba mai mult, nici măcar nu apucase să se dezvolte pe pământul nostru oropsit din cauza prezenţei sale!

Din acest motiv, întruparea lui Hristos ca să moară pentru omul păcătos nu putea avea loc imediat ce omul a păcătuit, fiindcă ar fi rămas nerezolvată problema păcatului. Nimeni nu ar fi înţeles ce este cu adevărat, cu excepţia lui Dumnezeu. Şi atunci, cum ar fi putut să dispară din univers prin alegerea şi hotărârea inteligentă unanimă a locuitorilor lui? Prin urmare, mântuirea omului nu a fost principala responsabilitate în cadrul planului mântuirii! Trebuia mai întâi rezolvată problema păcatului, adică să fie descoperit în aşa fel încât să poată fi înţeles în toată esenţa sa, pentru ca mintea făpturii create să decidă singură că acesta trebuie eradicat, fiindcă este un nonsens blestemat! Păcatul trebuie dezrădăcinat din univers prin decizia inteligentă a tuturor locuitorilor lui, inclusiv a omului păcătos!! Acesta este punctul cel mai important ce trebuie înţeles până acum.

Singura alternativă pentru conştientizarea inteligenţelor cereşti cu privire la tot ce implică şi este păcatul, era aceea ca Dumnezeu să devină una cu omul păcătos şi să demonstreze în trupul acestuia slab, păcătos şi muritor că se poate trăi fără păcat în orice împrejurare şi la orice vârstă! Acest fapt urma să conducă la alte două responsabilităţi de prim rang, pe care Hristos trebuia concomitent să le înfăptuiască, mai înainte de mântuirea omului prin jertfa de pe Golgota! Acestea sunt: descoperirea caracterului Tatălui din cer şi îndreptăţirea sau apărarea legii morale a lui Dumnezeu, legea celor zece porunci, ambele în condiţiile existenţei şi manifestărilor păcatului. Neprihănirea şi dragostea lui Dumnezeu au acceptat provocările distrugătoare ale păcatului chiar pe terenul păcatului. Neprihănirea trebuia să fie dovedită că rezistă pe baza propriilor ei merite şi că nu apelează la tertipuri pentru a-şi uşura situaţia când greul ispitei apăsa asupra ei.

În cer nu puteau fi puse în contrast păcatul şi neprihănirea decât prin declaraţie, dar nu prin demonstraţie, fiindcă cel dintâi, păcatul, abia se înfiripase în inima lui Lucifer şi, deci, încă nu-şi atinsese apogeul tuturor nelegiuirilor, mai ales pentru că era bine camuflat printr-o pretinsă evlavie şi neprihănire şi bine învăluit în manifestările şi rezultatele sale. Pentru asta era nevoie de timp îndelungat. De aceea, Hristos trebuia să aştepte mult timp până când păcatul trebuia să ajungă la cotele lui maxime, lucrând distrugeri masive în oameni, aşa încât apogeul lui să ajungă se se măsoare, la vremea întrupării lui Hristos, prin demonizarea la propriu a multor oameni care-şi băteau joc de propria viaţă. Timpul acela se va repeta în generaţia actuală, întrucât istoria trecutului se va repeta tot la fel de sigur după cum soarele răsare pe cer!

În condiţiile păcatului, într-un trup omenesc real, adevărat, degradat de păcat timp de patru mii de ani, Hristos trebuia să întâmpine păcatul şi să trăiască aşa cum se trăieşte în cer, în mijlocul neprihănirii, fiindcă aceasta era singura posibilitate ca păcatul să fie expus exact aşa cum este. Hristos trebuia să dea pe faţă pe pământul nostru caracterul lui Dumnezeu, ca să poată pune în contrast evident mârşăvia şi puterea păcatului, împreună cu toate manifestările lui hidoase. Lui Hristos i-ar fi fost foarte uşor şi chiar mai la îndemână să se întrupeze imediat ce Adam şi Eva au păcătuit. De ce? Fiindcă n-ar fi fost nevoit să îmbrace divinitatea Sa neprihănită într-un trup degenerat după patru mii de ani de păcătuire încontinuă. I-ar fi fost mai uşor să înfrunte ispita atunci când puterile Sale corporale ar fi fost de douăzeci de ori mai mari decât ceea ce deţinem noi astăzi!!

Mai mult decât atât, nu ar fi dat piept cu boala, fiindcă nu exista, şi nici nu ar fi fost nevoit să o înfrunte şi să o ia asupra Lui, când cei năpăstuiţi de ea au venit la El pentru vindecare. Bolile acelea n-au dispărut în neant, dat fiind faptul că ele sunt o consecinţă a lucrărilor păcatului în trupul uman. Însuşi păcatul este o boală, care face din noi cu totul sclavii lui. Ci toate bolile împreună cu păcatul au fost luate de Isus asupra omenescului Său slab şi duse în mormânt, doar pentru ca noi să putem fi eliberaţi şi de păcat, şi de boli, dacă vrem!! Iată dovada: "Totuşi El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit." Isaia 53,4. "Seara, au adus la Isus pe mulţi îndrăciţi. El, prin cuvântul Lui, a scos din ei duhurile necurate şi a tămăduit pe toţi bolnavii, ca să se împlinească ce fusese vestit prin prorocul Isaia, care zice: >El a luat asupra Lui neputinţele noastre şi a purtat bolile noastre<." Matei 8,16.17.

Aşa că, prima responsabilitate care i-a revenit lui Isus pentru împlinirea planului mântuirii, a fost să descopere caracterul Tatălui tuturor fiinţelor inteligente din univers inclusiv omului năpăstuit de păcat, pe pământ în condiţiile păcatului! Una este descoperirea caracterului Tatălui în condiţiile neprihănirii, ale lipsei existenţei păcatului în cer, şi cu totul altceva este descoperirea acestui caracter al dragostei în condiţiile păcatului, ale bolii şi a tuturor ispitelor impuse de acestea pe pământ!! Nu exista nimic altceva prin care să poată fi evidenţiat păcatul ca taină a nelegiuirii, decât prin descoperirea fabulosului şi magnificului caracter al lui Dumnezeu de către Isus Hristos, în trup omenesc, aici pe pământ!! Păcatul putea fi arătat ca ceea ce este şi înţeles ca nimicitorul doar prin descoperirea caracterului lui Dumnezeu. Păcatul nu putea rămâne pasiv la viaţa curată şi fără păcat pe care Hristos venise să o trăiască în trupul nostru aici pe pământ. Era imposibil aşa ceva. De aceea, toate manifestările lui, toate eforturile lui de a-l determina pe Isus să păcătuiască, fie şi cu privirea, au dat greş, dar pentru aceasta păcatul a trebuit să se descopere ca atare.

