Divinitatea lui Hristos (II)

Divinitatea sau dumnezeirea nu se poate supune legii întrucât legea nu este decât oglindirea, descrierea sau întipărirea caracterului lui Dumnezeu. Iar dacă Hristos a apărut cândva în timp, ca Dumnezeu sau doar ca Fiul lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă deja un început, înseamnă în mod sigur că El trebuia să se supună obligaţiei legii şi, deci, a ascultării de acea lege. Ideea este că tot ceea ce a creat mâna divină, lucru viu sau neînsufleţit, se supune legii Sale, altfel existenţa în sine şi chiar libertatea nu sunt posibile. Dar, Hristos, după cum spune apostolul Ioan, era şi este Dumnezeu. Un amănunt care, deşi este ştiut, scapă mai totdeauna când vorbim despre Dumnezeul Vechiului Testament, este că Dumnezeul Vechiului Testament nu este altul decât Isus Hristos, potrivit mărturiei Scripturilor. Cel care a creat cerul şi pământul a fost Hristos. "Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El." Ioan 1,3. "Pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute: fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El şi pentru El. El este mai înainte de toate lucrurile, şi toate se ţin prin El." Coloseni 1,16.17. "El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui, şi care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui..." Evrei 1,3.

Dovezi că Hristos este Dumnezeu deplin, persoană distinctă de Dumnezeu Tatăl

Cel care i s-a descoperit lui Moise, şi înaintea lui tuturor patriarhilor, de la Adam, sub forma rugului aprins, a fost Hristos. Numele sub care s-a prezentat lui Moise este "Eu Sunt", el însemnând prezenţă veşnică, permanentă, continuă, fără început şi sfârşit, dintotdeauna. Acest nume îi aparţine, indicând dumnezeirea de sine stătătoare a Sa. Această divinitate este proprietatea Sa, fără să o aibă în vreo formă oarecare de la Tatăl. Este exclusiv şi în mod deplin proprietatea Sa. Legea rostită pe Sinai şi apoi scrisă cu degetul pe două table de piatră este opera lui Hristos, nu a Tatălui, chiar dacă Dumnezeu Tatăl a coborât şi El pe muntele respectiv. "Când a fost rostită legea, Domnul, Creatorul cerului şi al pământului, se afla alături de Fiul Său, înveşmântat în focul şi fumul de pe munte." Signs of the Times, 15 octombrie 1896. Tatăl este Creatorul doar prin Fiul Său, Isus Hristos.

Apoi, Cel care le-a asigurat hrana şi apa în pustie poporului evreu, arătându-se în formă de nor ziua şi în flacără de foc noaptea, a fost tot Mântuitorul. "Fraţilor, nu vreau să nu ştiţi că părinţii noştri toţi au fost sub nor, toţi au trecut prin mare, toţi au fost botezaţi în nor şi în mare, pentru Moise; toţi au mâncat aceeaşi mâncare duhovnicească, şi toţi au băut aceeaşi băutură duhovnicească, pentru că beau dintr-o stâncă duhovnicească ce venea după ei; şi stânca era Hristos. 1Corinteni 10,1-4.

O altă dovadă că Hristos există din veşnicie, fără să aibă început, o găsim în Psalmul 90: "Înainte ca să se fi născut munţii, şi înainte ca să se fi făcut pământul şi lumea, din veşnicie în veşnicie, Tu eşti Dumnezeu!" Versetul 2. Avem, de asemenea, un verset extraordinar în Isaia 9,6, în care se subliniază clar că Hristos este Părintele veşniciilor, adică faptul că există dintotdeauna: "Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: >Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii<." În Mica 5,2: Şi tu, Betleeme Efrata, măcar că eşti prea mic între cetăţile de căpetenie ale lui Iuda, totuşi din tine îmi va ieşi Cel ce va stăpâni peste Israel, şi a cărui obârşie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veşniciei".

Cred, însă, că cea mai frumoasă declaraţie despre faptul că Hristos este Dumnezeu, este cea făcută chiar de Tatăl, atunci când îl numeşte Dumnezeu. "Şi despre îngeri zice: >Din vânturi face îngeri ai Lui; şi dintr-o flacără de foc, slujitori ai Lui<; pe când Fiului I-a zis: >Scaunul Tău de domnie, Dumnezeule, este în veci de veci; toiagul domniei Tale este un toiag de dreptate: Tu ai iubit neprihănirea şi ai urât nelegiuirea: de aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te-a uns cu un untdelemn de bucurie mai presus decât pe tovarăşii Tăi<. Şi iarăşi: >La început, Tu, Doamne, ai întemeiat pământul; şi cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale. Ele vor pieri, dar Tu rămâi; toate se vor învechi ca o haină; le vei face sul ca pe o manta, şi vor fi schimbate; dar Tu eşti acelaşi; şi anii Tăi nu se vor sfârşi<." Evrei 1,7-12. În aceste versete, Tatăl face o deosebire clară între Isus şi îngeri, arătând cine sunt făpturile create şi cine este Dumnezeu, care primeşte închinarea acestora.

