Grăbirea revenirii lui Hristos

În general, creştinii acceptă faptul că nu ştiu, că nu cunosc când va veni Hristos pe norii cerului, întrucât ziua respectivă nu este nicăieri descoperită în Scripturi. Cu toate acestea, ei se aşteaptă să aibă loc un sfârşit al lumii, indiferent cum va fi acela. Unii dintre aceştia, însă, cred că acest sfârşit ar putea avea loc oricând, chiar şi mâine bunăoară, dacă, numai dacă Dumnezeu doreşte, ca şi cum Dumnezeu ar trece peste Cuvântul Său, descoperit prin intermediul profeţiilor, lasând neîmplinite toate acele evenimente care cu adevărat vor introduce ziua celei de a doua veniri a lui Hristos. Nu, ziua venirii lui Hristos nu poate avea loc nici mâine, nici poimâine, ea pur şi simplu nu poate avea loc imediat, mai înainte să se întâmple toate evenimentele despre care vorbesc anumite profeţii în acest sens. Iar toate aceste evenimente nu se pot împlini într-o singură zi, nici în două zile şi nimic măcar într-o lună!

Este adevărat că ea va veni ca un hoţ, dar numai pentru cei batjocoritori, care iau în derâdere adevărul privitor la ea. Despre ei stă scris: "Înainte de toate, să ştiţi că în zilele din urmă vor veni batjocoritori plini de batjocuri, care vor trăi după poftele lor şi vor zice: >Unde este făgăduinţa venirii Lui? Căci, de când au adormit părinţii noştri, toate rămân aşa cum erau de la începutul zidirii!< Căci înadins se fac că nu ştiu că odinioară erau ceruri şi un pământ scos prin Cuvântul lui Dumnezeu din apă şi cu ajutorul apei şi că lumea de atunci a pierit tot prin ele, înecată de apă. Iar cerurile şi pământul de acum sunt păzite şi păstrate, prin acelaşi cuvânt, pentru focul din ziua de judecată şi de pieire a oamenilor nelegiuiţi". 2Petru 3,3-7.

Pe de altă parte, este la fel de adevărat că toţi creştinii au fost chemaţi să grăbească venirea zilei Domnului, numai că acest lucru nu s-a petrecut niciodată, şi nici nu e chip să se petreacă, întrucât ascultarea lor nu este o ascultare în neprihănire şi adevăr, după cum nici închinarea nu le este în Duh şi în Adevăr. Dacă biserica ar fi ascultat necontenit şi ar fi rămas strâns legată de Mântuitorul omenirii, atunci un potop de lumină şi slavă cerească, de putere şi dragoste s-ar fi revărsat peste ea şi prin ea peste lume, care în acest fel ar fi fost avertizată de mult timp, fiind nevoită să adopte o poziţie hotărâtă în circumstanţele unui adevăr descoperit în toată plinătatea lui, iar Hristos ar fi pus capăt istoriei păcatului în această lume.

Însă, biserica nu a stat la postul datoriei decât foarte puţin timp, până la apostazia ei. Hristos a oferit toate condiţiile bisericii apostolice pentru pregătirea în vederea venirii Lui pe norii cerului, dar din păcate nu a rămas în lumină ca întreg corp spiritual, nici în timpul şi nici după moartea ucenicilor, în pofida marii revărsări a Duhului Sfânt peste ucenicii uniţi deja prin legăturile dragostei cereşti; apoi ultima ocazie pentru grăbirea venirii zilei Sale a fost oferită aproape în aceeaşi măsură bisericii aşteptătorilor formată în mod profetic la mijlocul sec. al XIX-lea, biserică ce la rândul ei a pierdut prezenţa şi puterea Mângâietorului. Nu doresc să descurajez pe nimeni, dar timpul pentru grăbirea venirii zilei Mântuitorului în slavă a trecut de multă vreme. Această profeţie nu îşi va găsi împlinirea niciodată aşa cum a preconizat, aşa cum a dorit din toată inima Dumnezeu. Dovada în acest sens este tocmai cartea Apocalipsa, cartea care este în sine desigilarea cărţii profetice a lui Daniel!