Păcatul nu poate accepta curăţia, dragostea şi toate roadele Duhului Sfânt fără să întreprindă ceva ca să împiedice manifestările lor. Este imposibil aşa ceva. De asemenea, trebuie să înţelegem că Hristos nu a venit pe acest pământ să provoace, să aţâţe păcatul în mod dinadins, pentru ca acesta să se dea pe faţă aşa cum este. Dumnezeu nu are astfel de gânduri şi aşa ceva nu corespunde caracterului Lui extraordinar. El a venit să trăiască în mijlocul nostru, pe tărâmul păcatului, cu scopul de a ne face să pricepem cât de mult ne iubeşte Dumnezeu şi că El ne chemă să trăim exact aşa cum a trăit Fiul Său şi exact prin aceeaşi putere prin care a trăit şi El - puterea credinţei mântuitoare sau salvatoare în purtarea de grijă a unui Tată din cer, care cunoaşte toate nevoile noastre, care ne înţelege şi ne iubeşte cu o iubire neschimbătoare indiferent cât de păcătoşi am fi!!

Puterea şi vraja păcatului trebuiau zdrobite de Isus, întrucât Satana arunca toată vina pentru apariţia păcatului şi a consecinţelor acestuia asupra lui Dumnezeu. Satana trebuia perceput şi descoperit, împreună cu păcatul, exact aşa cum este: un nimicitor de suflete. Fiindcă Dumnezeu fusese prezentat în mod fals de Satana, de aceea era nevoie de descoperirea caracterului Lui în condiţiile nefaste ale existenţei păcatului, care ajunsese aproape să distrugă chipul lui Dumnezeu în oameni. Îngerii şi toate inteligenţele celelalte trebuiau să înţeleagă corect de ce Dumnezeu a permis păcatul şi de ce este absolut necesară întruparea lui Hristos şi trăirea unei vieţi de ascultare aici pe pământ. Neprihănirea trebuia pusă în contrast cu păcatul, ascultarea cu neascultarea şi viaţa care nu se poate stinge vreodată cu moartea. Toţi locuitorii cereşti trebuiau să se edifice definitiv şi pentru totdeauna cu privire la păcat, pentru că decizia de eradicare, de extirpare a acestuia din univers trebuia să le aparţină în totalitate.

     "Chiar în cer, legea aceasta a fost călcată. Păcatul a luat naştere prin înălţarea de sine. Lucifer, heruvimul acoperitor, a dorit să fie cel dintâi din cer. El a căutat să câştige controlul asupra fiinţelor cereşti, să le despartă de Creatorul lor şi să le câştige adorarea pentru sine. De aceea, el L-a prezentat în mod fals pe Dumnezeu atribuindu-I dorinţa de înălţare de sine. El a căutat să pună în seama Creatorului iubitor trăsăturile sale rele de caracter. În felul acesta i-a înşelat el pe îngeri. Tot aşa i-a înşelat şi pe oameni. El i-a făcut să pună la îndoială Cuvântul lui Dumnezeu şi să nu aibă încredere în bunătatea Sa. Pentru că Dumnezeu este un Dumnezeu drept şi de o extraordinară măreţie, Satana i-a determinat să-L considere ca fiind sever şi neiertător. În felul acesta, el i-a convins pe oameni să i se alăture în rebeliune împotriva lui Dumnezeu, şi bezna nenorocirii s-a coborât asupra lumii.
     Pământul s-a întunecat din cauza înţelegerii greşite a caracterului lui Dumnezeu. Pentru ca umbrele acestea întunecoase să poată fi luminate, pentru ca lumea să poată fi adusă înapoi la Dumnezeu, puterea înşelătoare a lui Satana trebuia să fie sfărâmată. Acest lucru nu trebuia să se facă prin forţă. Exercitarea forţei este contrară principiilor de guvernământ ale lui Dumnezeu; El doreşte numai o slujire din iubire, şi iubirea nu poate fi impusă; ea nu poate fi câştigată prin forţă sau autoritate. Numai prin iubire se trezeşte iubirea. A-L cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a-L iubi; caracterul Său trebuie să fie manifestat în contrast cu caracterul lui Satana. Această lucrare o putea face numai o singură Fiinţă din tot universul. Numai Acela care cunoştea înălţimea şi adâncimea iubirii lui Dumnezeu o putea face cunoscută. Peste noaptea întunecată a lumii trebuia să răsară >Soarele neprihănirii, şi tămăduirea va fi sub aripile Lui< (Maleahi 4,2)." Hristos Lumina Lumii, cap. Dumnezeu cu noi, par. 8, 9.

Concomitent cu această responsabilitate, Hristos trebuia să pună în valoare păzirea legii morale a lui Dumnezeu în condiţiile păcatului şi a tuturor ispitelor. Satana declarase că legea lui Dumnezeu este un jug şi că nu este necesară fiinţelor inteligente, care se pot conduce şi singure fără ea. Hristos trebuia să facă dovada irezistibilă că principiile legii morale sunt veşnice, că nu se pot schimba sau anula sub nici o formă şi că de respectarea lor depinde existenţa şi perpetuitatea vieţii create! Viaţa creată nu poate să existe şi să se manifeste fără ca aceste principii să o caracterizeze în mod deplin. Nu am putea fi niciodată chipul şi asemănarea lui Dumnezeu fără existenţa unei asemenea legi de dorit şi necesare.

     "Satana înfăţişează legea iubirii lui Dumnezeu ca pe o lege a egoismului. El susţine că este imposibil să ascultăm de preceptele ei. El pune în sarcina Creatorului căderea primilor noştri părinţi, cu toate nenorocirile care au rezultat, determinându-i pe oameni să-L privească pe Dumnezeu ca autor al păcatului, al suferinţei şi al morţii. Isus a trebuit să demaşte această înşelăciune. Ca unul dintre noi, El trebuia să dea un exemplu de ascultare. Pentru aceasta, El a luat asupra Sa natura noastră şi a trecut prin experienţele noastre. >Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile< (Evrei 2,17). Dacă noi am avea de suportat ceva ce Isus n-a îndurat atunci, în acest punct Satana ar prezenta puterea lui Dumnezeu ca fiind insuficientă pentru noi. De aceea, Isus >în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat< (Evrei 4,15). El a îndurat toate încercările la care noi suntem supuşi. Şi El n-a exercitat în folosul Său nici o putere care să nu ne fie şi nouă oferită în dar. Ca om, El a înfruntat ispita şi a biruit cu puterea pe care I-a dat-o Dumnezeu. El zice: >Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule, şi Legea Ta este în fundul inimii Mele< (Psalm 40,8). În timp ce umbla din loc în loc, făcând bine şi vindecând pe toţi cei chinuiţi de Satana, El le-a explicat oamenilor caracterul Legii lui Dumnezeu şi natura slujirii Sale. Viaţa Sa dovedeşte că este cu putinţă ca şi noi să ascultăm de Legea lui Dumnezeu." Hristos Lumina Lumii, cap. Dumnezeu cu noi, par. 17.

