Porunci divine ce implică nimicirea

      "Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: >Mi-aduc aminte de ceea ce a făcut Amalec lui Israel, când i-a astupat drumul la ieşirea lui din Egipt. Du-te acum, bate pe Amalec şi nimiceşte cu desăvârşire tot ce-i al lui; să nu-i cruţi, şi să omori bărbaţii şi femeile, copiii şi pruncii, cămilele şi măgarii, boii şi oile<." 1Samuel 15,2.3.

Cum pot fi înţelese corect, în lumina Evangheliei, astfel de porunci divine? De ce dragostea divină, căci Dumnezeu este dragoste, se descoperă prin acest gen de porunci? Aceste porunci atestă o dată şi pentru totdeauna că Dumnezeu pedepseşte păcatul, mai ales atunci când s-a trecut peste limita răbdării divine. Este evident şi nu avem de ce să ne îndoim. Dacă, bunăoară, Dumnezeu nu ar fi avut o măsură potrivit căreia să poată pedepsi păcatul, atunci nu am fi putut vorbi niciodată de un plan al mântuirii. Întrucât planul acesta, al mântuirii, prevede salvarea tuturor păcătoşilor care renunţă la păcat, atunci, ca un lucru evident, trebuie să existe şi o soluţie pentru distrugerea păcatului şi a celor păcătoşi. 

Mântuirea omului se face doar pe singura cale stabilită de Dumnezeu, şi anume prin jertfa lui Hristos. Pedepsirea păcătosului în timpul vieţii acesteia, de aici de pe pământ, aşa trecătoare şi muritoare cum este ea, mai înainte de moartea sa, se face prin despărţirea sufletului de Dumnezeu şi retragerea harului lui Dumnezeu, a puterii Sale de ocrotire de la omul vinovat, care singur a ales să rămână fără Mântuitor. Distrugerea păcatului în om se face prin puterea Duhului Sfânt, când acesta este înlocuit cu totul de viaţa lui Dumnezeu, iar distrugerea definitivă a păcatului, fără posibilitatea apariţiei sale din nou, la sfârşitul mileniului dintre a doua venire şi instalarea definitivă a cetăţii lui Dumnezeu pe pământul nostru, va fi în exclusivitate o lucrarea a focului distrugerii de sine a acestuia după ce va fi mistuit definitiv sufletele şi trupurile celor care au fost încărcaţi cu el sau au ales să rămână cu el.

Este scris că "Legea slujirii eului este legea distrugerii de sine", Hristos Lumina Lumii, cap. În curtea de afară, par. 11, şi, potrivit acestei legi, păcatul va fi distrus prin separarea veşnică a sufletelor celor păcătoşi de Izvorul vieţii. Această separare este alegerea lor permanentă şi conştientă. Slava lui Dumnezeu, care este dragoste şi viaţă pură, este asemenea unui foc mistuitor pentru conştiinţa stăpânită de păcat şi despărţită de Dumnezeu. Această slavă va trezi în ei dorinţa de nestăpânit de a dori să nu mai existe, căci fără Dumnezeu îşi dau seama că există doar neantul, uitarea veşnică, acele lucruri pentru care şi-au clădit caracterul şi şi-au ţesut viaţa pierdută şi necorespunzătoare pentru fericirea şi bucuria eternă a Cerului.

Când pornim să înţelegem de ce a dat Dumnezeu astfel de porunci, am face bine să avem în vedere totdeauna principiile guvernării lui Dumnezeu, pe care este musai să le cunoaştem. Fără această cunoaştere orice încercare de a pricepe aceste porunci va fi sortită eşecului încă din start. Apoi, este recomandat să lăsăm Biblia şi Spiritul profeţiei să ne fie călăuzele cele sigure, după cum şi sunt, în înţelegerea acestei probleme deosebit de importante. Răspunsul corect, va fi corect şi vom înţelege că este aşa, doar dacă este în armonie deplină cu principiile guvernării divine şi cu caracterul Său neschimbător. 

Mai întâi, deci, trebuie să ştim cine este Dumnezeu; să cunoaştem la perfecţie Persoana Sa aşa cum este descoperită prin Isus Hristos. Isus Hristos este Lumina lui Dumnezeu cu privire la Sine însuşi; este întipărirea Fiinţei Sale, singurul în măsură să îl descopere pe Dumnezeu aşa cum este, fără greşeală. În acest scop, stă scris că "Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci!" Evrei 13,8. Astfel, poruncile divine care implică distrugeri de vieţi omeneşti şi/sau animale trebuie să le privim doar din această perspectivă referitoare la persoana lui Dumnezeu, ca un Dumnezeu care nu se schimbă. Vom vedea că nu există nici o deosebire câtuşi de puţin între Dumnezeul care ne spune că ne iubeşte, fiindcă este iubire, şi Dumnezeul care porunceşte nimicirea, Acelaşi care spune că nu doreşte moartea păcătosului!

Dispoziţia minţii lui Dumnezeu nu este schimbătoare ca a omului; astăzi este într-un fel, dacă ascultăm de El, mâine poate fi altfel, dacă îl luăm în râs. Nu privim lucrurile din această perspectivă dăunătoare, căci Dumnezeu nu este un om. De asemenea, am învăţat că El este statornic şi, ca atare, principiile Sale de guvernare sunt totdeauna aceleaşi, fără să sufere vreo alterare sau vreo schimbare, astfel încât să poată fi adaptate la nişte împrejurări care cer distrugerea celui păcătos. Ceea ce înseamnă că autoritatea lui Dumnezeu este în permanenţă morală, iar puterea predominantă manifestată în orice împrejurări posibile este adevărul şi iubirea. 

     "Autoritatea Sa se bazează numai pe bunătate, milă şi iubire şi prezentarea acestor principii reprezintă mijloacele ce trebuie folosite. Cârmuirea lui Dumnezeu este morală, iar adevărul şi iubirea trebuie să fie puterea predominantă." Hristos Lumina Lumii, cap. "S-a isprăvit!", par. 5.

Mergând mai departe, în sensul celor de mai sus, devine evident că Dumnezeu nu poate folosi în nici o împrejurare puterea sau forţa constrângătoare în pedepsirea omului, fie ca să asculte, fie ca să-l distrugă. "În planul Său de guvernare nu există folosirea forţei brute pentru forţarea conştiinţei." Parabolele Domnului Hristos, cap. Asemenea unui grăunte de muştar, par. 3. 

În virtutea acestor principii neschimbătoare, putem afirma că manifestarea lui Dumnezeu trebuie să fie totdeauna în contrast cu caracterul lui Satana. "Exercitarea forţei este contrară principiilor de guvernare a lui Dumnezeu; El doreşte numai o slujire din iubire, şi iubirea nu poate fi impusă; ea nu poate fi câştigată prin forţă sau autoritate." Hristos Lumina Lumii, cap. "Dumnezeu cu noi", par. 9. 

Atunci, cum poate Dumnezeu să dea porunci de felul celei menţionate în debutul studiului de faţă, de vreme ce este neschimbător, iar principiile neprihănirii, ale guvernării Sale, sunt cu totul contrare celor prezentate de Satana? Este ca şi cum ar încerca să nu-şi mânjească mâinile sau să-şi păteze caracterul cu sângele victimelor păcătoase, folosindu-se de mâna altor oameni să aducă lucrarea de nimicire a celor păcătoşi. În primul rând, dacă Dumnezeu este atotputernic, după cum singur susţine că este, atunci nu avea nevoie să se folosească de Saul ca să şteargă de pe faţa pământului pe amaleciţi, căci o putea face şi singur, având în vedere puterea Sa colosală. Trebuie că rostul acestor porunci au altă menire, ca pentru învăţătura noastră şi spre folosul nostru în înţelegerea corectă a faptului că Dumnezeu este acelaşi în orice timp şi că nu-şi încalcă niciodată principiile Sale şi modul cum se raportează la oameni.

Vom vedea că poruncile de acest caracter, de nimicire, au în vedere strict nişte împrejurări care nu au de-a face cu planul iniţial al lui Dumnezeu pentru poporul Său şi, prin urmare, este nevoit să respecte deciziile pe care le-a luat omul, fără să îl consulte pe Dumnezeu, şi să acţioneze conform noilor împrejurări formate ca rezultat al alegerii greşite a omului. Astfel de porunci vizează o stare de lucruri ce intră în sfera unei jurisdicţii strict omeneşti, unde principiile divine de guvernare sunt lepădate. Atunci când autoritatea lui Dumnezeu este lepădată, poporul va fi îndrumat de Dumnezeu doar prin porunci care trebuie să corespundă noii jurisdicţii, unde Dumnezeu este înlăturat de la cârmă, de la conducere. Aşadar, poruncile respective trebuie să fie o reflectare mai degrabă a formei de guvernare, a jurisdicţiei care are caracter omenesc, nu divin; ele trebuie să corespundă principiului sabiei, căci jurisdicţia omenească se întemeiază totdeauna pe acest principiu al sabiei. Ea este menţinută doar prin sabie, prin folosirea constrângerii, a violenţei şi a cruzimii.

Aşadar, să purcedem la aflarea răspunsului lui Dumnezeu la această problemă deosebită, în ce priveşte poruncile divine care au ca scop secerarea şi anihilarea multor vieţi, numai şi numai din această perspectivă. Trebuie să ne întoarcem în timp să aflăm ce este cu aceşti amaleciţi, apoi să vedem dacă iudeii au păstrat forma de guvernare divină, cea a teocraţiei, căci numai Dumnezeu era singurul care dădea legi, conducătorii evreilor fiind doar cei care le aplicau, iar poporul trebuia să le transpună în practică. "Conducerea lui Israel se făcea în numele şi prin autoritatea lui Dumnezeu. Lucrarea lui Moise, a celor şaptezeci de bătrâni, a mai marilor şi judecătorilor era doar de a aplica legile date de Dumnezeu; ei nu aveau puterea de a da legi naţiunii. Aceasta a fost şi a rămas condiţia existenţei lui Israel, ca naţiune." Patriarhi şi profeţi, cap. Primul împărat al lui Israel, par. 1.

Cu privire la amaleciţi, aflăm că acest popor a fost primul cu care Israel a dat prima lui luptă din istoria sa multimilenară. Evenimentul acestei lupte este surprins în Exod 17,8-16. Amaleciţii sunt cei care i-au atacat pe evrei la Refidim. Tot aici este consemnat şi faptul că pomenirea poporului crud şi violent amalecit trebuia ştearsă de sub soare, adică făcuţi să dispară cu desăvârşire de pe pământ, la un anumit timp, în viitor. "Domnul a zis lui Moise: >Scrie lucrul acesta în carte, ca să se păstreze aducerea aminte, şi spune lui Iosua că voi şterge pomenirea lui Amalec de sub ceruri<... El a zis: >Pentru că şi-a ridicat mâna împotriva scaunului de domnie al Domnului, Domnul va purta război împotriva lui Amalec, din neam în neam!<" Exod 17,14.16. Deci, motivul pentru care acest popor fusese însemnat şi condamnat la dispariţie totală este acela că "şi-a ridicat mâna împotriva scaunului de domnie al Domnului". 

Acest popor deosebit de crud îşi făcuse un cult aparte în ce priveşte închinarea la idoli, în sensul că educaţia şi cultura lor se învârteau în jurul acestui cult, fapt pentru care trăiau doar prin cruzimea lor faţă de alţii, perfecţionându-se de la o generaţie la alta în atrocităţi neegalate în istorie poate decât de antediluvieni. Singura lor raţiune de a exista era uciderea prin violenţă şi sălbăticie greu de descris. În istoria biblică bună parte din timpul existenţei lor au purtat război cu izraeliţii, ca semn al răzvrătirii lor faţă de Dumnezeul cerului. Până la momentul când Dumnezeu dă lui Saul, prin Samuel, porunca de stârpire a acestui popor, se scurseseră patru sute de ani, timp în care aceştia nu au dat nici un semn de îndreptare a comportamentului lor faţă de semenii altor popoare. Au călcat în picioare tot ce înseamnă demnitatea şi respectul uman, şi mai ales teama de Dumnezeul creator. Nici un alt popor de pe faţa pământului nu a întrecut în cruzime şi închinare idolatră acest neam de oameni. Despre ei, Balaam a rostit în cuvinte profetice destinul lor: "Amalec este cel dintâi dintre neamuri, dar într-o zi va fi nimicit". Numeri 24,20. Dacă acest popor ar fi fost lăsat să trăiască şi să se înmulţească nespus, atunci consecinţa ar fi fost că ar fi şters de pe pământ pe poporul lui Dumnezeu, Israel, cât şi închinarea la adevăratul Dumnezeu. Aşa că acele cuvinte profetice spuse de Dumnezeu lui Moise, cu privire la destinul acestui popor, se justifică având în vedere caracterul şi spiritul lor deosebit de violent şi de nociv. Nu exista nici o cale de îndreptare pentru ei şi generaţiile lor următoare.

     "Amaleciţii fuseseră primii care s-au împotrivit izraeliţilor în pustie, întâmpinându-i cu război şi, din cauza acestor păcate, cum şi din cauza împotrivirii lor faţă de Dumnezeu şi a josnicei lor închinări la idoli, Domnul rostise prin Moise hotărârea de osândire. Prin inspiraţie dumnezeiască, se înscrisese amintirea cruzimii lor faţă de Israel, împreună cu porunca: >să ştergi pomenirea lui Amalec de sub ceruri: să nu uiţi lucrul acesta< (Deuteronom 25,19). Executarea acestei porunci fusese amânată timp de patru sute de ani; dar amaleciţii nu se îndepărtaseră de păcatele lor. Domnul ştia că, dacă ar fi posibil, poporul acesta nelegiuit ar şterge de pe pământ atât poporul Său, cât şi închinarea la adevăratul Dumnezeu. Venise acum timpul să se aducă la îndeplinire sentinţa aceasta amânată atât de mult." Patriarhi şi profeţi, cap. Lepădarea lui Saul, par. 3.

Partea care trebuie să ne intereseze mai mult, în acest episod cu amaleciţii care se angajaseră în luptă cu izraeliţii, este cea referitoare la arsenalul de luptă evreu. De unde aveau ei arme de luptă, din moment ce abia ieşiseră din Egipt? Sclavii nu au arme niciodată, iar stăpânii lor le interzic nu numai purtarea lor, ci şi făurirea acestora. Aşa că egiptenii nu aveau cum să-i înarmeze pe sclavii lor evrei, iar evreii nu aveau cum să fure de la egipteni aşa ceva, căci ieşirea lor din Egipt trebuia să se facă doar sub auspiciile puterii divine, adică fără luptă, fără arme. Astfel, învăţătura pentru ei, pentru iudei, era că sub guvernare divină nu se foloseşte constrângerea sau armele de luptă, deoarece jurisdicţia lui Dumnezeu este lipsită de aşa ceva. Că salvarea lor se face totdeauna fără lupte şi vărsare de sânge, partea lor ca naţiune fiind doar o ascultare strictă de voinţa lui Dumnezeu. 

Principiile neprihănirii sunt în acelaşi timp mijloace ale harului divin, manifestat prin bunătate, milă şi iubire. Sabia şi principiul care stă la baza existenţei ei nu fac parte din guvernarea sau jurisdicţia lui Dumnezeu, iar din acest motiv poruncile lui Dumnezeu nu au nimic de a face cu violenţa semănată prin sabie. Poruncile care au de-a face cu jurisdicţia divină sunt totdeauna salvare, prin mijloacele neprihănirii, şi nu prin intermediul constrângerii şi al violenţei, specifice jurisdicţiei omeneşti sau a sabiei. Acest adevăr descoperit trebuie să ni-l însuşim pentru totdeauna. Aceasta este Evanghelia Mântuitorului în felul cum trebuie privite şi înţelese poruncile lui Dumnezeu; ele fie au specificul neprihănirii, al împărăţiei veşnice a lui Dumnezeu, fie au specificul căilor omeneşti de rezolvare a problemelor, căci nu fac parte din planul lui Dumnezeu şi nici nu descoperă caracterul Său.