De reţinut şi faptul că tot ce este creat sau născut se închină lui Dumnezeu - Tatălui şi Fiului. Iată şi un ultim verset prin care se subliniază că Hristos are viaţa veşnică în Sine, o viaţă neîmprumutată care este de drept proprietatea Sa în mod exclusiv. "În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor." Ioan 1,3. "Nu viaţa fizică este aceea la care se face referire aici, ci viaţa veşnică, viaţa care este în mod exclusiv proprietatea lui Dumnezeu. Cuvântul care era cu Dumnezeu, şi care era Dumnezeu, avea această viaţă... viaţa lui Hristos era neîmprumutată." Signs of the Times, 13 februarie 1912.

Alte dovezi sunt aduse prin următoarele declaraţii:

     "După aceea, despre Fiul lui Dumnezeu însuşi citim: >El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui, şi care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui, a făcut curăţirea păcatelor, şi a şezut la dreapta Măririi în locurile prea înalte...<
     Asta ne spune că, în cer, natura lui Hristos era natura lui Dumnezeu; că în imagine, în natură, în caracter, în persoană, El era chiar Dumnezeu. Adică, aşa cum era în cer înainte de a veni pe pământ, Isus era întru totul Dumnezeu." Profet, Preot, Împărat, cap. Hristos ca Dumnezeu, par. 4, 5.

     "Vorbind despre preexistenţa Sa, Hristos conduce mintea noastră înapoi prin veacurile nemărginite. El ne asigură că nu a existat niciodată un timp când să nu fi fost în comuniune strânsă cu Dumnezeul cel veşnic. Cel a cărui voce o ascultau evreii, a fost cu Dumnezeu ca Unul care l-a însoţit întotdeauna." Signs of the Times, 29 august 1900.

     "În Hristos este viaţa originară, neîmprumutată, pe care o are prin Sine însuşi." Hristos Lumina Lumii, cap. 58, par. 24.

     "Hristos era Dumnezeu în esenţă şi în sensul cel mai înalt. El a fost cu Dumnezeu dintotdeauna, Dumnezeu peste toate, pururi binecuvântat.
     Domnul Isus Hristos, divinul Fiu al lui Dumnezeu, a existat din veşnicie, o persoană distinctă şi totuşi una cu Tatăl." Review and Herald, 5 aprilie 1906.

     "În Hristos este adunată toată slava Tatălui. În El este toată plinătatea trupească a Dumnezeirii." MS 44, 1898.

     "Toate făpturile create trăiesc prin voinţa şi puterea lui Dumnezeu. Ele primesc viaţă din viaţa Fiului lui Dumnezeu. Oricât de abile şi talentate ar fi şi oricât de mari ar fi capacităţile lor, ele sunt realimentate cu viaţa care vine din Sursa vieţii. El este Izvorul, Fântâna vieţii. Numai Cel ce este Singurul care are nemurirea, care locuieşte în lumină şi viaţă, poată să spună: >Am putere s-o dau [viaţa] şi am putere s-o iau iarăşi<. Ioan 10,18." Selected Messages, cap. Mântuitorul cel înviat, par. 2.

Cred că sunt suficiente dovezile arătate mai sus pentru a demonstra că Isus Hristos este Dumnezeu în toată plinătatea cuvântului, una cu Tatăl şi totodată egal cu El în toate privinţele şi singurul în stare să mântuiască omul din păcat. Tot ce ştirbeşte câtuşi de puţin adevărul acesta, arată că Hristos nu poate fi Dumnezeul cel veşnic şi nici Mântuitorul.

Divinitatea lui Hristos

Iată-ne ajunşi la o temă care, de-a lungul timpului, a provocat multe dispute. Dacă în timpul apostolilor, natura omenească a lui Isus constituia problema în dispută, acum problemele ivite sunt strâns legate de ambele naturi ale lui Hristos. A fost El Dumnezeu deplin şi preexistent? A fost om deplin şi în toate privinţele aşa cum sunt oamenii păcătoşi? Este creat, sau născut? Este adevărat că întruparea lui Hristos este o taină, însă este o taină descoperită. Apoi, dacă Isus este Dumnezeu în esenţă, Biblia trebuie că are ceva de spus în această privinţă, în aşa fel încât orice om care doreşte să cunoască acest aspect, să ştie la modul cel mai sigur că lucrurile stau întocmai cum le descoperă Biblia. Dumnezeu ne iubeşte mult prea mult, încât să ne lase în dubii cu privire la divinitatea Fiului Său.

În orice caz, oamenii care se bucură de experienţa naşterii din nou şi se află în şcoala reformei, învăţând zi de zi de la Dascălul care nu greşeşte niciodată, trebuie să aibă o concepţie biblică, echilibrată şi în armonie cu Spiritul de care au fost călăuziţi profeţii şi toţi cei ce au scris cărţile Bibliei, adică Duhul Sfânt. Sunt teorii nenumărate şi otrăvitoare astăzi în lumea religioasă şi în biserici cu privire la divinitatea lui Hristos, încât este greu de crezut că oamenii care le susţin sunt născuţi din nou. Unii, cu putere de la ei înşişi, s-au pornit să redescopere divinitatea lui Hristos, numai din Scripturi, fără călăuzirea Duhului inspiraţiei, cu rezultatul că sunt promotorii unor teorii absurde şi neavenite pentru minţile sincere. Alţii susţin că doctrina despre divinitatea lui Hristos este catolică întrucât a fost enunţată întâiaşi dată de către catolici. Apoi alţii n-au mers mai departe de sec. al XIX-lea în formularea propriei teorii despre divinitatea lui Isus, bineînţeles argumentând tot cu Biblia.