Care este motivul evident? Cuvântul lui Dumnezeu declară în felul următor: "Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece cu trosnet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde. Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă, aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri, şi trupurile cereşti se vor topi de căldura focului?" 2Petru 3,10-12. Deci, grăbirea venirii zilei lui Dumnezeu se putea face, încă din timpul lui Petru şi Pavel, doar "printr-o purtare sfântă şi evlavioasă" şi nu altfel. Acesta este singurul mod prin care se putea grăbi venirea zilei lui Hristos. Petru întăreşte încă o dată acest lucru declarând sub inspiraţie divină: "De aceea, preaiubiţilor, fiindcă aşteptaţi aceste lucruri, siliţi-vă să fiţi găsiţi înaintea Lui fără prihană, fără vină şi în pace". 2Petru 3,14.

Da, întocmai acesta este adevărul, ziua venirii lui Hristos pe norii cerului va fi ziua când El trebuie să găsească pe pământ o biserică "slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană". Efeseni 5,27. Isus nu poate prezenta înaintea Tatălui din cer decât o biserică sfântă, fără păcat şi unită, "plinătatea Celui ce îndeplineşte totul în toţi" (Efeseni 1,23), care a câştigat sfinţenia şi desăvârşirea lui Dumnezeu mai întâi aici pe pământ, în condiţiile mizerabile ale păcatului, printr-o ascultare desăvârşită de Căpetenia mântuirii.

Aşadar, grăbirea despre care vorbeşte Petru se face doar în şi prin sfinţenie şi neprihănire, în condiţiile unui caracter desăvârşit zi de zi în şcoala sfinţirii sau a reformei. Prin urmare, motivul real pentru care nu a putut avea loc niciodată o grăbire a venirii zilei lui Hristos este lipsa ascultării permanente şi a conformării faţă de Cuvântul descoperit al lui Dumnezeu şi implicit a sfinţeniei şi desăvârşirii cereşti în biserica ce a pretins că este a lui Hristos, indiferent care a fost numele ei până astăzi.

Dorinţa lui Dumnezeu de a isprăvi repede cu păcatul se vede din faptul real al sigilării cărţii profetice a lui Daniel. Dumnezeu îi prezină lui Daniel, în viziune, o avanpremieră a tuturor evenimentelor relevante care aveau să culmineze cu a doua venire a lui Hristos pe norii cerului, iar Daniel 2, 7, 11 si 12 sunt relevante în acest sens. Dar, legat de perioada profetică cea mai mare, a celor 2300 de zile profetice, care acoperea bună parte a istoriei omenirii de la zidirea din nou a Ierusalimului şi până la timpul sfârşitului, când trebuia să înceapă judecata, Dumnezeu îi spune lui Daniel un lucru interesant, şi anume să pecetluiască, să sigileze vedenia. De ce? Deoarece "este cu privire la nişte vremuri îndepărtate". Daniel 8,26. Cu toate acestea, marile evenimente ce ulterior devin nişte repere în recunoaşterea împlinirii acestora în acest interval de timp, sunt oferite în viziune lui Daniel aproape în detaliu în capitolul a unsprezecelea al cărţii sale. Atunci în ce consta sigilarea pomenită? Omeneşte, ar fi fost normal să fie prezentate în viziune după scurgerea acestui mare interval de timp, cuprins între anii 457 îHr. şi 1843 dHr.

