Lupta intensă şi dureroasă a Dumnezeului cerurilor

Dacă Dumnezeu ar fi rău, ar putea suferi vreodată împreună cu omul păcătos împovărat de dureri şi de năpaste fără număr? Dacă Dumnezeu ar fi surd, ar putea interveni vreodată în favoarea omului păcătos cu milă la strigătele lui de ajutor? Dacă Dumnezeu ar fi nepăsător faţă de nevoile omenirii, atunci cu ce drept s-ar numi pe Sine Dumnezeul iubirii? Cum ar putea susţine vreodată că El este iubire, de vreme ce este rece, rău, nepăsător şi grabnic la mânie, gata să pedepsească în felul cel mai dureros şi crunt biata fiinţă păcătoasă neajutorată? Cum am putea crede că Dumnezeu este plin de mânie şi totodată iubire? Şi, cu toate acestea, exact aceasta este concepţia majorităţii oamenilor şi mai ales a creştinilor!!! El este iubire atâta vreme cât ascultăm şi ne străduim să facem voia Lui, ca şi cum ne-am obliga la aşa ceva, ca să nu păţim cine ştie ce lucru, dar de îndată ce am păcătuit El devine un Dumnezeu răzbunător, gata să ne pălească, aşa încât să ne facă să simţim ce simte El!

Chiar dacă n-o spunem în aceste cuvinte, totuşi aceasta este imaginea pe care o avem în minte despre Dumnezeu. Luther a avut mult de suferit de pe urma unei astfel de concepţii, până acolo încât şi-a pus în pericol chiar sănătatea, doar-doar l-o mulţumi cu râvna sa pe Dumnezeul cerului. Nu reuşea să înţeleagă cum poate fi Dumnezeul cerului, care se mânie de îndată la vederea slăbiciunilor şi păcatelor omeneşti, un Dumnezeu plin de iubire! Era aproape să clacheze, până când a intervenit experienţa naşterii lui din nou, şi a început să întrevadă realitatea iubirii lui Dumnezeu cu ochiul viu al credinţei!! Până la urmă, cum este Dumnezeu? Este aşa cum am fost învăţaţi să credem că este, fără să cercetăm în prealabil?

Adevărul este că învăţăturile omeneşti şi tradiţia conduc la deformarea aprecierii şi înţelegerii corecte a Evangheliei, singurul cadru unde este descoperit întocmai caracterul lui Dumnezeu. Realitatea este că Dumnezeu este dragoste, aşa cum declară Scripturile, iar ele nu pot să mintă. Din păcate, ceea ce nu se înţelege e că această realitate divină a devenit doar un simplu concept teologic. Doar se declară că Dumnezeu este dragoste, dar sufletul omului este gol, lipsit de realitatea prezenţei dragostei lui Dumnezeu în el!! Una este să declari, alta e să ai, să te bucuri de dragostea lui Dumnezeu ca realitate prezentă în inimă!

Hristos este unica reprezentare corectă a caracterului lui Dumnezeu, care este dragoste! Dumnezeu poate fi înţeles doar prin prisma realităţii dragostei Sale manifestate, altfel cum am putea aprecia, înţelege şi iubi pe cineva care spune despre Sine că este dragoste, dar n-o manifestă ca atare sau dă pe faţă contrariul acesteia!!! Dragostea nu este doar un sentiment pe care suntem făcuţi să-l exprimăm, ci dragostea este în primul rând un principiu, un mod de manifestare profund care ştie să aprecieze totul la justa lui valoare, care nu se aşteaptă niciodată să fie răsplătită pentru împărtăşirea ei şi care, iar acesta este elementul ei forte, miezul puterii ei, acceptă să se jertfească de dragul altuia, cu riscul unei pierderi incomensurabile!! Fiind de felul acesta, atunci ar trebui să devină evident faptul că ea nu are cum să piară, cum să se epuizeze, cum să se ofilească sau să slăbească în dăruire! Dragostea înseamnă dăruire, împărtăşire. Dar asta nu-i totul. Ea este cu mult mai mult decât atât.

Dragostea lui Dumnezeu este dragostea care înţelege totul, care răbdă totul, care nu se mânie, care se bucură de adevăr şi care suferă totul, dar nu de dragul ei, ci de dragul altora. Dar încă nu-i de ajuns, dragostea este dispusă, fiindcă asta este în firea ei, să sufere pentru cel mai mare nenorocit, cel mai mare ticălos, cel mai mare păcătos şi pentru toţi duşmanii lui Dumnezeu la un loc, pentru a-i şti salvaţi, dacă toţi aceştia o primesc şi se împărtăşesc de ea!! "Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată." 1Corinteni 13,4-8.

Că Dumnezeu este dragoste este arătat nu numai prin faptul că a dat pe singurul lui Fiu născut pentru noi păcătoşii, ci şi pentru că, mai întâi, a fost dispus să renunţe la El. Şi încă asta nu e totul. Nu numai că trebuia să renunţe la El, ci trebuia să accepte o despărţire fizică, literală, în toate privinţele de Acela cu care a trăit din veşnicie, fără să cunoască în vreun fel durerea ce însoţeşte o despărţire fie şi temporară. Ne gândim adesea şi chiar acceptăm că Dumnezeu l-a dat pe singurul Lui Fiu pentru noi. Dar ştim ce a implicat pentru Tatăl acest lucru? Nu este ca şi cum ai dărui cuiva o floare; o rupi din grădina ta sau o cumperi şi o dăruieşti celui drag. În acest caz, deşi este un semn de apreciere şi de iubire pentru celălalt, nu se poate spune că ai dăruit ştiind că pierzi ceva de mare însemnătate pentru tine.

Dăruirea Fiului de către Tatăl a însemnat o luptă reală, o luptă plină de suferinţă, plină de durere pentru sufletul deosebit de sensibil al Tatălui, o luptă pe care nu o vom putea înţelege niciodată. Păcătuirea omului l-a adus pe Dumnezeu faţă în faţă cu realitatea unei lupte greu de descris în cuvinte omeneşti. În veşnicia îndepărtată a trecutului, înainte de a fi existat vreo formă de fiinţe inteligente, cele trei Persoane ale Dumnezeirii au decis în spiritul iubirii să creeze fiinţe asemenea Lor, pe care să le înzestreze cu darul dragostei şi al libertăţii. Au decis că darul inteligenţei nu trebuie îngrădit prin nici o formă de constrângere, prin nici un şiretlic, prin nimic care l-ar păgubi în vreun fel, aşa că trebuiau să-i asigure libertatea absolută. Dar, libertatea absolută trebuia definită în vreun fel şi susţinută prin nişte principii care să o facă de dorit şi valoroasă, şi care să asigure şi o bază reală pentru dezvoltarea minţii inteligente!

Aşa că Dumnezeirea a aşezat libertatea în cercul binefacerilor, unde tronează principiile legii Sale sfinte, legea libertăţii absolute. Dezvoltarea minţii, a inteligenţei nu poate avea loc fără un cadru adecvat, o lege care să definească şi să susţină, să întărească toată libertatea. În acest fel, se suprima apariţia oricărui motiv pentru încălcarea voită a libertăţii, pentru ieşirea din libertatea supremă acordată de Dumnezeu sau dacă vreţi pentru păcătuire. Principiile legii sfinte nu ofereau sub nici o formă, niciodată şi în nici o împrejurare un cadru pentru nici un motiv de răzvrătire sau păcătuire! Dar, nu se lua şi posibilitatea de a păcătui, ci Dumnezeu doar a pus la cale un cadru al existenţei, al vieţuirii fără să fie posibil să existe vreodată măcar ivirea vreunui motiv pentru păcătuire, pentru lipsirea voită de libertatea dăruită de Dumnezeu. Una este să găseşti motiv întemeiat să păcătuieşti, şi cu totul altceva este să păcătuieşti fără să ai vreun motiv real. A avea motiv pentru păcat înseamnă a avea şi explicaţie pentru apariţia lui, iar în acest caz păcatul nu ar mai fi păcat. Apariţia păcatului nu poate fi explicată fiindcă în realitate rebeliunea lui Satana nu a avut nici un motiv întemeiat, absolut nimic care să-l aducă în situaţia de răzvrătire. Totul a fost o închipuire a minţii sale, care l-a şi condus de altminteri la încălcarea propriei libertăţi şi la refuzul de a mai dori să fie liber cu adevărat.

A acorda libertatea absolută înseamnă a permite sau a lăsa şi posibilitatea de a nu o dori, de a păcătui, de a alege să te cârmuieşti după propriile închipuiri, deşi ivirea acestora este în sine o ciudăţenie în condiţiile neprihănirii, a tot ceea ce înseamnă viaţa veşnică!! Din acest motiv, Dumnezeu trebuia să fie pregătit să întâmpine căderea în păcat şi păcatul cu o rezolvare demnă de sfinţenia şi neprihănirea Sa. Într-un fel, căderea în păcat era o punere la probă a înseşi principiilor legii sfinte, a acelor principii care subliniază şi sunt totodată motorul sau modul de manifestare a caracterului Dumnezeirii. Ţineau ele la probă în condiţiile manifestării păcatului sub toate formele, astfel încât să se arate că este cu putinţă trăirea unei vieţi virtuoase, lipsită de păcat, ca în cazul oamenilor păcătoşi, în pofida tuturor ispitelor acestuia?

Singura alternativă pentru reuşita deplină a extirpării păcatului, cu toate urmările lui, fără vreo altă posibilitate de a mai apărea vreodată, era ca Dumnezeu să se îmbrace în natura acelor fiinţe care aveau să cadă, să trăiască în lumea lor, dar fără păcat!! El trebuia să trăiască fără păcat nu ca Dumnezeu, ci ca făptură. Singura cale pentru această reuşită, nu numai din partea Lui, ci şi din partea tuturor fiinţelor păcătoase care acceptă planul lui Dumnezeu, era combinaţia câştigătoare sau altfel spus unirea tainică între natura divină şi natura fiinţelor păcătoase, o natură decăzută, slabă şi muritoare!! Această combinaţie câştigătoare devine realitate doar prin experienţa naşterii din nou, ce trebuie consolidată prin sfinţirea vieţii zi de zi!

Când Lucifer a căzut în păcat şi a refuzat să redevină liber, Dumnezeu a ştiut că va sosi curând timpul atragerii în păcat a omului. Satana şi-a îndreptat ţinta ispitelor sale în mod special împotriva omului, mai ales pentru faptul că a fost creat de Dumnezeu fără ca lui să i se fi cerut sfatul, aşa cum susţinea el. Mai mult, a întrezărit că omul ar putea fi fiinţa ce va ocupa locurile rămase libere în cer prin dezertarea ruşinoasă a lui Lucifer şi îngerilor căzuţi. Omul era ceva absolut nou şi deosebit pentru tot universul. Până atunci nu fuseseră create niciodată fiinţe care să se poată reproduce, care să dea naştere altor fiinţe.

     "Dar când Dumnezeu I-a spus Fiului Său >să facem om după chipul şi înfăţişarea noastră<, Satana a fost invidios pe Isus. El dorea să fi fost consultat în privinţa creării omului şi, pentru că nu i se ceruse sfatul, s-a umplut de invidie, gelozie şi ură. Dorea să primească cele mai înalte onoruri în cer, alături de Dumnezeu." Scrieri timpurii, cap. Căderea lui Satana, par. 1.

Satana şi-a dat seama că Dumnezeu a pus ceva la cale prin crearea omului, ceva prin care urmărea un scop precis, bine determinat. Scopul era acela de a repopula Cerul şi de a explica totodată marea taină cu privire la Hristos ţinută ascunsă din veşnicii!! Aşa că, din punctul de vedere al lui Satana omul trebuia să cadă neapărat; şi a căzut. Dacă în veşnicie, înainte de a exista ceva creat, Dumnezeu a pus la cale planul mântuirii prin întruparea Fiului Său, prin care urmărea rezolvarea problemei păcatului sub toate aspectele, acum sosise timpul să-l pună în aplicare; trebuia să devină realitate. Căderea omului, capodopera creaţiei lui Dumnezeu, vârful realizărilor divine în toate privinţele, a adus cu sine o mare încercare pentru caracterul lui Dumnezeu. Iubirea trebuia să se confrunte în mod direct, pe viu cu păcatul în toată puterea vicleniei sale.

Dumnezeu ştia prea bine că omul nu se poate salva singur, căci păcatul este o putere ce poate fi sfărâmată doar prin puterea colosală şi inepuizabilă a celei de a treia Persoane a Dumnezeirii - Duhul Sfânt. Aşa că, El însuşi trebuia să păşească pe tărâmul înfiorător şi oribil al păcatului. Asta pentru că iubirea nu poate distruge niciodată păcătosul, doar pentru că este păcătos. Dumnezeu are de-a face cu fiinţe inteligente, chiar dacă sunt păcătoase, care gândesc, vorbesc şi înfăptuiesc. Chiar dacă acestea au o natură slabă şi muritoare, Dumnezeu le consideră mai departe făpturi inteligente şi se raportează la ele ca atare, plin de cel mai mare respect. Totuşi, El urăşte de moarte păcatul din fiinţele care au fost create după chipul şi asemănarea Sa. Ţinta lui Dumnezeu este nimicirea păcatului, a acelui lucru care le-a deformat chipul şi le-a distrus trupul.