De ce s-a întrupat Hristos după patru mii de ani? În primul rând, nu El a ales această perioadă mare de timp, ci totul ţinea de modul cum omul se va raporta la îndrumările date de Dumnezeu lui în condiţiile păcatului; de ascultarea sau neascultarea sa faţă de Dumnezeu. Omul, prin ascultarea sau neascultarea sa, putea să grăbească sau să întârzie întruparea Mântuitorului! Apoi, păcatul, tocmai din cauza alegerii majorităţii oamenilor de a nu asculta de Dumnezeu, trebuia să ajungă la maturitatea lui deplină, pentru că altfel caracterul lui nu ar fi fost înţeles niciodată pe deplin. Trebuia să se atingă acea stare de lucruri în care omul ajunge practic un animal abrutizat sub povara umilitoare şi distrugătoare a păcatului. Trebuia chiar să se vadă ce face el Fiului lui Dumnezeu întrupat în carnea noastră muritoare şi păcătoasă, cu toate slăbiciunile ei primite prin naştere sau ereditar, aşa cum le primeşte orice om venit în această lume.

      "Înşelăciunea păcatului ajunsese la culme. Toate mijloacele de a strica sufletele oamenilor fuseseră puse la lucru. Fiul lui Dumnezeu, cercetând lumea, a văzut suferinţă şi mizerie. Cu milă, El a văzut cum oamenii ajunseseră victime ale cruzimii lui Satana. El privea cu compătimire la aceia care erau corupţi, ucişi şi pierduţi. Ei îşi aleseseră un conducător care i-a pus în lanţuri la carul lui. Deznădăjduiţi şi înşelaţi, ei îşi continuau drumul într-o jalnică procesiune spre ruină veşnică - spre o moarte în care nu mai este speranţă de viaţă, spre o noapte în care nu mai apare dimineaţa. Agenţii satanici intraseră în oameni. Trupul fiinţelor omeneşti, făcut pentru a fi un locaş al lui Dumnezeu, devenise un locaş al demonilor. Simţurile, nervii, pasiunile, mădularele oamenilor erau influenţate de agenţi supranaturali, prin satisfacerea celor mai josnice plăceri. Pe chipurile oamenilor se imprima chiar pecetea demonilor. Feţele oamenilor reflectau expresia legiunilor celui rău, de care erau posedaţi. Aceasta era perspectiva pe care o vedea Mântuitorul lumii. Ce privelişte pentru Infinita Puritate!" Hristos Lumina Lumii, cap. Împlinirea vremii, par. 17.

Aşadar, întruparea sau venirea lui Hristos nu se putea face, în aceste condiţii, decât "la împlinirea vremii", şi nu altfel. "Dar, când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege, pentru ca să căpătăm înfierea." Galateni 4,4.5.

Când aceste două mari responsabilităţi caracteristice planului mântuirii, şi obligatorii pentru împlinirea lui, au fost aduse la îndeplinire, abia atunci Hristos putea înfăptui liniştit mântuirea omului prin jertfa Sa pe cruce. În orice alte condiţii, jertfa Lui nu ar fi avut rezultatul scontat. Miza cea mare era ca toate fiinţele inteligente să înţeleagă mai întâi grozăvia păcatului, prin descoperirea caracterului lui Dumnezeu, nu prin forţă, ci în şi prin manifestările unei iubiri neasemuite şi pline de abnegaţie pentru oamenii pierduţi, apoi să priceapă că ignorarea sau neascultarea de principiile legii celor zece porunci nimeni nu poate trăi, ba dimpotrivă, păcatul se perpetuează la nesfârşit. Când aceste lucruri s-au realizat, atunci mântuirea omului a venit de la sine, ca ceva indispensabil. Aceasta este reuşita magnifică a lui Hristos. Noi trebuie să înţelegem corect planul mântuirii şi responsabilităţile ce decurg din el.

     "Dar Planul Mântuirii are un mai larg şi mai profund scop decât mântuirea omului. Nu numai pentru acest lucru a venit Hristos pe pământ; El n-a venit numai ca locuitorii acestei mici lumi să poată considera Legea lui Dumnezeu aşa cum ar trebui privită, ci lucrul acesta a fost făcut pentru apărarea caracterului lui Dumnezeu înaintea întregului Univers. La acest rezultat al marelui său sacrificiu - influenţa sa asupra inteligenţelor altor lumi, ca şi asupra omului - Mântuitorul a privit chiar înaintea crucificării Sale, când a spus: >Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară. Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii< (Ioan 12,31.32). Jertfa lui Hristos pentru salvarea omului nu numai că va face cerul accesibil pentru oameni, dar, înaintea întregului Univers, va fi justificată atitudinea lui Dumnezeu şi a Fiului faţă de răzvrătirea lui Satana. Ea va stabili perpetuitatea Legii lui Dumnezeu şi va descoperi natura şi rezultatele păcatului.
     La început, marea luptă s-a dat în legătură cu Legea lui Dumnezeu. Satana a căutat să dovedească faptul că Dumnezeu era nedrept, că Legea Sa era greşită şi că binele Universului cerea ca ea să fie schimbată. Atacând Legea, el ţinea să răstoarne autoritatea Autorului ei. În această luptă, trebuia să se vadă dacă rânduielile divine erau necorespunzătoare, şi deci era posibil să fie schimbate, sau sunt desăvârşite şi de neschimbat." Patriarhi şi profeţi, Planul de mântuire, par. 20, 21.

Ceea ce trebuie să înţelegem este că Hristos trebuia să manifeste caracterul lui Dumnezeu în acelaşi trup căzut în care Satana îşi dezvoltase propriul caracter; că pentru a dovedi că legea poate fi ascultată în carnea şi sângele muritoare, căzute şi păcătoase, Hristos trebuia să asculte exact în aceeaşi carne; şi-n ultimă instanţă, că pentru a muri pentru om, Hristos trebuia să aibă aceeaşi carne şi acelaşi sânge căzute păcătoase şi muritoare, fără de care nu ar fi putut muri. Acum, pentru ca Hristos să poată realiza primele două responsabilităţi de mai sus, era necesar să existe şi condiţiile care să-i permită aşa ceva. Or, pentru ca aceste condiţii să existe, păcatul trebuia să ajungă la maturitatea lui.