Aşadar, cum stau lucrurile? Dacă apostolilor le-a fost clar acest măreţ subiect, atunci acelaşi Duh care i-a călăuzit pe ei este musai să ne călăuzească şi pe noi. Principiul pe care ne vom baza este această promisiune a Mântuitorului: "Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei; (şi) veţi cunoaşte adevărul..." Ioan 8,31. A rămâne în cuvântul Lui înseamnă a avea din belşug Duhul Sfânt. Iar Hristos a promis următoarele: "Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit, şi vă va descoperi lucrurile viitoare". Ioan 16,13. Duhul adevărului a venit demult, ca atare, El trebuie să fie prezent în toţi aceia care sunt deja ucenicii lui Hristos, menirea Lui fiind aceea de a călăuzi în tot adevărul, nu în porţiuni de adevăr, descoperind tot ce a făcut cunoscut Hristos şi, mai mult decât atât, ne va descoperi şi lucrurile viitoare. Din acest motiv, plini de credinţă vie în această făgăduinţă extraordinară, nu ne rămâne decât să intrăm în realitatea ei.

În analiza noastră vom lăsa Scripturile să vorbească, cei mai în măsură să ne spună adevărul fiind chiar profeţii ei. Textul de la care vom pleca este acesta: "La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu." Ioan 1,1. Aici Ioan nu vorbeşte despre Tatăl, ci despre Hristos. Căci El singur este Cuvântul. Ioan ne transmite ideea că înainte ca tot ce a fost adus la viaţă sau creat, a fost, a existat Cuvântul - Isus Hristos. În această privinţă toţi sunt de acord că Isus este Creatorul tuturor lucrurilor. "El este mai înainte de toate lucrurile, şi toate se ţin prin El." Coloseni 1,17. De asemenea textul ne spune lămurit că, la început, adică la începutul oricărui lucru sau oricărei fiinţe create, a fost Cuvântul. Însă El nu era singur; El era cu Dumnezeu, şi aici Ioan îl introduce pe Tatăl în mod indubitabil, şi Cuvântul care era cu Dumnezeu, era chiar Dumnezeu. Problema care apare este legată de îndoiala faptului că Isus a existat dintotdeauna împreună cu Tatăl. Ceea ce a condus la această problemă a fost o alta, legată de expresia "Fiul lui Dumnezeu", aşa cum apare în alte texte biblice şi mai ales când este personificat ca fiind Înţelepciunea, potrivit cu Proverbe 8,22-27. Raţionamentul de la care s-a plecat este următorul: din moment ce despre Isus se spune că este Fiul lui Dumnezeu, înseamnă că acest lucru presupune un început în timp, pentru că noţiunea de fiu presupune implicit existenţa unui tată; ori a fost creat în veşnicia trecutului, fiind prima creatură a lui Dumnezeu, învestit cu toată autoritatea lui Dumnezeu, aşa cum a susţinut Arius, ori este născut, şi acest lucru iarăşi presupune un început în timp, El moştenind prin naştere dumnezeirea Tatălui. Cei din a doua categorie pun acel început al timpului pe seama veşniciei, în sensul că el se confundă practic cu veşnicia.

Doresc să precizez că noi acum avem în vedere divinitatea lui Isus, nu natura Lui omenească, aşa că doresc să se citească doar din această perspectivă. Aceste probleme au dat naştere la tensiuni şi chiar la despărţiri în biserică. În primul rând, dacă Isus, Cuvântul sau Fiul lui Dumnezeu, ar avea un început ca Dumnezeu, atunci, la modul cel mai cert cu putinţă, El nu poate fi Dumnezeu veşnic preexistent, care are viaţa în Sine, fără să o aibă de la cineva, fie sub formă de împrumut, fie prin moştenire!!! Un Dumnezeu care are început, nu poate fi sub nici o formă Dumnezeu. Oricum am încerca să înţelegem că Isus, ca Fiu al lui Dumnezeu, a fost creat sau născut ca Dumnezeu, înseamnă să acceptăm implicit că are un început ca Dumnezeu. Ori aşa ceva este o imposibilitate. Un Dumnezeu născut sau creat nu poate aduce mântuire nimănui!!! Din moment ce a fost născut sau creat, se înţelege de la sine că nu putea exista mai înainte de apariţia sa. Este practic imposibil aşa ceva. Nu poţi să apari deodată şi să spui că ai existat dintotdeauna. Este o utopie în sine.