Așadar, de unde aveau izraeliții arme de luptă în confruntarea cu amaleciții, la Refidim? Cel mai bun răspuns, şi singurul de altminteri, este că le aveau de la egiptenii morţi prin violenţa apelor Mării Roşii, ce s-au rostogolit peste ei cu putere colosală, fapt care a făcut ca cea mai mare parte din corpurile lor îmbrăcate ca pentru luptă să fie aruncate pe malurile Mării Roşii, mai ales pe partea pe care se afla poporul iudeu. "În ziua aceea, Domnul a izbăvit pe Israel din mâna egiptenilor; şi Israel a văzut pe egipteni morţi pe ţărmul mării." Exod 14,30. Evreii nu s-au ales doar cu văzutul trupurilor egiptenilor morţi, ci le-au luat toate acele arme care nu fuseseră îngropate în adâncurile Mării Roşii. 

Trebuie să fim de acord că în decurs de doar câteva săptămâni, până au ajuns ei la Refidim, nu aveau cum să-şi făurească singuri arme de război, întrucât pustiul respectiv nu permitea găsirea minereului necesar pentru aşa ceva. Aşa că, Inspiraţia divină, ne-a lăsat versetul de mai sus, referitor la egiptenii morţi şi aruncaţi pe ţărmurile mării, în mod special pentru a putea face legătura cu prima luptă pe care evreii au dat-o în viaţa lor, ca naţiune aparţinătoare lui Dumnezeu, ca popor care se născuse în robia Egiptului antic. Egiptenii ieşiseră la luptă înarmaţi pentru aşa ceva; să nu ne închipuim că se duseseră în grabă doar cu carele de luptă, fără săbii, fără suliţe, fără arcuri şi fără platoşe ori scuturi. Faraon nu le-a poruncit să iasă în grabă ca să facă lupte libere cu iudeii, foştii lor sclavi. La război se pleacă totdeauna cu tot arsenalul, indiferent de inamic, ce nu trebuie subestimat niciodată, cu atât mai mult, cu cât poporul evreu ieşise din Egiptul politeist cu ajutorul unui Dumnezeu atotputernic, invincibil, realitate cu care egiptenii se confruntaseră, confruntare de pe urma căreia s-au ales cu zece plăgi.

Partea cea mai interesantă în acest tablou, însă, o constituie noua ordine de lucruri introdusă în guvernarea divină a lui Israel. Dumnezeu era Conducătorul lor suprem; ieşiseră din robia Egiptului prin puterea lui Dumnezeu, prin autoritatea Lui în care prezenţa sabiei nu-şi are loc, căci altfel nu avem cum să vorbim vreodată de autoritatea iubirii. Dumnezeu voia să-şi înveţe poporul să se sprijine doar pe atotputernicia Lui, numai prin credinţa în tot ce le spunea reprezentantul Lui vizibil, Moise. Ca un fapt ce trebuie acceptat prin credinţă şi ca o realitate a planului lui Dumnezeu pentru oamenii ascultători, Moise a fost singurul care nu a mai purtat sabie şi nici o altă armă de luptă. El renunţase la arme încă de la fuga lui din Egipt în Madian, unde timp de patruzeci de ani a învăţat să se sprijine doar pe Dumnezeu. El a înţeles că în sistemul de guvernare divin, sabia, ca simbol al constrângerii, al violenţei şi al cruzimii, un simbol reprezentativ pentru căile prin care omul îşi rezolvă problemele cu sau fără Dumnezeu, această armă nu are ce căuta, fiind cu totul străină de principiile neprihănirii. 

Noi suntem chemaţi să învăţăm mai mult decât numai faptul că poporul iudeu s-a înarmat fără sfatul lui Dumnezeu. O dată acceptată sabia în interiorul guvernării paşnice a lui Dumnezeu, s-a instituit jurisdicţia acesteia, o jurisdicţie reprezentativă pentru dorinţa omului de a se conduce singur şi de a-şi rezolva problemele cu ajutorul sabiei, adică a constrângerii şi violenţei. Momentul însuşirii sabiei, la ţărmurile mării, adică a înarmării, fără ca ei să fi cerut sfatul lui Dumnezeu în acest sens, reprezintă momentul instituirii jurisdicţiei sau guvernării omului în interiorul jurisdicţiei divine. Acesta a fost primul pas pentru viitoare lepădare a lui Dumnezeu, ce a constat în alegerea unui rege. Instituirea jurisdicției sabiei nu a însemnat lepădarea definitivă a lui Dumnezeu. Dar, din momentul apariţiei acestei forme de conducere omenească în interiorul jurisdicţiei lui Dumnezeu, a teocraţiei, Dumnezeu a trebuit să ţină seama de dorinţa naţiunii, fără doar şi poate.

De-acum, multe din poruncile divine trebuiau să ţină seama şi de guvernarea pe care omul o instituise în mijlocul guvernării paşnice a lui Dumnezeu. Astfel, avea să rezulte o formă de guvernare de tipul teocraţiei, în interiorul căreia se afla şi guvernarea omului ce se sprijinea pe sabie pentru rezolvarea problemelor. Acesta nu a fost planul iniţial al lui Dumnezeu. Popoarele canaanite trebuiau eliminate de acum doar prin sabie, şi nicidecum aşa cum le promisese Dumnezeu izraeliţilor că o va face, adică fără ajutor omenesc, fără sabie, ci prin puterea Sa cea mare, în speţă prin retragerea ocrotirii Sale de la aceia care îl dispreţuiau pe faţă. 

     "Iată, Eu trimit un Înger înaintea ta, ca să te ocrotească pe drum şi să te ducă în locul pe care l-am pregătit. Fii cu ochii în patru înaintea Lui şi ascultă glasul Lui; să nu te împotriveşti Lui, pentru că nu vă va ierta păcatele, căci Numele Meu este în El. Dar dacă vei asculta glasul Lui şi dacă vei face tot ce-ţi voi spune, Eu voi fi vrăjmaşul vrăjmaşilor tăi şi potrivnicul potrivnicilor tăi. Îngerul Meu va merge înaintea ta şi te va duce la amoriţi, hetiţi, fereziţi, canaaniţi, heviţi şi iebusiţi, şi-i voi nimici... Voi trimite groaza Mea înaintea ta, voi pune pe fugă pe toate popoarele la care vei ajunge şi voi face ca toţi vrăjmaşii tăi să dea dosul înaintea ta. Voi trimite viespii bondăreşti înaintea ta şi vor izgoni dinaintea ta pe heviţi, canaaniţi şi hetiţi. Nu-i voi izgoni într-un singur an dinaintea ta, pentru ca ţara să n-ajungă un pustiu şi să nu se înmulţească împotriva ta fiarele de pe câmp. Ci le voi izgoni încetul cu încetul dinaintea ta, până vei creşte la număr şi vei putea să intri în stăpânirea ţării." Exod 23,20-23.27-30.

     

     "Domnul va depărta de tine orice boală; nu-ţi va trimite niciuna din acele molime rele din Egipt, pe care le cunoşti, ci va lovi cu ele pe toţi cei ce te urăsc. Să nimiceşti toate popoarele pe care ţi le va da în mână Domnul Dumnezeul tău; să n-arunci nicio privire de milă spre ele şi să nu slujeşti dumnezeilor lor, căci aceasta va fi o cursă pentru tine. Poate că vei zice în inima ta: >Neamurile acestea sunt mai mari la număr decât mine; cum voi putea să le izgonesc?< Să nu te temi de ele. Adu-ţi aminte ce a făcut Domnul Dumnezeul tău lui faraon şi întregului Egipt; adu-ţi aminte de marile încercări pe care ţi le-au văzut ochii, de minunile şi semnele, de mâna tare şi de braţul întins cu care te-a scos Domnul Dumnezeul tău. Aşa va face Domnul Dumnezeul tău tuturor popoarelor de care te temi. Domnul Dumnezeul tău va trimite chiar şi viespii bondăreşti împotriva lor până la deplina nimicire a celor ce vor scăpa şi se vor ascunde de tine. Să nu te înspăimânţi de ei; căci Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău, Dumnezeul cel mare şi înfricoşat. Şi Domnul Dumnezeul tău va izgoni încetul cu încetul aceste neamuri dinaintea ta: nu le vei putea nimici îndată, ca să nu se înmulţească fiarele câmpului împotriva ta. Dar Domnul Dumnezeul tău le va da în mâna ta; şi le va pune cu totul pe fugă, până vor fi nimicite." Deuteronom 7,15-23. 

Observăm în pasajele biblice de mai sus, că Dumnezeu se angajează să facă pentru Israel ceea ce ei nu au fost chemaţi să facă, adică să nimicească popoarele idolatre care ocupau Canaanul pământesc, precum şi pe cele înconjurătoare, dar nu prin sabie, ci prin elementele naturii, cum puteau fi viespile bondăreşti, sau alte fenomene naturale ca rezultat al retragerii milei şi ocrotirii divine. Dacă poporul avea să întrebe cum să stârpească acele popoare, răspunsul lui Dumnezeu a fost acela ca ei să-şi amintească de modul minunat şi supranatural cum au ieşit din Egipt; deci fără arme de constrângere, fără sabie, fără nimic caracteristic metodelor omului de rezolvare a problemelor personale. Aşa ar fi trebuit să aibă loc alungarea popoarelor canaanite; numai că planul lui Dumnezeu nu s-a împlinit în această manieră, ci prin sabie, specifică jurisdicţiei pe care iudeii necredincioşi o instituiseră în interiorul guvernării lui Dumnezeu. 

Fiindcă izraeliţii au ales o guvernare sprijinită pe sabie, Dumnezeu a fost nevoit să dea îndrumări şi porunci care în mod neapărat trebuiau să ţină seama de aceasta. Astfel, a rezultat printre altele şi legea talionului, sau altfel spus ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. Cu alte cuvinte, să nu provoci mai mult rău, prin răzbunare, vrăjmaşului tău. În felul acesta, se punea o limită evidentă răzbunării crude ce caracterizează în mod general inima omenească. Mai simplu spus, Dumnezeu îi învăţa pe evrei cum şi cât să folosească sabia. Chiar dacă poate părea prea mult pentru unii, totuşi întocmai aceasta este realitatea.

Dumnezeu a acceptat instituirea sabiei în Israel, doar pentru că ei au dorit acest lucru. N-au înţeles, ca popor, niciodată că ieşirea lor miraculoasă, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, din Egipt, reprezintă în realitate lecţia pe care ar fi trebuit să o înveţe în fiecare generaţie la rând cu privire la faptul că doar Dumnezeu este sprijinul nostru în orice nevoi şi niciodată sabia. Această atitudine a lui Isus, care se sprijinea doar pe Tatăl Său din ceruri, referitor la acceptarea jurisdicţiei sabiei, avea să o exprime peste alte veacuri şi faţă de ucenicii Săi, care au ţinut morţiş ca Iuda Iscariotul să facă parte din cercul lor intim. Ţinem minte că Dumnezeu nu se impune niciodată, este un Dumnezeu şi Tată plin de bun simţ divin, şi nu încalcă niciodată libertatea omului de a alege ce crede el de cuviinţă, în pofida învăţăturii lui Dumnezeu şi a luminii cu privire la ce ar trebui să facă pentru a-i fi bine. Dumnezeu este dispus să meargă mila a doua a bunăvoinţei, chiar dacă omului nu-i va fi bine. Şi de ce? Pentru ca atunci când va da de greu, să se poată întoarce la Dumnezeul milei; să înţeleagă că a te sprijini pe braţul de carne al omului este înfrângere totdeauna şi ruşine, pe când a te sprijini pe atotputernicia divină înseamnă biruinţă mereu, aşa cum viaţa lui Isus o demonstrează din plin. Putem vedea şi singuri că rezultatul dorinţei poporului evreu de a purta sabie şi a dorinţei ucenicilor de a avea în mijlocul lor chiar pe trădătorul Mântuitorului, a adus cu sine rezultate înfiorătoare. Faptul că Dumnezeu a acceptat dorinţa lor, nu face parte din planul lui Dumnezeu, ci este doar arătată bunătatea lui Dumnezeu care merge mila a doua împreună cu omul care se împovărează cu lucruri de care Dumnezeu doreşte să îl scape sau să le evite, şi dacă s-ar putea nici să nu ştie de ele.

Dumnezeu prevăzuse că poporul iudeu va fi necredincios şi că, nu numai că îşi va institui singur o guvernare a sabiei prin sabie, ci, mai rău decât atât, avea să facă pasul următor, logic în astfel de situaţii, şi anume avea să ceară un rege care să domnească peste ei. Este cât se poate de simplu de înţeles că acolo unde este prezentă sabia, este musai să fie prezent şi capul conducător uman, în persoana unui monarh. Şi astfel, evreii au făcut acest pas în timpul lui Samuel. Prin acest act au statornicit şi instaurat definitiv jurisdicţia sabiei, la care aveau să adauge alt păcat mare, acela de a avea rege ca popoarele înconjurătoare. Dumnezeu şi conducerea Sa minunat de paşnică a fost lepădat. 

Singurul rezultat posibil şi îngrozitor al acestor lucruri, dacă privim peste veacuri, este acela că poporul evreu, stăpânit de principul sabiei şi de conducerea unui rege, sub care singuri s-au băgat, avea să-l răstignească pe însuşi Mesia! Aceasta a fost singura consecinţă logică în desfăşurarea lucrurilor şi a împrejurărilor formate prin alegerea sabiei şi a regelui. Hristos a formulat principiul după care ştim ce se întâmplă cu aceia care se sprijină pe sabie. "Atunci Isus i-a zis: >Pune-ţi sabia la locul ei; căci toţi cei ce scot sabia de sabie vor pieri<." Matei 26,52. Poporul evreu a trăit din plin împlinirea acestei legi fireşti. Din acest motiv, mântuirea nu se face prin sabie, ci prin credinţă în ajutorul lui Dumnezeu, din care lipsesc cu desăvârşire metodele omeneşti de raportare la oameni şi de rezolvare a problemelor omeneşti. "Cine duce pe alţii în robie va merge şi el în robie. Cine ucide cu sabia trebuie să fie ucis cu sabie." Apocalipsa 13,10.

În urma tuturor celor descoperite, să punem în adevărata ei lumină întrebarea aceasta: De ce Dumnezeu a poruncit lui Saul să treacă prin ascuţişul sabiei tot neamul amaleciţilor? Având în vedere că evreii deţineau şi se foloseau de sabie de aproximativ patru sute de ani, şi având în vedere că ceruseră un rege, ca să fie exact ca popoarele vecine, neînţelegând că astfel puteau ajunge răi şi sălbatici ca şi amaleciţii, fără ajutor divin, Dumnezeu nu putea să le dea altfel de porunci, conforme doar cu principiile neprihănirii. Cadrul legal al jurisdicţiei Sale fusese restrâns, dacă nu chiar aproape eliminat prin nesăbuita cerere a poporului iudeu de a avea un rege. Să ascultăm cuvintele lui Dumnezeu: "Samuel n-a văzut cu plăcere faptul că ziceau: >Dă-ne un împărat ca să ne judece<. Şi Samuel s-a rugat Domnului. Domnul a zis lui Samuel: >Ascultă glasul poporului în tot ce-ţi va spune; căci nu pe tine te leapădă, ci pe Mine Mă leapădă, ca să nu mai domnesc peste ei<."  1Samuel 8,6.7.