Pecetluirea vedeniei arăta către dorinţa expresă a lui Dumnezeu să încheie grabnic lucrarea Sa pe pământ chiar cu naţiunea iudaică, întrucât ea a fost invitată în calitate de mireasă la nunta Mielului încă de când s-au pus temeliile pentru rezidirea Ierusalimului în anul 457 îHr. Bisericii iudaice îi sunt puse deoparte sau îi sunt tăiate din această mare perioadă de timp de 2300 de seri şi dimineţi nu mai puţin de şaptezeci de săptămâni profetice, echivalentul a 490 de ani literali. În acest mare interval de timp de 490 de ani biserica iudaică fusese chemată să înceteze cu fărădelegile, să primească şi să intre în ispăşirea păcatelor, să devină părtaşă la ispăşirea nelegiuirii şi să aducă în acest fel, prin Hristos şi lucrarea Sa ispăşitoare, neprihănirea veşnică în inimile lor, a fiecărui cetăţean şi membru al bisericii, bărbaţi, femei, copii şi adolescenţi. În acest fel, întâmpinarea Mirelui la prima Lui venire ar fi trebuit să aibă loc în neprihănire, cu o mireasă sfântă, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta. "Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispăşirea păcatelor, până la ispăşirea nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii veşnice, până la pecetluirea vedeniei şi prorociei şi până la ungerea Sfântului sfinţilor". Daniel 9,24.

O astfel de biserică sfântă l-ar fi primit pe Mesia în condiţia Lui umilă, de om cu o natură păcătoasă, slabă şi muritoare ca a lor, l-ar fi sprijinit în periplul Său pământesc şi ar fi suferit împreună cu El în toate suferinţele şi chinul Său sufletesc în grădina Ghetsemani, când tot păcatul omenirii a fost pus asupra Lui, Cel nevinovat. L-ar fi încurajat să-şi ducă la capăt misiunea sau planul de mântuire. În acest fel, Isus ar fi murit doar zdrobit de povara păcatelor noastre, fără să mai treacă şi prin calvarul maltratării la care a fost supus de către autorităţile iudaice şi romane. După moartea şi învierea lui Hristos toţi evreii, întreaga biserică iudaică, ar fi devenit misionarii lumii. Lumea toată ar fi aflat adevărul despre mântuire şi ar fi adoptat o atitudine de împotrivire sau de primire, după cum alegea fiecare om, fiind pregătit terenul astfel pentru venirea zilei Mântuitorului a doua oară chiar în zilele acelea. Dumnezeu pusese la dispoziţia poporului evreu toate facilităţile pentru grăbirea venirii a doua oară a lui Hristos, prin nunta despre care vorbeşte profeţia.

Pecetluirea vedeniei celor 2300 de ani avea în vedere această nuntă precum şi răspunsul pe care evreii urmau să-l dea în legătură cu această minunată ofertă a lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, dacă poporul iudeu ar fi intrat la nuntă ascultând de Mire şi trăind doar în neprihănire, atunci nu ar mai fi avut loc niciodată evenimentele care s-au întâmplat după respingerea lui Mesia de către naţiunea iudaică! Istoria lumii ar fi fost cu totul alta. Bunăoară, n-am mai fi vorbit deloc despre taina nelegiuirii şi despre istoria modernă, icoana fiarei şi sfârşitul lumii prin şapte plăgi înspăimântătoare.

Ca să fim siguri că înţelegem corect semnificaţia intenţiei bine gândite a lui Dumnezeu, în legătură cu acest aspect al pecetluirii, Dumnezeu mai întăreşte încă o dată acest fapt, spunând de această dată în mod expres lui Daniel: "Tu însă, Daniele, ţine ascunse aceste cuvinte şi pecetluieşte cartea până la vremea sfârşitului". Daniel 12,4. În cartea lui era şi este descoperit în continuare tot viitorul omenirii, din timpul Imperiului babilonian şi până la a doua venire a lui Hristos, dar, spre binele nostru, Dumnezeu a dorit ca toate acele evenimente să nu aibă loc niciodată, dacă biserica iudaică ar fi dorit să intre la nuntă. El dorea să frângă istoria ulterioară printr-o nuntă. Nimic mai mult, nimic mai puţin. O nuntă care ar fi avut ca rezultat sfinţenia, desăvârşirea şi o dată cu acestea grăbirea venirii zilei lui Hristos.