Acum, întruparea Fiului lui Dumnezeu presupunea ca un fapt real o despărţire literală, chiar dacă temporară, între Tatăl şi Fiul Său. Dragostea divină trebuia să accepte această despărţire reală, altfel mântuirea omului nu era posibilă. În cer, Tatăl trebuia să rămână singur fără Fiul Său preaiubit. O luptă teribilă s-a dat în inima lui Dumnezeu. Era imposibil ca omul să fie salvat fără dăruirea definitivă a Fiului Său unui neam păcătos. Mergea jertfirea de sine sau jertfirea eului lui Dumnezeu mai departe, în noi dimensiuni, până acolo încât să accepte despărţirea de Fiul Său preaiubit pentru ca omul să poată fi readus înapoi prin răscumpărare? Satana îl acuzase grav pe Dumnezeu că iubirea Sa este de fapt egoistă, că are în vedere doar propriul interes şi nu binefacerea făpturilor create! Că tot ce a urmărit prin intermediul creării fiinţelor inteligente este de fapt pentru mândria personală, pentru satisfacerea egoismului.

Punerea în aplicare a planului mântuirii trebuia făcută imediat, altfel omul pierea pentru totdeauna. O luptă cum nu s-a mai văzut, o luptă tainică a năpădit fiinţa Tatălui. Iubirea era provocată de păcat până în străfunduri. Jertfirea eului totdeauna implică o luptă cruntă, mai ales în condiţiile păcatului. Însă este şi mai năprasnică în condiţiile neprihănirii!! De ce? Deoarece iubirea trebuia să păşească pe terenul păcatului şi să se manifeste nu în trup divin, imposibil de ispitit şi implicit de păcătuit, ci în trupul omului slab şi muritor, cu toate tendinţele spre păcat, cu riscul real al căderii!! Cutremurătoare luptă! Dureroasă din cale afară, pentru că pe Dumnezeu urma să-l coste viaţa Fiului Său pentru salvarea omului!!! Dragostea Tatălui trebuia să accepte pierderea vieţii Fiului Său în trup omenesc. Jertfirea Lui de sine trebuia să meargă până acolo, încât să accepte pur şi simplu moartea Fiului preaiubit!!

Fiinţa Tatălui s-a zguduit până în străfunduri; dar iubirea se întemeiază pe jertfirea eului, căci legea vieţii este iubirea manifestată numai prin jertfire de sine!! "În lumina de la Calvar se va vedea că legea iubirii ce renunţă la sine este legea vieţii pentru pământ şi pentru cer; că iubirea care >nu caută folosul său< îşi are izvorul în inima lui Dumnezeu şi că în Cel blând şi smerit se manifestă caracterul Aceluia care locuieşte în lumina de care nici un om nu se poate apropia." Hristos Lumina Lumii, cap. Dumnezeu cu noi, par. 3.

Era pentru prima oară în toată existenţa veşnică a lui Dumnezeu când una dintre Persoanele Dumnezeirii trebuia să moară în chipul şi în trupul unor fiinţe căzute, în cazul nostru omul. Nu exista altă alternativă pentru distrugerea definitivă a păcatului şi pentru imposibilitatea apariţiei lui ulterioare. Mulţi dintre noi rostim adevărul că Dumnezeu Tatăl l-a dat pe Fiul Său preaiubit pentru noi, păcătoşii. Dar ştim cu adevărat ce implică această realitate? Înţelegem cât de mare a fost preţul cerut pentru aşa ceva? Înţelegem în realitate până unde trebuia să meargă jertfirea Sa de sine, până unde trebuia să se întindă dragostea Sa admirabilă pentru salvarea noastră?

Dumnezeu a trebuit să renunţe la tot, la absolut totul ca să ne ştie mântuiţi!! Pentru El, totul este Fiul Său, căci în El sunt adunate toate comorile veşniciei. El este singura Persoană din univers care îl cunoaşte pe Tatăl aşa cum este şi care este totodată întipărirea Fiinţei Sale, oglindirea slavei Sale în toate privinţele. Fiul este practic manifestarea caracterului şi iubirii Tatălui înaintea tuturor fiinţelor create. Dumnezeu, El însuşi trebuia să înfrunte păcatul omenirii şi să-l poarte în şi prin Fiul Său!! El însuşi, prin Fiul Său preamărit, trebuia să simtă puterea păcatului şi a vinovăţiei omului asupra fiinţei Sale îmbrăcate cu natura omenească păcătoasă, şi încă nu era destul, căci Dumnezeu trebuia să moară prin Fiul Său ca să nimicească păcatul. Numai astfel putea fi distrus păcatul.

Înainte de a întări legământul veşnic, care privea întruparea Fiului lui Dumnezeu, Tatăl are o ultimă conversaţie cu Fiul Său prea iubit, ştiind că Fiul urma să plece într-o călătorie de-a dreptul riscantă. Amândoi trăiau intens întruparea, viaţa şi moartea Fiului divin ca pe ceva real care se desfăşura sub ochii Lor. Atât de intense au fost momentele desfăşurării acestei realităţi, încât Fiul, care încă nu devenise Isus Hristos, a fost de trei ori învăluit în lumina slavei lui Dumnezeu! Toate acestea se întâmplau pentru mine şi pentru tine, şi pentru fiecare om născut vreodată pe acest pământ. Ceea ce scriu nu este o poveste pe care mi-o închipui eu, pentru a da expresivitate studiului de faţă. Nu, nu este aşa ceva, ci este chiar realitatea petrecută între Tatăl şi Fiul. Conversaţia lor a fost umbrită de o luptă dureroasă şi intensă, prin trăirea fiecărui eveniment şi întâmplări prin care avea să treacă Fiul pe pământ, prin întruparea şi viaţa Sa. Este ca atunci când un tată plin de iubire trebuie să se despartă de fiul drag, care trebuie să plece într-o lungă călătorie ca să ajungă într-un loc ostil care-i pune viaţa în pericol. Amândoi ştiu la ce să se aştepte şi de aceea despărţirea este dureroasă fiindcă ar putea avea un final tragic.

     "Tristeţea a umplut cerul când s-a realizat faptul că omul era pierdut şi că lumea pe care o crease Dumnezeu avea să fie populată cu muritori condamnaţi la mizerie, boală şi moarte şi că nu exista nici o cale de scăpare pentru cel vinovat. Întreaga familie a lui Adam trebuie să moară. Apoi l-am văzut pe iubitul Isus şi am zărit o expresie de compasiune şi tristeţe pe faţa Sa. L-am văzut în scurt timp apropiindu-se de lumina strălucitoare care îl învăluia pe Tatăl. Îngerul care mă însoţea a zis: >El discută în mod nemijlocit cu Tatăl Său<. Neliniştea îngerilor părea foarte intensă în timp ce Isus discuta cu Tatăl Lui. De trei ori a fost învăluit de lumina glorioasă din jurul Tatălui, iar a treia oară a ieşit de la Tatăl şi i-am putut vedea persoana. Faţa îi era calmă, netulburată de vreo nelinişte sau necaz şi strălucea de o frumuseţe pe care cuvintele nu o pot descrie." Scrieri timpurii, cap. Darul lui Dumnezeu pentru om, par. 2.

Observăm că a treia oară când a ieşit Fiul de la Tatăl, faţa Lui era calmă şi netulburată de vreo nelinişte, ceea ce înseamnă în mod cert că înainte de a intra la Tatăl Său Fiul era plin de o nelinişte sufletească. Neliniştea Lui era pentru omul căzut pentru că ştia prin ce avea să treacă acesta din cauza păcatului. Pe deasupra, omul avea să se confrunte cu urmarea păcatului, adică moartea. Dacă Fiul era îndurerat la început, atunci cum trebuie să fi fost Tatăl? Legământul veşnic trebuia întărit acum prin acceptarea de a se despărţi de Fiul Său preaiubit, de dragul omului. Nu exista nici o altă opţiune. O luptă intensă şi teribilă s-a dat în mintea lui Dumnezeu. Trebuia să înfrunte noua realitate aşa cum numai iubirea o putea înţelege. Pentru salvarea omului se impunea, era necesară o tăgăduire de sine fără margini ce implica pierderea Fiului drag prin moarte, din cauza păcatului nostru!

     "Îngerul a spus: >Crezi că Tatăl l-a dat pe preaiubitul Său Fiu fără o luptă? Nu, nu. Chiar şi Dumnezeul cerurilor a avut o luptă, dacă să-l lase pe omul vinovat să piară sau să-l dea pe iubitul Său Fiu să moară pentru el<. Îngerii erau atât de interesaţi de mântuirea omului, încât s-au putut găsi printre ei unii care au vrut să-şi cedeze slava şi să-şi dea viaţa pentru omul care pierea. >Dar<, a spus îngerul care mă însoţea, >aceasta nu ar fi realizat nimic<. Nelegiuirea era atât de mare, încât viaţa unui înger nu putea plăti datoria. Nimic în afara morţii şi a mijlocirii Fiului lui Dumnezeu nu puteau plăti datoria şi salva pe omul pierdut dintr-o durere şi nenorocire fără speranţă." Scrieri timpurii, cap. Darul lui Dumnezeu pentru om, par. 4.

Citind declaraţia de mai sus am putea căpăta impresia că Tatăl n-a avut de ales şi l-a dat în cele din urmă pe Fiul Său. Că ar fi fost mai înclinat să-l lase pe omul vinovat să piară decât să-l dea pe Fiul Său. Cu alte cuvinte, că era mai interesat să-l păstreze în cer pe Fiul Său decât să-l vadă printre muritorii de rând riscând să păcătuiască. Dar, asta înseamnă o înţelegere superficială a adevărului declarat mai sus. În primul rând, Dumnezeu Tatăl alese încă din veşnicie să-l ofere pe Fiul Său pentru mântuirea noastră!! A fost de acord, împreună cu Fiul Său, că aşa trebuie să fie, că aceasta era unica posibilitate pentru salvarea omului şi pentru nimicirea pe vecie a păcatului. Mai degrabă declaraţia scoate în evidenţă interesul avut pentru mântuirea omului, dar prin prisma unei lupte reale, autentice, deosebit de intense, ca pentru dumnezeirea Tatălui şi a Fiului!!

Dacă Dumnezeu ar fi ales să-l lase pe omul vinovat să piară, atunci planul mântuirii ar fi fost făcut degeaba. Iar despre iubirea care se jertfeşte, nici pomeneală, iar Satana ar fi avut dreptate în susţinerile sale. Pe deasupra, dacă omul ar fi fost lăsat să piară, atunci Dumnezeu ar fi dat câştig lui Satana şi păcatului, fiindcă s-ar fi putut dovedi că păcatul nu poate avea leac, că iubirea şi neprihănirea lui Dumnezeu nu pot face faţă păcatului şi că, deci, păcatul este mai tare ca neprihănirea, ca iubirea lui Dumnezeu!! Lupta reală a lui Dumnezeu s-a dat cu privire la un act pe care El însuşi trebuia să-l înfăptuiască; şi era din cale afară de greu, nemărginit de greu. Este vorba despre actul retragerii razelor de lumină, iubire şi slavă de le propriul Fiu împovărat cu păcatul întregii omeniri atunci când avea să se găsească în grădina Ghetsimani!!!

Acolo, în sânul Dumnezeirii, unde intrase Isus, fiind învăluit de trei ori de lumina slavei Tatălui, amândouă persoane ale Dumnezeirii trăiau intens momentul acesta, chiar dacă urma să aibă loc peste patru mii de ani pământeşti, ca şi sum s-ar fi întâmplat exact atunci! Tatăl se pusese în situaţia ingrată de a-şi retrage prezenţa ocrotitoare şi razele preţioase ale luminii şi iubirii divine, care înseamnă comuniune şi viaţă pentru suflet, de la propriul Său Fiu din cauza blestemăţiei păcatului!! Şi încă asta nu-i totul. Tatăl mai trebuia să sufere şi despărţirea prin moarte de Fiul Său prea iubit. Închipuiţi-vă că a avut loc inimaginabilul: a doua Persoană a Dumnezeirii pusă într-un mormânt săpat în stâncă. Din punct de vedere fizic nu mai este pentru cel puţin două zile şi nopţi întregi! Ne putem imagina aşa ceva? Aceasta a adus păcatul în universul lui Dumnezeu. Asta trebuia să sufere Tatăl. De aceea, Dumnezeu a suferit o luptă cumplită la priveliştea acestor realităţi pe care trebuia să le înfrunte prin Fiul Său.

Cum să-l laşi pe propriul Tău Fiu să moară singur pe un pământ pustiit de păcat? Cum să te pui singur în situaţia de a-l lăsa pe Fiul Tău singur sub povara păcatului ca să fie distrus de el? Şi de dragul cui? De dragul nostru! Este de neînţels şi de necuprins ceea ce au făcut Tatăl şi Fiul pentru fiecare om în parte. Nu există cuvinte care să poată descrie cumva această jertfire de sine, această iubire condescendentă, plină de milă şi veşnică din partea lui Dumnezeu!

     "Dumnezeu însă suferea împreună cu Fiul Său. Îngerii priveau chinul de moarte al Mântuitorului. Ei L-au văzut pe Domnul lor înconjurat de legiunile forţelor satanice şi natura Sa copleşită de o groază tainică, înfiorătoare. În cer s-a făcut linişte. Nici o harpă nu era atinsă. Dacă muritorii ar fi putut vedea uluirea oştilor cereşti, care, într-o dureroasă tăcere, vedeau pe Tatăl cum îndepărta razele Sale de lumină, iubire şi slavă de la Fiul Său preaiubit, atunci ar fi putut înţelege mai bine cât de vinovat este păcatul în ochii Săi." Hristos Lumina Lumii, cap. Ghetsimani, par. 23.