Este evident pentru oricine, din cuvintele Domnului, că cererea izraeliţilor însemna de fapt lepădarea lui Dumnezeu şi, o dată cu aceasta, şi lepădarea conducerii Sale. Adică, evreii se lipseau de jurisdicţia lui Dumnezeu. În acest caz, porunca lui Dumnezeu trebuia să ţină seama strict de jurisdicţia sabiei, la care se adăugase şi dreptul regelui, ce trebuia musai respectat de către Dumnezeu. Dreptul regelui este dreptul de a conduce un popor, drept ce trebuie respectat de către poporul respectiv. În acest drept nu intră principiile neprihănirii, ci numai acelea ale sabiei, căci monarhia şi oricare altă formă de conducere omenească se sprijină doar pe sabie! Din acest motiv, porunca lui Dumnezeu de a aduce nimicire totală amaleciţilor trebuia să ţină seama de aceste lucruri, căci aceasta era conducerea pe care o aleseseră aproape definitiv poporul evreu. Dumnezeu nu mai putea proceda ca la ieşirea din Egipt, nu-şi mai putea exercita puterea Sa în favoarea evreilor, în aşa fel încât să nu fie implicată nici o armă omenească, nici o metodă şi nici un principiu omenesc de salvare sau de scăpare a vieţii. 

Dacă evreii ar fi ascultat de cuvintele lui Samuel şi s-ar fi dat înapoi de la alegerea unui rege, atunci, de bună seamă, Dumnezeu ar fi procedat conform principiilor neprihănirii în legătură cu distrugerea amaleciţilor, cu condiţia, singura de altminteri, ca poporul iudeu să asculte întru totul de Dumnezeu, fără să folosească sabia, exact aşa cum avea să se întâmple peste timp, când regele Iosafat, deşi avea războinici bine pregătiţi, şi cetăţi foarte greu de dărâmat şi de cucerit, a renunţat la folosirea sabiei, s-a dus înaintea Domnului şi l-a rugat să-i ajute. Rezultatul? Au ieşit la luptă cântând, fără să folosească sabia. Inamicii fuseseră distruşi, omorându-se unii pe alţii. ">Nu veţi avea de luptat în lupta aceasta: aşezaţi-vă, staţi acolo şi veţi vedea izbăvirea pe care v-o va da Domnul. Iuda şi Ierusalim, nu vă temeţi şi nu vă înspăimântaţi; mâine, ieşiţi-le înainte, şi Domnul va fi cu voi!<" 2Cronici 20,17.

Porunca lui Dumnezeu a fost dată conform cererii izraeliţilor necredincioşi, căci chiar ei spuseseră lui Samuel şi lui Dumnezeu următoarele: "Poporul n-a vrut să asculte glasul lui Samuel. >Nu!<, au zis ei, >ci să fie un împărat peste noi, ca să fim şi noi ca toate neamurile; împăratul nostru ne va judeca, va merge în fruntea noastră şi ne va cârmui în războaiele noastre<." 1Samuel 8,19.20. Ei au spus răspicat, cu hotărâre că vor să fie conduşi în războaiele lor de rege, iar acest lucru înseamnă folosirea sabiei, a violenţei şi a cruzimii. Dumnezeu nu mai avea loc în calitatea Lui de Conducător suprem şi, prin urmare, nu avea cum să dea porunci specifice împărăţiei luminii, a neprihănirii, unde sabia nu există, ci trebuia să dea porunci potrivite jurisdicţiei sabiei, având caracteristicile acesteia. Asta înseamnă că Dumnezeu acceptă şi grosolănia ca poporul Său să aibă rege, dar acest lucru în sine limita manifestarea principiilor neprihănirii în mod drastic. 

Întrucât autoritatea lui Dumnezeu fusese respinsă, atunci este de la sine înţeles că singura formă de ajutor divin pentru evrei era limitată la porunci ce trebuiau să aibă legătură cu sau caracterul jurisdicţiei sabiei şi a dreptului împăratului. "Când oamenii aleg să meargă pe căile lor fără să ceară sfat de la Dumnezeu sau dacă acţionează împotriva voinţei Lui descoperite, El le satisface dorinţele pentru ca, prin experienţa amară care urmează, să-i facă să-şi dea seama de nebunia lor. Tot ce doreşte inima omului împotriva voii lui Dumnezeu se va dovedi în final că e mai mult necaz decât o bucurie." Patriarhi şi profeţi, cap. Primul împărat al lui Israel, par. 9.

Respectarea dorinţei omului păcătos de către Dumnezeu, nu înseamnă niciodată că acela este planul lui Dumnezeu. Darea unei porunci divine în acest context, când lui Dumnezeu i se refuză autoritatea şi conducerea Sa plină de iubire, este doar o reflectare a dorinţei omului de a-şi împlini planurile prin sabie, iar Dumnezeu permite acest lucru, ca să fie învăţătură că dorinţele noastre, pe care dorim să le strecurăm în planul lui Dumnezeu, nu aduc nimic bun, ci numai necaz. Aşadar, porunci de felul celei dezbătute în studiul nostru, trebuie raportate la împrejurarea în care au fost date şi mai ales la jurisdicţia sabiei. Dacă sunt implicate pierderi masive de vieţi omeneşti prin sabie, atunci trebuie să înţelegem că porunca divină a ţinut seama de jurisdicţia pe care evreii au ales-o şi au dorit s-o folosească pe calea lor, cea a sabiei. Dumnezeu dă astfel de porunci mai degrabă pentru a sublinia limita folosirii sabiei, spunând exact ce să facă poporul iudeu. Nu erau chemaţi să înfăptuiască mai mult decât li se cerea prin porunca respectivă. 

Bunăoară, leviţilor li se ceruse de către Dumnezeu să se încingă cu sabia şi să omoare pe toţi cei apropiaţi ai lor, fie rude, fie prieteni, sau pe străini, care se răsculaseră împotriva lui Dumnezeu la Sinai, în timp ce Dumnezeu scria legea Sa măreaţă pe cele două lespezi de piatră. Ei trebuiau să se limiteze doar la omorârea răsculaţilor, nu şi a celor care participaseră la răzmeriţă, dar care le păruse rău că făcuseră aşa ceva, şi nici pe aceia pe care i-ar fi putut bănui ei că sunt neascultători şi răzvrătiţi în inima lor. Porunca divină, deci, are ca scop o limitare a folosirii sabiei la cât spune Dumnezeu, şi nu mai mult. 

Ceea ce vreau să subliniez prin acest lucru este că Dumnezeu, marele nostru Dumnezeu plin de iubire, prin acceptarea dorinţelor nesănătoase ale poporului evreu, se angajase de fapt să îi ajute să folosească sabia cu limită, atât cât trebuia, spre binele lor, şi, de asemenea, în limitele dreptului regelui, ce nu trebuia încălcat. Însă acceptarea acestei situaţii, nu corespunde planului iniţial divin, căci acesta are la bază doar principiile neprihănirii. Când lui Dumnezeu i se refuză dreptul de a conduce, atunci singurul mod de a ne ajuta este acela că trebuie să ţină seama de jurisdicţia sabiei, deoarece noi suntem preocupaţi de a rezolva problemele personale pe căi omeneşti, şi mergem chiar până acolo că dorim să împlinim planul lui Dumnezeu pe astfel de căi contrare neprihănirii. "Dumnezeu dorea ca poporul Său să privească la El ca fiind unicul Legiuitor şi unicul Izvor de putere. Simţind dependenţa lor de Dumnezeu, ei aveau să fie continuu atraşi tot mai aproape de El. Aveau să fie înălţaţi, înnobilaţi şi făcuţi corespunzători pentru înaltul destin la care El îi chemase ca popor ales al Său. Dar, prin aşezarea unui om pe tron, gândurile lor erau îndepărtate de Dumnezeu. În cazul acesta, îşi puneau nădejdea mai mult în om şi mai puţin în puterea dumnezeiască, iar greşelile împăratului aveau să-i ducă la păcat şi să îndepărteze naţiunea de Dumnezeu." Patriarhi şi profeţi, cap. Primul împărat al lui Israel, par. 9.

De ce trebuiau nimiciţi cu desăvârşire amaleciţii? Pentru că influenţa şi viaţa lor ar fi fost o mare nenorocire pentru umanitate, exact aşa cum Cain, căruia Dumnezeu i-a permis să trăiască, şi asta doar ca noi să tragem învăţămintele necesare din acest fapt, a molipsit cu influenţa sa nenorocită, cu răutatea şi violenţa sa toate generaţiile care au urmat până la potop, iar drept consecinţă aproape toată suflarea omenească, cu excepţia a opt suflete, a trebuit nimicită prin potop. Să luăm aminte la cuvintele Inspiraţiei:

     "Îndelunga răbdare pe care Dumnezeu o are faţă de cei răi îi face pe oameni şi mai cutezători în neascultarea lor; dar pedepsirea lor nu este mai puţin hotărâtă şi nici mai puţin înspăimântătoare, chiar dacă este amânată multă vreme...Chiar dacă nu are plăcere de răzbunare, El va aduce judecata asupra călcătorilor Legii Sale. El este nevoit să facă aceasta pentru a-i scăpa pe locuitorii pământului de degenerare deplină şi de o pierzare veşnică. Pentru a-i salva pe unii, trebuia să-i nimicească pe cei împietriţi în păcate." Patriarhi şi profeţi, cap. Lepădarea lui Saul, par. 4.

Aşadar, Dumnezeu dă unele porunci divine în care este implicată nimicirea doar în contextul în care este obligat să ţină seama de jurisdicţia sabiei sub care acţionează omul, precum şi în cazul în care trebuie să respecte dreptul regelui. Alegerea greşită şi neascultarea omului, în pofida revelaţiei divine, îl limitează pe Dumnezeu în a da ajutor doar potrivit cu principiile după care omul se conduce, în speranţa că, atunci când va da de necaz, omul va dori să se întoarcă sub autoritatea iubirii divine părăsind sabia, calea omului de a-şi rezolva problemele singur. Dumnezeu nu se schimbă, iar principiile neprihănirii, ale guvernării divine, urmate, aduc numai bucurie, sănătate şi fericire.

Dreptatea lui Dumnezeu şi pedepsirea păcătosului

     "El judecă lumea cu dreptate, judecă popoarele cu nepărtinire. Domnul este scăparea celui asuprit, scăpare la vreme de necaz." Psalm 9,8.9.

Ar fi de un real folos să abordăm subiectul referitor la dreptatea lui Dumnezeu, în contextul în care am luat în discuţie cele zece plăgi. Am arătat la modul cel mai lămurit cu putinţă că Dumnezeu este acelaşi întotdeauna, nu se schimbă şi nu-l poate schimba nimic; că procedeele Sale cu oamenii sunt mereu aceleaşi; şi că principiile neprihănirii, mai presus de tot ce cunosc oamenii, rezistă la orice probă posibilă, mai cu seamă în condiţiile neprielnice ale păcatului. Principiile neprihănirii sunt principiile guvernării lui Dumnezeu, a manierei cum se manifestă şi se raportează El la toate fiinţele inteligente create. Armonia, fericirea, libertatea şi sănătatea tuturor depind în exclusivitate de vieţuirea conform acestor principii de viaţă. 

Refuzarea de a mai trăi potrivit acestor principii, îl aduce pe cel ce o face în starea de cădere, de a nu mai putea fi în armonie cu Dumnezeu, lucru care va aduce cu sine, în timp, degradarea minţii, a înţelepciunii, a sănătăţii, precum şi pervertirea tuturor puterilor morale, a acelor puteri nobile ale sufletului care fac din caracterul şi persoana respectivă o fiinţă demnă de a fi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Acest lucru, în adevăratul sens al cuvântului, înseamnă o pedeapsă, o osândă, un blestem al propriei persoane survenit în urma unei alegeri personale conştiente. Singura fiinţă vinovată de starea unor astfel de lucruri este aceea care a ales de bunăvoie şi nesilit să iasă din armonia cu Dumnezeu. Libertatea de a alege fără constrângeri este garantată de Dumnezeu oricărei inteligenţe, prin asumarea respectării deciziei finale luate de acea fiinţă inteligentă. 

Constrângerea nu reprezintă modul lui Dumnezeu de a aduce înapoi la starea de sfinţenie pe cel degradat de păcat sau pentru a dezrădăcina păcatul din inimile păcătoase. Dacă din guvernarea lui Dumnezeu lipsesc mijloacele coercitive de orice fel, atunci înseamnă că dreptatea Lui este cu totul diferită de dreptatea pe care o aduc la îndeplinire oamenii. Mijlocul prin care este îndeplinită nu are cum să fie omenesc, şi nu poate fi reprezentat prin nimic de pe pământ. Principiul care aruncă lumină asupra acestei realităţi este divin, şi este exprimat în aceste cuvinte inspirate: "Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre". Isaia 55,8.9. 

     "Domnul Hristos întreabă: >Cu ce vom asemăna Împărăţia lui Dumnezeu sau prin ce pildă o vom înfăţişa?< (Marcu 4,30). El nu poate folosi împărăţiile lumii ca model. În societatea omenească, El nu a găsit nimic cu care să o asemene. Împărăţiile pământeşti stăpânesc datorită puterii fizice; dar din Împărăţia lui Hristos este dată la o parte orice armă omenească, orice mijloc de constrângere. Împărăţia aceasta urmăreşte să înalţe şi să înnobileze omenirea." Faptele apostolilor, cap. Planul lui Dumnezeu cu biserica Sa, par. 8. 

Aşadar, împărăţia sau guvernarea lui Dumnezeu este înrâurită de gândurile lui Dumnezeu şi stăpânită de căile Sale. Totul este divin, nu omenesc, adică un ceva supus păcatului sau cunoaşterii omeneşti. Guvernarea lui Dumnezeu depăşeşte tot ce cunoaşte şi practică omul în materie de guvernare. Acum, unde lipsesc cu desăvârşire mijloacele de constrângere, nu există violenţă şi cruzime prin care să fie cu putinţă pedepsirea răufăcătorilor! Singurele mijloace pe care le foloseşte Dumnezeu, şi care sunt o ilustrare şi o descriere a propriei sale naturi şi a propriului Său caracter, sunt bunătatea, mila şi dragostea. Dragostea este temelia celor două şi totodată expresia oricărei forme de manifestare a neprihănirii, a binelui şi a vieţii, în esenţă. 

     "Puterea constrângătoare se află numai sub cârmuirea lui Satana. Principiile Domnului nu sunt de natura aceasta. Autoritatea Sa se bazează numai pe bunătate, milă şi iubire, şi prezentarea acestor principii reprezintă mijloacele ce trebuie folosite. Cârmuirea lui Dumnezeu este morală, iar adevărul şi iubirea trebuie să fie puterea predominantă." Hristos Lumina Lumii, cap. "S-a isprăvit!", par. 5.

Guvernarea lui Dumnezeu este morală şi, fiind de o aşa natură, înseamnă că singurul fel de manifestare a lui Dumnezeu faţă de toţi supuşii Săi trebuie să fie moral. Dus mai departe acest gând, înseamnă că dreptatea lui Dumnezeu este totdeauna morală, mijlocul ei de exprimare fiind principiile neprihănirii ce stau la baza guvernării lui Dumnezeu, iar acestea sunt bunătatea, mila şi iubirea. Doar în acest cadru se manifestă Dumnezeu şi dreptatea Sa, pentru că din împărăţia Sa lipsesc mijloacele de constrângerea şi puterea care să le pună în practică. 

Când spun că dreptatea lui Dumnezeu este morală mă refer la faptul că singurul cadru de exercitare a acesteia trebuie să fie conform principiilor neprihănirii. Dreptatea omenească nu are la bază aşa ceva. Ea poate şi trebuie adusă la îndeplinire folosind sabia, adică puterea constrângătoare aflată în mâinile statului. Toţi răufăcători sunt prinşi, arestaţi, judecaţi şi întemniţaţi cu ajutorul exercitării acestei puteri, în persoana organelor abilitate să o exercite: poliţia, jandarmeria, tribunalul civil şi militar, etc. Acestea sunt organele puterii statului, cu ajutorul cărora se execută dreptatea şi se menţine ordinea în societate. (Nu am în atenţie cât de dreaptă sau nedreaptă este dreptatea omenească). Scopul pentru care Dumnezeu a dat statului civil autoritatea de a purta sabia, adică de a exercita puterea constrângerii împotriva tuturor tulburătorilor ordinii sociale şi a răufăcătorilor, este acela ca cetăţenii acestuia să poată trăi liniştiţi, cât de cât, să prevină anarhia şi dezordinea în societatea umană şi să asigure astfel un mediu, un climat unde fiecare să poată trăi fără să se simtă ameninţat sau fără să ştie că va rămâne fără familie sau proprietate fiindcă alţii rău intenţionaţi îl deposedează de ele.