Când Adam şi Eva au căzut în păcat, asemenea condiţii nu existau. Nici măcar boala nu-şi făcuse apariţia. Ea se iveşte la aproximativ două mii de ani de la cădere. Din acest motiv, Hristos nu se putea întrupa înainte de potop fiindcă antediluvienii nu cunoşteau boala, şi nu mureau de boală; de aceea şi viaţa lor atât de lungă. Păcatul încă nu săpase făgaşe adânci în trupul uman, prin boală, fiindcă aceasta încă nu se dezvoltase. Două milenii de practicare a păcatului au slăbit în aşa fel natura umană încât s-a instalat boala. Aşadar, nu se poate spune că păcatul îşi atinsese apogeul lui în timpul antediluvienilor. "Împlinirea vremii" urma să fie în viitor, la patru mii de ani distanţă de căderea lui Adam, fiindcă atât a rezistat natura omenească sub povara păcatului. Oamenii ajunseseră desfiguraţi moral şi cât se poate de brutali. Dacă Isus nu s-ar fi întrupat atunci, noi nu am mai fi existat cu siguranţă!

     "Cartea Genezei ne dă un raport foarte precis despre viaţa socială şi individuală; cu toate acestea, nu avem menţionat cazul vreunui copil născut orb, surd, olog, diform sau debil mintal. Nu există nici o situaţie în acest raport care să facă referire la o moarte naturală survenită din pruncie, copilărie sau în prima parte a bărbăţiei. Nu există nici un raport despre bărbaţi sau femei care au murit de boală. În cartea Genezei, anunţurile mortuare sună astfel:  >Toate zilele pe care le-a trăit Adam au fost de nouă sute treizeci de ani; apoi a murit<. >Toate zilele lui Set au fost de nouă sute doisprezece ani; apoi a murit.< Despre alţii, raportul declară: A trăit până la o bătrâneţe fericită; apoi a murit. Era atât de rar ca fiul să moară înaintea tatălui, încât faptul acesta era considerat vrednic de a fi amintit: >Şi Haran a murit în faţa tatălui său Terah<. Haran a devenit tată înaintea morţii sale.
     Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu o forţă vitală atât de mare, încât acesta a făcut faţă înmulţirii bolilor neamului omenesc, consecinţă a obiceiurilor stricate, şi a continuat să reziste timp de şase mii de ani. Acest fapt în sine este de ajuns pentru a ne dovedi tăria şi energia pe care le-a dat Dumnezeu omului la crearea lui. A fost nevoie de mai mult de două mii de ani de crime şi îngăduirea pasiunilor josnice pentru a aduce bolile, într-o măsură ceva mai mare, asupra neamului omenesc. Dacă Adam, la crearea sa, nu ar fi fost înzestrat cu de douăzeci de ori mai multă forţă vitală decât au oamenii astăzi, rasa umană, cu obiceiurile actuale de a trăi, încălcând legile naturale, s-ar fi stins de pe pământ. În perioada primei veniri a Domnului Hristos, neamul omenesc degenerase atât de rapid, încât bolile acumulate până atunci apăsau asupra generaţiei aceleia, aducând un val de suferinţă şi greutatea unei nenorociri de nespus." Mărturii, vol. 3, cap. Declinul fizic al neamului omenesc, par. 1, 2.

Staulul lui Dumnezeu

     "Eu sunt Păstorul cel bun. Eu îmi cunosc oile Mele, şi ele Mă cunosc pe Mine, aşa cum Mă cunoaşte pe Mine Tatăl şi cum cunosc Eu pe Tatăl; şi Eu îmi dau viaţa pentru oile Mele. Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu, şi va fi o turmă şi un Păstor." Ioan 10,14.15.

În aceste cuvinte avem înfăţişată cea mai fidelă şi exactă imagine de ansamblu a bisericii lui Dumnezeu. Ea întotdeauna a arătat în felul acesta şi nu a fost niciodată altfel! Nu trebuie comparată cu nimic din ce există pe pământ fiindcă o astfel de biserică nu poartă nicidecum amprenta omenească, fiind de sorginte divină. Ea a fost, este şi va fi după chipul şi asemănarea divină. Nici o organizaţie religioasă nu se poate înscrie în acest tipar, şi asta pentru simplul motiv că, în acest text, Hristos nu ne vorbeşte despre o anumită organizaţie religioasă, ci despre biserica Lui, câştigată prin sângele Său vărsat pe dealul Golgotei!

Orice organizaţie religioasă presupune organizare prin conducere omenească, necesară ori de câte ori biserica pierde puterea de viaţă a Evangheliei! Pentru perpetuarea existenţei ei, care cu timpul devine secularizată şi modelată după principii omeneşti de conducere, sunt necesare anumite rânduieli cu scopul de a impune un anumit tip de disciplină între membri. Organizarea bisericii devine imperios necesară numai atunci când aceasta a pierdut Duhul Sfânt şi implicit Evanghelia. În această situaţie, nenorocirea este că enoriaşii încep se confunde, o dată cu trecerea timpului, organizaţia lor cu staulul lui Hristos, cu atât mai mult dacă biserica respectivă este una ivită pe scena istoriei cu ajutorul împlinirii unor profeţii. Deci, cu alte cuvinte, care are o bază profetică bine determinată şi dovedită cu Scripturile. Bunăoară cum a fost cazul bisericii apostolice şi a mişcării aşteptătorilor, din sec. al XIX-lea.

Ca un lucru ce trebuie stabilit încă de la început, este faptul că într-o organizaţie religioasă, oricare ar fi ea, Hristos nu este niciodată Păstorul cel bun peste acea organizaţie în sensul declarat în textul inspirat de mai sus al Scripturilor! Este adevărat în acelaşi timp că Hristos poate fi Păstorul şi Mântuitorul anumitor membri ai organizaţiei religioase, dar asta nu înseamnă că este Cap peste toţi enoriaşii şi implicit peste biserica în care conduce omul! Pentru a fi Păstorul cel bun peste o biserică înseamnă că Hristos trebuie să fie Capul fiecărui membru în parte, ceea ce presupune ca un fapt de la sine înţeles că fiecare astfel de membru trebuie să fie născut din nou şi plin de Duhul Sfânt!

Hristos este foarte tranşant şi subliniază acest aspect în următoarele cuvinte veşnice: "Eu îmi cunosc oile Mele, şi ele Mă cunosc pe Mine, aşa cum Mă cunoaşte pe Mine Tatăl şi cum cunosc Eu pe Tatăl; şi Eu îmi dau viaţa pentru oile Mele." Ioan 10,14.15. În primul rând, Hristos declară că toţi cei din staulul Său sunt cunoscuţi de El, în absolut toate privinţele. Dar, pentru a fi "oaie" sau credincios veritabil, ucenic al lui Hristos, căci acesta este adevăratul înţeles al cuvântului "oaie", credinciosul nu este îndeajuns să fie cunoscut de Hristos, ci el sau ea însăşi trebuie să-l cunoască pe Păstor în aceeaşi măsură în care El îl cunoaşte sau o cunoaşte pe ea!