Suferinţa Fiului din grădina Ghetsimani era întru totul suferinţa Tatălui. Lupta lui Hristos în grădina Ghetsimani de a bea sau nu paharul durerii în locul nostru, era exact lupta din inima Tatălui în sânul Dumnezeirii. Faptul că Isus a fost învăluit de trei ori de lumina slavei lui Dumnezeu ne descoperă cele trei momente cheie din grădina Ghetsimani, (poate chiar şi intensitatea luptei în pustia ispitirii!) când Hristos s-a rugat de trei ori ca paharul suferinţei, a vinovăţiei noastre să se depărteze de la El!! Atât Tatăl cât şi Fiul trăiau toate aceste momente în avans, chiar în sânul Dumnezeirii, ca şi cum ar fi fost prezenţi fizic în acea grădină întunecată, pe pământul plin de ispite şi păcat. Lupta Tatălui şi-a atins apogeul atunci când a fost obligat de păcatul nostru purtat de Isus, să îşi retragă "razele Sale de lumină, iubire şi slavă de la Fiul Său preaiubit". A fost suferinţa cea mai cruntă, fiindcă asta însemna pierderea Fiului, moartea Lui din cauza poverii zdrobitoare a păcatului nostru. Era unica posibilitate ca păcatul să fie distrus. Iar pe Tatăl l-a costat un preţ incomensurabil - jertfirea Fiului Său!!

Nu are cum să nu fie o luptă aşa ceva. Cine şi-ar da fiul pentru o moarte cruntă fără o luptă, fără un zbucium nemaipomenit de dureros, uriaş de dureros sufletesc? Mântuirea noastră l-a costat pe Dumnezeu totul, iar pe noi nimic!!!

Ca o încununare a durerii, Dumnezeu a trebuit să asiste la moartea Fiului Său pe cruce, ascuns într-un nor, aşa ca să nu îi distrugă pe muritorii slabi şi păcătoşi aflaţi acolo! Tot de dragul lor a făcut-o, deşi printre ei se aflau aceia care l-au răstignit. Aceasta este iubirea care suferă totul. Aceasta se numeşte iubire nesfârşită, o iubire care acoperă totul, fiindcă ştie să fie plină de respect fiind capabilă să înţeleagă orice motivaţie a inimii.

     "O întunecime adâncă, asemenea unui giulgiu de înmormântare, a îmbrăcat crucea. >Şi s-a făcut întuneric peste toată ţara, până la ceasul al nouălea<. N-a avut loc nici o eclipsă şi întunericul acesta n-a fost determinat de nici o altă cauză naturală; a fost atât de adânc, ca întunericul de la miezul nopţii, fără lună şi stele pe cer. Aceasta a fost o mărturie miraculoasă, pe care a dat-o Dumnezeu, pentru ca astfel credinţa generaţiilor următoare să poată fi întărită.
     În întunericul acela dens era ascunsă prezenţa lui Dumnezeu. El face din întuneric acoperământul Său şi îşi ascunde slava de ochii oamenilor. Dumnezeu şi îngerii Săi sfinţi se aflau în jurul crucii. Tatăl era cu Fiul Său. Cu toate acestea, prezenţa Sa nu era descoperită. Dacă slava Sa ar fi străfulgerat din nor, orice fiinţă omenească ce ar fi privit scena ar fi fost nimicită. Şi în clipa aceea îngrozitoare, Domnul Hristos nu putea fi mângâiat de prezenţa Tatălui. El a călcat singur în teasc şi din cei ce se găseau acolo nimeni n-a fost cu El." Hristos Lumina Lumii, cap. Golgota, par. 40, 41.

Cuvintele acestea: "Chiar şi Dumnezeul cerurilor a avut o luptă, dacă să-l lase pe omul vinovat să piară sau să-l dea pe iubitul Său Fiu să moară pentru el", pot fi înţelese mai bine prin prisma declaraţiei următoare: "Momentul teribil sosise - momentul care avea să hotărască destinul lumii. Soarta neamului omenesc atârna în balanţă. Domnul Hristos ar fi putut refuza să bea paharul ce se cuvenea omului vinovat. Nu era încă prea târziu pentru acest lucru. El ar fi putut să-şi şteargă sudoarea de sânge de pe frunte şi să-l lase pe om să piară în nelegiuirea lui. El putea spune: >Călcătorul de lege să-şi primească pedeapsa păcatului său, iar Eu voi merge înapoi la Tatăl Meu<. Va bea oare Fiul lui Dumnezeu paharul amar al umilinţei şi chinului? Va suferi oare Cel nevinovat urmările blestemului păcatului, pentru a salva pe cel vinovat? Cuvintele ieşeau tremurând de pe buzele palide ale lui Hristos: >Tată, dacă nu se poate să se îndepărteze de Mine paharul acesta, fără să-l beau, facă-se voia Ta!< (Matei 26,42)". Hristos Lumina Lumii, cap. Ghetsimani, par. 19.

Lupta şi durerea Tatălui se confundă cu cele ale Fiului. Povara zdrobitoare a păcatului îl făcea pe Isus să simtă în natura Sa omenească mânia Tatălui, adică retragerea prezenţei Sale, făcându-l să dea înapoi, căci în natura Lui omenească se temea că nu va rezista despărţirii de Tatăl. Ce l-a întărit pe Tatăl din cer să-l dea pe Fiul Său pentru noi? Care a fost lucrul care l-a împins să meargă cu jertfirea eului până la capăt? Răspunsul se află în cuvintele de mai jos:

     "De trei ori a înălţat El ruga aceasta. De trei ori natura umană s-a dat înapoi de la acest sacrificiu final, care încorona lucrarea Lui. În acele momente însă, istoria neamului omenesc i s-a înfăţişat Răscumpărătorului lumii. El a văzut că, dacă sunt lăsaţi în voia lor, călcătorii legii trebuie să piară. El a văzut starea de neajutorare a păcătosului. El a văzut puterea păcatului. Durerea şi plânsul unei lumi blestemate s-au înfăţişat înaintea Sa. El a privit soarta ei ameninţătoare şi a luat hotărârea. El va salva, va mântui pe omul păcătos, coste aceasta oricât L-ar costa. El a acceptat botezul Său cu sânge şi, prin El, milioane de oameni sortiţi pieirii pot câştiga viaţa veşnică. El a părăsit curţile cerului, unde totul este imaculat, totul este bucurie şi slavă, pentru a salva singura oaie pierdută, singura lume din univers care a căzut prin păcătuire. Şi El nu se va da înapoi de la lucrarea chemării Sale. El va deveni jertfă de ispăşire pentru un neam de oameni care, cu bună ştiinţă, au păcătuit. Ruga Sa respira acum numai supunere: >Dacă nu se poate să se îndepărteze de Mine paharul acesta, fără să-l beau, facă-se voia Ta<." Hristos Lumina Lumii, cap. Golgota, par. 20.

Tragedia Fiului era în fapt tragedia Tatălui!! Simţămintele trăite de Isus sub povara păcatului, în Ghetsimani, erau şi simţămintele Tatălui, a cărui inimă bătea la unison cu cea a Fiului. Durerea Unuia era durerea Celuilalt. Acolo, în sânul Dumnezeirii, amândoi trăiau clipele prin care Fiul urma să treacă pe pământ, în grădina cea întunecată. Dar, cu toate acestea, Tatăl a decis să-l dea pe Fiul Său pentru că "a văzut starea de neajutorare a păcătosului. El a văzut puterea păcatului. Durerea şi plânsul unei lumi blestemate s-au înfăţişat înaintea Sa. El a privit soarta ei ameninţătoare şi a luat hotărârea. El va salva, va mântui pe omul păcătos, coste aceasta oricât L-ar costa. El a acceptat botezul Său cu sânge şi, prin El, milioane de oameni sortiţi pieirii pot câştiga viaţa veşnică". Prin urmare, Tatăl, prin Fiul Său preaiubit, "nu se va da înapoi de la lucrarea chemării Sale. El va deveni jertfă de ispăşire pentru un neam de oameni care, cu bună ştiinţă, au păcătuit".

Din moment ce Fiul este oglindirea caracterului şi a slavei Tatălui, întipărirea fiinţei Sale, atunci înseamnă că jertfa Fiului este o oglindire a iubirii Tatălui care se jertfeşte pe sine pentru păcătos! Tatăl l-a dat pe Fiul Său pentru noi pentru că mai întâi ne-a ales pe noi în Fiul Său. Când Iubirea veşnică ne-a ales în Fiul Său, ca să fim mântuiţi, atunci jertfa venea de la sine, ea fiind singura cale pentru salvarea noastră. Iar Tatăl a ales să fim mântuiţi prin Fiul Său, prin jertfă. Ca atare, jertfa lui Hristos descoperă cât de mare şi veşnică, cât de nobilă şi de nestins este iubirea Tatălui pentru noi, păcătoşii. Ar fi făcut acest lucru pentru orice altă categorie de fiinţe create dacă acestea ar fi căzut în păcat. Aceasta este iubirea care se jertfeşte pe sine, care suferă totul, care acoperă totul şi care, drept urmare, nu va pieri niciodată fiindcă este pur şi simplu legea vieţii.

Dumnezeu nu ar fi putut face altfel, pentru că nu este în natura Lui aşa ceva. În jertfa lui Hristos se întâlnesc deopotrivă tăgăduirea eului divin şi bunăvoinţa de a se dărui pentru totdeauna oamenilor, ca aceştia să poată fi mântuiţi. Aceasta este dragoste. Din acest motiv, este greşit să se creadă că Dumnezeu Tatăl stă permanent pe un jilţ ceresc ca să primească lauda şi adoraţia. Hristos spunea despre Tatăl Său următoarele: "Adevărat, adevărat vă spun că Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând; şi tot ce face Tatăl face şi Fiul întocmai". Ioan 5,19. Înseamnă, potrivit acestui text, că Tatăl este o Fiinţă plină de acţiune, căci atunci cum ar putea Fiul să facă ceva dacă Tatăl nu-i este exemplu? "Tot ce face Tatăl face şi Fiul întocmai."

Ar trebui să privim cu alţi ochi ce a făcut şi ce face Dumnezeu pentru noi şi să dăm dovadă de perspicacitate ascuţită în înţelegerea implicaţiilor jertfei lui Hristos, căci în ea este descoperit caracterul Tatălui ceresc. Lupta Sa a fost cât se poate de reală şi a hotărât să rişte pentru noi dându-l pe Fiul Său ca jertfă pentru fiecare om în parte. În această jertfă măreaţă este descoperit chiar Tatăl aşa cum este. Toată slava Sa este adunată în jertfa Fiului Său, Isus Hristos. Numele Isus Hristos, pe care-l poartă Fiul lui Dumnezeu, atestă şi este dovada că Dumnezeu ni l-a dăruit nouă, ca semn al preţuirii şi iubirii nemărginite. Iar prin El, prin Isus Hristos, Dumnezeul cerului, Tatăl, devine în mod real EMANUEL - Dumnezeu cu noi!

     "Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică." Ioan 3,16.

Convertirea zilnică

Este destul de cunoscută învăţătura potrivit căreia trebuie să aibă loc o convertire zilnică a sufletului, altfel este greu de crezut că ne putem bucura de veşnicie împreună cu Hristos. Dar, ce implică totuşi o astfel de învăţătură? Este înţeleasă ea cu adevărat? Trebuie să fie o realitate practică de zi cu zi? Noi ştim că Isus i-a spus lui Nicodim că trebuie să se nască din apă şi din Duh, dacă doreşte să vadă împărăţia lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, că el are nevoie de experienţa naşterii din nou, adică de acea convertire a inimii care pune întreaga fiinţă în mâinile Răscumpărătorului!

Ceea ce puţini credincioşi ştiu este faptul că există mai multe feluri de convertiri!! De regulă, mintea noastră asociază naşterea din nou cu o convertire, şi este corect acest lucru. Dar, această convertire nu este singura care trebuie să aibă loc. Pentru a înţelege corect învăţătura biblică despre convertire, ar fi bine să o abordăm prin intermediul Evangheliei lui Hristos.

Cel mai mare învăţător al Evangheliei, după Hristos, pe care l-a dăruit Dumnezeu bisericii şi oamenilor, a fost fără doar şi poate apostolul Pavel. El este acela care ne vorbeşte în maniera cea mai desluşită despre învăţătura convertirii, în lumina Evangheliei pe care o cunoştea atât de bine. În primul rând, există o convertire de natură intelectuală, aşa-numita convertire a intelectului. Această convertire nu este şi nu a fost niciodată adevărata convertire care aduce cu sine experienţa extraordinară a naşterii din nou!! Pavel prezintă acest tip de convertire intelectuală în Romani 7,14-24. El arată aici cât se poate de limpede faptul că o convertire intelectuală nu face din cineva un creştin, şi nici nu va fi vreodată dacă rămâne doar în stadiul acesta!!

În cadrul acestui pasaj biblic este înfăţişat tipul credinciosului care cunoaşte toată teoria adevărului, toate cerinţele lui Dumnezeu, toată voia lui Dumnezeu exprimată în legea Sa, dar fără să fie transformat prin harul lui Hristos. Exact acest tip de credincios fusese Pavel înainte de a avea experienţa adevăratei sale convertiri în drumul spre Damasc. El se considera un apărător ar credinţei iudaice, al adevăratei biserici, aşa cum o vedea el, fapt pentru care pornise cu prigoană împotriva oricui devenise opozant al bisericii iudaice şi al învăţăturii rabinice, pe care o considera învăţătura lui Dumnezeu. Spiritul fariseic se îmbină perfect şi este totodată un rezultat dar şi modul de manifestare al convertirii intelectuale!! Trebuie bine înţeles acest lucru.