Deci, stăpânirea statului vine de la Dumnezeu doar în acest sens, şi este dreptul acestuia să se folosească de puterea constrângătoare pentru a menţine ordinea în societatea. Altă posibilitate nu există, întrucât omul a decis să meargă pe calea neascultării, de la Adam încoace. În acest context, puterea constrângerii este de folos fiindcă oamenii care nu vor să asculte de Dumnezeu, ca să fie în armonie cu El, şi care nu se pot stăpâni pe ei înşişi, deoarece nu sunt liberi în Hristos, fără păcat deci, trebuie stăpâniţi prin exercitarea unei forţe care să-i împingă la ascultare de legile statului. Fără constrângere, oamenii nu se supun, şi atunci ar fi anarhie totală şi frica de a mai putea trăi liniştit şi ferit de ameninţări şi moarte.

     "Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte; căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Şi stăpânirile care sunt, au fost rânduite de Dumnezeu. De aceea, cine se împotriveşte stăpânirii, se împotriveşte rânduielii puse de Dumnezeu; şi cei ce se împotrivesc îşi vor lua osânda. Dregătorii nu sunt de temut pentru o faptă bună, ci pentru una rea. Vrei, dar, să nu-ţi fie frică de stăpânire? Fă binele, şi vei avea laudă de la ea. El este slujitorul lui Dumnezeu pentru binele tău. Dar, dacă faci răul, teme-te, căci nu degeaba poartă sabia. El este în slujba lui Dumnezeu, ca să-L răzbune şi să pedepsească pe cel ce face rău. De aceea, trebuie să fiţi supuşi nu numai de frica pedepsei, ci şi din îndemnul cugetului. Tot pentru aceasta să plătiţi şi birurile. Căci dregătorii sunt nişte slujitori ai lui Dumnezeu, făcând necurmat tocmai slujba aceasta." Romani 13,1-6. 

Este un fapt lămurit că dreptatea şi ordinea socială omenească se menţin doar prin mijloace coercitive, prin legi care impun pedepse diferite în funcţie de gradul ticăloşiei. Dar nu tot astfel este şi modul cum este adusă la îndeplinire dreptatea divină şi nici cum se menţine armonia în cadrul guvernării lui Dumnezeu. Dreptatea înfăptuită de oameni nu este totuna şi nu se aseamănă deloc cu dreptatea aplicată de Dumnezeu. Sunt două lucruri tot atât de departe unul de altul, cum sunt soarele de lună. Pur şi simplu nu există nici măcar o asemănare în felul cum sunt aplicate, înfăptuite şi menţinute.

Dreptatea umană are de-a face cu un cadru al păcatului, unde omul îşi desfăşoară existenţa fără Dumnezeu şi principiile neprihănirii. Noi suntem despărţiţi de Dumnezeu, aşa ne naştem. În schimb, dreptatea divină trebuie să fie imaginea fidelă a modului cum Dumnezeu s-a obligat să acţioneze doar în neprihănire, folosind drept mijloace bunătatea, mila şi iubirea. Acestea sunt practic mijloacele salvării pentru toţi oamenii păcătoşi ce vor să trăiască asemenea lui Dumnezeu - liberi de constrângeri, de ameninţări, de suferinţe, de boli şi de moarte. Sunt exact aceleaşi mijloace pentru a perpetua ordinea şi armonia cerească, acolo unde nu există prezenţa păcatului. 

Cum raportăm dreptatea lui Dumnezeu la omul păcătos, care doreşte să rămână fără Dumnezeu? Dacă dreptatea Lui este mai presus de tot ce înseamnă şi înţelegem noi prin acest cuvânt, dacă depăşeşte tot ce cunoaştem noi, fiindcă întocmai aşa ne spune Cuvântul lui Dumnezeu, atunci trebuie că felul cum este înfăptuită va corespunde în mod obligatoriu cu caracterul lui Dumnezeu şi cu principiile neprihănirii, acele principii care nu au nimic de-a face cu constrângerea. Prin urmare, este de aşteptat ca Dumnezeu să nu folosească deloc şi în nici o împrejurare puterea constrângerii, în orice formă s-ar putea manifesta aceasta. Asta înseamnă că este exclusă pedepsirea răufăcătorului prin violenţă şi cruzime, sau prin biciuirea lui cu boli ori cu năpaste venite din lumea naturii prin decizie directă divină. Aceasta este singura concluzie logică ce ar trebui să facă lumină cu privire la modul cum este manifestată sau descoperită dreptatea lui Dumnezeu.

Calea aducerii dreptăţii lui Dumnezeu la îndeplinire este diferită de calea prin care omul înfăptuieşte dreptatea pe pământ. Trebuie să fie evident acest lucru. Spre deosebire de felul în care înţelegem noi şi modul cum se petrec lucrurile pe pământ în legătură cu dreptatea omenească, iubirea lui Dumnezeu se exprimă nu numai prin bunătate şi milă, ci şi prin dreptatea divină. Fiindcă iubirea lui Dumnezeu înseamnă în esenţă a dărui şi jertfire de sine, înseamnă că dreptatea lui Dumnezeu trebuie să fie doar o manifestare a acestei iubiri; nu se poate altfel. Dreptatea lui Dumnezeu înseamnă iubirea plină de sfinţenie, care însoţită de milă şi primită de omul pocăit devine în el legea duhului de viaţă a lui Dumnezeu sau altfel spus îndreptăţire! "Acum, dar, nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului. În adevăr, legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a izbăvit de legea păcatului şi a morţii." Romani 8,1.2. 

Dreptatea şi mila lui Dumnezeu se întâlnesc în jertfa Mântuitorului şi, o dată primită, ne absolvă cu totul de trecutul nostru păcătos şi de prezenţa în suflet a păcatului, iar această iertare divină înseamnă îndreptăţire sau dreptatea lui Dumnezeu. Aceasta este dreptatea lui Dumnezeu pentru sfinţii pocăiţi, care au fost iertaţi, fiindcă au primit dreptatea şi mila divină laolaltă prin acceptarea jertfei Răscumpărătorului. În schimb, atunci când păcătosul înrăit refuză mila şi bunătatea divină, el trebuie să rămână în faţa dreptăţii lui Dumnezeu dezbrăcată chiar de elementele îndreptăţirii, adică mila, bunătatea şi iubirea, o iubire care s-a jertfit pentru el ca să îl scape de osânda morţii veşnice. Refuzul iubirii salvatoare înseamnă a rămâne sub osândă veşnică.

     "Prin viaţa şi moartea Sa, Hristos a dovedit că dreptatea lui Dumnezeu nu nimiceşte mila Sa şi că păcatul poate fi iertat, că legea este dreaptă şi că poate fi în mod desăvârşit ascultată." Hristos Lumina Lumii, cap. "S-a isprăvit!", par. 23.

Legea lui Dumnezeu este întruchiparea sfinţeniei şi a dreptăţii divine. Jertfa Fiului lui Dumnezeu pentru a împlini cerinţele dreptăţii, ce decurge din acea lege infinită, în locul omului, reprezintă mila, bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu. Pentru a da satisfacţie acestei legi ce nu se poate schimba în vreun fel, noi suntem rugaţi de Dumnezeu să primim jertfa Mântuitorului, adică împărtăşirea cu mila, bunătatea şi iubirea Lui infinite. Cine refuză această jertfă, refuză chiar mijloacele mântuirii şi rămâne astfel sub condamnarea eternă a legii divine, iar asta înseamnă manifestarea dreptăţii divine. Observăm că nu este folosit nici un mijloc de constrângere pentru a primi jertfa lui Hristos, ci suntem rugaţi să o acceptăm, dacă vrem, dar nu fără dovezi îndestulătoare prin care Dumnezeu ne arată că ne doreşte binele şi mântuirea noastră. "Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică." Ioan 3,16. "Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?" Romani 2,4. 

Aceasta este dreptatea lui Dumnezeu aplicată în plan spiritual, sufletesc, când omul plin de căinţă este eliberat de păcatul stăpânitor. Dar cum se manifestă dreptatea lui Dumnezeu prin pedepsirea celui păcătos, când refuză invitaţiile harului divin? Dacă în plan spiritual Dumnezeu nu foloseşte puterea de constrângere, devine clar că nici în plan fizic El nu poate folosi decât aceleaşi mijloace ale neprihănirii ca şi în planul spiritual. Astfel, este exclusă pedepsirea păcătosului doar pentru că refuză să asculte de Dumnezeu, o pedepsire care ar veni ca urmare a unei hotărâri directe sau chiar arbitrare din partea lui Dumnezeu.

Vreau să subliniez faptul că pedepsirea păcătoşilor nu a venit în nici un veac, de la căderea lui Adam în păcat, printr-o hotărâre arbitrară sau directă din partea lui Dumnezeu. Pedeapsa omului păcătos nu este rezultatul direct al deciziei unui Dumnezeu ofensat. Dumnezeu nu ia niciodată astfel de hotărâri deoarece sunt contrare caracterului şi naturii Sale de Dumnezeu. El nu ne pedepseşte pentru că nu vrem să-l luăm în seamă. Asta fac doar oamenii în raport cu alţi oameni. Dreptatea lui Dumnezeu faţă de un om care preferă să-l respingă, se manifestă în toate cazurile doar prin retragerea harului sau a milei divine de la el. Această dreptate reprezintă practic lipsa manifestării puterii divine în salvarea celui păcătos. Ea vine ca urmare a despărţirii omului de Dumnezeu, prin alegere deliberată şi conştientă din partea acestuia, neconstrâns fiind de nimic să ia această decizie. 

În acest caz, de refuz vădit şi încăpăţânat, dreptatea divină este adusă la îndeplinire prin imposibilitatea lui Dumnezeu de a mai face ceva pentru salvarea păcătosului. Nu este decizia lui Dumnezeu, ci decizia pe care o ia singur cel păcătos, în mod liber şi neconstrâns. Când harul lui Dumnezeu, manifestat prin bunătate, milă şi iubire, este retras, rămâne dreptatea lui Dumnezeu sub formă de osândă, ce se poate manifesta în plan uman, înainte de judecata divină de la sfârşitul celor o mie de ani, prin diverse pedepse sub forma care îi este cel mai la îndemână lui Satana. Întrucât păcătosul respectiv nu mai este apărat de Dumnezeu, Satana are controlul deplin asupra acestuia şi face ce doreşte cu el. Aşadar, dreptatea lui Dumnezeu prin pedepsirea păcătosului se manifestă întotdeauna numai prin retragerea harului Său, iar aceasta este doar decizia deliberată a celui păcătos, în pofida tuturor încercărilor lui Dumnezeu de a-l salva de la pieire.

     "Satana este distrugătorul. Dumnezeu nu poate să-i binecuvânteze pe aceia care refuză să fie ispravnici credincioşi. Tot ce poate face este să-i îngăduie lui Satana să facă lucrarea lui nimicitoare. Vedem nenorociri de tot felul şi de toate gradele, abătându-se asupra pământului, şi pentru ce? Puterea înfrânătoare a Domnului nu este exercitată. Lumea a trecut cu vederea Cuvântul lui Dumnezeu. Lumea trăieşte ca şi cum nu ar exista Dumnezeu. Ca şi locuitorii lumii de pe timpul lui Noe, ei refuză să gândească la Dumnezeu. Nelegiuirea predomină într-o măsură alarmantă, iar pământul este copt pentru seceriş." Mărturii, vol. 6, cap. A da lui Dumnezeu ce este al Lui, subcap. Binecuvântarea, par. 2. 

Când omul a refuzat mila divină, el s-a despărţit de Dumnezeu în cele din urmă, iar dreptatea divină, care împreună cu mila şi bunătatea, dacă ar fi fost primită în felul acesta, l-ar fi îndreptăţit, rămâne ca o osândă asupra celui păcătos, întrucât ea cere omului aflat în condiţia păcătoasă desăvârşirea, pe care ar fi putut s-o capete fără plată dacă ar fi primit prin credinţă jertfa lui Hristos, ca viaţa cea nouă sau caracterul lui Dumnezeu. "Dumnezeu este izvorul vieţii; iar atunci când cineva alege să slujească păcatului, el se desparte de Dumnezeu şi, în acest fel, nu mai are legătură cu viaţa. El este >străin de viaţa lui Dumnezeu<." Hristos Lumina Lumii, cap. "S-a isprăvit!", par. 29.

Aşadar, dreptatea lui Dumnezeu se manifestă totdeauna numai prin retragerea harului sau a puterii ocrotitoare divine de la păcătosul care a ales să slujească păcatului. Este doar hotărârea omului, niciodată a lui Dumnezeu. Această dreptate divină înseamnă practic rezultatul împiedicării din partea agentului uman a tuturor eforturilor lui Dumnezeu de salvare a sufletului, a vieţii sale, fiind propria lui acţiune deliberată, nu a lui Dumnezeu. Este asemănător situaţiei când cineva doreşte să sară în ajutorul cuiva care se află într-o mare primejdie, numai că este împiedicat de refuzul celui aflat în pericol, pe motiv că se poate salva şi singur. În acest caz, mila şi bunătatea sunt respinse în mod absurd, singura care mai rămâne rămânând dreptatea care cere viaţa sufletului nesocotit. Omul care a încercat să-l salveze de la pieire nu poate fi învinuit de semenii săi sau de vreo instanţă judecătorească pentru că a stat cu mâinile în sân şi n-a făcut nimic pentru salvarea bietului om. Însă, toţi vor considera că refuzul acelui om, de a fi salvat, constituie singurul răspuns îndreptăţit la situaţia pe care el a creat-o prin propria alegere; că a pierit pe drept din cauza lui însuşi, a atitudinii sale iraţionale, această pedeapsă fiind singurul rezultat îndreptăţit să aibă loc, singura consecinţă dreaptă ce a urmat în logica situaţiei respective.

Modul cum dreptatea divină s-a manifestat cel mai clar, este descoperit în manifestările care au avut loc în cadrul revoluţiei franceze. Nici un stat din lume, până la Franţa revoluţionară, şi nici după aceea, până la ridicarea icoanei fiarei, n-a decretat în consiliile ei legislative desfiinţarea legii lui Dumnezeu. Când acest lucru s-a întâmplat, dreptatea divină, prin lipsa ocrotirii lui Dumnezeu, prin respingerea milei, bunătăţii şi iubirii divine, a căzut ca o sabie asupra tuturor capetelor neocrotite, făcând din Franţa un exemplu mondial despre ce înseamnă alungarea lui Dumnezeu şi a legii Sale sfinte din crezul, cultura, societatea şi inimile oamenilor. Acest lucru înspăimântător ne aşteaptă în viitorul foarte apropiat. Să luăm aminte la aceste cuvinte demne de crezare:

     "Toate acestea erau aşa cum le-a dorit Satana. Aceasta a fost lucrarea pentru care el s-a străduit timp de veacuri. Procedeul lui este înşelăciunea de la început şi până la sfârşit, iar scopul lui neabătut este să aducă nenorocire şi mizerie peste oameni, să desfigureze şi să păteze lucrarea mâinilor lui Dumnezeu, să strice planurile divine de iubire şi de bunăvoinţă şi, în felul acesta, să producă durere în ceruri. Apoi, prin priceperea lui amăgitoare, el orbeşte mintea oamenilor, conducându-i să arunce ocară asupra lucrării lui Dumnezeu, ca şi când toate această nenorocire ar fi consecinţa planului Creatorului...