Şi ca să fie şi mai explicit, Hristos ne arată ce înseamnă adevărata cunoaştere reciprocă, dinspre Dumnezeu către om şi invers, în staulul lui Dumnezeu. El spune răspicat că ucenicul Său trebuie să-l cunoască pe Hristos tot aşa cum îl cunoaşte Tatăl pe El şi întocmai cum îl cunoaşte El pe Tatăl Său!! Când acea biserică de pe pământ deţine această cunoştinţă vie, ce trebuie să caracterizeze fiecare membru botezat, atunci se poate spune cu certitudine că ea este staulul lui Dumnezeu! Dar, există o astfel de biserică pe pământ? Dacă a existat vreodată, atunci ea trebuie să fi fost plinătatea desăvârşirii şi sfinţeniei Celui sfânt!!! În acest caz, istoria păcatului ar fi trebuit să se încheie iar astăzi să trăim în veşnicie. Dacă ea există astăzi ca întreg, ca staul, nu cu sfinţi răzleţi ici şi colo în bisericile din această lume, atunci ar fi trebuit să avertizeze lumea printr-o mare strigare în care să descopere frumuseţea desăvârşită a caracterului lui Dumnezeu, pentru a putea pune în contrast păcatul lumii cu neprihănirea lui Dumnezeu, astfel încât oamenii să poată alege în cunoştinţă de cauză ce vor: oferta mântuirii, sau moartea veşnică!

Observăm şi singuri că staulul lui Dumnezeu a fost, este şi va fi caracterizat în permanenţă doar de această cunoştinţă vie care se capătă numai de sus, de la Tatăl luminii în care nu este schimbare. El este Păstorul cel bun, prin Fiul, pentru oile care îl cunosc că este bun în adevăratul sens al cuvântului, nu ca o simplă dogmă, ca o teorie lipsită de viaţă! Aceşti ucenici sfinţi ştiu că este bun, cu tot ceea ce implică acest cuvânt, deoarece îi cunosc caracterul tocmai fiindcă au caracterul Lui! Într-un asemenea staul, pe drept numit staul, cunoaşterea aceasta este în sine viaţa veşnică. "Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu." Ioan 17,3.

Din acest motiv, staulul despre care vorbeşte Hristos este adevărata biserică, stâlpul şi temelia adevărului, cea care nu a fost înfrântă niciodată de Satana, căci temelia ei este Isus Hristos. Este biserica în care toţi sunt fraţi, fiecare având un singur Păstor bun, pe Hristosul Domnului! În acest staul au intrat toţi copiii lui Dumnezeu din cele mai vechi timpuri şi până astăzi!! Ea este biserica ce va încheia în triumf total, în neprihănire, lupta cea mare sau Armaghedonul, punând capăt istoriei milenare a păcatului pentru vecie. Cei 144.000 încheie construcţia acestei faimoase clădiri spirituale, un adevărat templu viu. De altminteri, ei vor fi singura biserică vie, ca întreg, ce va fi caracterizată în totul totului tot de această cunoaştere a lui Hristos în mod deplin, exact aşa cum a spus Hristos, deoarece lumina care va străluci nu peste multă vreme va întrece tot ceea ce au cunoscut vreodată toţi ucenicii lui Hristos morţi în neprihănire.

     "Hristos este uşa de la staulul lui Dumnezeu. Prin uşa aceasta au intrat toţi copiii Săi, din cele mai vechi timpuri. În Isus, aşa cum este arătat în ceremonii, cum este prefigurat în simboluri, cum este prezentat în descoperirea profeţilor, cum este dezvăluit în învăţăturile date ucenicilor şi în minunile săvârşite în favoarea fiilor oamenilor, ei L-au văzut pe >Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii< (Ioan 1,29) şi prin El au fost aduşi în staulul harului Său." Hristos Lumina Lumii, cap. Păstorul divin, par. 6.

După cum se poate constata, în această biserică intră doar cei care au trecut prin uşă. Acela care a descoperit în Scripturile adevărului pe Isus Hristos cel răstignit pentru păcatele lui, dar viu şi înălţat la cer pentru a mijloci în favoarea tuturor păcătoşilor, care face din El un Mântuitor viu pentru sufletul şi viaţa sa, va ajunge să intre prin uşa staulului şi să-l cunoască pe Cel bun, aşa cum Tatăl îl cunoaşte pe El şi cum El îl cunoaşte pe Tatăl. Numai pe baza acestei cunoaşteri se poate stabili frăţia şi unitatea cu Dumnezeu. Nici o organizaţie religioasă nu poate oferi această cunoştinţă, pentru că nu o are cu adevărat.

Se observă limpede că staulul acesta în care trebuie să mai intre oi până la sfârşitul timpului, pentru ca această clădire spirituală să poată fi definitivată, căci ea va trebui să cuprindă un număr de ucenici mântuiţi egal cu cel al îngerilor dezertori, demonii, fiindcă cei din urmă trebuie înlocuiţi din cauza căderii lor, responsabilităţile lor din trecut trebuind să fie preluate de către toţi aceşti credincioşi formidabili şi duse pe culmi mai înalte, este numit staulul harului. Şi aşa şi trebuie să fie. Numai prin har suntem mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu vine de la noi, spunea Pavel, ci de la Dumnezeu. Împărăţia harului începe în inima păcătosului pocăit când Hristosul Domnului a devenit Păstorul cel bun şi viu pentru suflet!

Un astfel de credincios devine ucenicul lui Hristos şi intră în staulul lui Dumnezeu, prin Uşă, indiferent de organizaţia religioasă din care face parte! Numele tuturor celor ce fac parte din această biserică biruitoare este trecut în cartea vieţii. Aşadar, staulul lui Dumnezeu nu este o organizaţie religioasă, căci conducerea omului nu-şi are locul acolo unde domneşte doar Păstorul cel bun. În staulul acesta numele tuturor sunt trecute în cartea vieţii, pentru că toţi sunt născuţi din nou prin Duhul Sfânt, toţi sunt cunoscuţi şi îl cunosc pe Isus, tot la fel după cum Tatăl îl cunoaşte. Prin urmare, toţi sunt fraţi, nu căpetenii, cel care are darurile cele mai multe slujind celui care are mai puţine, Hristos fiind cel mai de frunte slujitor în acest sens!!!