Aşadar, pecetluirea însemna o acoperire a înţelegerii acelor evenimente ce urmau să se desfăşoară dacă biserica iudaică se dovedea necredincioasă. Ea nu avea nevoie să ştie ce lanţ de evenimente urma să declanşeze dacă nu intra la nuntă, atâta vreme cât condiţiile intrării la nuntă erau în vigoare iar perioada celor 490 de ani îi era alocată în mod special pentru aşa ceva. În intervalul acesta de timp, biserica iudaică nu avea nevoie de descoperiri şi lămuriri suplimentare cu privire la pecetluire. Ea pur şi simplu nu era chemată să înţeleagă cartea lui Daniel; nu avea nevoie dacă rămânea credincioasă Mirelui ei. Este demn de remarcat faptul că pecetluirea nu viza doar perioada celor 2300 de ani, ci se extindea asupra întregii cărţi. "Tu însă, Daniele, ţine ascunse aceste cuvinte şi pecetluieşte cartea până la vremea sfârşitului... El a răspuns: >Du-te, Daniele! Căci cuvintele acestea vor fi ascunse şi pecetluite până la vremea sfârşitului<." Daniel 12,4.9.

Mai trebuie observat şi faptul că toate evenimentele sunt incluse în cartea lui Daniel într-un mod succint, în cap. 2, 7, 11 si 12, ca o dovadă că ele vor prinde viaţă numai dacă iudeii nu vor să intre la nuntă. Ele vor deveni realitate doar prin neascultare şi abatare de la planul iniţial al lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Dumnezeu ne arată ce urma să se întâmple dacă nu se ia în seamă dorinţa Lui ca poporul evreu să grăbească venirea zilei lui Hristos, dar nu întâia oară, ci a doua oară, deoarece păcatele trebuiau ispăşite în sfânta sfintelor, căci numai după ce se încheie această ispăşire, în sfânta sfintelor, poate veni Hristos a doua oară. Ispăşirea despre care se face vorbire în profeţia referitoare la cele şaptezeci de săptămâni are legătură strictă cu a doua încăpere a sanctuarului, nu cu prima.

Dar, biserica iudaică nu a vrut să intre la nuntă, la răstignit pe Mântuitorul, prin mâinile romanilor, şi totodată a respins Evanghelia propovăduită de ucenici. În această situaţie, grăbirea venirii zilei Domnului nu avea cum să mai aibă loc. Pecetluirea specială a vedeniei despre cele 2300 de seri şi dimineţi profetice şi a cărţii lui Daniel nu mai putea rămâne în această stare. Motivul? Biserica apostolică era în pragul apostaziei. Ultima speranţa a lui Dumnezeu ca noua Sa biserică să intre la nuntă, în baza aceloraşi condiţii, s-a năruit, până la nişte vremuri mai prielnice. Când păgânismul s-a strecurat în biserică, chiar în prezenţa apostolilor, care s-au luptat cu toată credinţa şi puterea împotriva acestuia, devenise evident că Dumnezeu nu mai putea opri ceea ce fusese pus sub pecetluire. Evenimentele ascunse înţelegerii evreilor şi a bisericii apostolilor, mai puţin lui Pavel, Petru şi Ioan, trebuiau zugrăvite prin noi simboluri în noi vedenii prin apostolul Ioan. În acest scop, devenea imperios necesar scrierea unei cărţi speciale care să fie, să reprezinte desigilarea cărţii lui Daniel, chiar dacă adevărata cunoştinţă a ei urma să fie căpătată doar la vremea sfârşitului, şi asta din cauza tainei fărădelegii. Aşa a apărut Apocalipsa.

Viitorul sumbru nu mai putea fi oprit, căci fusese declanşat prin necredinţa bisericii iudaice şi a apostaziei ce se profila la orizont în biserica apostolică. Nunta nu mai putea avea loc; o biserică fără pată sau zbârcitură, plină de slava Cerului de asemenea nu poate exista fără să intre la nuntă şi, ca atare, nu avea cum să mai aibă loc o grăbire a venirii zilei lui Isus, căci nu avea cine să o grăbească. Nu o poate face un singur om, nici doi şi nici zece, ci o biserică "slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană", Efeseni 5,27, pentru că pur şi simplu aşa declară Scripturile.