Mintea unui astfel de credincios este îmbibată cu teoria adevărului, adevăr care poate să nu fie neapărat deformat de tradiţia şi învăţăturile omeneşti. Bunăoară, fecioara nechibzuită este înfăţişată ca având o credinţă curată, deci o credinţă care nu este amestecată cu tradiţia şi învăţăturile omeneşti, căci altfel nu ar mai avea de ce să poarte numele de fecioară. Fecioara presupune prin excelenţă ceva cast, curat din punct de vedere moral. Hristos a căutat să prezinte ambele categorii de credincioşi, prezenţi în etapa laodiceană a istoriei bisericii lui Dumnezeu, ca fiind fecioare. Asta înseamnă că ambele categorii de fecioare se bucură de acelaşi adevăr care le-a separat de toate celelalte biserici!! Numai că unele, fecioarele înţelepte, se bucură de experienţa naşterii din nou, aflându-se în şcoala sfinţirii, căci nu degeaba sunt înfăţişate ca având ulei în candele şi în vasele de rezervă, pe când celelalte, fecioarele nechibzuite, nu cunosc experienţa reală a naşterii din nou, fapt care reiese prin lipsa uleiului de rezervă, căci ele "n-au luat cu ele untdelemn". Matei 25,3.

     "Cele două clase de aşteptători, reprezintă două clase de credincioşi care mărturisesc a aştepta pe Domnul lor. Ei sunt asemănaţi cu fecioarele, pentru că au o credinţă curată. Prin lămpi, este reprezentat Cuvântul lui Dumnezeu. Psalmistul spune: >Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele şi o lumină pe cărarea mea<." Psalmul 119,105." Parabolele Domnului Hristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, par. 5.

Din această declaraţie reiese foarte limpede că ambele categorii de aşteptători sunt fecioare pentru că au o credinţă curată. Ambele cunosc acelaşi adevăr din Scripturi, în speţă acela care are de-a face cu vremea sfârşitului, cu solia primilor trei îngeri din Apocalipsa 14, numai că, în timp ce adevărul Evangheliei veşnice a devenit un principiu viu şi activ pentru categoria denumită de Hristos fecioare înţelepte, acelaşi adevăr nu este decât o teorie lipsită de viaţă, chiar de prezenţa Duhului Sfânt, pentru fecioarele nechibzuite. Aşadar, ambele categorii de fecioare cunosc Sfintele Scripturi, reprezentate prin candelele pe care le au. Diferenţa dintre ele este dată de ulei, simbolul Duhului Sfânt şi a prezenţei Sale în inima convertită cu adevărat!!! Lipsa Duhului Sfânt se va dovedi fatală pentru fecioarele nechibzuite, care în cele din urmă se vor uni cu Babilonul cel mare!!

     "Pentru un timp nu s-a observat nici o deosebire între ele. Tot aşa este şi cu Biserica ce trăieşte chiar înaintea revenirii Domnului Hristos. Toţi cunosc Sfintele Scripturi. Toţi au auzit solii despre apropiata revenire a Domnului Hristos şi plini de încredere aşteaptă arătarea Lui. Dar cum s-a ilustrat în parabolă, tot aşa stau lucrurile şi acum. Intervine un timp de aşteptare, credinţa este pusă la probă şi atunci când se aude strigarea: >Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare<, mulţi nu sunt gata. Ei nu au untdelemn în vasele lor şi în lămpile lor. Ei sunt lipsiţi de Duhul Sfânt." Parabolele Domnului Hristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, par. 8.

De aici trebuie să pricepem că în tabloul despre fecioare ne sunt înfăţişate două feluri de convertire. De aceea, Hristos a avut grijă să scoată în evidenţă acest aspect deosebit de important prin pilda nunţii fiului de împărat. Se poate observa că simpla cunoaştere a teoriei adevărului are de-a face cu convertirea intelectuală. Minţii îi place teoria adevărului, numai că ascultarea nu a pătruns în conştiinţă, în inimă, în forul interior al fiinţei umane. Convertirea intelectuală nu este însoţită niciodată de prezenţa sfinţitoare a Duhului Sfânt!!! Trebuie bine întipărit în minte acest adevăr. Convertirea intelectuală înseamnă doar cunoaştere a teoriei adevărului, a învăţăturilor bisericii, pe care credinciosul le poate considera biblice chiar dacă nu sunt neapărat, etc. Sinceritatea poate însoţi şi chiar însoţeşte convertirea intelectuală, dar acest fapt nu aduce cu sine experienţa naşterii din nou.

     "Fără Duhul lui Dumnezeu, numai cunoaşterea Cuvântului Său nu este de nici un folos. Teoria adevărului, neînsoţită însă de Duhul Sfânt, nu poate reînviora sufletul şi nici sfinţi inima. Cineva poate cunoaşte foarte bine poruncile şi făgăduinţele Bibliei, dar dacă Duhul lui Dumnezeu nu întipăreşte adevărul în inima, caracterul nu va fi transformat. Fără iluminarea Duhului Sfânt, oamenii nu vor fi în stare să distingă adevărul de rătăcire, şi vor cădea sub ispitele iscusite ale lui Satana." Parabolele Domnului Hristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, par. 9.

Aşadar, convertirea intelectuală nu produce niciodată înnoirea sufletului şi nici nu poate sfinţi inima, căci ea este lipsită totdeauna de prezenţa Duhului Sfânt în suflet!! Acest adevăr clar este subliniat de Pavel în pasajul biblic amintit ceva mai sus, în Romani 7,14-24. El cunoştea tot adevărul, avea plăcere de el, avea şi voinţa să facă binele subliniat de acel adevăr, numai că nu avea puterea de a-l pune în practică, exact prezenţa blândă şi liniştită a Duhului Sfânt, singurul care poate sfinţi inima prin adevăr, căci El este Autorul adevărului!!! Convertirea intelectuală este experienţa majorităţii credincioşilor din orice biserică. Ei sunt majoritari. Acest tip de convertire este o păcăleală cruntă pentru sinceritatea credinţei lor, fiindcă sunt făcuţi să admită şi să trăiască o minciună!! Este una dintre cele mai perfide arme ale diavolului în adormirea conştiinţei pentru viitoarea nimicire a sufletului, când va trebui să descopere că nu este pregătit pentru venirea lui Hristos. Cel mai crunt dezamăgit şi păcălit dintre toţi aceşti credincioşi este însă laodiceanul, fecioara nechibzuită!!

Nu este suficientă convertirea intelectuală. A fi un credincios care se bucură de această experienţă înseamnă a fi doar amăgit că eşti creştin care este vrednic să poarte numele lui Hristos. Nu vreau să fiu înţeles greşit. Nu este rău că cineva cunoaşte doar teoria adevărului. În schimb, este rău că preferă o astfel de stare spirituală după ce refuză să primească adevărul descoperit potrivit căii lui Dumnezeu!! Biserica este plină de credincioşi convertiţi intelectual! Babilonul cel mare va fi în cele din urmă o mare adunare alcătuită numai din astfel de credincioşi sincer înşelaţi.

A fi creştin nu înseamnă doar a cunoaşte teoria adevărului, căci mintea, intelectul trebuie să cunoască adevărul, ca să poată analiza dacă acesta este adevărat sau fals. În om trebuie însă să se producă o schimbare reală şi autentică prin lucrarea Duhului Sfânt. El este singurul care poate produce convertirea inimii, transformarea înăuntru a omului după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Hristos ne vorbeşte despre adevărata convertire, numită de Pavel şi tăierea împrejur a inimii, în cuvintele adresate lui Nicodim: ">Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu<". Ioan 3,5.

De asemenea, Pavel dezvoltă această învăţătură a Evangheliei privitoare la convertirea reală a inimii în Romani 6 şi 8. Adevărata convertire implică o moarte, pe când convertirea intelectuală, care vine totdeauna la început şi de care are parte orice om care se numeşte pe sine creştin, nu implică niciodată aşa ceva!!! "Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului; căci cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat." Romani 6,6.7.

Ideea este că experienţa convertirii intelectuale nu alungă păcatul, nu ne scoate din robia păcatului şi nu face din noi copii ai lui Dumnezeu. Iată dovada acestui lucru: "Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac. Căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac! Şi dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine. Găsesc, dar, în mine legea aceasta: când vreau să fac binele, răul este lipit de mine. Fiindcă, după omul dinăuntru, îmi place Legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege care se luptă împotriva legii primite de mintea mea şi mă ţine rob legii păcatului care este în mădularele mele". Romani 7,18-23.

Acest gen de credincioşi ştiu ce este binele pe care mai şi doresc să-l facă, fiindcă ei cunosc teoria adevărului şi cerinţele legii lui Dumnezeu. Numai că fac exact ceea ce nu vor să facă. De ce? Deoarece sunt încă ţinuţi în robia păcatului!!! După omul dinăuntru, mintea în cazul nostru, le place legea lui Dumnezeu, cum e cazul fecioarelor nechibzuite, dar în natura lor omenească, în carnea lor, se află o putere care îi ţine în continuare în robia păcatului. Această putere este vrăjmăşia sau firea pământească. Convertirea intelectuală, simpla cunoaştere a teoriei adevărului, că aşa stau lucrurile cum zice Dumnezeu, nu produce înlăturarea sau nimicirea vrăjmăşiei.

Fariseii şi cărturarii iudei făceau parte din categoria credincioşilor convertiţi intelectual cu care Hristos a avut atât de mult de furcă. Când Hristos i-a spus lui Nicodim că trebuie să se nască din nou, acesta a rămas mirat, deşi înţelegea cumva ce implicau cuvintele lui Hristos. Nu-i venea să creadă că Hristos îi cunoştea atât de bine viaţa şi sufletul şi că, în pofida cunoştinţelor sale ample, totuşi are nevoie să fie un alt om, un om nou după chipul şi asemănarea lui Hristos. Această expresie de mirare va fi pe chipul tuturor celor care sunt membri ai bisericii, în situaţia în care le spui că trebuie să se nască din nou. Închipuiţi-vă ce ochi ar face prezbiterul cel mai versat în cunoaşterea Scripturilor, sau pastorul, dacă ar auzi că trebuie să se nască din nou pentru a intra în împărăţia cerurilor!!

Convertirea inimii prin care se intră în experienţa naşterii din nou, nu înseamnă numai cunoaşterea adevărului, ci înseamnă predarea voinţei şi a întregii fiinţe lui Hristos. Este o experienţă care aduce în sufletul celui convertit cu adevărat un suflu nou, un principiu viu şi activ, chiar puterea de viaţă a Duhului Sfânt. În interiorul sufletului este nimicită şi înlăturată vrăjmăşia iar locul rămas liber este umplut cu natura divină a lui Hristos, cu caracterul Lui, la care se adaugă prezenţa inestimabilă a Duhului Sfânt!!

     "Religia Domnului Hristos înseamnă mai mult decât numai iertarea păcatelor, ea înseamnă îndepărtarea păcatelor şi umplerea locului rămas liber cu harul Duhului Sfânt. Înseamnă iluminare spirituală şi bucurie în Dumnezeu. Ea înseamnă o inimă eliberată de eu şi binecuvântată de prezenţa continuă a Domnului Hristos. Când Domnul Hristos domneşte în suflet, atunci acolo este curăţie şi eliberare de păcat. Slava, plinătatea şi desăvârşirea planului Evangheliei sunt atunci împlinite în viaţă. Primirea Mântuitorului aduce strălucirea unei păci depline, a unei iubiri desăvârşite şi a unei asigurări perfecte. Frumuseţea şi parfumul caracterului Domnului Hristos, descoperite în viaţă, mărturisesc despre faptul că Dumnezeu a trimis în adevăr pe Fiul Său în lume, ca să fie Mântuitorul ei." Parabolele Domnului Hristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, par. 40.

Prin urmare, putem concluziona că adevărata convertire, care ne introduce în experienţa naşterii din nou, înseamnă o inimă eliberată de eu (de interesul personal subliniat de egoism, de dependenţa de cunoştinţele pe care mă bizui şi despre care cred că mă fac creştin, etc) şi de vrăjmăşia păcătoasă. Când am înţeles că teoria adevărului şi faptul că sunt membru al bisericii nu înseamnă nimic, când am înţeles că Hristos e totul şi eu nimic, abia atunci se deschide calea pentru a renunţa cu totul la eu, pentru a-mi pune voinţa şi întreaga viaţă în mâinile Aceluia care m-a răscumpărat pentru a putea primi viaţa Sa divină, natura Sa divină şi prezenţa mângâietoare a Duhului Sfânt!! Aceasta este convertirea de care avem nevoie, care ne face să ne numim pe drept copii ai lui Dumnezeu. Numai astfel se poate intra în viaţa veşnică.

Convertirea inimii are loc o singură dată în viaţă. Ea nu se poate repeta niciodată. Atunci când cineva pierde darul viaţii veşnice, adică al naşterii din nou, cum a fost cazul lui Saul, primul rege al evreilor, se ajunge în situaţia păcătuirii împotriva Duhului Sfânt din care nu mai există salvare sub nici o formă. Convertirea intelectuală are loc de regulă atunci când cel doritor să-l cunoască pe Hristos este învăţat teoria adevărului sau doctrina bisericii în care urmează să devină membru. Cunoştinţele acumulate pe parcursul anilor vor întări convertirea intelectului său şi îl vor face mai greu de priceput care este adevărata nevoie a sufletului său, o nevoie niciodată satisfăcută. El simte că-i mai lipseşte ceva, în pofida tuturor cunoştinţelor acumulate, a dărniciei sale, a credincioşiei faţă de crezul şi doctrinele bisericii, a lucrării sale misionare, ş.a.m.d.