Aceşti ucenici deosebiţi nu sunt religioşi pe dinafară, nu sunt dominaţi de spiritul fariseismului ori spiritul laodicean, nu sunt dogmatici, ci sunt spirituali, sfinţi şi neprihăniţi, care împlinesc voia Domnului lor, pe care îl cunosc foarte bine. Ei cunosc principiile vii ale adevărului şi neprihănirii şi ştiu cum să se încreadă în Acela care nu dă greş niciodată. În ultimul mare conflict, ce stă să înceapă, numai aceia care şi-au fortificat mintea cu adevărurile sfinţitoare ale Bibliei, cunosc cu adevărat caracterul lui Dumnezeu. Cine cunoaşte doar o teorie cu privire la caracterul lui Dumnezeu, fie ea şi din Scripturi, nu-l cunoaşte cu adevărat şi nu face parte din staulul lui Hristos. Marile încercări de-a lungul timpului, la care au fost supuşi mulţi credincioşi vii din acest staul, au fost trecute cu bine, mai ales de martiri, tocmai pentru că l-au cunoscut, potrivit luminii date în acea vreme, pe Păstorul cel bun. Ei au ştiut în cine cred şi pentru ce mor. Cine nu-l cunoaşte pe Isus aşa cum Tatăl îl cunoaşte riscă pierderea vieţii veşnice. Nici măcar nu va rezista presiunii uriaşe impuse de fiară şi de icoana fiarei peste puţin timp. Să luăm aminte la aceste cuvinte cu tâlc, căci privesc generaţia aceasta:

     "Toţi aceia care încearcă să asculte de toate poruncile lui Dumnezeu vor întâlni împotriviri şi vor fi luaţi în râs. Ei vor putea să reziste numai cu ajutorul lui Dumnezeu. Pentru a putea suporta încercarea din faţa lor, trebuie să înţeleagă voia lui Dumnezeu aşa cum a fost descoperită în Cuvântul Său; ei îl pot cinsti numai dacă au o concepţie corectă cu privire la caracterul Său, la cârmuirea şi la planurile Sale şi dacă lucrează în armonie cu ele. Numai aceia care şi-au întărit mintea cu adevărurile Bibliei vor rezista în ultimul mare conflict.
     Fiecărui suflet i se va pune problema cercetătoare: >Să ascult mai mult de Dumnezeu decât de oameni?< Ora hotărâtoare este chiar acum la uşi. Sunt picioarele noastre întemeiate pe stânca de neclintit a Cuvântului lui Dumnezeu? Suntem pregătiţi să stăm hotărâţi în apărarea poruncilor lui Dumnezeu şi a credinţei lui Isus?" Tragedia veacurilor, cap. Scripturile, o apărare sigură, par. 2, 3.

Staulul lui Dumnezeu a fost, de la căderea omului în păcat, totdeauna prezent pe pământ. Adam şi Eva, primii oameni care au fost transformaţi prin harul lui Hristos, după ce au păcătuit, sunt primii cu care Hristos a pornit edificiul acestui staul extraordinar. La el s-au adăugat alţii până când acest edificiu, această clădire, a devenit de departe un templu viu, căci pentru Dumnezeu toţi cei morţi în Hristos sunt ca şi vii! Împărăţia harului şi acest staul, ca să înţelegem corect acest adevăr, sunt unul şi acelaşi lucru. Staulul acesta este singura biserică adevărată în care omul nu aduce nimic decât caracterul Păstorului cel bun care i se oferă în dar. Toţi cei ce au făcut parte şi fac parte în continuare din acest staul poartă haina albă a neprihănirii lui Hristos. 

Acum, orice susţinere că organizaţia religioasă cutare sau cutare este staulul lui Hristos nu poate fi adevărată întrucât nu se înscrie în tiparul staulului lui Dumnezeu. Nu trebuie să înţelegem că Dumnezeu nu iubeşte sau nu preţuieşte pe oamenii care compun diferitele organizaţii religioase. Practic El nu are nici un loc în organizaţiile religioase, cu toate că se rosteşte numele Lui în fiecare predică şi în toate rugăciunile înălţate, dar preţuieşte pe cei ce le compun căci doreşte mântuirea lor aşa cum prea puţin ne imaginăm. Ceea ce trebuie să înţelegem este că Dumnezeu e Acela care singur îşi făureşte biserica prin puterea nepieritoare a harului şi a vieţii veşnice, care se pogoară de sus şi care este primită prin credinţa lui Isus!

Organizaţiile religioase propun căi ale mântuirii în numele lui Hristos, fără să-l aibă pe Hristos! Îl înalţă pe Hristosul istoric sau al Bibliei şi vorbesc despre El fără să-l cunoască în calitate de Mântuitor viu şi personal, deoarece acolo unde nu este prezentă cunoaşterea caracterului lui Dumnezeu conţinută în Evanghelia cea veşnică, acolo Hristos nu poate fi Păstorul cel bun, căci Păstorul cel bun îşi cunoaşte oile, şi ele îl cunosc pe El întocmai după cum Tatăl şi Fiul se cunosc reciproc!! "Dar cine se lipeşte de Domnul este un singur duh cu El." 1Corinteni 6,17.

Apostolul Pavel ne oferă cel mai amplu tablou despre cum trebuie să arate o biserică pe pământ, potrivit planului lui Dumnezeu. Dacă toţi membrii bisericii ar fi acţionat în consecinţă, ascultând şi practicând întru totul învăţăturile sănătoase ale Evangheliei, atunci nu am mai fi vorbit niciodată despre organizaţii religioase. Biserica devine organizaţie religioasă numai prin pierderea Evangheliei şi alungarea Duhului Sfânt prin neascultare şi planuri omeneşti. Aceasta este o realitate ce nu ar trebui pusă la îndoială niciodată.

     "Vă sfătuiesc, dar, eu, cel întemniţat pentru Domnul, să vă purtaţi într-un chip vrednic de chemarea pe care aţi primit-o, cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă răbdare; îngăduiţi-vă unii pe alţii în dragoste şi căutaţi să păstraţi unirea Duhului, prin legătura păcii. Este un singur trup, un singur Duh, după cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre. Este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez. Este un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este mai presus de toţi, care lucrează prin toţi şi care este în toţi. Dar fiecăruia din noi harul i-a fost dat după măsura darului lui Hristos. De aceea este zis: >S-a suit sus, a luat robia roabă şi a dat daruri oamenilor<. Şi acest: >S-a suit< ce înseamnă decât că înainte se coborâse în părţile mai de jos ale pământului? Cel ce s-a coborât este acelaşi cu Cel ce s-a suit mai presus de toate cerurile ca să umple toate lucrurile. Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, proroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos; ca să nu mai fim copii, plutind încoace şi încolo, purtaţi de orice vânt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în mijloacele de amăgire; ci, credincioşi adevărului, în dragoste, să creştem în toate privinţele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos. Din El tot trupul, bine închegat şi strâns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, îşi primeşte creşterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei, şi se zideşte în dragoste." Efeseni 4,1-16.