Mai mult decât atât, orice fiinţă sau persoană născută sau creată cade sub incidenţa şi obligaţia legii morale a lui Dumnezeu!!! Cu alte cuvinte, este aşezată sub lege, ceea ce presupune ascultare de acea lege. Ascultarea trebuie pusă întotdeauna în relaţie cu o lege sau cu o normă. Dacă Isus a fost născut sau creat, atunci El trebuie să fi fost pus sub lege de Tatăl, căci altă posibilitate nu este. Tuturor fiinţelor create de Dumnezeu li se cere ascultare de legea Sa. Nici o fiinţă creată sau născută nu este în afara legii Sale. De pildă, îngerii şi oamenii născuţi din nou au întipărită în inima sau mintea lor, în fiinţa lor, legea lui Dumnezeu. Or, acest lucru cheamă la ascultare, de bunăvoie desigur, dar este o ascultare. Existenţa lor şi armonia cu Dumnezeu este posibilă doar prin ascultarea de această lege morală. Păcatul n-ar fi păcat fără existenţa acestei legi, căci astfel n-ar exista un etalon, o normă după care să se măsoare faptele, atitudinile, gândurile şi chiar ascultarea!!

În baza acestui principiu, dacă Isus ar fi fost creat sau născut ca Dumnezeu, însuşi faptul că a fost creat sau născut implică trecerea Lui sub autoritatea legii, căci orice fiinţă care are un început trece sub autoritatea legii, altfel nu ar putea trăi chiar dacă ar fi Dumnezeu, Dumnezeu creat sau născut, se înţelege. Ceea ce vreau să spun este că legea morală a lui Dumnezeu se adresează doar fiinţelor create sau născute. Nici o făptură creată nu poate exista fără să aibă întipărită în fiecare fibră a fiinţei ei această lege; de aceea, ar însemna ca viaţa Fiului lui Dumnezeu să depindă de această lege! În baza acestui adevăr, toţi adepţii celor două teorii, că Hristos a fost creat sau că El a fost născut, ca Dumnezeu, trebuie să accepte implicit că El a fost pus sub lege, ca Dumnezeu, trebuind să asculte de această lege. Acum, orice fiinţă pusă sub ascultarea legii, deci creată sau născută, nu poate fi Creatorul şi nici Mântuitorul!!! Fiindcă toţi cei ce se află sub lege, nu vorbesc despre păcat şi oamenii păcătoşi, nu pot crea viaţă şi nu pot mântui pe alţii din păcat!!!

De ce este necesară existenţa legii morale? Pentru ca ea să facă posibilă viaţa, ascultarea şi convieţuirea în armonie cu Dumnezeu. Existenţa vieţii create sau născute în universul lui Dumnezeu presupune implicit şi existenţa unei legi, pentru că exprimarea vieţii în persoana fiinţelor create sau născute nu se poate face decât în cadrul moral al acestei legi. Legea lui Dumnezeu este cadrul în care a fost aşezat tot Universul creat, inteligent!!! Păcatul apare doar atunci când se încalcă această lege, altfel păcatul nu poate fi păcat şi nici măcar nu s-ar putea numi păcat. Toate fiinţele create inteligente sunt libere să asculte sau nu de această lege. Încălcarea ei înseamnă moarte veşnică, adică dispariţie ca şi cum fiinţa păcătoasă nici n-ar fi existat vreodată. Ascultarea în sine este specifică şi caracterizează doar fiinţele create sau născute!! Ea nu are nimic de a face cu o Persoană care există prin Sine însuşi, întrucât la ea trebuie să se raporteze toţi ceilalţi care au viaţă dăruită, cu împrumut!!! Dacă Isus ar trebui să asculte de propria Sa lege, ca Dumnezeu, atunci cel fel de Dumnezeu ar fi? Ar atesta că El, ca Dumnezeu, are viaţa împrumutată, un ceva care nu are cum să fie al Lui, ceea ce îl pune într-un raport de ascultare sub lege de Tatăl din postura Lui de Fiu al lui Dumnezeu. Apoi, un Dumnezeu născut nu poate cunoaşte niciodată planurile infinite ale Tatălui, întrucât, fiind născut, acesta este limitat ca orice altă fiinţă născută sau creată. Toţi cei care sunt puşi sub legea ascultării, legea morală a lui Dumnezeu, sunt limitaţi şi nu pot pătrunde niciodată veşnicia şi gândul cel veşnic al lui Dumnezeu!! Legea este o dovadă a limitei tuturor creaturilor lui Dumnezeu, fie ele şi născute!

Apoi, existenţa legii morale, precum şi necesitatea ei pentru toate fiinţele create, implică un alt fapt, şi anume că toţi cei care i se supun prin ascultare de bună voie sunt dependenţi de Dumnezeu în ce priveşte viaţa şi nemurirea. Tatăl nu poate crea un alt Dumnezeu, fiindcă asta presupune că ceea ce a creat are un început. De asemenea, Tatăl nu poate da naştere, nu are importanţă cum, unui alt Dumnezeu fără ca acesta să nu aibă un început. Dumnezeu nu poate crea un alt Dumnezeu ca Dumnezeu; este o imposibilitate, întrucât acest lucru presupune întotdeauna şi în orice împrejurare un început. Or, un Dumnezeu sau un Fiu al lui Dumnezeu care are început, nu poate fi în ruptul capului Dumnezeu veşnic, preexistent, de Sine stătător, care are viaţa în Sine, nederivată şi nedăruită de cineva în vreo formă.