Mintea sa se va ancora de o teorie ca de Dumnezeu, crezând că în acea teorie este descoperită voia lui Dumnezeu pentru el şi fraţii lui credincioşi. În acest fel, cunoştinţele lui şi încrederea în ele îl vor face să se simtă în siguranţă, deşi simte că golul inimii nu-i este umplut niciodată. Ajunge să creadă că viaţa lui de creştin este cea autentică, că de, omul păcătos este păcătos şi trebuie să păcătuiască; nu este totuşi Isus Hristos. Experienţa lui Pavel, relatată în Romani 7, este atribuită în mod greşit experienţei pe care trebuie să o aibă creştinul născut din nou!! Viaţa de păcătuire şi mărturisire la nesfârşit este viaţa credinciosului care nu cunoaşte decât experienţa convertirii intelectuale. El nu ştie ce înseamnă să cazi pe Stânca mântuirii, nu-l cunoaşte pe Hristosul Domnului şi nu ştie cum să se încreadă în El. Acesta este adevărul.

Acum, când adevăratul creştin se bucură de convertirea inimii, de experienţa naşterii din nou, el este introdus în şcoala sfinţirii vieţii sale. În cadrul acestei şcoli el are de dus lupte crâncene cu natura lui omenească şi chiar cu voinţa care este asaltată puternic de îndemnurile cărnii nesfinţite, căci carnea nu este sfinţită sau curăţită prin naşterea din nou. Trupul nostru de carne rămâne acelaşi ca cel pe care l-am avut şi înainte de această experienţă. Eul sau natura lui omenească doreşte să-şi satisfacă mai departe gusturile, poftele şi simţămintele, iar Satana profită de înclinaţiile naturii umane. Naşterea din nou a adus cu sine prezenţa naturii divine a lui Hristos în suflet împreună cu prezenţa vie a Duhului Sfânt.

Natura umană trebuie supusă, iar pentru a fi supusă este necesară o convertire zilnică, fără de care nu este posibilă creşterea în har. Prin urmare, convertirea zilnică este o nevoie permanentă a sufletului şi are loc numai în şcoala sfinţirii, căci sfinţirea este practic o succesiune de convertiri zilnice!!! Acest tip de convertire nu este nici convertirea intelectuală, nici cea a inimii. Ea înseamnă o reînnoire a vieţii sufletului, adică o creştere în har şi cunoştinţa Evangheliei, prin primirea puterii vitale de la Hristos. Cu alte cuvinte, convertirea zilnică presupune şi este chiar o creştere zilnică, spre desăvârşirea cea mai înaltă, în harul mântuitor al lui Isus Hristos.

     "A fi convertit zi de zi înseamnă a-ţi reînnoi viaţa sufletului prin primirea puterii vitale de la Hristos, după cum mlădiţele îşi primesc hrana de la viţă. Creşterea oricărui creştin este înăuntru şi nu în afară. Noi putem creşte în har şi în cunoaşterea lui Hristos numai atunci când Duhul lui Hristos locuieşte în inimă prin credinţă. Doar prin harul primit zi de zi de la Isus poate fi păzită inima. Nu poate exista nici o siguranţă în înălţarea eului; noi trebuie să ascundem eul în Isus. Hristos locuind înăuntru este viaţa sufletului. Iar noi trebuie să-l primim pe Hristos prin Cuvântul Lui. Adevărul este acela care sfinţeşte sufletul. Noi trebuie să studiem Scripturile pe genunchi, cu seriozitate şi sinceritate. Iubirea lui Isus în inimă va crea o iubire pentru cercetarea Cuvântului Lui." The Review and Herald, 16 februarie 1892.

Concluzia firească în urma celor declarate în paragraful de mai sus este că această convertire zilnică nu implică mărturisire de păcate, ci primirea puterii sau a harului lui Hristos care reînnoieşte viaţa sufletului zi de zi, prin cercetarea Cuvântului lui Dumnezeu. Viaţa aceasta a sufletului este chiar natura divină a lui Hristos, caracterul Său în care trebuie să creştem şi pe care trebuie să-l dezvoltăm. Ea trebuie reînnoită prin noi puteri zi de zi de la Mântuitorul, prin Duhul Sfânt. Or asta înseamnă hrănirea sufletului cu ce este cel mai de preţ: Cuvântul Scripturilor, Cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta este şi experienţa pe care a avut-o Hristos încă de când era mic. "Iar Pruncul creştea şi se întărea; era plin de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era peste El... Şi Isus creştea în înţelepciune, în statură, şi era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor." Luca 2,40,52.

Putem conchide în urma tuturor celor afirmate că există mai multe tipuri de convertire: una, convertirea intelectuală, care implică păcătuiri şi mărturisiri la nesfârşit, fiindcă omul respectiv este încă robul păcatului, al vrăjmăşiei; apoi, convertirea inimii, adevărata convertire care ne face să devenim copii ai lui Dumnezeu, implică renunţarea la eu şi predarea inimii şi a voinţei în întregime lui Hristos, lucru care aduce moartea vrăjmăşiei; şi, în sfârşit, convertirea zilnică ce nu implică mărturisiri ale păcatelor, ci o creştere în har prin primirea puterii vitale de la Hristos, care ne reînnoieşte şi întăreşte viaţa sufletului, chiar caracterul Său.

Biruinţa eului zi de zi înseamnă convertirea zilnică. De aceea, nu trebuie să uităm niciodată că "Atâta vreme cât domneşte Satana va trebui să supunem eul, să biruim atacurile la care suntem supuşi, neexistând loc pentru oprire". The S.D.A. Bible Commentary, vol. 7, pag. 947.

"Eu mor în fiecare zi"

     "Vă asigur, prin bucuria pe care o am pentru voi în Hristos Isus, Domnul nostru, că eu mor în fiecare zi." 1Corinteni 15,31. K.J.V. Bible.

Acest verset, care scoate în evidenţă ideea morţii zilnice, nu-l găsim şi în versiunea Cornilescu. O traducere aproximativă, însă, o găsim în Biblia Ortodoxă Română. "Mor în fiecare zi! V-o spun, fraţilor, pe lauda pe care o am pentru voi, în Hristos Isus, Domnul nostru."

Este absolut necesar să ne ocupăm de acest adevăr, exprimat în versetul de mai sus, întrucât aproape toţi credincioşii susţin că în lupta cu omul cel vechi, (sic!), ei trebuie să moară zilnic pentru a putea fi plăcuţi lui Dumnezeu!! Se crede că există o luptă cu firea cea veche, cea care scoate capul când şi când, care te face să păcătuieşti, să mărturiseşti, ca apoi să te lupţi cu ea, zice-se prin Hristos, ca s-o birui din nou. Cât timp? Dacă-ai şti, ar fi bine, dar pentru că nu ştii trebuie să fii pregătit mereu, deşi eşti absolut conştient că ea scoate din nou capul, ca să te facă să păcătuieşti iarăşi. Aşa că viaţa acestor credincioşi este un suiş şi coborâş continuu, o viaţă de păcătuiri şi mărturisiri, şi iar păcătuiri şi mărturisiri, la nesfârşit. Aşa este aşteptat Hristos, într-o astfel de stare, cu o astfel de mentalitate. Numai că Hristos va lua în cer doar pe aceia al căror caracter se măsoară cu caracterul Lui, pe aceia care sunt plini de neprihănirea lui Hristos şi în a căror inimă nu se mai găsesc păcate, fiind sigilată pe vecie în neprihănire. Hristos îi va duce în templul ceresc doar pe acei credincioşi care sunt desăvârşiţi şi fără păcat. Aşa învaţă Scripturile.

     "Şi pe voi, care odinioară eraţi străini şi vrăjmaşi prin gândurile şi prin faptele voastre rele, El v-a împăcat acum prin trupul Lui de carne, prin moarte, ca să vă facă să vă înfăţişaţi înaintea Lui sfinţi, fără prihană şi fără vină." Coloseni 1,21.22.
     "... ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană." Efeseni 5,27.
     "Deci păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor şi să nu mai ascultaţi de poftele lui." Romani 6,12.
     "Dumnezeul păcii să vă sfinţească El însuşi pe deplin; şi duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru să fie păzite întregi, fără prihană, la venirea Domnului nostru Isus Hristos." 1Tesaloniceni 5,23.
     "Nu oricine-Mi zice: >Doamne, Doamne!< va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri. Mulţi îmi vor zice în ziua aceea: >Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?< Atunci le voi spune curat: >Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege<. De aceea, pe oricine aude aceste cuvinte ale Mele, şi le face îl voi asemăna cu un om cu judecată care şi-a zidit casa pe stâncă." Matei 7,21-24.
     "Ferice de cei ce îşi spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieţii şi să intre pe porţi în cetate! Afară sunt câinii, vrăjitorii, curvarii, ucigaşii, închinătorii la idoli şi oricine iubeşte minciuna şi trăieşte în minciună!" Apocalipsa 22,14.15.

Problema mentalităţii adânc înrădăcinate subliniate mai sus este credinţa că firea cea veche sau omul cel vechi nu moare, că naşterea din nou înseamnă doar schimbarea convingerilor religioase, a atitudinilor, a multor concepţii greşite despre Dumnezeu! Dar, prin omul cel vechi, firea cea veche, inima de piatră, mintea firească, Scripturile desemnează acea natură rea şi păcătoasă, numită de Pavel pe drept vrăjmăşie, care se află în noi încă de la naştere. Ceea ce ne face răi din fire şi păcătoşi înaintea Cerului şi ceea ce atrage condamnarea noastră de către legea lui Dumnezeu este tocmai această natură veche şi păcătoasă, omul cel vechi din interiorul nostru, şi nicidecum trupul nostru de carne. Corpul nostru biologic, chiar dacă este supus păcatului, nu atrage condamnarea legii lui Dumnezeu întrucât el însuşi nu poate păcătui. "Carnea însăşi nu poate păcătui împotriva lui Dumnezeu". Gânduri despre cartea Apocalipsei, cap. Întruparea Fiului lui Dumnezeu, subcap. Câteva principii fundamentale ale planului de mântuire, par. 10.

Hristos ne învaţă că ceea ce îl face pe om păcătos înaintea Cerului este ceea ce iese dinăuntrul inimii sau a minţii! Asta înseamnă că dacă inima este rea, atunci lucrurile care ies de acolo întinează întreaga fiinţă, conştiinţa simţindu-se vinovată, în afară de cazul că a ajuns insensibilă la orice formă de rău. Trupul se va întina de păcat din cauza minţii rele, a vrăjmăşiei care locuieşte acolo, pentru că îl conduce la fapte păcătoase!! El însuşi nu poate înfăptui păcatul căci este doar un instrument prin care se exprimă o voinţă, nişte sentimente şi gânduri care se materializează în diverse forme!! În minte sau în inimă, potrivit lui Isus, se află izvorul păcatului iar acest izvor este vrăjmăşia numită şi omul cel vechi, firea sau mintea pământească ori inima de piatră!!! "El le-a mai zis: >Ce iese din om aceea spurcă pe om. Căci dinăuntru, din inima oamenilor, ies gândurile rele, preacurviile, curviile, uciderile, furtişagurile, lăcomiile, vicleşugurile, înşelăciunile, faptele de ruşine, ochiul rău, hula, trufia, nebunia. Toate aceste lucruri rele ies dinăuntru şi spurcă pe om<." Marcu 7,20-23.

Noi ne naştem păcătoşi pentru că suntem aşa ceva în părinţii noştri, din cauza vrăjmăşiei, adică a neascultării şi necredinţei păcătoase, proprii lui Satana, pe care o căpătăm când suntem ţesuţi în pântecele mamei noastre. Această vrăjmăşie a devenit emblema acestui pământ, puterea care stăpâneşte şi subjugă ca un tiran orice om născut în lume, fiind împotriva lui Dumnezeu sub toate aspectele, ea neputând fi supusă niciodată nici măcar de Dumnezeu!! Dacă noi am fi păcătoşi înaintea lui Dumnezeu din cauza trupului, atunci singura alternativă a lui Hristos este să ne dea un trup nou când ne naştem din nou, ceea ce înseamnă că naşterea din nou ar presupune o transformare fizică totală. Dar acest lucru nu se întâmplă, căci naşterea din nou este o experienţă interioară, reală ce survine doar în urma morţii şi îndepărtării vrăjmăşiei, a naturii spirituale rele cu care ne naştem pe acest pământ.

Când are loc această experienţă extraordinară, la modul cel mai sigur cu putinţă putem spune că s-a schimbat doar natura spirituală, nu şi trupul împreună cu voinţa, sentimentele, apetitul şi dorinţele sale. La nivel fizic nu se schimbă absolut nimic. Izvorul păcatului a fost înlăturat şi înlocuit cu natura divină a lui Hristos. De vreme ce vrăjmăşia a fost nimicită şi îndepărtată, atunci ar trebui să fie clar pentru toţi că aceasta nu are cum să se mai manifeste, să-şi scoată capul, pentru că pur şi simplu nu mai există. De acum înainte, ceea ce ne poate atrage la păcat şi ne face să păcătuim, prin lipsa vegherii şi a credinţei, este doar trupul omenesc, natura noastră umană cu toate tendinţele ei îndreptate spre păcat!! Acest trup trebuie să fie supus încontinuu prin credinţă şi eforturi serioase zi de zi, cu ajutorul Duhului Sfânt.

Fiindcă intrusul dinăuntrul nostru, spionul lui Satana, propria lui natură rea şi păcătoasă, adică vrăjmăşia, aşa cum o numeşte Pavel, a fost eliminat, acum singura alternativă a lui Satana pentru nimicirea omului a rămas trupul nostru slab, muritor şi păcătos!!! Toate ispitele sale vor ţinti apetitul, afecţiunile şi pasiunile sau dorinţele naturii omeneşti! Dar nu este numai atât, ci alt domeniu vizat de el este cel al ideilor, teoriilor şi obiceiurilor greşite; cu multe dintre ele rămânem după experienţa naşterii din nou. Ideile şi teoriile noastre greşite formează laolaltă obiceiurile şi capriciile noastre. Individualitatea sau eul nostru reprezintă suma tuturor acestora, exact ceea ce întregeşte natura omenească, ceea ce o face să fie aşa cum este după naşterea din nou, adică trupul nostru biologic.