Trebuie să fie clar că nici o organizaţie religioasă nu poate da pe unii apostoli, pe alţii proroci, pe alţi evanghelişti, ş.a.m.d. În schimb, ea poate da pe bandă rulantă predicatori şi învăţători religioşi, îndoctrinaţi cu învăţătura organizaţiei, considerată a fi învăţătura sănătoasă a Scripturilor! Numai atunci când Hristos este Cap peste tot trupul, numai atunci biserica este staulul lui Dumnezeu în adevăratul sens al Cuvântului cel viu, căci din El toţi îşi primesc "creşterea", şi implicit şi calificarea pentru poziţia cea mai potrivită în staul, "potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei". Totul în staul "se zideşte în dragoste". Aceasta este adevărata imagine a bisericii, aşa cum a gândit-o Dumnezeu, dar numai cu condiţia ascultării depline, pline de încredere într-un Dumnezeu Tată şi Mântuitor care zice şi se face!!

Într-un astfel de staul, pe drept cuvânt şi în mod deplin, "este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez. Este un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este mai presus de toţi, care lucrează prin toţi şi care este în toţi". Aceasta este învăţătura sănătoasă a Scripturilor referitoare la staul sau biserica lui Hristos, aşa cum a fost şi este gândită de Dumnezeu. Dar, din păcate, câte organizaţii religioase sunt pe pământ, fiecare pretinzând în mod absurd că este staulul sau singura biserică adevărată, tot atâtea credinţe sau crezuri religioase există!! Scripturile învaţă în mod absolut şi pentru totdeauna că există o singură credinţă şi un singur Dumnezeu, care ni l-a dăruit pe Fiul Său, Isus Hristos, şi care, la rândul Lui, ni-l pune la dispoziţie pe Reprezentantul Său personal, Duhul Sfânt, cu o individualitate distinctă de a Tatălui şi a Fiului, fără de care nu poate exista împărăţia harului, deci staulul, fiindcă harul este puterea transformatoare şi iluminatoare a Duhului Sfânt, ca Persoană divină!! Harul nu este numai o favoare, ci este chiar puterea Evangheliei, însăşi puterea creatoare a lui Dumnezeu.

Acum, învăţătura lui Dumnezeu, prin Pavel, despre chipul adevăratei biserici, urmăreşte să scoată în evidenţă ce ar trebui să fie o biserică chemată după planul lui Dumnezeu în lume. Numai că această învăţătură nu a devenit realitate practică în nici o biserică prin care Dumnezeu ar fi dorit să instaureze fericirea, bucuria, prosperitatea şi sănătatea în lume. Absolut toate bisericile, începând cu cea iudaică şi până la biserica laodiceană, au pierdut Evanghelia, prezenţa binecuvântată a Duhului Sfânt, ajungând fiecare organizaţie religioasă. De fapt, tabloul profetic din Apocalipsa 2 şi 3 ne înfăţişează căderea bisericii în diferite etape ale parcursului ei istoric, până astăzi. Fiecare dintre acele biserici au ajuns una câte una organizaţie religioasă, unde omul şi "sabia", simbolul căilor omeneşti de plănuire şi înaintare a împărăţiei lui Dumnezeu, conduc potrivit principiilor omeneşti.

Astfel, biserica apostolică a ajuns papalitatea, o organizaţie politico-religioasă, cea mai mare din lume; apoi biserica protestantă, după marea Reformă din sec. al XVI-lea, s-a împărţit în mai multe biserici din cauza diferenţelor de opinie şi de înţelegere a unor aspecte ale adevărului Evangheliei, fiecare ajungând cu timpul organizaţii religioase, ba chiar unele dintre ele biserici de stat; nu mai trebuie să pomenim de sora geamănă a bisericii romane, din Anglia, Biserica Anglicană; şi în sfârşit biserica adventistă care, prin pierderea Duhului Sfânt şi a Evangheliei, a devenit plină de spiritul laodicean şi implicit o organizaţie religioasă. Din milă, Dumnezeu a mers a doua milă cu fiecare dintre aceste biserici, permiţând şi oferind sfat, unde i s-a permis, cu privire la cum să se organizeze, în speranţa că poate cândva vor primi Evanghelia pe calea pe care El avea s-o pregătească în vederea acestui scop.

Acest principiu al milei a doua prin permiterea organizării bisericii, care acum era lipsită de prezenţa Duhului Sfânt, este frumos scos în evidenţă prin realitatea, care ar trebui să fie convingătoare pentru orice minte serioasă, cu privire la îngăduirea sabiei în mijlocul poporului evreu!! Dumnezeu nu a dorit să-l introducă pe Israel în Canaan prin folosirea sabiei şi deci prin ucideri în masă. Scripturile dovedesc acest fapt într-un mod grăitor şi indubitabil. Numai că evreii au ţinut morţiş să poarte sabia, iar Dumnezeu a permis această stare de lucruri. Însă, această îngăduire nu are nimic de-a face cu planul Său şi nu descoperă nicicum caracterul şi voia Sa iniţială cu poporul Israel. De la sabie, evreii au ajuns la împărat, căci au ţinut neapărat să fie exact aşa cum erau celelalte popoare, aşa că şi felul cum urmau să fie organizaţi avea să poarte doar amprenta umană. Iar de aici, cu sabie şi cu împărat, nu a mai fost decât un pas până la batjocorirea şi răstignirea Aceluia care dorise cu preţul vieţii Sale să-şi umple biserica aleasă cu neprihănire, cu condiţia abandonării de către evrei a sabiei şi a încrederii în oameni!

Astfel, prin acest adevăr putem învăţa un lucru deosebit de important, şi anume că organizaţia religioasă, ca şi sabia, a fost doar îngăduită, ea nedescoperind planul lui Dumnezeu iniţial cu biserica, ci mai degrabă mila lui Dumnezeu prin care a permis acest lucru din cauza răzvrătirii, a neascultării şi a pierderii Evangheliei. Dacă studiem cu rugăciune şi cu maximă atenţie ceea ce spune Pavel despre cum trebuie să arate staulul lui Dumnezeu, atunci singura concluzie pe care putem să o tragem este că biserica sub formă de organizaţie religioasă nu se înscrie în tiparul învăţăturii Bibliei, pentru că omul conduce şi nu Dumnezeu. Ea în sine nu este păcat, ci este doar o formă de organizare pe care Dumnezeu a permis-o, dar fără să ilustreze prin aceasta planul Său în şi cu biserica.

Acolo unde omul conduce, nu poate fi vorba niciodată despre desăvârşirea sfinţilor, câtă vreme învăţătura respectivei biserici este lipsită de puterea de viaţă a Duhului Sfânt! Staulul lui Dumnezeu, cunoscut şi ca "Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor", Evrei 12,23, este plin de toată plinătatea Dumnezeirii, plinătate manifestată prin diversele daruri împărţite fiecăruia, potrivit măsurii de har de care are parte fiecare, în funcţie de capacităţile intelectuale. Aici se află o singură credinţă, un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, un singur Mijlocitor şi un singur Duh Sfânt, care umple inimile tuturor. Nici o organizaţie religioasă şi nici o grupare religioasă din lume nu are aşa ceva, căci atunci ar trebui ca dragostea şi adevărul să caracterizeze totul. Cu alte cuvinte, Pavel ne descrie în miniatură cum este cerul pogorât pe pământ în staulul lui Dumnezeu sau în biserica adevărată!