Cartea Apocalipsa devenise o necesitate într-un asemenea context nedorit şi trist din cale afară. Ea avea să fie şi este în continuare manualul cuprinzător al profeţiilor cărţii profetice a lui Daniel, dar în formă nepecetluită, nesigilată. Apocalipsa reprezintă desigilarea cărţii lui Daniel. Observăm că această carte vine cam la şaizeci de ani de la respingerea definitivă de către evrei a lui Hristos, în persoana ucenicilor Săi. Ioan este păstrat în mod providenţial în viaţă tocmai în acest scop.

Şi astfel, ceea ce Dumnezeu a dorit să se împlinească, prin sigilarea cărţii lui Daniel, biserica a risipit prin neascultare şi apostazie. Ceea ce ar fi trebuit să fie grăbirea venirii zilei lui Hristos, printr-o biserică fără pată şi slăvită, s-a transformat într-o amânare lungă şi nedorită de către Cer, în care taina nelegiuirii a înlocuit taina lui Dumnezeu, iar astăzi aţipirea sau starea laodiceană fac imposibil un asemenea eveniment, căci cum ar putea nişte fecioare aţipite să grăbească ziua venirii lui Hristos de vreme ce dorm? Cum poţi grăbi ceva când starea ta este de inconştienţă, o stare a unuia care nu ştie ce se întâmplă, care nu are cum să deosebească urgenţa timpului de faţă?

Având în vedere că perioada timpului sfârşitului deja a început de multă vreme, timp introdus prin împlinirea celei mai lungi profeţii ca durată de timp, desigilate acum, a celor 2300 de zile profetice, înseamnă în mod indubitabil că grăbirea venirii zilei lui Hristos nu mai are cum să se întâmple, de vreme ce a avut loc desigilarea la "vremea sfârşitului", aşa cum ne spun Scripturile. Asta presupune că absolut toate evenimentele cuprinse în partea de timp numită "vremea sfârşitului" trebuie să se împlinească, ceea ce face imposibilă grăbirea zilei venirii lui Isus aşa cum a plănuit Dumnezeu! Această grăbire a venirii a doua oară a lui Hristos ar fi trebuit să se petreacă doar prin curmarea evenimentelor care s-au întâmplat deja şi care mai urmează să se întâmple. Aceste evenimente fuseseră pecetluite tocmai pentru ca să nu se împlinească niciodată, cu condiţia ca biserica să dorească să ajungă fără păcat, neprihănită, sfântă şi desăvârşită în Isus Hristos, Mirele ei divin.

Acum ne aflăm în timpul sfârşitului, iar trecutul trebuie că se va repeta în mod sigur. Pavel ne înştiinţează în a sa a doua epistolă către tesaloniceni că venirea Domnului nostru Isus Hristos va avea loc pe fondul lepădării de credinţă şi a descoperirii omului fărădelegii. Aceasta era avertizarea sa către tesaloniceni din timpul când a trăit, el înţelegând prin ajutor dumnezeiesc faptul că biserica apostolică nu va putea grăbi venirea zilei lui Hristos şi că toate evenimentele descrise de Daniel în cartea sa, care în timpul scrierii epistolei erau sigilate, vor avea loc cu siguranţă deplină. Profeţia din epistola sa are o împlinire parţială şi una deplină, asupra căreia vom insista în episodul următor.

Este foarte important să înţelegem timpul în care trăim precum şi profeţiile care îl vizează. Vom vedea că deşi prin "omul fărădelegii, fiul pierzării" se înţelege în mod corect ca fiind sistemul de religie falsă al acelor vremuri, caracteristic de altminteri papalităţii, totuşi în împlinirea deplină a profeţiei lui Pavel expresia "omul fărădelegii" capătă noi sensuri, noi valenţe, care lărgesc semnificaţie acesteia, adăugând un plus de valoare deosebit. Taina fărădelegii de odinioară sau altfel spus omul fărădelegii, căci sunt unul şi acelaşi lucru, este îmbrăcată sub altă denumire în împlinirea deplină a acestei uimitoare profeţii din 2Tesaloniceni 2,1-12. Alte profeţii extraordinare ne vor ajuta să înţelegem semnificaţia corectă a acestei frumoase profeţii în împlinirea ei deplină şi definitivă.