     Când Franţa l-a lepădat în mod făţiş pe Dumnezeu şi a dat la o parte Biblia, oamenii nelegiuiţi şi duhurile întunericului au tresăltat pentru îndeplinirea scopului atât de multă vreme dorit - un regat fără restricţiile legii lui Dumnezeu... Veacurile de apostazie şi crimă adunaseră o comoară de mânie pentru ziua plăţii; iar când nelegiuirea lor a ajuns la culme, cei care l-au dispreţuit pe Dumnezeu au învăţat prea târziu că este un lucru grozav să calci în picioare răbdarea divină. Spiritul înfrânător al lui Dumnezeu, care pune piedică puterii pline de cruzime a lui Satana, fusese retras în mare măsură şi aceluia a cărui singură desfătare este nenorocirea oamenilor i-a fost îngăduit să lucreze în voie." Tragedia veacurilor, cap. Biblia şi Revoluţia franceză, par. 52, 57.

În urma tuturor celor spuse, nu există decât o singură concluzie logică, şi anume că dreptatea lui Dumnezeu nu este o manifestare a unei hotărâri arbitrare şi nici directe a Lui, împotriva omului neascultător, căci Dumnezeu a hotărât în Isus Hristos, dintotdeauna, ca toţi să fie mântuiţi, dacă vor să aleagă acest dar. Hotărârea Lui este salvare, spre viaţă veşnică, nu pedepse îngrozitoare pentru aceia cărora le-a declarat răspicat că au dreptul să decidă pentru ei înşişi, în mod liber, fără să le fie încălcat vreodată, ceea ce doresc. Despre acest adevăr dă mărturie însăşi jertfa Lui Isus Hristos. Nu este alegerea lui Dumnezeu pedepsirea păcătosului, ci păcătosul se pedepseşte prin însăşi nelegiuirile lui, de care nu doreşte să fie scăpat de Dumnezeu. Principiul cauzei şi efectului este acela care acţionează în felul acesta; iar el este exprimat cel mai bine în legea semănatului şi a seceratului. 

     "Cel rău este prins în înseşi nelegiuirile lui şi este apucat de legăturile păcatului lui." Proverbe 5,22. "După câte am văzut eu, numai cei ce ară fărădelegea şi seamănă nelegiuirea îi seceră roadele!" Iov 4,8. "Cine seamănă nelegiuire, nelegiuire va secera, şi nuiaua nelegiuirii lui este gata." Proverbe 22,8. "Nu vă înşelaţi: >Dumnezeu nu se lasă să fie batjocorit<." Ce seamănă omul, aceea va şi secera." Galateni 6,7. "Căci ziua Domnului este aproape pentru toate neamurile. Cum ai făcut, aşa ţi se va face; faptele tale se vor întoarce asupra capului tău." Obadia 1,15.

Dreptatea lui Dumnezeu nu se aseamănă cu dreptatea omului şi nu sunt unul şi acelaşi lucru, întrucât calea aducerii lor la-ndeplinire este categoric diferită: calea lui Dumnezeu este calea sfinţeniei şi a principiilor neprihănirii, iar calea omului este calea sabiei, a constrângerii, fără de care nu ar putea pedepsi răufăcătorii. Felul cum gândim şi înţelegem noi dreptatea nu este deloc felul cum gândeşte şi înţelege Dumnezeu dreptatea Lui. Isus Hristos este imaginea fidelă şi exactă a dreptăţii şi milei divine la un loc; primită, o astfel de dreptate aduce îndreptăţire păcătosului, care-l face corespunzător pentru cer, dacă trăieşte în neprihănirea cerută de legea lui Dumnezeu, respinsă această dreptate, înseamnă dezbrăcarea ei de mila lui Dumnezeu, deci alungarea efortului şi căii lui Dumnezeu de salvare a păcătosului şi lăsarea lui în seama nimicitorului, care este Satana. Se numeşte dreptate tocmai pentru faptul că Dumnezeu intervine în salvarea păcătosului, face tot posibilul să-l scape de puterea distructivă a oamenilor răi, a demonilor şi a lui Satana, dar o dată refuzată, înseamnă alungarea lui Isus din poziţia Sa de Salvator. Manifestarea ei presupune în toate situaţiile împiedicarea lui Dumnezeu să salveze tocmai prin alungarea Sa, prin despărţirea sufletului de Dumnezeu, iar această despărţire este numai şi numai decizia agentului uman.

     "Printr-o respingere continuă a iubirii şi a milei divine, iudeii au făcut ca ocrotirea lui Dumnezeu să le fie retrasă, dar lui Satana i-a fost îngăduit să-i conducă după voinţa lui. Cruzimile oribile care au avut loc la distrugerea Ierusalimului sunt o demonstrare a puterii răzbunătoare a lui Satana asupra acelora care se supun stăpânirii lui." Tragedia veacurilor, cap. Distrugerea Ierusalimului, cap. 6 de la sfârşit.

Moartea întâilor născuţi

      "Când va trece Domnul ca să lovească Egiptul, şi va vedea sângele pe pragul de sus şi pe cei doi stâlpi ai uşii, Domnul va trece pe lângă uşă şi nu va îngădui Nimicitorului să intre în casele voastre ca să vă lovească." Exod 12,23.

Sensul adevărat al Evangheliei este să-l descopere pe Dumnezeu aşa cum este El prezentat în Cuvântul adevărului. Evanghelia este puterea lui Dumnezeu care are menirea să lumineze mintea celui ce doreşte după ea şi caută să cunoască pe Dumnezeu pe calea lui Dumnezeu. În studiul alocat celor zece plăgi, am descoperit pe baza principiilor neprihănirii, aşa cum sunt ele descoperite prin Evanghelie în Sfintele Scripturi, că Dumnezeul creator - Isus Hristos - nu a folosit nici un mijloc de constrângere împotriva lui faraon, în pofida încăpăţânării sale vehemente; că mijloace de felul acesta nu sunt specifice guvernării lui Dumnezeu şi nu au de-a face cu El în ce priveşte soluţia pentru rezolvarea problemei păcatului. 

Dacă ar fi folosit violenţa, represaliile, constrângerea sau cruzimea pentru încercarea de a rezolva definitiv păcatul, atunci Dumnezeu ar fi procedat la perpetuarea principiilor fărădelegii, fiindcă ar fi făcut apel şi ar fi folosit exact mijloacele caracteristice împărăţiei satanice. Nu ar fi avut nici un sens ca Dumnezeu să-l pedepsească pe faraon şi poporul său cu o aşa cruzime, decât dacă mai întâi ar fi folosit acelaşi procedeu cu Satana şi îngerii lui loiali. Cu alte cuvinte, de ce ar fi căutat să-l distrugă pe faraon cu asemenea cruzime, doar pentru că s-a împotrivit lui Dumnezeu, şi nu ar fi trebuit în mod logic să se repeadă mai întâi în Satana, ca să-l distrugă, pentru a nu mai avea posibilitatea de a continua cu neruşinare să-l înfrunte pe Cel atotputernic!

Soluţia pentru rezolvarea definitivă a păcatului este bunătatea lui Dumnezeu cuprinsă în jertfa Fiului Său preaiubit. Se vede, deci, că mijlocul adoptat de Dumnezeu, specific naturii şi caracterului Său, este unul contrar cruzimii. În Egipt, trebuie să avem un ochi ager al credinţei ca să vedem bunătatea lui Dumnezeu manifestată prin Isus Hristos. Harul său salvator, ca măsură a bunătăţii Sale fără seamăn, se poate observa în modul cum şi-a protejat poporul de opt dintre cele zece plăgi: de la muştele câineşti la moartea întâilor născuţi ai egiptenilor. Dumnezeu a dorit să ne transmită un mesaj fără echivoc în felul acesta, şi anume că trebuie să facem o deosebire între această putere de ocrotire, ce aparţine în exclusivitate lui Dumnezeu, şi puterea de nimicire, ce aparţine distrugătorului. Fiind distrugător înseamnă că exact acesta este caracterul şi menirea sa, că filozofia modului cum acţionează, când i se permite din cauza neascultării omului încăpăţânat, este întotdeauna nimicirea.

Dumnezeu a căutat să pună în contrast evident aceste două mari puteri în ce priveşte cele zece plăgi: puterea harului sau a grijii ocrotitoare a lui Dumnezeu faţă de orice om păcătos neajutorat, ce nu se poate apăra în faţa nimicitorului, a lui Satana, şi puterea plină de violenţă şi de cruzime a răufăcătorului Lucifer sau diavolul. Ar fi jenant să atribuim lui Dumnezeu cele două puteri, dacă suntem familiarizaţi cu principiile neprihănirii. Ele sunt două puteri contrare, opuse în ce priveşte caracterul, natura şi principiile pe care se întemeiază. Orice student serios şi onest al Scripturilor ar trebui să înţeleagă acest lucru. 

Acum, demn de observat ar trebui să fie şi faptul că în primele nouă plăgi nu a avut loc moartea nici unui egiptean sau a vreunui om. Au murit, pe capete, o mulţime de animale din pricina bolii, a grindinei foarte violente şi a lăcustelor. Ca şi în cazul lui Iov, Dumnezeu ne descoperă cum mâna Sa a ocrotit mai departe capetele egiptenilor de furia sălbatică a lui Satana, însă faraon, prin respingerile harului bunătăţii lui Dumnezeu, avea să-i aşeze definitiv sub controlul lui Satana, numai că Dumnezeu îi permite acestuia din urmă să le omoare doar întâii născuţi şi nu întreg poporul egiptean. Satana ar fi vrut să ia viaţa lui Iov numaidecât, însă Dumnezeul milei nu a îngăduit o asemenea mârşăvie; în cazul egiptenilor, vedem iară bunătatea Lui cea mare prin faptul că îngăduie să fie omorâţi doar întâii născuţi. 

Prin faptul că Dumnezeu i-a ocrotit într-un mod special pe evrei, în ţinutul Gosen, Dumnezeu dorea să transmită egiptenilor, care aveau credinţă, lecţia că El nu vrea să facă de fapt nici o deosebire între naţii, rase sau culturi, ori educaţia acestora; dar că totodată este obligat să-i păzească de furia balaurului pe toţi aceia care sunt gata să se pună la adăpostul puterii Sale minunate. Acest fapt este evident prin aceea că, atunci când avea să vină plaga pietrei sau a grindinei uriaşe peste pământul Egiptului, Dumnezeu le transmite egiptenilor, care doreau să creadă pe cuvânt pe Cel atotputernic, să-şi pună la adăpost vitele în faţa furiei dezlănţuite a puterilor naturii, pe care Satana le controla ca să producă cât mai mari distrugeri de vieţi animale, căci de oameni nu-i fusese permis să se atingă. ">Pune-ţi, dar, la adăpost turmele şi tot ce ai pe câmp. Piatra are să bată pe toţi oamenii şi toate vitele de pe câmp, care nu vor fi intrat în case; şi vor pieri.< Aceia dintre slujitorii lui faraon, care s-au temut de cuvântul Domnului, şi-au adunat în case robii şi turmele." Exod 9,19.20.

Cineva care şi-a propus să distrugă nu are cum să dea pe faţă milă! Numai cine are simţul grijii faţă de altul, numai cineva altruist, care nu suferă să vadă pe semenul său sub povara unor dureri şi suferinţe pe care poate să le evite, numai cineva de felul acesta poate vorbi şi acţiona ca un salvator, iar această Persoană magnifică, neîntrecută în dragoste şi compasiune faţă de omul împovărat de păcat, este Isus Hristos, întipărirea Fiinţei Tatălui din cer. Prin acele cuvinte, Hristos îşi descoperă caracterul şi doreşte să transmită egiptenilor că nu El provoacă răul, ci că este alungat puţin câte puţin din poziţia Sa de ocrotitor al copiilor Egiptului. Fiecare refuz al harului lui Dumnezeu din partea lui faraon, îi îndepărta pe egipteni şi mai mult de Dumnezeu şi de posibilitatea ocrotirii sigure. Strigătul milei divine se aude în ecouri din ce în ce mai slabe, până când inima se împietreşte în răzvrătire de nevindecat.

Împotrivirea lui faraon avea să-i coste viaţa tuturor întâilor născuţi ai egiptenilor şi ai animalelor lor, care mai rămăseseră în viaţă. De ce întâii născuţi? Fiindcă aceştia erau destinaţi, deci consacraţi de mici preoţiei, care era de diferite ranguri în Egiptul acelor vremuri. Această consacrare şi ritualul ei reprezenta închinare, iar ea la rândul ei era adusă lui Satana, ce era întruchipat prin diferitele zeităţi egiptene. Într-un cuvânt, ei aparţineau de drept lui Satana; erau mâna lui dreaptă în toate probleme religioase ale Egiptului, prin care el ţinea imperiul egiptean în întunericul total al superstiţiilor, fapt relevat şi în atitudinea lui faraon. La fel, întâii născuţi ai animalelor erau consacraţi pentru a fi jertfă, la timpul când se cerea şi se practica acest ritual. Religia egipteană a acelui timp, din vremea lui Moise, se învârtea în jurul acestor făpturi care îşi aveau destinul lor special, conform religiei politeiste egiptene.

Aceasta urma să fie jertfa pe care o cerea Satana, dar numai atunci când faraon a atins apogeul răzvrătirii finale. Toţi se aflau în puterea sa, fiindcă fuseseră consacraţi lui de la naştere, de mici. Eforturile lui Dumnezeu de a salva Egiptul sunt mai bine înţelese de cei ce vor să-l creadă pe cuvânt, atunci când pricepem stăruinţa Lui, ce a constat în zece încercări inimoase, de a feri Egiptul să ajungă la acest apogeu al nelegiuirii. Dar, încercările pline de milă ale lui Dumnezeu aveau să se transforme în zece plăgi, din cauza respingerii milei, bunătăţii şi iubirii divine. Cum ştim că aceşti întâi născuţi erau închinaţi zeităţilor păgâne? O spune chiar Dumnezeu. "În noaptea aceea, Eu voi trece prin ţara Egiptului şi voi lovi pe toţi întâii născuţi din ţara Egiptului, de la oameni până la dobitoace; şi voi face judecată împotriva tuturor zeilor Egiptului, Eu, Domnul." Exod 12,12. Moartea întâilor născuţi este deci rezultatul unei judecăţi ce viza toţi zeii Egiptului înaintea şi în numele cărora fuseseră închinaţi sau consacraţi aceştia!

Este mai mult ca sigur că Satana solicitase, nu numai căutase, să distrugă şi poporul israel. Acest fapt poate fi dovedit prin acela că Dumnezeu îi supune unui test al credinţei sau al încrederii în ceea ce El le spune că trebuie să facă pentru a nu fi distruşi de nimicitorul, peste ani Mântuitorul numindu-l ucigaş şi tatăl minciunii. Dacă vreuna dintre familiile iudeilor nu dorea să procedeze cum li se spusese, atunci Satana era liber să le omoare întâiul lor născut. Testul probei sau al credinţei lor consta în aducerea unei jertfe, un miel, iar cu sângele acestuia să ungă pragul de sus şi cei doi uşori laterali ai uşii, pentru ca Satana să înţeleagă că aceia care au crezut pe Dumnezeu beneficiază de harul Său ocrotitor şi îi este astfel imposibil să se atingă de ei. Asta înseamnă că Dumnezeu nu-i luase lui Satana orice posibilitate de a se atinge de întâii născuţi ai iudeilor. I se oferise dreptul să îi ispitească a nu se încrede în cuvintele lui Moise. 

Satana ar fi putut pretinde că Dumnezeu face paradă de puterea ocrotirii Sale şi o foloseşte în dreptul naţiunii iudaice în aşa fel, încât el să nu aibă deloc posibilitatea de a-i ispiti şi distruge. Ar fi putut insinua că i se răpeşte dreptul liber de a încerca să distrugă pe toţi cei neascultători, care îi dau credit lui prin respingerea lui Dumnezeu, chiar dacă aceştia puteau fi dintre evrei. Şi în cazul lui Iov insinuările lui au fost asemănătoare în caracter. Iar Dumnezeu îi permite ispititorului să-şi încerce şansele; de aceea, a trebuit să pună la încercare poporul israel prin aducerea unei jertfe, al cărei sânge să joace rolul simbolic de apărător al capetelor şi sufletelor lor, mai ales ale întâilor lor născuţi, ce urmau să aparţină sau să fie închinaţi lui Dumnezeu ca preoţi, numai până la Sinai, o dată cu răzvrătirea poporului, mai puţin a leviţilor, ce urmau să fie închinaţi ca preoţi în locul întâilor născuţi.