Iată dovada incontestabilă care atestă că Isus, Fiul lui Dumnezeu, şi nu ca Fiu al omului, este mai presus de legea Sa:  "Fiul lui Dumnezeu a venit de bunăvoie să îndeplinească lucrarea de ispăşire. N-a existat nici un jug al obligaţiei asupra Lui; căci El era independent şi mai presus de toată legea. Îngerii, ca mesageri inteligenţi ai lui Dumnezeu, se află sub jugul obligaţiei; nici jertfa lor personală nu putea face ispăşire pentru omul căzut. Numai Hristos era liber de pretenţiile legii ca să facă răscumpărarea neamului omenesc păcătos. El avea puterea să-şi dea viaţa şi să o ia înapoi iarăşi." SDA Bible Commentary, vol. 7, pag. 904.

Observăm că doar Dumnezeu este independent de legea sa morală, şi mai presus de ea. Această lege este numită un jug al obligaţiei, însă doar pentru fiinţele create, care n-ar putea trăi fără existenţa acestei legi!! Ceea ce înseamnă că determină toate fiinţele create sau născute să aibă obligaţie faţă de Dumnezeu, obligaţia ascultării. Se poate înţelege cu uşurinţă că dacă Isus ar fi fost născut, de exemplu, ca Dumnezeu, atunci, fiindcă avea început, trebuia să fie pus sub obligaţia legii, ceea ce înseamnă că jertfa Sa nu ar fi putut face ispăşire pentru alte fiinţe născute, oamenii în cazul nostru. Dar, ferice de noi, păcătoşii, Isus este liber de pretenţiile legii, pentru că legea lui Dumnezeu este oglindirea propriului Său caracter!! Legea nu este pentru Dumnezeu şi Fiul lui preaiubit, ci doar pentru fiinţele create. Ea este descoperirea voinţei lui Dumnezeu pentru fiinţele create şi este totodată o transcriere a caracterului Său.

     "În calitate de Conducător suprem al universului, Dumnezeu a rânduit legi nu numai pentru guvernarea tuturor făpturilor vii, ci şi pentru toate lucrările naturii. Totul, fie mare, fie mic, cu viaţă sau fără viaţă, se află sub legile stabilite, care nu pot fi desconsiderate. Nu există nici o excepţie de la regula aceasta, pentru că nimic din ce a fost făcut de mâna divină nu a fost uitat de mintea divină." Solii alese, vol. 1, cap. Caracterul legii lui Dumnezeu, par. 2.

O dată ce am înţeles că Isus nu a fost pus niciodată sub jugul obligaţiei legii, ceea ce înseamnă că nu a fost creat şi nici nu s-a născut ca Dumnezeu, devine mai uşor să înţelegem divinitatea Sa, care îi aparţine, este a Lui, El, Cuvântul, fiind o persoană distinctă faţă de Tatăl, având propria Sa individualitate, după cum vom vedea în postările următoare. Şi vom pătrunde mai adânc în înţelesul noţiunii "Fiul lui Dumnezeu".

Sămânţa Cuvântului şi sămânţa lui Hristos

     "Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine. Şi nu vreţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţa!" Ioan 5,39.40.

Acesta este unul dintre cele mai frumoase versete biblice prin care Dumnezeu doreşte să ne înveţe două mari lucruri esenţiale. Rabinii se îndeletniceau cu studierea sulurilor Vechiului Testament în speranţa obţinerii neprihănirii şi a vieţii veşnice. Se ştiu multe lucruri privitoare la viaţa lor religioasă alcătuită numai din porunci omeneşti, din tradiţii şi obiceiuri specifice filozofiei popoarelor învecinate şi mai ales Babilonului, unde fuseseră ţinuţi în robie vreme de şaptezeci de ani. Această religie era, într-un anume fel, impusă poporului; era un tipar în care trebuiau să se încadreze toţi. Şcolile rabinice făureau învăţaţi cu vederi aproape obtuze referitoare la calea mântuirii. Din astă cauză, lui Hristos i-a fost imposibil să semene sămânţa adevărului în inimile poporului evreu.

Problema principală pe care o aveau rabinii, subliniată de Hristos în cuvintele textului de mai sus, era aceea că ei, prin cercetarea sulurilor vechi-testamentare, considerau că au viaţa veşnică. Cu alte cuvinte, ei credeau că pot obţine viaţa veşnică studiind Scripturile. Ei făcuseră din Scripturi propriul lor mântuitor. Însă Hristos acentuează un fapt demn de toată atenţia cuvenită oricărui student serios al Bibliei; El le transmite că Scripturile, oricât de inspirate ar fi, nu aduc viaţa veşnică şi nu pot mântui pe nimeni! Menirea Scripturilor nu este aceea de a mântui, ci aceea de a descoperi pe Mesia, Mântuitorul către care trebuie să se îndrepte fiecare inimă.