Ce urmăreşte Dumnezeu printr-o astfel de biserică plină de libertatea lui Dumnezeu şi de orice dar bun? Desăvârşirea printr-o viaţă de biruinţă deplină asupra oricărui păcat şi asupra oricărei ispite! "Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, proroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos..." Efeseni 4,11-13.

Nimeni nu trebuie să fie îngrijorat că face parte dintr-o organizaţie religioasă. Dar, toţi cei ce doresc mântuirea trebuie să se asigure că au experienţa naşterii din nou, singura care atestă că numele lor sunt scrise în cartea vieţii şi că astfel fac parte din staulul lui Dumnezeu. Nu e suficient să fii membru al bisericii, ca organizaţie religioasă, ci asigură-te că eşti deja membru al bisericii "celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor". Singurii creştini vii care vor ajunge să împlinească Scripturile cu privire la biserica despre care vorbeşte Pavel, ajungând toţi, ca întreg, ca trup spiritual, "la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos", vor fi cei 144.000.

     "În timpul veacurilor de întuneric spiritual, biserica lui Dumnezeu a fost ca o cetate aşezată pe un munte. Din veac în veac, în cursul generaţiilor care au urmat unele după altele, învăţăturile curate ale cerului au fost descoperite înăuntrul ei. Slabă şi cu defecte, după cum ar părea, biserica este singurul obiect asupra căruia Dumnezeu îşi îndreaptă atenţia, într-un chip deosebit. Ea este locul descoperirii harului Său, în care găseşte plăcere să dea pe faţă puterea Sa de a transforma inimi. Domnul Hristos întreabă: >Cu ce vom asemăna Împărăţia lui Dumnezeu sau prin ce pildă o vom înfăţişa?< (Marcu 4,30). El nu poate folosi împărăţiile lumii ca model. În societatea omenească, El nu a găsit nimic cu care să o asemene. Împărăţiile pământeşti stăpânesc datorită puterii fizice; dar din Împărăţia lui Hristos este dată la o parte orice armă omenească, orice mijloc de constrângere. Împărăţia aceasta urmăreşte să înalţe şi să înnobileze omenirea. Biserica lui Dumnezeu este locul trăirii unei vieţi sfinte, pline de diferite daruri şi înzestrată cu Spiritul Sfânt. Membrii ei trebuie să-şi găsească fericirea în fericirea acelora pe care îi ajută şi îi binecuvântează." Faptele apostolilor, cap. Planul lui Dumnezeu cu biserica Sa, par. 8.

În societatea omenească, Hristos nu a găsit nimic cu care să asemene staulul Său, sau împărăţia harului, nici o formă de organizare statală, nici o formă de organizare religioasă sau bisericească, nimic care să se asemene măcar cu ideea de staul dumnezeiesc, unde toţi sunt fraţi, unde toţi se preţuiesc şi se respectă, pentru că toţi sunt prinşi în legătura păcii, datorită prezenţei Duhului Sfânt, singurul care poate aduce armonie între Dumnezeu şi oameni.

     "Biserica este cetăţuia lui Dumnezeu, cetatea Sa de scăpare, pe care o are într-o lume răzvrătită. Orice trădare a bisericii Sale înseamnă trădare faţă de El, care a răscumpărat omenirea cu sângele singurului Său Fiu. De la început, sufletele credincioase au alcătuit biserica de pe pământ. În fiecare veac, Domnul şi-a avut veghetori, care au dat o mărturie credincioasă generaţiei în care au trăit. Aceste santinele au dat solia de avertizare; şi, atunci când au fost chemaţi să-şi depună armura, alţii le-au continuat lucrul. Dumnezeu i-a adus pe aceşti martori într-o legătură de legământ cu Sine, unind astfel biserica de pe pământ cu biserica din ceruri. El i-a trimis pe îngerii Săi să slujească bisericii Sale, şi porţile iadului nu au fost în stare să biruie pe poporul Său." Faptele apostolilor, cap. Planul lui Dumnezeu cu biserica Sa, par. 6.

Aici nu este în discuţie trădarea vreunei organizaţii religioase, câtă vreme omul este stăpân acolo, ci este vorba despre trădarea staulului lui Dumnezeu, a bisericii celor întâi născuţi şi implicit a lui Dumnezeu. Textul nu face referire la o trădare a vreunei organizaţii religioase pământeşti. Dacă ar fi aşa, atunci Isus a greşit când s-a îndepărtat de biserica iudaică şi a format o nouă biserică în persoana ucenicilor Săi! Să luăm aminte la adevărul acestor cuvinte nemuritoare:

     "Sinedriul lepădase solia lui Hristos şi era hotărât să-l omoare; de aceea, Isus s-a îndepărtat de Ierusalim şi de preoţi, de templu, de conducătorii religioşi, de poporul care fusese învăţat în ale legii şi s-a îndreptat către o altă clasă de oameni, pentru a le vesti solia şi pentru a-i aduna pe aceia care urmau să vestească Evanghelia la toate naţiunile.
     După cum Hristos, lumina şi viaţa oamenilor, a fost lepădat de autorităţile ecleziastice în zilele Lui, la fel a fost lepădat şi în generaţiile următoare. Iarăşi şi iarăşi s-a repetat istoria retragerii lui Hristos din Iudea. Atunci când au predicat Cuvântul lui Dumnezeu, reformatorii nu se gândiseră să se despartă de biserica existentă; dar conducătorii religioşi n-au vrut să tolereze lumina, iar aceia care o purtau au fost siliţi să caute pe alţii care tânjeau după adevăr. În zilele noastre, puţini dintre cei care susţin că sunt urmaşii reformatorilor sunt mânaţi de spiritul lor. Puţini ascultă de glasul lui Dumnezeu şi sunt gata să primească adevărul fără să ţină seama de modul în care el poate fi prezentat. Adesea, aceia care merg pe urmele reformatorilor sunt obligaţi să se îndepărteze de bisericile pe care le iubesc, pentru ca să poată vesti învăţătura lămurită a Cuvântului lui Dumnezeu. Şi, de multe ori, aceia care caută lumina sunt obligaţi de către aceeaşi învăţătură să părăsească biserica părinţilor lor, ca să-i poată da ascultare." Hristos lumina Lumii, cap. Împărăţia lui Dumnezeu este aproape, par. 4, 5.