Acum, omul născut din nou are mintea lui Dumnezeu, caracterul Său sau natura Sa divină într-o natură umană slabă, muritoare şi păcătoasă, natură care defineşte eul său sau individualitatea sa. Eul nu înseamnă numai interes personal, ci întreaga individualitate umană. Nimeni nu poate exista fără să aibă eul lui propriu. Nimeni nu poate fi o persoană fără să aibă o individualitate, care la rândul ei nu poate exista şi nu poate fi ceea ce este fără o minte care gândeşte, doreşte, simte, etc. Dumnezeu însuşi are eul Său divin, după care am fost creaţi, căci suntem chipul şi asemănarea Lui. Din acest motiv, eul în sine nu este ceva păcătos şi nici măcar păcatul ca intrus. Păcatul ca intrus, ca vrăjmăşie, ca putere care ne ţine în robie spirituală, este doar vrăjmăşia!!

Un lucru trebuie să fie clar, şi anume că eul nostru este acelaşi eu şi înainte, şi după naşterea din nou, numai că înainte se afla în totalitate sub puterea vrăjmăşiei, pe când după experienţa naşterii din nou eul nostru a fost eliberat de această putere, însă el nu s-a schimbat. Singurul lucru pe care-l putem primi prin intermediul naşterii din nou, în afara caracterului, este un temperament nou. Dintr-un om care-ţi sărea ţandăra din orice, care te aprindeai numaidecât la cea mai mică împotrivire sau neplăcere, ai devenit un om liniştit, înţelegător şi cu judecată!! Fiindcă ne naştem într-un trup supus tuturor slăbiciunilor, cu toate tendinţele aplecate spre păcat, atunci eul nostru trebuie adus sub stăpânirea voinţei sfinţite prin harul lui Dumnezeu!! Lucrarea naşterii din nou a încheiat sau a rezolvat un singur lucru, şi anume ne-a scăpat de vrăjmăşia interioară.

Urmează şcoala sfinţirii sau a reformei când trebuie să ne modelăm caracterul primit, după toată lumina pe care o primim zi de zi din Cuvântul lui Dumnezeu! Omul născut din nou este chemat astfel să umble şi să crească în harul divin zi de zi exact aşa cum a făcut Maestrul divin, Învăţătorul lui, Isus Hristos. Viaţa care ne stă înainte trebuie şi poate fi o viaţă de continuă biruinţă asupra tuturor ispitelor de care suntem asaltaţi în fiecare zi. Ţinta lui Satana este să ne determine la păcat, să alunge în felul acesta Duhul Sfânt din noi, şi să ne facă să ne fie ruşine să mai cerem iertare lui Dumnezeu. Dar, puternicul şi invincibilul Cuvânt al lui Dumnezeu îi stă împotrivă şi este un adevărat balsam vindecător pentru acela care, din neatenţie sau din lipsă de credinţă, a căzut: "Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiţi. Dar, dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel Neprihănit. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi". 1Ioan 2,1.2.

Acest cuvânt, această făgăduinţă este puterea iertării lui Dumnezeu şi a refacerii doar pentru cei născuţi din nou. Pentru ceilalţi credincioşi care se înşeală singuri crezând că au experienţa naşterii din nou, această făgăduinţă nu are efect şi nu este de nici un ajutor, căci într-o viaţă cu suişuri şi coborâşuri, cu păcătuiri şi mărturisiri întruna, ei dovedesc că făgăduinţele lui Dumnezeu, la care fac apel, nu au nici o putere de iertare şi nu aduc nici un fel de mângâiere sufletului, câtă vreme cad în păcat iară şi iară, cu uşurinţă!! Din păcate, realitatea dovedeşte cu prisosinţă această situaţie nedorită, care se întâmplă întruna.

Dar, cum poate rămâne omul născut din nou permanent biruitor asupra păcatului şi a ispitelor? Răspunsul ni-l oferă chiar Pavel, căci de la învăţătura lui am pornit în acest studiu. "Vă asigur, prin bucuria pe care o am pentru voi în Hristos Isus, Domnul nostru, că eu mor în fiecare zi." 1Corinteni 15,31. K.J.V. Bible. Experienţa morţii zilnice a lui Pavel este experienţa creştinului născut din nou, căci Pavel ne vorbeşte aici din perspectiva omului născut din nou, care a fost transformat din temelii. Experienţa de dinaintea naşterii sale din nou este descrisă de el în Romani 7,14-24. Mai mult, experienţa morţii zilnice a lui Pavel este experienţa propriu-zisă a Învăţătorului său, Isus Hristos!! Să luăm aminte la învăţătura sănătoasă a Scripturilor, aşa cum ne-a fost dăruită de apostolul Pavel: "Călcaţi pe urmele mele, întrucât şi eu calc pe urmele lui Hristos... De aceea vă rog să călcaţi pe urmele mele". 1Corinteni 11,1; 4,16.

Din moment ce Pavel calcă pe urmele lui Hristos înseamnă că Hristos a lăsat creştinului născut din nou un exemplu demn de urmat, pe care numai el îl poate urma dacă doreşte acest lucru, şi anume experienţa zilnică a morţii!! Dar, în ce sens a morţii? Am văzut deja că experienţa naşterii din nou se capătă doar printr-o moarte reală, prin renunţarea la eu, care face loc răstignirii şi înlăturării vrăjmăşiei. Renunţarea sau negarea eului, în acest caz, înseamnă predarea în totalitatea a voinţei împreună cu toată fiinţa lui Hristos, acceptând că noi suntem nimic şi că El este totul pentru mântuirea noastră. În acest fel, căpătăm eliberarea sau izbăvirea de păcatul stăpânitor. Dar, dacă obţinerea naşterii din nou se face printr-o moarte reală, atunci pesemne că dezvoltarea caracterului creştin, al omului născut din nou, trebuie să se facă prin alte morţi succesive în şcoala reformei!!! Aceste morţi înseamnă tăgăduirea eului, sau putem spune în mod corect chiar răstignirea eului prin refuzarea de a satisface pretenţiile cărnii, ale eului nostru, cerute insistent prin înclinaţiile naturii omeneşti.

În tot timpul desfăşurării educaţiei în şcoala reformei voinţa şi dorinţele cărnii intră în conflict cu voinţa lui Dumnezeu, mai bine zis cu cerinţele şi datoria pe care le cere Dumnezeu omului născut din El!!! Carnea sau natura omenească pofteşte împotriva Duhului, a naturii divine pe care o avem în noi, caracterizată numai de sfinţenie şi neprihănire!! Ca să fiu mai precis, am să spun că eul pofteşte împotriva Duhului, şi din acest motiv trebuie supus continuu. Iată mărturia Duhului Sfânt, care face lumină în această problemă fundamentală:

     "Zic, dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul şi nu împliniţi poftele cărnii. Căci carnea (natura omenească sau eul) pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva cărnii: sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi." Galateni 5,16.17. K.J.V. Bible.

     "Sfinţirea lui Pavel a fost o luptă continuă cu eul. El a spus: >Eu mor în fiecare zi<.
     Voinţa şi dorinţele lui se ciocneau în fiecare zi cu datoria şi voinţa lui Dumnezeu. În loc să urmeze înclinaţia, el a făcut voia lui Dumnezeu, oricât de neplăcută şi chinuitoare era pentru natura lui." Mărturii, vol. 4, cap. Adunări în est, par. 4, 5.

Aşadar, sfinţirea presupune o luptă acerbă între voinţă şi înclinaţiile naturii noastre, şi cerinţele, vrerea sau voinţa lui Dumnezeu! Pentru a câştiga zi de zi în această luptă, atunci trebuie să ne răstignim eul cu pretenţiile lui. Faptul că rămânem cu eul în şcoala sfinţirii nu face din noi nişte păcătoşi înaintea cerului. Acelaşi eu, cu toate tendinţele lui spre păcat, cu apetitul, pasiunile şi afecţiunile lui, l-a avut şi Isus Hristos. El s-a născut din fecioara Maria cu o natură umană exact ca a noastră. Lupta Lui a fost o luptă zi de zi pentru înfrângerea şi supunerea propriei naturi umane în care de altminteri a şi fost ispitit!!! Lupta Lui a fost o luptă cu eul omenesc, care intra în conflict, prin presiunile ispitei, cu natura Lui divină şi cu voinţa lui Dumnezeu!! El şi-a tăgăduit eul zilnic, făcând astfel voia Tatălui din ceruri pentru mântuirea noastră.

     "Trebuie să mori zilnic, să ai experienţa răstignirii zilnice a eului." Mărturii, vol. 5, cap. Către un tânăr pastor şi soţia sa, par. 52.

Cea mai mare bătălie, care s-a dat vreodată în toată istoria umanităţii, este lupta acerbă şi chinuitoare cu propriul eu!!! Aceasta este cea mai mare luptă, şi nu lupta cu păcatul sau cu Satana, întrucât în ambele cazuri, în această luptă cu păcatul şi cu Satana, omul porneşte cu dezavantajul teribil al celui înfrânt, al omului care nu are nimic cu care să distrugă şi să învingă adversarul. Ba până şi Satana nu se poate lupta cu păcatul, căci nu are nicidecum puterea de a-l birui; diavolul este el însuşi un supus al vrăjmăşiei, fără putinţa de a scăpa vreodată de ea!!! El este robul păcatului şi al propriului eu, pe care nu-l mai poate nega niciodată. Singurul care poate distruge păcatul este doar Isus Hristos!!!

Deci, în şcoala sfinţirii, potrivit învăţăturii lui Pavel şi a Duhului Sfânt, omul născut din nou are de dus o luptă crâncenă cu propriul eu, cu înclinaţiile naturii sale omeneşti, cu pasiunile şi afecţiunile acesteia, care trag înspre rău. Corpul nostru va fi schimbat abia la a doua venire a lui Hristos. Până atunci avem de dus o luptă reală pentru supunerea eului nostru. Acum, cu toate că voinţa noastră a fost eliberată de sub puterea vrăjmăşiei, redându-i-se locul de decident în toate alegerile omului, în domeniul spiritual, căci în orice alt domeniu de viaţă decidea ce poftea, această voinţă este liberă să rămână lângă Hristos în orice împrejurare sau să decidă de partea răului pentru a scăpa eul de sacrificii şi dureri, şi chiar de moarte dacă omul născut din nou este adus în faţa morţii. Să nu credem nici pentru o clipă că odată eliberată voinţa, va decide permanent şi cu plăcere pentru Hristos. Acest lucru nu este adevărat. Voinţa poate fi afectată în deciziile ei când eul caută să deţină supremaţia în anumite împrejurări. Când presiunea ispitei asaltează eul, atunci înclinaţia pune presiune asupra voinţei să decidă de partea uşoară a lucrurilor, aceea în care nu implică nici un preţ şi nici un sacrificiu!!

Voinţa poate fi controlată printr-o minte chibzuită şi profund ancorată în adevărul Evangheliei, numai atunci când pur şi simplu aducem la tăcere pretenţiile eului, ale naturii omeneşti, hotărând în acele împrejurări să stăm, prin Hristos, lângă adevăr indiferent de consecinţe! Natura umană fuge de sacrificii şi nu-i place să fie altruistă. Dar, tocmai acesta este şi motivul pentru care Cerul ne oferă un caracter nou şi un temperament pe măsură, al răbdării lui Hristos, ca să putem supune eul cu toate pretenţiile şi fricile lui!! Omul născut din nou, prin credinţă, printr-o minte luminată de Duhul Sfânt, cunoscând voia lui Dumnezeu şi păzind poruncile Lui, are la dispoziţie puterea prin care poate aduce la tăcere pretenţiile cărnii în fiecare zi. Voinţa sa poate rămâne ascunsă în Hristos, iar atunci când ispita de a satisface vrerea eului vine cu putere, voinţa se predă tăriei Duhului Sfânt acceptând că a rămâne cu şi lângă Hristos, chiar şi cu riscul pierderii vieţii pământeşti, este un câştig spre viaţă veşnică. Voinţa care sfidează eul, îngenunchindu-l, devine voinţa lui Dumnezeu, iar faptele vor fi pe măsură. "Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea." Filipeni 2,13.

Viaţa lui Hristos s-a desfăşurat în felul acesta; nu s-a plâns deloc, iar atunci când a fost încolţit bine de ispită în pustie sau în Ghetsimani, ca să amintesc doar două dintre luptele Sale cele mai mari, El a îngenuncheat propriul eu, propria natură umană cu toate înclinaţiile şi pretenţiile ei, alegând să rămână de partea Tatălui Său, cu riscul unei morţi ce se profila la orizont. A acceptat sacrificiul de dragul nostru, căci a trăit doar pentru noi, din moment ce a venit pentru noi, tocmai aici în groapa fără fund a păcatului!!! Lupta Lui a fost lupta cu eul şi cu ispitele care ţinteau chiar în natura Lui omenească slabă şi păcătoasă. Biruinţa Lui este biruinţa noastră. Cum a trăit El, tot astfel putem şi suntem îndemnaţi să trăim şi noi. Viaţa de biruinţă asupra păcatului mărturisit, asupra ispitelor şi asupra eului nostru este posibilă şi înlesnită prin exemplul pe care ni l-a oferit chiar Maiestatea Cerului!! Da, putem să trăim fără păcat. Aceasta este onoarea şi privilegiul la care suntem chemaţi de Dumnezeu, Tatăl nostru.