Cel care asigură mântuirea omului este doar Hristos, nu Scripturile!!! Poate părea bizar pentru unii creştini de astăzi, însă chiar aceasta este realitatea. Hristos le spune în mod direct rabinilor: "Şi nu vreţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţa!" Astfel, Hristos face o deosebire fină între Scripturi şi persoana Sa, ca izvor al mântuirii. Scripturile conţin adevărul revelat prin Duhul Sfânt. Aici oamenii au tot ce le trebuie pentru înţelegerea căii mântuirii. Ceea ce înseamnă că Scripturile sunt adevărul despre şi către Adevăr!! Dar ele nu sunt Viaţa, întrucât doar Hristos este Calea, Adevărul şi Viaţa!!! Înseamnă acest lucru că desfiinţăm Scriptura? Nicidecum! Niciodată!

Ceea ce Hristos doreşte să învăţăm este că Scripturile sunt sămânţa adevărului prin care se ajunge la cunoştinţa deplină a mântuirii. Dacă n-am avea Biblia, atunci nici un om nu ar putea ajunge la o cunoaştere corectă a planului mântuirii. Ceea ce urmăreşte Dumnezeu prin Biblie este doar să descopere calea mântuirii celor interesaţi şi, prin sădirea seminţei Cuvântului sau adevărului conţinut în Scripturi, să descopere nevoia sufletului după Hristos şi sămânţa acestuia - viaţa veşnică sau natura Lui divină!!! De aici tragem concluzia, cu certitudine, că Biblia are viaţă în ea; dar nu este Viaţa, ci această viaţă ne trimite la Viaţa de care avem nevoie pentru a putea deveni, prin naşterea din nou, copii ai lui Dumnezeu! Asta le spunea de fapt Hristos rabinilor.

Oricine se sârguieşte să devină un creştin, cercetând Biblia, fără să-l descopere pe Hristos, este un fariseu care încearcă imposibilul, adică să aibă viaţa veşnică şi deci mântuirea din Scripturi!!! Din păcate, trebuie să spun că exact aceasta este situaţia creştinilor astăzi. Majoritatea creştinilor azi au de a face cu sămânţa adevărului din Scripturi, însă aceasta fie cade lângă drum, fie în locuri stâncoase, fie între spini, iar ei nici măcar nu au habar că, în felul acesta, nu au naşterea din nou. Cuvântul lui Dumnezeu este sămânţa adevărului care trebuie semănată mai întâi în inimile credincioşilor pentru a putea căpăta, prin ea, sămânţa lui Hristos - viaţa veşnică sau natura divină. "Cuvântul lui Dumnezeu este sămânţa. Fiecare sămânţă poartă în ea un principiu germinativ, cu embrion de viaţă. În el se găseşte viaţa plantei. Tot astfel şi Cuvântul lui Dumnezeu are viaţă în el. Domnul Hristos spune: >Cuvintele pe care vi le-am spus Eu, sunt duh şi viaţă<. Ioan 6,63. >Cine ascultă cuvintele Mele, şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţă veşnică.< Ioan 5,24. În fiecare poruncă şi în fiecare făgăduinţă a Cuvântului lui Dumnezeu este putere, însăşi viaţa lui Dumnezeu, prin care porunca poate fi împlinită, iar făgăduinţa realizată. Acela care prin credinţă primeşte Cuvântul lui Dumnezeu, primeşte chiar viaţa şi caracterul lui Dumnezeu." Parabolele Domnului Hristos, cap. Ieşit-a semănătorul să semene, subcap. Semănătorul şi sămânţa, par. 14.

Ultima frază nu trebuie înţeleasă greşit, ca şi cum ar vrea să sugereze că Cel care primeşte Cuvântul lui Dumnezeu, primeşte de fapt viaţa veşnică, ca şi cum Biblia este în ea însăşi viaţa veşnică. Dacă ar fi aşa, atunci n-am mai avea nevoie de Mântuitorul cel viu şi veşnic, Isus Hristos! Ceea ce spune fraza respectivă este că, prin credinţă se primeşte, mai întâi, Cuvântul lui Dumnezeu, adică sămânţa adevărului care ne trimite şi-l descoperă pe Hristos, după care, prin faptul că sămânţa adevărului a încolţit, prin adierea Duhului Sfânt, aceasta prinde rădăcină, iar credinciosul, trezit de realitatea adevărului prin care îi este arătată nevoia reală a sufletului Său şi înţelege nevoia inimii sale, aceea de a muri şi de a învia la o viaţă nouă în Isus Hristos, se predă cu totul lui Hristos, care îi oferă natura Lui divină, "chiar viaţa şi caracterul lui Dumnezeu".

Sămânţa adevărului este menită să ne descopere nevoia sufletului după Mântuitorul Isus Hristos. Ea, în sine, nu este natura divină, ci doar treapta absolut necesară prin care ajungem să căpătăm de la Isus caracterul lui Dumnezeu. Asta înseamnă că, fără semănarea acestei seminţe în inimă, care este obligatoriu să încolţească şi să prindă rădăcină prin Duhul Sfânt, nici un om nu poate căpăta darul naşterii din nou. La Adevăr - Isus Hristos - se ajunge prin adevăr - sămânţa Cuvântului lui Dumnezeu!!!