Aşadar, sângele jertfei mielului devine testul credinţei evreilor şi totodată o aducere aminte a felului puternic cum au ieşit ei din Egipt, prin credinţa în Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov. 

     "Când îngerul nimicitor urma să treacă prin Egipt, ca să distrugă pe întâii născuţi ai oamenilor şi animalelor, lui Israel i se poruncise să îşi strângă copiii şi familiile în casele lor, şi apoi să marcheze stâlpii laterali ai uşii cu sânge, astfel încât îngerul nimicitor să poată trece pe lângă locuinţele lor, iar dacă ei ar fi dar greş să aducă la îndeplinire acest proces, atunci n-ar mai fi existat nici o deosebire între ei şi egipteni.

     Îngerul nimicitor va ieşi curând din nou, nu pentru a distruge pe întâii născuţi, ci "să ucidă cu desăvârşire pe bătrâni şi pe fecioare, pe bărbaţi, femei şi copilaşi" (Ezechiel 9,6) care nu au semnul." The Review and Herald, 14 octombrie 1875. 

Acum, dacă îngerul nimicitor ar fi fost unul dintre îngerii sfinţi ai lui Dumnezeu, întrebarea firească este aceasta: de ce ar mai fi fost nevoie de sânge ca semn pe uşile lor, din moment ce toţi evreii erau strânşi în ţinutul Gosen, separaţi fiind astfel de egipteni? Nu ar fi putut să facă deosebirea lor, acest înger, şi fără sânge? Îngerii nu sunt ca noi, ci ei ştiu cine aparţine lui Dumnezeu şi cine nu. Dacă Dumnezeu distruge pe cel rău şi neascultător, atunci nu avea nevoie să ceară iudeilor să ungă cu sânge uşile, din moment ce-şi propusese să distrugă doar pe egipteni. Dar, testul credinţei la care fuseseră supuşi iudeii descoperă faptul că nu Dumnezeu este nimicitorul. Încrederea în acest sânge ocrotitor arată că iudeii erau dispuşi să rămână la adăpostul grijii unui Dumnezeu care a venit să-i salveze de furia sălbatică a lui Satana - nimicitorul. Să ţinem minte: Dumnezeu venise să salveze o naţiune, nu să distrugă; venise să scoată din ţara robiei o naţiune, dar nu prin distrugerea unui alt popor. Salvarea evreilor s-a făcut prin puterea iubirii, nu prin puterea nimicirii, căci Dumnezeu este Dumnezeul dragostei, nu Dumnezeul distrugerii.

Putem observa şi singuri faptul că Dumnezeu oferă o protecţie specială ţinutului Gosen, fără să ceară iudeilor să-şi pună vreun semn anumit, pentru ca astfel nimicirea să-i ocolească. La fel ar fi putut face şi cu întâii născuţi; cu toate acestea Dumnezeu oferă testul credinţei pentru toţi iudeii care doreau să asculte, fiindcă Satana ceruse moartea poporului lui Dumnezeu. Există o asemănare vădită între această solicitare din partea lui Dumnezeu, pentru familiile evreilor, şi cea care a avut de-a face cu Adam şi Eva. Astfel, remarcăm faptul că Dumnezeu a îngrădit puterea de ispitire, de amăgire şi de distrugere a lui Satana la un pom, pomul cunoştinţei binelui şi răului, şi la un semn, sângele cu care evreii credincioşi şi-au uns uşorii uşii şi pragul de sus al acesteia. Asta înseamnă că el putea avea acces şi controla, atât cât îi permitea Dumnezeu, pe Adam şi Eva, dacă aveau să cadă în plasa lui, fapt care s-a şi întâmplat de altminteri, sau pe poporul evreu căruia i-ar fi omorât pe toţi întâii născuţi ai lor şi ai animalelor. 

Acum, dacă Dumnezeu ar fi nimicitorul, ar însemna să credem în absurdul pedepsirii lui Adam şi a Evei doar pentru simplul fapt că n-au ascultat de El, deşi El a garantat cu propriul Său scaun de domnie şi cu propria viaţă a Fiului Său libertatea de gândire şi de exprimare, libertatea conştiinţei şi a voinţei, un drept inviolabil şi inalienabil pe care nu-l poate încălca vreodată. Se poate observa limpede că Adam şi Eva au căzut în păcat din cauza lui Satana, fapt care i-a adus în situaţia groaznică de a fi controlaţi de Satana. Adică starea omului păcătos se datorează în exclusivitate puterii de ispitire a lui Satana, căruia părinţii noştri creaţi i-au căzut pradă, dându-i credit mai mult decât valoarea veşnică a cuvintelor lui Dumnezeu. Acum, când Dumnezeu a pus la probă credinţa poporului evreu în cuvintele Sale, ceva asemănător testului din grădina Edenului, rezultatul a fost că ei au ascultat, iar mânia lui Satana nu s-a putut abate asupra lor, aşa cum s-a abătut asupra lui Adam şi a Evei, lipsindu-i cu totul de neprihănire sau starea de sfinţenie. Astfel, Dumnezeu se descoperă ca Cel de ocroteşte când ascultăm cu toată inima de El, dar că nu o poate face dacă îl alungăm din acest rol, prin neascultare, ceea ce înseamnă că-l invităm pe Satana să ne stăpânească, exact aşa cum ne spune Dumnezeu că va face amăgitorul. 

Dacă în grădina Eden Duhul Sfânt ne descoperă două puteri şi două persoane potrivnice, fiecare în rolul lor, specific naturii şi caracterului lor, pe de o parte, acela de salvator şi de ocrotitor pentru Isus, iar pe de altă parte, de ispititor şi de mincinos pentru Satana, tot astfel în Egipt Cuvântul adevărului ne descoperă două puteri potrivnice care sunt angajate astfel: una pentru a ocroti şi salva vieţile oamenilor şi animalelor, şi cealaltă pentru a amăgi şi distruge aceste vieţi. În acest context, devine limpede ca lumina zilei că cele zece plăgi nu aveau cum să fie hotărârea directă şi arbitrară a unui Dumnezeu ofensat, de vreme ce Inspiraţia divină ne arată că oriunde Dumnezeu este prezent să salveze, Satana se află şi el acolo cu scopul de a distruge, exact aşa cum s-au petrecut lucrurile la începutul lumii, a existenţei umane. Biblia ne învaţă astfel, pe calea cea mai sigură că orice formă de rău exercitată asupra omului, animalelor, naturii, face parte din arsenalul distructiv al puterii de nimicire a lui Satana şi a demonilor. 

Acest adevăr descoperit este probat cu desăvârşire şi în distrugerea Ierusalimului, unde au pierit peste un milion de evrei. Să luăm seama la cuvintele următoare, fiindcă ele descriu exact procedeul lui Satana cu omul care nu mai beneficiază de scutul ocrotirii divine, fiindcă a decis să se despartă de Dumnezeu.

     "Iudeii îşi făuriseră singuri cătuşele; ei îşi umpluseră paharul răzbunării. În distrugerea totală care a căzut peste ei, ca naţiune, şi în toate vaiurile care i-au urmat în împrăştierea lor, ei n-au făcut decât să culeagă ceea ce ei înşişi semănaseră. Profetul spunea: >Pieirea ta, Israele, este că ai fost împotriva Mea<, >ai căzut prin nelegiuirea ta<. (Osea 13,9; 14,1). Suferinţele lor sunt reprezentate adesea ca o pedeapsă care a venit asupra lor, ca urmare a hotărârii directe a lui Dumnezeu. În felul acesta, marele amăgitor caută să-şi ascundă lucrarea. Printr-o respingere continuă a iubirii şi milei divine, iudeii au făcut ca ocrotirea lui Dumnezeu să le fie retrasă, iar lui Satana i-a fost îngăduit să-i conducă după voinţa lui. Cruzimile oribile care au avut loc la distrugerea Ierusalimului sunt o demonstrare a puterii răzbunătoare a lui Satana asupra acelora care se supun stăpânirii lui." Tragedia veacurilor, cap. Distrugerea Ierusalimului, par. 6 de la sfârşit.

După cum iudeii îşi făuriseră singur cătuşele şi îşi umpluseră singuri paharul răzbunării, tot astfel a ajuns şi faraon să facă. În seama lui Dumnezeu sunt puse cele zece plăgi, ca şi cum ar avea îngeri sfinţi ce au libertatea, la porunca Lui, să ucidă în stil mafiot pe toţi cei ce se împotrivesc bunătăţii lui Dumnezeu; dar Duhul adevărului ne descoperă că această învăţătură şi imagine despre Dumnezeul iubirii nu sunt biblice şi nu-l reprezintă pe Dumnezeu. Din acest motiv, cele zece plăgi, deşi sunt înfăţişate în toată învăţătura creştină a oricărei biserici ca fiind pedeapsa lui Dumnezeu, ca urmare a hotărârii Sale directe, totuşi ele nu constituie altceva decât lucrarea directă a lui Satana, deoarece Dumnezeu a fost alungat din poziţia Sa de Ocrotitor al copiilor oamenilor. Când Dumnezeu şi-a retras ocrotirea, atunci Satana are libertatea să-i conducă pe oamenii lipsiţi de harul milei divine după voinţa lui plină de cruzime. 

O dovadă în plus, categorică, asupra acestui adevăr de care nu ar mai trebui să ne îndoim niciodată, se găseşte în Scripturile adevărului. Aici este consemnat pentru ochii tuturor faptul că distrugerea survenită în urma celor zece plăgi şi mai cu seamă a celor întâi născuţi ai egiptenilor a fost în totalitate opera demonilor. Este adevărat că traducerea lui Cornilescu nu ne ajută prea mult, dar voi reda textul respectiv din alte versiuni ale Bibliei. În varianta Cornilescu avem astfel: "El şi-a aruncat împotriva lor mânia Lui aprinsă, urgia, iuţimea şi necazul: o droaie de îngeri aducători de nenorociri." Psalm 78,49. Această traducere nu ne ajută să înţelegem în mod corect din ce categorie fac parte aceşti îngeri - sfinţi sau căzuţi, demonii în cazul de faţă. Traducerea sinodală a Bibliei Ortodoxe Române se apropie de intenţia divină, şi ne spune astfel: "Trimis-a asupra lor urgia mâniei Lui; mânie, urgie şi necaz trimis-a prin îngeri nimicitori". Dintr-o dată îngerii sunt nimicitori, deci au ca îndeletnicire distrugerea. Am putea gândi, desigur, că fac parte din categoria demonilor, după cum este şi cazul. Să urmărim, însă, traducerea din Biblia King James: "El a aruncat asupra lor înverşunarea furiei Lui, urgia, indignarea şi necazul trimiţând îngerii răi printre ei". Vedem cum în acest text se descoperă cel mai bine cui aparţine puterea de distrugere, precum şi lucrarea înfăptuită prin celelalte plăgi de către îngerii răi. Aici avem descoperit concret că nimicitorul este Satana, iar puterea nimicitorului a fost desfăşurată cu ajutorul duhurilor rele. Deci cele zece plăgi sunt în întregime opera lui Satana şi a demonilor, adusă la îndeplinire din cauza retragerii ocrotirii divine. 

Încă o traducere foarte bună este Versiunea Standard Americană (American Standard Version), iar textul sună în felul următor: "El a aruncat asupra lor înverşunarea furiei Lui, urgia, indignarea şi necazul, o şleahtă (ceată, grupă) de îngeri răi". Psalm 78,49. Îngerii sfinţi nu pot fi catalogaţi niciodată ca fiind îngeri nimicitori sau îngeri răi, căci răutatea se măsoară totdeauna după spiritul şi caracterul care se exprimă în viaţă. Nu poţi fi sfânt şi rău în acelaşi timp sau când împrejurările o cer. 

O ultimă dovadă categorică, în ce priveşte uciderea primilor născuţi ei egiptenilor, copii şi animale, o găsim în aceste cuvinte, cu o însemnătate aparte. Ne spun, asemenea Scripturilor, completându-se reciproc în acest sens, că puterea distructivă aparţine lui Satana, deci că nimicitorul pe care Isus îl numeşte cu acest nume în versetul de debut al acestui studiu este însuşi Satana. 

     "Chiar înainte ca întâii născuţi să fie omorâţi în Egipt, Domnul i-a povăţuit pe izraeliţi să-şi strângă copiii în casele lor împreună cu ei şi să ungă cu sânge pragul de sus şi cei doi uşori laterali ai uşilor lor, astfel încât, atunci când îngerul nimicitor avea să treacă prin ţară, el să recunoască astfel casele marcate drept locul locuinţelor urmaşilor lui Hristos şi treacă mai departe.

     Astăzi noi trebuie să-i ţinem aproape de noi pe copiii noştri, dacă dorim să-i salvăm de puterea distructivă a celui rău." Peter's Counsel to Parents, pag. 29, par. 3, 4. 

În primul paragraf ni se spune ce nu putea face îngerul nimicitor izraeliţilor care-şi marcaseră casele cu sânge, iar în al doilea ce-ar trebui să facem noi ca să ne păzim copiii de puterea distructivă a acestui înger. Cel rău este o altă expresie folosită pentru a indica pe Satana. Aşadar, puterea de distrugere a celui rău este puterea îngerului nimicitor ce o va folosi împotriva tuturor acelora care se lipsesc de puterea de ocrotire a Celui sfânt - Dumnezeu, aşa cum s-a întâmplat la distrugerea Ierusalimului. 

Versetul din debutul studiului este o descoperire clară a două persoane care au două ţeluri diferite, una de ocrotire a celor ascultători, cealaltă de distrugere a celor care părăsesc puterea ocrotirii divine. În timp ce Dumnezeu se prezintă ca Ocrotitorul evreilor, tot El îl descoperă pe Satana în rolul său de ucigaş, prin îngăduinţă, doar prin permiterea acestuia de a se manifesta astfel din cauza încăpăţânării faraonului. Dumnezeu va trece să lovească Egiptul numai şi numai îngăduindu-i nimicitorului să intre în casele egiptenilor. Din moment ce Dumnezeu nu-i îngăduie lui Satana să intre în casele poporului evreu, datorită sângelui, este de la sine înţeles că nimicitorul este duhul cel rău care avea în puterea sa ţara Egiptului, mai puţin ţinutul Gosen, care trecuse cu bine testul credinţei. Prin urmare, Domnul nu-i totuna cu nimicitorul.

     "Noi nu cunoaştem cât de mult îi datorăm lui Hristos pentru pacea şi ocrotirea de care ne bucurăm. Puterea restrictivă a lui Dumnezeu este aceea care fereşte omenirea de a cădea cu totul sub stăpânirea lui Satana. Cel neascultător şi nerecunoscător are multe motive de recunoştinţă faţă de mila şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, care ţine în frâu puterea crudă şi răufăcătoare a celui rău. Dar atunci când oamenii trec peste limitele răbdării divine, această putere este retrasă. Dumnezeu nu stă înaintea păcătosului ca un executor al sentinţei date împotriva nelegiuirii; dar îi lasă pe cei care au respins mila Sa să culeagă ceea ce au semănat. Orice rază de lumină, orice avertizare dispreţuită sau neluată în seamă, orice pasiune îngăduită, orice călcare a legii lui Dumnezeu este o sămânţă semănată, care aduce un seceriş ce nu dă greş. Duhul lui Dumnezeu, căruia păcătosul i s-a împotrivit cu înverşunare, este în cele din urmă retras de la acesta, şi atunci nu mai are nici o putere să-şi stăpânească pornirile rele ale sufletului şi nici o ocrotire faţă de răutatea şi vrăjmăşia lui Satana." Tragedia veacurilor, cap. Distrugerea Ierusalimului, par. 5 de la sfârşit.