Eul ca interes personal

Subiectul despre eu, întruchiparea naturii omeneşti, şi vrăjmăşia ca păcat stăpânitor nu-i unul oarecare, aşa că trebuie tratat cu cea mai mare seriozitate. Se poate spune cu certitudine că vrăjmăşia rebelă, imposibil de supus, este stăpâna eului sau a naturii omeneşti atâta vreme cât trăieşte în noi. Marele ei atu este că trage de partea ei eul în lupta împotriva lui Dumnezeu. Însă, când vrăjmăşia este răstignită şi dezrădăcinată ca şi mărăcinele inutil, omul rămâne mai departe cu tot ceea ce ţine de eul său, cu individualitatea sa, întrucât experienţa naşterii din nou nu schimbă niciodată individualitatea omului, ci doar caracterul şi temperamentul său!! Caracterul care ni se oferă prin darul naşterii din nou trebuie dezvoltat prin credinţă şi ascultare de Cuvânt, întrucât vorbim despre ceva moral şi nu fizic.

     "Nu există scuză pentru păcat. Este posibil ca fiecare copil al lui Dumnezeu pocăit şi credincios să aibă un temperament sfânt şi o viaţă asemănătoare cu a lui Hristos.
     Idealul caracterului creştin este asemănarea cu Hristos. După cum Fiul omului a fost desăvârşit în viaţa Sa, tot aşa şi urmaşii Lui trebuie să fie desăvârşiţi în viaţa lor... Caracterul Lui trebuie să fie caracterul nostru." Hristos Lumina Lumii, cap. Predica de pe munte, par. 47, 48.

Caracterul despre care vorbesc este chiar acel caracter pe care El l-a dezvoltat într-un mod desăvârşit, în fiecare etapă a vieţii, până la moartea Sa pe cruce, aici pe pământ când s-a întrupat. Este acel caracter ţesut pentru toate faptele bune, în neprihănire şi cu ajutorul neprihănirii, prin ascultare de adevărul Scripturii numai în armonie cu interpretarea Scripturii asupra adevărului Evangheliei! Este, în concluzie, caracterul obţinut în urma unirii naturii divine şi a naturii umane într-un singur trup, al Omului Isus Hristos!!! Acesta este darul care se capătă prin experienţa naşterii din nou, dar care înlocuieşte vrăjmăşia ce a fost eliminată sau înlăturată când voinţa persoanei respective s-a supus împreună cu toată fiinţa sa, cu tot eul, lui Hristos, Mântuitorul adevărat şi sfânt.

Acum, eul odată supus nu rămâne pentru totdeauna supus!!! Este un fapt ce trebuie ţinut minte dacă dorim să înţelegem cu adevărat Evanghelia biruinţei asupra păcatului! Supunerea permanentă, ce vine ca un act al unei voinţe aflate în armonie deplină cu mintea lui Dumnezeu şi ca un act de ascultare benevolă şi absolut plăcută, dar liberă de orice formă de constrângere, este o stare caracteristică doar fiinţelor necăzute în păcat. Şi ele au eu ca şi noi, pământenii! Mai mult decât atât, din moment ce orice fiinţă creată este chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, atunci rezultă la modul cel mai cert cu putinţă că şi Dumnezeu, cele trei Persoane ale Dumnezeirii de fapt, are eu!! Acesta este adevărul, întrucât chiar Scripturile adevărului mărturisesc despre acest fapt formidabil.

     "El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce." Filipeni 2,6-8.

Faptul că s-a dezbrăcat pe Sine înseamnă că Isus a renunţat la ceva ce era absolut necesar pentru ca să poată veni pe pământ. În primul rând, El a trebuit să se dezbrace de natura de înger pentru a putea îmbrăca natura omenească prin zămislirea în pântecele unei femei! El nu putea veni ca Dumnezeu pe pământ şi nici ca înger, acesta din urmă fiind chipul Său în cer printre îngeri. Pe pământ nu se pot naşte îngeri, ci numai oameni. Aşa că Isus, prin puterea creatoare a Duhului Sfânt a renunţat la natura Sa de înger pentru a-şi putea îmbrăca natura divină, proprietatea Sa dintotdeauna, o natură nederivată, neîmprumutată şi veşnică, de care nu se poate dezbrăca niciodată, căci altfel nu am mai putea vorbi despre Dumnezeu, cu o natură omenească slabă, păcătoasă şi muritoare!!

În al doilea rând, dezbrăcarea de Sine mai presupunea încă un fapt care a condus la lupta ce s-a dat în mintea Tatălui, o luptă chinuitoare, ce trebuia să vină dacă tot îşi propusese să salveze întreg neamul omenesc! Despre această luptă voi vorbi în alt episod. Dezbrăcarea de Sine mai însemna şi golirea de eu sau renunţarea la eu, aceasta fiind singura alternativă pentru ca Isus să devină om în toată plinătatea cuvântului, exact ca mine şi ca tine, carne din carnea noastră şi sângele din sângele nostru, dar fără vrăjmăşia păcătoasă, întrucât zămislirea Fiului a fost opera Duhului Sfânt, ceea ce înseamnă că numai în acest fel putea Isus să-şi păstreze natura de Dumnezeu.

Când un copil se zămisleşte tainic în pântecele unei mame, atunci el este în sine rezultatul unirii dintre două naturi, natura omenească a tatălui şi natura omenească a mamei sau a viitoarei mame. În felul acesta, trupul copilului va fi o natura umană în care se regăsesc trăsăturile de caracter şi de temperament ale ambilor părinţi. Nu mai vorbesc despre alte moşteniri genetice. Dar, ceea ce atât de puţini oameni ştiu este că o dată cu zămislirea fătului, acesta primeşte şi o natură spirituală, chiar vrăjmăşia despre care tot am pomenit. Ea este, din păcate, un rău genetic, de care nu ne putem desprinde; în ea se află mândria păcătoasă, egoismul rău şi parvenit, îngăduinţa de sine şi inclusiv satisfacerea eului în toate privinţele!!! Practic, această vrăjmăşie este izvorul tuturor acestor rele păcătoase care ajung parte din caracterul cu care ne naştem şi pe care îl împrumutăm definitiv de la ambii părinţi. Şi încă vorbim despre un caracter combinat, al ambilor părinţi. Acum ne putem face idee despre răul care s-a perpetuat de-a lungul mileniilor pe acest pământ, şi de ce am ajuns într-o stare morală atât de precară, grozav de rea, care în cele din urmă va conduce majoritatea oamenilor să păcătuiască chiar împotriva Duhului Sfânt, păcat caracterizat prin numărul 666!!

Când Adam şi Eva au păcătuit, ei au pierdut caracterul lui Dumnezeu sau natura divină cu care fuseseră înzestraţi şi făcuţi să fie în armonie perfectă cu mintea lui Dumnezeu! Natura divină este o natură spirituală. Lumina neprihănirii lui Dumnezeu s-a stins în ei, iar locul ei a fost luat de întunericul neascultării, ceva care devenise caracteristica distinctă a lui Satana. De acum, necredinţa şi neascultarea aveau să fie partea moştenirii din tată în fiu pentru toţii oamenii de pe pământ, fapt care i-a adus pe oameni în vrăjmăşie cu Dumnezeu! Vrăjmăşia este în totalitate această necredinţă şi neascultare, amândouă păcătoase, cu care Isus nu s-a născut. "Hristos nu a avut aceeaşi necredinţă păcătoasă, coruptă şi căzută pe care o avem noi, fiindcă atunci El nu ar fi putut fi o jertfă desăvârşită." Manuscript Releases, vol. 6, pag. 112.

Hristos şi-a păstrat natura Sa divină pe care Duhul Sfânt a îmbrăcat-o, prin zămislirea puterii Sale creatoare, cu o natură omenească în care s-au aflat toate înclinaţiile naturale ale cărnii, tot ceea ce ne poate conduce la păcat pe fiecare dintre noi! Când vrăjmăşia a fost eliminată, omul născut din nou rămâne mai departe cu înclinaţiile sale fireşti, naturale, cu apetitul, afecţiunile şi pasiunile sau dorinţele cărnii. (Aceste înclinaţii naturale nu sunt păcătoase şi nu au fost niciodată, doar că ele sunt aplecate spre rău, tind mereu să ne tragă la păcat). Această carne trebuie mai departe supusă de o minte sfinţită şi o voinţă care să decidă mereu de partea adevărului şi a lui Hristos indiferent de circumstanţe.

Aşadar, dezbrăcarea lui Isus de Sine înseamnă în termeni reali renunţarea la eu. În acest caz, ce înseamnă eul? Înseamnă interes personal, fiindcă ştim că în natura dumnezeiască a lui Hristos nu pot exista lucruri contradictorii care să-l conducă la păcat. Dumnezeu nu poate fi ispitit sub nici o formă. Asta mai înseamnă că interesul personal în sine nu este păcat!!! Dar dacă interesul personal nu este păcat, atunci de ce a trebuit să renunţe la el? Pentru ca Hristos să se poată întrupa ca om!! Din condiţia Sa de Dumnezeu-înger, Hristos trebuia să ajungă mai jos, şi anume om adevărat într-o natură omenească slabă, căzută şi păcătoasă cu posibilitatea de a păcătui şi a ajunge sub condamnarea legii lui Dumnezeu!!! Prin acceptarea de a deveni om, Isus trebuia să renunţe la eu şi să arate că ceea ce a ales să facă pentru oameni este în sine principiul activ al legii vieţii extins într-o altă dimensiune. Adevărata viaţă, chiar viaţa lui Dumnezeu, înseamnă legea iubirii care se jertfeşte pe sine şi renunţă la eu în favoara altora, fără să se aştepte vreodată la răsplată!!!

     "Se va vedea că slava ce străluceşte pe faţa lui Isus este slava iubirii ce se jertfeşte pe sine. În lumina de la Calvar se va vedea că legea iubirii ce renunţă la sine (eu) este legea vieţii pentru pământ şi pentru cer; că iubirea care >nu caută folosul său< îşi are izvorul în inima lui Dumnezeu şi că în Cel blând şi smerit se manifestă caracterul Aceluia care locuieşte în lumina de care nici un om nu se poate apropia." Hristos Lumina Lumii, cap. Dumnezeu cu noi, par. 2.

A renunţa la interesul personal atunci când situaţia o cere înseamnă a nu căuta folosul tău, care poate fi bun, ceea ce implică o adevărată renunţare la eu. Acum, interesul personal al lui Dumnezeu nu este niciodată şi în nici o împrejurare păcătos şi niciodată nu se poate manifesta în acest sens. Viaţa lui Dumnezeu înseamnă practic o continuă renunţare la eu sau la interesul personal în favoarea tuturor fiinţelor create. Această renunţare la eu înseamnă dăruirea pe Sine în forma valurilor de iubire pentru toţi copiii Săi iubiţi pe care i-a creat nu pentru Sine, pentru a-şi satisface eul, ci pentru bucuria de a vedea forme de viaţă inteligente, care gândesc şi înfăptuiesc, chipul şi asemănarea Sa, şi care dăruiesc la rândul lor aceeaşi iubire una alteia!!! Dumnezeu nu trăieşte pentru Sine, sau pentru eu, ci pentru alţii, aşa cum alţii nu trebuie să trăiască pentru ei înşişi sau pentru eul lor, ci pentru aproapele lor. Aceasta este suprema bucurie în cer. Aceasta este legea vieţii în Univers.

Despre Eva se spune că era al doilea eu al lui Adam; şi este perfect adevărat. Prin asta se sublinia faptul că relaţia lor era bazată pe o continuă renunţare la eu şi o trăire unul pentru altul!! Aceasta desigur în condiţiile neprihănirii, a lipsei păcatului. "Eva a fost creată dintr-o coastă luată de la Adam, aceasta însemnând că ea nu trebuia să-l controleze, să-l stăpânească pe el, care era capul, dar nici să fie călcată în picioare ca fiind inferioară, ci să stea lângă el ca fiind egali, să fie iubită şi ocrotită de el. O parte din om, oase din oasele lui şi carne din carnea lui, ea era cel de-al doilea eu al său, înfăţişând strânsa unire şi ataşamentul plin de afecţiune ce trebuie să existe în această legătură." Patriarhi şi profeţi, cap. Creaţiunea, par. 9.

Nici unul dintre ei nu căuta folosul său personal şi satisfacerea eului de pe urma relaţiei lor de iubire, căci atunci nu am mai vorbi despre iubire. Ci, dimpotrivă, amândoi trăiau unul pentru altul într-o continuă renunţare la eu. Numai aşa se putea înfăţişa într-un mod divin şi în armonie desăvârşită cu planul Creatorului "strânsa unire şi ataşamentul plin de afecţiune ce trebuie să existe în această legătură".

În condiţiile păcatului, însă, renunţarea la eu nu este deloc legea vieţii, căci nimeni nu este dispus să trăiască pentru alţii într-o societate egoistă! Pe de altă parte, atunci când vorbim despre eu ca despre interes personal trebuie să înţelegem corect ce implică acest lucru. Interesul personal nu este păcat sau păcătos niciodată atunci când acesta nu este alimentat de egoismul naturii omeneşti. Bunăoară, interesul meu personal este să învăţ bine deoarece doresc să devin medic sau medic misionar pentru a salva vieţi omeneşti. Scopul meu nu este să câştig mulţi bani ca să mă îmbogăţesc, ci pur şi simplu să salvez vieţi omeneşti. Viaţa, priceperea şi cunoştinţele mele le pun în folosul altora. Sau, interesul meu este să ajut oamenii nevoiaşi, pentru a nu-şi mai simţi nevrednicia şi sărăcia atât de greu. Sau, interesul meu personal este să fiu un foarte bun meseriaş sau meşteşugar cu scopul de a-i ajuta şi stimula şi pe alţii să fie tot la fel de buni şi responsabili în ceea ce fac. Şi exemplele pot continua.