La această sămânţă a adevărului din Cuvânt, se ajunge prin auzire şi prin studierea Scripturilor, ceea ce înseamnă că semănarea acestei seminţe se face de către om, nu de către Dumnezeu. Când Hristos a fost pe pământ, El a semănat această sămânţă, sămânţa Cuvântului, în inimile celor ascultători, ştiind că mai târziu aceasta avea să aducă rod pentru El. Noi ştim, pe temeiul Scripturilor, că sămânţa adevărului sau Cuvântul lui Dumnezeu nu se întoarce înapoi la El fără rod. Predicatorul sau un credincios oarecare, atunci când vorbeşte din Cuvânt, dacă este născut din nou, seamănă sămânţa adevărului în inimile ascultătorilor săi. Veţi spune că aceasta este lucrarea Duhului Sfânt. Este, însă cel care citeşte şi se roagă să transmită adevărul Scripturilor este persoana care vesteşte acel adevăr. Acesta este punctul pe care doresc să-l subliniez.

     "Dar învăţătorul adevărurilor sfinte, nu poate da altora decât numai ceea ce ştie din experienţa sa proprie. Semănătorul a semănat >sămânţa Sa<. Domnul Hristos a vestit adevărul pentru că El însuşi era Adevărul. Gândurile Sale, caracterul Său, experienţa vieţii Sale, toate erau cuprinse în învăţătura Sa. Tot aşa trebuie să fie şi cu slujitorii Săi: aceia care vor să predice Cuvântul, trebuie să fi ajuns ca printr-o experienţă personală să se fi identificat cu El. Ei trebuie să ştie ce însemnează faptul că Domnul Hristos S-a făcut pentru ei înţelepciune, îndreptăţire şi răscumpărare. Vestind altora Cuvântul lui Dumnezeu, ei nu trebuie să-l prezinte în termeni ca: >se presupune că este aşa< sau >poate că o fi aşa cum zice aici<. Ei trebuie să spună - împreună cu apostolul Petru: >În adevăr, v-am făcut cunoscut puterea şi venirea Domnului nostru Isus Hristos, nu întemeindu-ne pe nişte basme meşteşugit alcătuite, ci ca unii care am văzut noi înşine cu ochii noştri mărirea lui<. 2Petru 1,16. Fiecare slujitor al Domnului Hristos şi fiecare învăţător trebuie să fie în stare să spună cu ucenicul iubit Ioan: >Pentru că viaţa a fost arătată şi noi am văzut-o şi mărturisim despre ea şi vă vestim viaţa veşnică, viaţa care este la Tatăl, şi care ne-a fost arătată<. 1Ioan 1,2." Parabolele Domnului Hristos, cap. Ieşit-a semănătorul să semene, subcap. Semănătorul şi sămânţa, ultimul paragraf.

Pentru a înţelege mai bine deosebirea dintre cele două seminţe, putem să avem în vedere cele petrecute în realitatea înconjurătoare sau în lumea fizică. Bunăoară, o femeie dacă doreşte să ajungă însărcinată, nu va mânca niciodată în vederea acestui scop mere, pere, legume sau oleaginoase. Noi ştim că tot ce creşte pe pământ, creşte dintr-o sămânţă, care are în ea viaţă. Aşadar, o femeie nu va putea rămâne însărcinată consumând pepeni. Dar, în schimb, dacă ea va primi sămânţa unui bărbat, cu care este necesar să se căsătorească, atunci în mod cert va putea rămâne însărcinată. Deci avem sămânţa care ne întreţine viaţa şi sămânţa sau lichidul seminal prin care se dă naştere unei noi vieţi şi care este întreţinută mai apoi prin viaţa pusă de Dumnezeu în sămânţa de pe pământ. Dacă bărbaţii şi femeile din această lume n-ar consuma hrana pământului, pusă la dispoziţie de Dumnezeu prin sămânţa de pe pământ, atunci ei n-ar creşte, nu s-ar dezvolta şi, ca atare, neputând ajunge la maturitate pentru a putea da naştere unei noi forme de viaţă, un copil care însumează însuşirile celor doi, ei ar muri şi, deci, n-ar putea produce altă formă de viaţă.