Calea continuă a lui Satana - constrângerea prin cruzime

     "Dumnezeu nu forţează niciodată voinţa sau conştiinţa; dar calea continuă a lui Satana - pentru a câştiga stăpânire asupra acelora pe care nu-i poate amăgi altfel - este constrângerea prin cruzime. Prin teamă, el încearcă să domine conştiinţa şi să-şi asigure închinarea." Tragedia veacurilor, cap. Conflictul care se apropie, par. 23.

În urma tuturor principiilor descoperite până acum, cu ajutorul Cuvântului lui Dumnezeu, unica sursă de pe pământ prin care se poate demasca caracterul lui Satana, neîndoios, singura concluzie posibilă şi raţională în legătură cu caracterul lui Dumnezeu este că El e un Dumnezeu drept care nu se schimbă niciodată; că acţionează totdeauna în neprihănire, iar puterea Sa astfel manifestată, numai şi numai pentru iertare, restaurare, vindecare, deci pentru viaţă, niciodată nu trebuie asociată cu nimic ce ar avea vreo legătură, oricât de infimă, cu puterea constrângerii în orice formă s-ar manifesta aceasta; că puterea constrângătoare nu înseamnă sfinţenia unui Dumnezeu ofensat îndreptată, prin silire, violenţă sau cruzime, împotriva păcătosului, care are tot dreptul să-şi manifesta libertatea de a rămâne în opoziţie cu Dumnezeu. Principiile neprihănirii sunt străine cu desăvârşire de tot ce înseamnă rău, în principiu, caracter şi în mod de acţiune.

Prin urmare, la modul cel mai cert cu putinţă, atunci când dorim să înţelegem caracterul lui Dumnezeu şi modul Său de manifestare înaintea păcătosului, în vreunul sau oricare dintre evenimentele biblice din Vechiul Testament, unde se lasă impresia că Dumnezeu distruge sau foloseşte violenţa pentru a-l pedepsi pe cel nerecunoscător, noi suntem chemaţi să ţinem seama de principiile neprihănirii lui Dumnezeu, adică de acele lucruri care definesc persoana, natura şi caracterul neschimbător al lui Dumnezeu. Trebuie să trecem dincolo de limbajul omenesc al Bibliei. Gândurile şi căile de abordare a omului din partea lui Dumnezeu nu sunt caracteristice umanităţii; sunt străine cu desăvârşire de gândurile şi căile prin care noi le aducem la îndeplinire. Nici măcar exprimarea biblică nu are de-a face cu Dumnezeu, aceasta nu îl cuprinde pe El, ci este specific omenească. Dar, toate aceste lucruri nu fac Biblia mai puţin inspirată. 

     "Biblia este scrisă de oameni inspiraţi, dar nu constituie modul de gândire şi exprimare al lui Dumnezeu, ci al omului. Dumnezeu nu este reprezentat ca scriitor. Adesea, oamenii vor spune că o expresie sau alta nu pare să-i aparţină lui Dumnezeu. Totuşi, în Biblie, Dumnezeu nu s-a supus pe Sine verificării prin cuvinte, prin logică sau retorică. Scriitorii Bibliei au fost scribii lui Dumnezeu, dar nu instrumentul Său de scris. Priviţi la diferiţii scriitori.

     Nu cuvintele Bibliei sunt inspirate, ci oamenii sunt inspiraţi. Inspiraţia nu acţionează asupra cuvintelor sau expresiilor omului, ci asupra omului însuşi, care, sub influenţa Duhului Sfânt, primeşte gânduri. Dar cuvintele primesc amprenta minţii omului." Solii alese, vol. 1, cap. Inspiraţia scriitorilor profetici, subcap. Obiecţii cu privire la Biblie, ultimele două paragrafe.

Pentru că Dumnezeu este neprihănire, atunci nu are cum să gândească, să vorbească şi să înfăptuiască decât neprihănire şi nimic altceva. A asocia orice formă a răului cu Dumnezeu şi puterea Sa creatoare, înseamnă a atribui lui Dumnezeu caracteristici satanice şi umane, păcătoase. Când omul păcătos doreşte să rămână încăpăţânat în alegerea lui contra lui Dumnezeu, Isus nu va acţiona asupra acestuia folosind mijloacele de constrângere sau coercitive, specifice numai împărăţiei lui Satana. Singurul mijloc de constrângere divin folosit de Dumnezeu în absolut orice împrejurare este dragostea. Forma pe care dragostea Lui o dă pe faţă înaintea păcătosului, îl constrânge să mărturisească faptul că Dumnezeu este întocmai după cum a spus, şi anume dragoste. Această formă de constrângere nu se face prin coerciţie, nici prin violenţă sau prin cruzime, ci doar prin descoperirea bunătăţii irezistibile a lui Dumnezeu, care dezarmează orice minte împotrivitoare, dacă se lasă cucerită de ea.

Acum, dacă Dumnezeu nu constrânge pe nimeni prin puterea Sa creatoare - puterea dragostei divine -, devine limpede că Satana este singurul care face abuz de forţa constrângerii, de violenţă şi mai ales de cruzime. Prin urmare, principiile neprihănirii sunt cu totul străine de principiile de manifestare satanică din partea demonilor şi a oamenilor păcătoşi. Noi suntem chemaţi de Dumnezeu să raţionăm pe alte baze decât pe cele obişnuite. Numai prin lumina lui Dumnezeu putem vedea lumină în ce priveşte modul de manifestare al lui Dumnezeu, cu privire la felul cum îl tratează pe păcătosul nepocăit. Deci, trebuie să fie clar faptul că doar Satana foloseşte "constrângerea prin cruzime". 

Cele zece plăgi scot în evidenţă modul de manifestare al Satanei, plin de cruzime, faţă de făpturile lui Dumnezeu, fie inteligente, fie necuvântătoare, atunci când grija ocrotitoare a lui Dumnezeu a fost respinsă pe faţă. Numai prin credinţă inteligentă putem să pricepem slava lui Dumnezeu şi manifestarea lui Satana în Egipt. Dumnezeu se descoperă prin Evanghelie, Satana o face în lipsa acesteia, căci nu beneficiază de prezenţa Duhului Sfânt. Din acest motiv, modul de acţiune al lui Dumnezeu şi al lui Satana sunt atât de diferite, fiindcă principiile de viaţă ale ambilor sunt diferite. 

Va fi extrem de dificil, dacă nu chiar imposibil, pentru cineva care nu poate exercita credinţa inteligentă a lui Isus, să creadă, bunăoară, că Satana a putut preface apa în sânge, sau că din praful aruncat în sus şi luat de vânt, au apărut păduchi. Ţinem minte că el nu poate produce viaţă, nu poate s-o creeze, aşa că nedeţinând putere creatoare nu avea cum să creeze păduchi. Şi totuşi, aceştia au apărut. Nicăieri în Biblie nu ni se oferă explicaţia cu privire la această realitate, de altminteri nici nu cred că este nevoie. Ceea ce trebuie să înţelegem este că Satana poate face minuni reale, nu numai închipuite, aşa cum fuseseră şerpii vrăjitorilor - doar nişte iluzii optice. Noi trebuie să avem încredere în tot ce ne descoperă Dumnezeu. El nu a dorit să ne explice cum au avut loc toate aceste minuni reale, mă refer la cele zece plăgi, care nu au nimic de-a face cu caracterul lui Dumnezeu şi cu principiile neprihănirii, dar este cert că Satana are suficientă putere să producă dezastre folosindu-se de toate forţele naturii şi de vietăţile pe care noi cu ochii fizici nu avem cum să le vedem în număr atât de mare, şi asta pentru că Dumnezeu le ţine departe de noi, ocrotindu-ne într-un fel special.

Am face bine dacă nu ne-am îndoi niciodată cu privire la felul cum Dumnezeu ni se descoperă şi la căile pe care le foloseşte în acest scop. Fiinţa divină trebuie să fie permanent învăluită în mister, fiindcă infinitul şi existenţa de Sine a lui Dumnezeu nu au cum să fie cuprinse de o minte mărginită, fie înger, fie om păcătos. Modul cum sunt descrise cele zece plăgi corespunde întru totul planului lui Dumnezeu, iar toate dovezile ce ni le-a oferit prin Cuvântul Său sunt suficiente să ne întărească credinţa în principiile imuabile ale neprihănirii. Totuşi, Dumnezeu nu a luat posibilitatea îndoielii, dacă cineva doreşte să creadă mai departe că Dumnezeu distruge. Dacă ar fi căutat să îndepărteze orice posibilitate de îndoială, atunci ar fi explicat în amănunt orice intenţie a diavolului de a ispiti, mai înainte ca s-o facă în dreptul oamenilor. 

De pildă, lui Adam şi Evei li s-a spus să nu se apropie de pomul cunoştinţei binelui şi răului, şi că există un înger căzut care va încerca să-i îndepărteze de Isus Hristos şi de fericirea din căminul lor, Paradisul sau Grădina Edenului. Dar, nu li s-a spus cum va proceda diavolul în ademenirea lor la păcat; nu le-a descoperit că avea să se folosească de un şarpe, sau că Eva avea să se îndepărteze de Adam, fără să bage de seamă, lucru care a făcut-o să ajungă încet dar sigur chiar înaintea pomului oprit. Dumnezeu nu le-a dat astfel de explicaţii, căci Satana avea dreptul liber să ispitească pe oricine din universul inteligent, prin metode alese de el, fără să fie reţinut de Dumnezeu. Singurul mijloc prin care o putea face, în legătură cu fiinţele din altă categorie decât îngerii, era pomul cunoştinţei binelui şi răului.

Dumnezeu îi invita practic pe Adam şi Eva să creadă pur şi simplu ce a spus El, fără nici o demonstraţie şi fără să se apuce să-i ţină departe de ispititorul, ocrotindu-i în aşa fel, încât acesta să nu aibă nici o şansă să-i facă să cadă din starea de sfinţenie. Credinţa inteligentă se bazează pe orice cuvânt rostit de Dumnezeu, fără demonstraţie sau vreo protecţie specială în care Satana să nu aibă nici un pic posibilitatea să-şi avanseze insinuările despre un Dumnezeu rău, aşa cum crede el despre Dumnezeul nostru plin de dragoste. Existenţa îndoielii şi permiterii ca oamenii să se agaţe de ea cu toată puterea, în pofida tuturor dovezilor date de Dumnezeu, doar pentru că nu înţeleg modul de manifestare al lui Dumnezeu sau pentru că nu ne explică cum au avut loc în realitate cele zece plăgi, face parte din planul lui Dumnezeu, căci are de-a face cu exercitarea liberă şi neconstrânsă a voinţei şi conştiinţei. Asta înseamnă că suntem chemaţi să raţionăm, cântărind toate dovezile şi ţinând cont de principiile neprihănirii. Avem pur şi simplu libertatea de a crede ce ne descoperă Dumnezeu sau nu, rămânând mai departe ancoraţi în îndoieli pe care avem dreptul să ni le permitem cât dorim şi în jurul cărora să ne construim viaţa şi caracterul.

     "Dumnezeu niciodată nu ne cere să credem fără să ne dea suficiente dovezi pe care să întemeiem credinţa noastră. Existenţa Sa, caracterul Său, adevărul Cuvântului Său: toate acestea sunt întemeiate pe dovezi care apelează la raţiunea noastră, iar dovezile acestea sunt din abundenţă. Cu toate acestea, Dumnezeu n-a exclus posibilitatea îndoielii. Credinţa noastră trebuie să se întemeieze pe dovezi şi nu pe demonstraţii. Aceia care voiesc să se îndoiască vor avea prilejul, în timp ce aceia care în mod sincer doresc să cunoască adevărul vor găsi o mulţime de dovezi pe care să-şi întemeieze credinţa." Calea către Hristos, cap. Ce să facem cu îndoiala?, par. 2.

Dacă simţurile, impresiile, învăţătura şi chiar credinţa personală, dacă prejudecăţile şi preconcepţiile nutrite de o viaţă ne împiedică să acceptăm realitatea aşa cum este ea, despre Dumnezeu, pe baza dovezilor temeinice cu privire la principiile neprihănirii manifestate în cadrul celor zece plăgi, înseamnă că Dumnezeu respectă dreptul liber de exercitare a voinţei şi conştiinţei în direcţia pe care o alegem noi, şi despre care credem cu toţi rărunchii că este descoperirea lui Dumnezeu pentru noi. Ne putem îndoi pe deplin că Satana este acela care a făcut să existe cele zece plăgi, dar acest lucru nu schimbă realitatea cu privire la caracterul lui Dumnezeu. El nu ne-a oferit explicaţia ştiinţifică a celor zece plăgi, ci, în schimb, ne-a oferit dovezi suficiente să credem că El, pe baza adevărului veşnic că "nu forţează niciodată voinţa sau conştiinţa", nu are nici o legătură cu crearea lor, în sensul folosirii puterii Sale creatoare pe post de bici divin în pedepsirea păcătoşilor. Păi, ca un simplu raţionament, dacă El ar fi prefăcut apa în sânge cu scopul de a-i pedepsi pe răufăcători, care de fapt nici nu aleseseră ei să se împotrivească lui Moise, atunci nu înseamnă că ar fi apelat la un mijloc de constrângere a voinţei şi conştiinţei lui faraon ca să cedeze prin cruzime, prin violenţă?

Dumnezeu nu face o demonstraţie a puterii Sale despre care credem cu toţii că şi distruge când situaţia o cere, întocmai cum eroii cu puteri supranaturale distrug răul prin puterea pe care o au, dar fac şi binele cu ea, ci ne oferă o dovadă a manifestării puterii nimicitorului, pe care El îl numeşte îngerul morţii. De ce astfel? Ca să putem observa contrastul între felul cum Dumnezeu s-a prezentat lui faraon, şi felul cum reacţionează Satana atunci când grija ocrotitoare a lui Dumnezeu este alungată mai mult şi tot mai mult prin încăpăţânarea lui faraon. Cu cât acţiunea de refuz din partea lui faraon era mai vehementă, cu atât puterea înfrânătoare a lui Dumnezeu, manifestată prin îngerii sfinţi, era reţinută în tăria de a ocroti bietele victime. 

Rugămintea este felul în care Dumnezeu se adresează cu respect lui faraon, cruzimea este răspunsul diavolului când faraon îşi trimite poporul mai mult în stăpânirea sa violentă, lipsindu-se de scutul ocrotirii divine, până când ajunge să vadă trupurile reci şi moarte ale întâilor lor născuţi, inclusiv ai animalelor. Aceasta a fost jertfa pe care a cerut-o Satana, dacă tot nu a reuşit să doboare poporul israel. Ceea ce le-a făcut acestor fiinţe, întâilor născuţi, ar fi fost exact acelaşi lucru dacă iudeii n-ar fi crezut pe Moise, ca să ungă stâlpii laterali şi pragul de sus ai uşilor lor cu sânge de animal. 

Întrucât am adus ca dovadă concludentă că Dumnezeu nu-şi poate folosi puterea creatoare să înfăptuiască răul, pentru că nu gândeşte răul, totuşi mai avem o dovadă în plus care atestă la modul cel mai grăitor că cele zece plăgi sunt opera lui Satana şi a puterii lui distrugătoare, potrivit Cuvântului lui Dumnezeu: "Orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori". 2Corinteni 13,1. Am afirmat mai sus că Satana are putere să transforme apa în sânge, iar dacă Biblia poate dovedi acest fapt, atunci aceasta va constitui dovada că şi celelalte plăgi au fost lucrate sau create de către ispititorul. Este logic şi raţional să credem că, deoarece Dumnezeu nu produce răul, pentru că nu-i permit principiile neprihănirii care stau la temelia caracterului Său, în virtutea acestui adevăr Dumnezeu nu a fost creatorul plăgilor. Nu avea cum să fie. Cuvântul lui Dumnezeu ne va descoperi acum că aşa stau lucrurile şi, în acest scop, ne va arăta că Satana are puterea de a schimba apa în sânge. 