Dar, interesul personal poate fi şi păcătos atunci când este îmbibat şi încurajat de egoism în căutarea folosului personal. În această situaţie, nu mai poate fi vorba sub nici o formă de renunţare la eu, ci de egoism în toată puterea. Din fire, noi suntem egoişti. Egoismul este una dintre dominantele naturii omeneşti. Omul născut din nou, prin credinţă şi exercitarea corectă a voinţei, la care se adaugă şi puterea Duhului Sfânt, poate supune, nu cu uşurinţă ce-i drept, eul său, pornirile naturii sale omeneşti, astfel încât interesul personal să fie unul desfăşurat în limitele legii iubirii divine!! Pentru omul care nu cunoaşte ce înseamnă să fii născut din Dumnezeu, eul întărit de egoism are întotdeauna câştig de cauză, iar supremaţia lui nu poate fi pusă la îndoială.

Pentru a înţelege acest aspect deosebit de important am să vin cu un exemplu biblic. Este vorba despre tânărul bogat care a venit la Isus şi a întrebat ce să facă pentru a avea viaţa veşnică. Era absolut sincer; văzuse iubirea manifestată a lui Isus faţă de copiii binecuvântaţi de El şi fusese mişcat până acolo că inima lui numaidecât îndrăgise pe Mântuitorul. Era un credincios declarat; credea că este copilul lui Dumnezeu; era conducător având o poziţie de răspundere în consiliul iudeilor. Problema cu care se confrunta acest tânăr promiţător este problema majorităţii creştinilor de astăzi, mai ales a acelora care zic despre ei înşişi că sunt bogaţi şi nu duc lipsă de nimic, adică laodiceenii. El punea foarte mare preţ pe propria neprihănire şi, cu toate acestea, nu era mulţumit pe deplin de el însuşi, simţind că-i lipseşte totuşi ceva. Nu ştia ce, fiindcă nu avea un bun discernământ spiritual.

     "Conducătorul acesta punea foarte mare preţ pe propria neprihănire. El nu se gândea că într-adevăr i-ar lipsi ceva, dar tot nu era pe deplin mulţumit. El simţea că mai lipseşte ceva." Hristos Lumina Lumii, cap. Îşi mai lipseşte un lucru, par. 4.

Lipsa acută a acestui tânăr deosebit era exact experienţa naşterii din nou, întrucât omul născut din nou are totul, din belşug, în Isus Hristos şi, potrivit lui Pavel, poate totul în Isus Hristos!!! Hristos înţelegea că acel singur lucru care-i lipsea era chiar iubirea lui Dumnezeu în suflet. "Hristos a privit faţa tânărului, parcă citindu-i viaţa şi cercetându-i caracterul. L-a iubit şi a dorit să-i dea pacea, harul şi bucuria care puteau să-i schimbe cu totul caracterul. >Îţi lipseşte un lucru<, a zis El; >du-te de vinde tot ce ai, dă la săraci şi vei avea o comoară în cer. Apoi vino, ia-ţi crucea şi urmează-Mă<." Hristos Lumina Lumii, cap. Îşi mai lipseşte un lucru, par. 6.

Se poate observa cu uşurinţă în declaraţia de mai sus că acest tânăr nu avea nici pacea, nici harul şi nici bucuria care îi puteau schimba cu totul caracterul. Cu alte cuvinte, el nu fusese niciodată transformat prin harul lui Hristos, nu avea o inimă nouă, în pofida declaraţiei sale că a păzit cu grijă toată legea lui Dumnezeu din tinereţea sa!  ">Un lucru îţi lipseşte<, a zis Isus. >Dacă vrei să fii desăvârşit, du-te de vinde tot ce ai, dă la săraci, şi vei avea o comoară în cer. Apoi vino şi urmează-Mă.< Hristos a citit în inima fruntaşului. Numai un lucru îi lipsea, dar acesta era un principiu vital. El avea nevoie de iubirea lui Dumnezeu în suflet. Dacă golul acesta nu era umplut, era fatal pentru el; întreaga lui fiinţă avea să se schimbe în rău. Prin îngăduinţă, egoismul s-ar fi întărit. Dar, ca să primească iubirea lui Dumnezeu, trebuia să renunţe la iubirea de sine (eu)." Hristos Lumina Lumii, cap. Îşi mai lipseşte un lucru, par. 9.

Dacă acest tânăr avea nevoie de iubirea lui Dumnezeu, care în sine este chiar viaţa veşnică, atunci este clar ca lumina zilei că locul din sufletul lui care ar fi trebuit umplut cu aceasta era ocupat de fapt de vrăjmăşia păcătoasă!!! Iubirea lui Dumnezeu şi vrăjmăşia lui Satana nu pot locui împreună în acelaşi suflet, în acelaşi trup niciodată, absolut niciodată! Golul despre care se pomeneşte în declaraţia respectivă este în fapt chiar acea lipsă pe care o simţea în adâncul sufletului său tânărul bogat. Oricine are iubirea lui Hristos în suflet nu simte niciodată acest gol, fiindcă în acea iubire are totul deplin în El!

Prin răspunsul lui Hristos tânărul este pus să aleagă între eu, ca interes personal, alipit de bogăţie, şi viaţa veşnică sau iubirea lui Hristos. Alegerea celei din urmă implică în realitate un sacrificiu, şi anume renunţarea la eu şi predarea voinţei în mâinile Aceluia care o poate sfinţi şi întări prin puterea Duhului Sfânt. "Hristos l-a pus la încercare pe acest om. L-a invitat să aleagă între slava pământească şi comorile cereşti. Comoara cerească îi era asigurată, dacă Îl urma pe Hristos. Dar eul trebuia înfrânt; voinţa sa trebuia pusă sub conducerea lui Hristos. Însăşi sfinţenia lui Dumnezeu îi era oferită tânărului conducător. El avea privilegiul să devină un fiu al lui Dumnezeu şi împreună-moştenitor cu Hristos la comoara cerească. Dar trebuia să-şi ia crucea şi să-L urmeze pe Mântuitorul pe cărarea lepădării de sine." Hristos Lumina Lumii, cap. Îşi mai lipseşte un lucru, par. 10.

Acest tânăr promiţător, care dacă l-ar fi acceptat pe Hristos ar fi devenit o putere spre bine, trebuia să-şi înfrângă eul, propria natură umană şi ambiţiile personale. Eul său era strâns alipit de bogăţia materială, se confunda cu ea. Astfel simţea că are valoare, că are trecere în societate şi printre oameni. Când eşti bogat sacrificiile pe care le faci, le faci mai totdeauna în folosul tău, bizuindu-te pe faptul că ai de unde sacrifica un pic! Dacă faci totuşi ceva pentru alţii, o faci pentru a-ţi satisface eul, pentru a poza ca binefăcătorul celor nevoiaşi. Mass-media este plină de "vedete" şi de miliardari care dau în stânga şi în dreapta, dar prin societăţi de binefacere în care sunt atraşi şi alţii cu "dare de mână", tot pentru publicitate.

Hristos a fost foarte franc şi i-a spus care era problema: trebuia să vândă totul şi să-l urmeze pe Hristos. Averea îi crease un sentiment de siguranţă, iar în astfel de situaţii nu este necesară credinţa, fiindcă ai pe ce să te sprijini când vin vremuri grele. Hristos l-a conştientizat că propteaua eului său trebuia îndepărtată, că eul trebuia lepădat. Este interesant şi faptul că tânărul bogat îşi propusese şi chiar avea interesul să mai facă ceva în plus pentru a căpăta viaţa veşnică, numai că interesul său a fost descoperit ca fiind întreţesut cu egoismul naturii omeneşti. Singura alternativă pentru acest gen de credincioşi este să vândă totul şi să-l urmeze pe Hristos. Nu există nimic altceva, nici o altă posibilitate. A-l urma pe Hristos înseamnă a renunţa la eu, la ambiţiile personale, la interesul personal egoist. Dacă este cazul să-ţi pierzi toţi prietenii, părinţii, soţia şi chiar biserica din care faci parte pentru a-l urma pe Hristos, atunci nu ezita, fă-o. Vă scrie un prieten care înţelege toate aceste lucruri. Chiar dacă am pierdut, compensaţia pentru pierderea aparentă a fost uriaşă; am câştigat pe Hristos şi neprihănirea Sa, şi din acel moment mă aflu în şcoala lui Hristos.

     "Hristos arătase singurele condiţii care-l puteau aşeza pe fruntaş în situaţia de a-şi desăvârşi un caracter creştin. Cuvintele Lui erau pline de înţelepciune, deşi păreau severe şi pretenţioase. Singura nădejde de scăpare pentru fruntaş era să le primească şi să le asculte. Poziţia lui înaltă şi averile lui aveau o subtilă influenţă spre rău asupra caracterului său. Dacă se lega de ele, acestea urmau să-L îndepărteze pe Dumnezeu din inima lui. Reţinând mai mult sau mai puţin din ale lui Dumnezeu, însemna să reţină ceea ce i-ar fi slăbit forţa morală şi puterea de lucru; căci dacă sunt cultivate lucrurile acestei lumi, oricât sunt de nesigure şi fără valoare, vor ajunge să absoarbă sufletul cu totul.
     Fruntaşul a înţeles repede tot ce cuprindeau cuvintele lui Hristos şi s-a întristat. Dacă şi-ar fi dat seama de valoarea darului oferit, în grabă s-ar fi numărat printre cei care-L urmau pe Hristos. El era un membru al onoratului consiliu al iudeilor şi Satana îl ispitea cu posibilităţi atrăgătoare pentru viitor. El dorea comoara cerească, dar în acelaşi timp dorea şi avantajele trecătoare, pe care le putea aduce bogăţia. Îi părea rău că există asemenea situaţii; dorea viaţă veşnică, dar nu era dispus la sacrificiu. Preţul vieţii veşnice i se părea prea mare şi a plecat plin de întristare, >deoarece avea multe bogăţii<. " Hristos Lumina Lumii, cap. Îşi mai lipseşte un lucru, par. 12, 13.

În cazul acestui tânăr bogat, eul a învins căci nu suferea costul sacrificiului cerut. Cu toate că era sincer şi îşi dorea din inimă viaţa veşnică, a arătat prin răspunsul său că interesul lui pentru viaţa veşnică era îmbibat de egoism; de acel egoism păcătos care nu cere niciodată să renunţăm la eu! Să dea bogăţia mare materială, deci ceva palpabil, care-ţi oferă siguranţă pentru toată viaţa, pe viaţa veşnică, pe un ceva care de fel nu se vede, nu e palpabil şi de care nu eşti sigur, mai ales când nu ai credinţă?

Prin întruparea şi viaţa Sa pe pământ Hristos ne dă un exemplu despre ce înseamnă renunţarea la eu. El a venit să ne dăruiască totul, inclusiv pe Sine însuşi printr-o jertfă inestimabilă! Ştia că nu avea să fie înţeles şi nici primit de către poporul Său, ştia că majoritatea oamenilor ce urmau să se nască pe pământ îl vor respinge. Dar, cu toate acestea, a venit la noi, a luat numele de Emanuel şi a exprimat ca şi în cer legea vieţii care se dăruieşte pe sine. Nu l-a reţinut nimic să vină la noi. Ne-a iubit cu o iubire veşnică şi a preferat să rişte prin întruparea Sa, prin asta arătând că El nu se dă înapoi să facă totul pentru salvarea făpturilor inteligente nevoiaşe şi păcătoase ca noi. Hristos nu a calculat la rece costul venirii Sale în lumea noastră, ca să vadă ce câştig personal va avea, căci era limpede că îşi va pierde viaţa, ci a venit ca şi cum ar fi câştigat totul, de dragul nostru!! Numai eul îşi face calcule, ca să ştie ce foloase vor fi în favoarea sa.

Miezul tuturor învăţăturilor Sale a fost adevărul referitor la importanţa renunţării la eu sau a lepădării acestuia. Cine înţelege acest adevăr, înţelege învăţătura lui Hristos.

     "Purtarea lui Hristos faţă de acest tânăr este o pildă pentru noi. Dumnezeu ne-a dat o regulă de purtare, pe care trebuie s-o urmeze fiecare slujitor al Lui. Este vorba de ascultarea de Legea Sa şi nu numai de o ascultare legalistă, ci de o ascultare care pătrunde în viaţă şi este ilustrată în caracter. Dumnezeu a prezentat caracterul Său ca model pentru toţi cei care vor să devină supuşi ai Împărăţiei Sale. Numai cei care vor deveni conlucrători cu Hristos, numai cei care vor zice: >Doamne, tot ce am şi tot ce sunt este al Tău<, numai aceia vor fi recunoscuţi ca fii şi fiice ale lui Dumnezeu. Toţi trebuie să-şi dea seama ce înseamnă a dori cerul şi totuşi să renunţe la el din cauza condiţiilor puse. Gândiţi-vă ce înseamnă a zice >nu< lui Hristos. Fruntaşul a zis: >Nu, nu pot să-Ţi dau totul<. Spunem şi noi la fel? Mântuitorul se oferă să împartă cu noi lucrarea pe care Dumnezeu ne-a dat-o să o facem. El ne pune la dispoziţie toate mijloacele date nouă de Dumnezeu, pentru a duce mai departe lucrarea Sa în lume. Numai în felul acesta ne putem mântui." Hristos Lumina Lumii, cap. Îşi mai lipseşte un lucru, par. 16.