În Apocalipsa 16 este introdus tabloul revărsării celor şapte plăgi, iar unul dintre îngerii de la tronul harului lui Dumnezeu, despre care am afirmat neîndoios că face parte din oamenii răscumpăraţi înălţaţi la cer o dată cu învierea şi înălţarea lui Isus la cer, îşi varsă potirul lui în mare. Desigur, limbajul este simbolic, întrucât dacă Dumnezeu este neprihănire şi se raportează şi îl tratează pe om conform principiilor sfinţeniei, în care nu există forţa constrângătoare, tot astfel trebuie să fie şi să se manifeste şi îngerii sfinţi ai lui Dumnezeu. Potirul acesta este totuna cu "paharul mâniei" lui Dumnezeu. Apocalipsa 14,10. El reprezintă sau dacă vreţi este simbolul grijii ocrotitoare a lui Dumnezeu retrase de la cel păcătos, care a refuzat definitiv harul mântuitor al lui Isus Hristos. El poate şi trebuie să fie asemănat cu toiagul lui Moise, despre care Inspiraţia divină ne spune că era toiagul autorităţii sau al puterii. "După această experienţă, Moise a auzit chemarea cerească de a schimba cârja păstorului cu toiagul autorităţii." Divina vindecare, cap. Ajutor în vieţuirea zilnică, subcap. O lecţie din viaţa lui Moise, par. 4. 

Când Moise indica cu toiagul locul unde avea să se întâmple prăpădul supranatural, acesta avea loc. Tot astfel, când îngerul apocaliptic toarnă acest potir, prin chiar acest lucru noi trebuie să înţelegem că este indicat sau descoperit locul de pe pământ unde urmează să se petreacă evenimentul cu pricina, o urgie înfiorătoare. Toiagul lui Moise este numit toiagul autorităţii fiindcă Moise este chemat prin autoritatea lui Dumnezeu la cârma sau conducerea poporului israel. Această autoritate este autoritatea iubirii divine, căci este singura în existenţă prin care Dumnezeu conduce toate fiinţele create, iar această autoritate conferă tot ce înseamnă libertate: libertate în gândire şi înfăptuire, libertatea conştiinţei şi a voinţei, căci în ea nu se află nici o formă de exercitare a vreunei forţe de a-i constrânge şi stăpâni pe alţii, răpindu-le libertatea şi fericirea.

Acum, noi trebuie să vedem asemănarea între lucrarea lui Moise în faţa lui faraon şi lucrarea îngerilor când se întâmplă cele şapte plăgi. Când autoritatea iubirii lui Dumnezeu, exprimată în formă de rugăminte înaintea lui faraon, de către Moise, era refuzată, atunci Moise descoperea practic prin întinderea toiagului taman locul unde Satana avea să-şi folosească puterea sa împotriva oamenilor şi animalelor. Trebuie să ţinem minte un lucru foarte important, şi anume că ori de câte ori Dumnezeu a fost prezent să ajute sau să facă o lucrare deosebită pentru poporul Său, sau pentru oricine altceva, acolo a fost prezent şi Satana ca să se împotrivească. Orice minune înfăptuită de Dumnezeu are întotdeauna caracterul slujirii omului năpăstuit, aceea de a da viaţă, de a vindeca şi de a restaura, de a câştiga pentru om ceea ce acesta pierduse printr-o viaţă de neascultare. În schimb, orice minune care a pus în pericol sănătatea şi vieţile oamenilor şi animalelor, constituie dovada sigură a unei lucrări potrivnice iubirii salvatoare a lui Dumnezeu, iar această putere este fără îndoială puterea nimicitorului, a lui Satana.

Dacă ne întoarcem la gândul de mai sus, referitor la asemănarea lucrării lui Moise şi a îngerilor apocaliptici, la sfârşitul timpului de har, vom putea observa că transformarea apei în sânge are de-a face cu ambele evenimente, chiar dacă în ere diferite, la distanţă mare în timp. Caracterul acestei lucrări miraculoase este evident în ambele cazuri. Pare că acţiunea se petrece prin puterea creatoare a lui Dumnezeu, şi în cazul lui Moise, şi în cazul celor şapte îngeri, dar aceasta este doar o impresie, fiindcă dincolo de limbajul uman există slava descoperită a lui Dumnezeu în forma aleasă de El. Întrebarea este când anume are loc plaga preschimbării apelor mării în sânge? Răspunsul este: după ce s-a încheiat harul lui Dumnezeu, pe care îl vom numi purtarea sau grija ocrotitoare specială a lui Dumnezeu pentru oameni. Dovada se află în cuvintele acestea: "Şi Templul s-a umplut de fum, din slava lui Dumnezeu şi a puterii Lui. Şi nimeni nu putea să intre în Templu, până se vor sfârşi cele şapte urgii ale celor şapte îngeri". Apocalipsa 15,8. 

Dacă această plagă are loc într-un timp când nu mai există har, deci când Dumnezeu nu mai intervine deloc pentru ocrotirea şi salvarea păcătosului, atunci înseamnă pe bună dreptate că lipsa harului constituie cea mai vie dovadă în favoarea adevărului că Satana se află nestingherit la cârma omenirii şi a întregului pământ, cu excepţie celor 144.000; asupra lor nu mai are nici o putere, nici să-i vatăme, nici să-i omoare. Îi ispiteşte crunt doar mental, îi hărţuieşte în speranţa că aceştia îşi vor pierde credinţa în Acela de care şi-au ancorat sufletele lor tremurânde. Deci, fiindcă Dumnezeu nu mai intervine pentru ocrotirea şi salvarea păcătosului, înseamnă că Satana este singurul responsabil pentru crearea unora dintre aceste plăgi, printre care şi transformarea apelor în sânge. Acolo unde nu este prezent Dumnezeu, Satana controlează tot ce poate, şi manipulează elementele naturii după cum voieşte, producând dezastre inimaginabile. 

Prin urmare, dacă în lipsa harului lui Dumnezeu, una dintre cele şapte plăgi este opera puterii de nimicire a lui Satana, înseamnă că prefacerea apelor în sânge în Egiptul antic este aceeaşi lucrare a lui Satana. Şi într-un caz, şi în celălalt, lipsa ocrotirii divine sau a harului minunat al lui Dumnezeu, îi oferă posibilitatea lui Satana să acţioneze neconstrâns de Dumnezeu, după cum voieşte, singura sa ţintă fiind distrugerea oamenilor şi a animalelor. Ar fi dezonorant pentru inteligenţa cuiva să creadă că, atunci când Dumnezeu îşi retrage harul, El de fapt este pregătit să îl lovească pe amărâtul de păcătos cu o violenţă şi cruzime pe măsura încăpăţânării sale. Retragerea harului protector al lui Dumnezeu înseamnă întotdeauna lipsa prezenţei lui Dumnezeu în postura de Răscumpărător şi Salvator al sufletului; şi mai înseamnă întotdeauna libertatea lui Satana de a acţiona neconstrâns de această minunată putere a lui Dumnezeu, ca să distrugă tot ce poate. 

Să luăm aminte la cuvintele următoare care descriu o realitate asupra căreia nu ar trebui să avem niciodată îndoieli:

     "Aceeaşi Mână care a împiedicat şerpii înfocaţi (veninoşi) din pustiu să intre în tabăra izraeliţilor, până când poporul ales al lui Dumnezeu l-a provocat cu murmurele şi plângerile lor neîncetate, îi păzeşte astăzi pe cei cinstiţi cu inima. Dacă această Mână ocrotitoare ar fi retrasă, vrăjmaşul sufletelor noastre ar începe numaidecât lucrarea de distrugere pe care a dorit de atâta vreme să-o îndeplinească. Şi pentru că îndelunga răbdare a lui Dumnezeu nu este recunoscută, forţele răului au deja într-un grad limitat permisiunea de a distruge. Cât de curând agenţii omeneşti vor vedea distruse definitiv clădirile lor magnifice, care sunt mândria lor." Manuscript 153, 1902. 

Aşadar, Biblia aduce încă o dovadă concludentă asupra faptului că Satana poate face ca apele să devină sânge. Este evident că, de vreme ce ni se spune că templul ceresc s-a umplut de fumul încetării mijlocirii lui Isus pentru oamenii păcătoşi, înseamnă că Hristos nu mai mijloceşte salvarea celor care au refuzat mila Lui ocrotitoare. Şi care este rezultatul? Îngerii care ocrotesc Terra, simbolizaţi prin cei şapte îngeri apocaliptici, nu mai depun o lucrare de apărare a oamenilor şi îi lasă descoperiţi cu totul înaintea forţelor nimicitoare ale demonilor şi ale lui Satana. Aceşti agenţi ai răului au permisiunea definitivă din partea lui Dumnezeu să facă ce au gândit de multă vreme să facă pe pământ, adică să producă dureri şi suferinţe înfricoşătoare, asupra cărora s-ar înclina orice condei în încercarea de a le descrie. 

Avem doi martori pe care se sprijină adevărul că Satana este distrugătorul de vieţi, întrucât calea continuă a lui Satana este descoperită în toate evenimentele biblice ca fiind constrângerea prin cruzime, iar aceşti doi martori sunt: Dumnezeu nu crează răul şi nu îşi poate folosi puterea Sa dătătoare de viaţă şi de sănătate ca să nimicească pe cineva, şi lipsa harului ocrotitor al lui Dumnezeu în timpul celor şapte plăgi, dintre care una este tocmai prefacerea apelor mării în sânge, întocmai ca şi în Egiptul antic, acest lucru atestând o dată şi pentru totdeauna că Satana are destulă putere să producă această minune. Dacă în lipsa harului divin se vor întâmpla cele şapte plăgi, atunci în baza acestei realităţi putem conchide că cele zece plăgi din Egipt s-au petrecut tot în lipsa, dar cu măsură, a puterii ocrotitoare a lui Dumnezeu din anumite zone ale Egiptului. În timpul celor şapte plăgi harul protector al lui Dumnezeu este retras pentru totdeauna, pe când în Egiptul lui faraon acest har a fost retras progresiv doar atât cât să fie descoperită puterea nimicitorului.

Un lucru la fel de important ar fi şi acela că este demn de observat că plăgile vizează elementele naturii, cu excepţia întâilor născuţi. Adică primele nouă plăgi au de-a face cu natura şi forţele care se află în ea. Avem apele, insectele dăunătoare, animalele suferinde, chiar omorâte cu cruzime, bubele, boala ca ciumă, grindina, focul, etc. Acest lucru ne descoperă capacitatea lui Satana de a folosi puterile care se găsesc în natura ca agenţi ai nimicirii, atunci când Dumnezeu nu le mai păstrează sub controlul Său, ca binefăcători ai omenirii. Când Iov a fost năpăstuit, unele dintre aceste fenomene naturale le întâlnim iar, Satana manipulându-le împotriva lui Iov şi a casei acestuia. Avem din nou focul, vântul şi boala, care s-a manifestat prin nişte bube rele ce îl determinau să se scarpine. 

Trebuie să fim foarte atenţi în legătură cu retragerea puterii şi controlului lui Dumnezeu asupra forţelor naturii. Satana poate face atât cât ştie şi a învăţat din secretele laboratorului naturii, dar mai mult nu. Spre exemplu, ploaia de prepeliţe, de pe urma cărora mulţi din poporul lui Israel s-au îmbolnăvit şi au murit. Cauza a fost îmbuibarea, lipsa stăpânirii de sine şi a unei cumpătări cerute cu stricteţe de împrejurările în care se aflau ei. A se vedea Numeri 11. Aici avem de-a face cu un eveniment în care ne este descoperit modul cum Dumnezeu răspunde la o solicitare la care omul ţine cu orice preţ să o aibă, în pofida călăuzirii divine şi a hranei simple de care poporul s-a bucurat în toţi anii în pustiu, spre sănătatea şi fericirea lor. Până la acest eveniment nimeni nu suferise de vreo boală ca urmare a necumpătării, căci ei se hrăneau cu mană cerească în fiecare zi. "Copiii lui Israel au mâncat mană patruzeci de ani, până la sosirea lor într-o ţară locuită; au mâncat mană până la sosirea lor la hotarele ţării Canaanului." Exod 16,35. 

Faptul că Dumnezeu a permis să aibă loc acest eveniment dureros în interiorul poporului israel, este rezultatul necredinţei lor şi a repetatelor lor murmurări şi nemulţumiri cu privire la modul cum Dumnezeu îi conduce şi le dă să mănânce, prin Moise. Faptul că El a permis acest lucru nu îl descoperă ca nimicitorul, ci ca Dumnezeul milei a doua, care doreşte să înveţe omul că stăruinţa într-o cerere neraţională, doar pentru satisfacerea poftei, aduce cu sine boală şi moarte, adică exact ce doreşte diavolul. Trebuie să avem foarte mare grijă şi un ochi al credinţei bine ancorat în principiile neprihănirii, pentru ca atunci când citim Scripturile adevărului să ţinem seama şi de context. (Dumnezeul milei a doua sau care merge mila a doua înseamnă un Dumnezeu care permite să aibă loc anumite lucruri, la cererea expresă a omului păcătos, pentru a-i da ocazia să înveţe, prin durere ce-i drept, că este mai bine să asculte de ceea ce spune marele Eu sunt; ceea ce se întâmplă nu face parte din planul iniţial al lui Dumnezeu şi nu a fost permis de Dumnezeu ca mijloc de pedepsire gândit de El, ci ca mijloc de învăţătură, ca pildă, pentru ca acel lucru să nu se mai repete niciodată, dacă ascultăm de Dumnezeu).

Vă invit din nou şi fac apel cu stăruinţă să nu uităm niciodată că "Satana lucrează prin elementele naturii, pentru a-şi strânge secerişul de suflete nepregătite. El a studiat secretele laboratoarelor naturii şi îşi foloseşte toată puterea pentru a controla aceste elemente atât cât îi îngăduie Dumnezeu... Dumnezeu este Acela care ocroteşte făpturile Sale şi le înconjoară pentru a le feri de puterea distrugătorului." Tragedia veacurilor, cap. Conflictul care se apropie, par. 18.

În Egiptul străvechi, Dumnezeu ne-a oferit lecţia cu privire la puterea pe care Satana o are, atunci când El este alungat prin neascultare şi necredinţă din calitatea Sa de Ocrotitor al omului. Este practic o mostră despre puterea distructivă folosită de Satana, când Dumnezeu îi permite, fiindcă omul nu doreşte să fie păzit de Dumnezeu, prin refuzul încăpăţânat de a crede solia lui Dumnezeu. Mai trebuie observat şi faptul că, în cele din urmă, Dumnezeu îl descoperă pe nimicitor în calitatea sa de înger al morţii sau aducător de moarte. Îl numeşte nimicitorul. Ştiu că aproape toţi cred că acesta ar fi unul dintre îngerii lui Dumnezeu care ar avea sarcina să ucidă, tot aşa cum au ucis Nero, Hitler şi Stalin. Trebuie totuşi să exersăm o credinţă vie în Dumnezeu şi să avem încredere că singura sarcină a îngerilor sfinţi este acea de ocrotitori şi salvatori ai vieţii omeneşti şi animale. Dacă despre Dumnezeu stă scris că nu nimiceşte pe nimeni, cum am putea crede că ar avea nişte îngeri care se ocupă cu ceva ce Dumnezeu detestă? 

Plaga a zecea, moartea întâilor născuţi, este singura în care Satana se descoperă pe faţă ca fiind nimicitorul. Este numit astfel, după cum am afirmat mai sus, căci aceasta este singura lucrare cu care se îndeletniceşte şi ştie mai bine să o săvârşească. Această plagă este sigiliul lucrării de nimicire a lui Satana şi totodată descoperă în întregime caracterul celui rău. Nu degeaba Isus îl numeşte ucigaş. "El de la început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr." Ioan 8,44.