Fiecare dintre noi putem vedea deosebirile dintre cele două categorii de seminţe. Ambele produc viaţă în sfera lor, doar că cea din categoria a doua, cea a bărbatului, asigură o formă de viaţă inteligentă - omul. Însă fără să consume prima formă de viaţă, care face posibilă apariţia grâului, mărului, cartofului, a seminţelor de floarea soarelui, ş.a.m.d., înţelegeţi ce spun, însăşi existenţa omului este pusă în pericol. Tot astfel se întâmplă şi pe tărâm spiritual. Dacă omul nu ar beneficia prin auzire, măcar, de sămânţa Cuvântului, atunci niciodată n-ar putea ajunge să devină un om nou, o combinaţie extraordinară între natura divină, primită prin naşterea din nou, şi natura lui omenească slabă şi păcătoasă. Prin sămânţa adevărului omul trebuie să ajungă să devină un om nou, prin unirea cu Isus Hristos. După cum unirea dintre un bărbat şi o femeie asigură o nouă formă de viaţă, un copil ce capătă însuşirile amânduror părinţi, tot astfel, prin unirea omului cu Isus, rezultă un om absolut nou, în care se împletesc natura divină, pe care omul nu o poate manipula sub nici o formă, şi natura lui omenească. La această realitate conduce sămânţa adevărului sau Cuvântului care se găseşte doar în Scripturi. Ea nu transformă omul din temelii, ci doar îi trezeşte energiile morale şi spirituale ale sufletului care, pus faţă în faţă cu Isus, se predă Lui cu totul, timp în care Hristos, prin Duhul Sfânt sădeşte în el propria Sa natură divină, prin eliminarea intrusului, a vrăjmăşiei sau naturii vechi spirituale. Sămânţa adevărului nu poate să-l elibereze pe om de păcatul stăpânitor, ci îi descoperă adevărata stare, aceea de păcătos, cu scopul de a-l face pe acesta să se arunce cu totul în braţele primitoare ale lui Isus cel răbdător!! Numai Isus, prin puterea Evangheliei, poate elibera omul de acest păcat stăpânitor, şi-l poate îndreptăţi, atribuindu-i neprihănirea sa pentru tot trecutul său păcătos, şi făcându-l neprihănit prin dăruirea propriei Sale naturi divine în locul vrăjmăşiei. Acesta este adevărul.

Acum, sămânţa lui Hristos, natura divină, este obligatoriu să fie întreţinută continuu prin adevărul din Scripturi, pe toată durata vieţii creştinului născut din nou. Dacă nu există studiu al Bibliei cu rugăciune, zilnic, credinţă în acel cuvânt şi practicarea lui în viaţă, natura divină dinăuntru nu va creşte, nu se va dezvolta. Viaţa lui Hristos din noi este hrănită prin şi cu viaţa din Cuvânt doar prin credinţă vie. Când cel credincios studiază Cuvântul scris şi meditează asupra lui, el îşi energizează puterile minţii prin viaţa căpătată prin credinţa în făgăduinţele lui Dumnezeu. "Rădăcinile plantei se înfig adânc în pământ, şi acolo, ascunse vederii, hrănesc viaţa plantei. Tot aşa stau lucrurile şi cu cei credincioşi, prin această legătură invizibilă a sufletului cu Hristos, prin credinţă, este hrănită viaţa spirituală." Parabolele Domnului Hristos, cap. Ieşit-a semănătorul să semene, subcap. În locuri stâncoase, par. 4.

De reţinut faptul că credinţa, la rândul ei, este întreţinută şi întărită doar prin studierea Cuvântului, cu hrănirea acestuia zi de zi. În felul acesta sufletul şi mintea capătă viaţă din cuvântul scris care, la rândul ei, hrăneşte şi întreţine viaţa spirituală a sufletului, adică natura divină. Este uşor de observat, deci, că viaţa din Cuvânt hrăneşte şi întreţine viaţa spirituală din suflet, întocmai după cum copilul nou născut este întreţinut cu lapte de mama lui, altfel ar muri. Chiar dacă copilul are în el viaţă, dacă mama nu-i asigură hrana cu viaţa din laptele matern, şi bine ar fi să fie matern, viaţa copilului nu ar putea fi întreţinută şi ar muri în scurt timp. La fel se întâmplă şi în pântecele mamei, când copilul este hrănit prin viaţa pe care mama o capătă din consumarea legumelor, fructelor şi cerealelor.

Un alt aspect important este următorul: în timp ce sămânţa adevărului poate muri, natura divină nu poate muri. Sămânţa adevărului poate fi înăbuşită de egoism, de îngrijorările acestei lumi, de neglijenţă sau nepăsare şi, ca atare, poate muri. Sămânţa adevărului produce de regulă, ca mai în toate cazurile, doar convertirea intelectuală, nu şi cea a inimii. Cea a inimii se produce doar atunci când sămânţa adevărului este însoţită de prezenţa Duhului Sfânt. Cel care aude adevărul nu primeşte şi Duhul Sfânt numaidecât. Duhul Sfânt vine doar atunci când adevărul din minte a pus sufletul, omul, faţă în faţă cu Hristos, care îi descoperă păcatul, iar păcătosul înţelege că trebuie să moară şi să învieze la o nouă viaţă în Hristos Isus. Abia în această stare înţelege cu adevărat adevărul şi puterea de viaţă a adevărului care-l aruncă practic în braţele Mântuitorului. Va rog să observaţi că în pilda semănătorului, dintre cele patru categorii de soluri, de inimi, unde cade sămânţa adevărului, numai acela care şi înţelege adevărul poate fi transformat de harul Duhului Sfânt, fiindcă împreună cu înţelegerea corectă a adevărului, adică înţelegerea reală a nevoii sufletului, nevoia de a muri şi învia, vine şi prezenţa Duhului Sfânt care reînnoieşte sufletul pentru viaţa veşnică. "Numai prin Duhul Sfânt Cuvântul va fi viu şi puternic ca să poată reînnoi sufletul pentru viaţa veşnică." Parabolele Domnului Hristos, cap. Întâi un fir verde, apoi spic, par. 6. Înţelegerea reală a nevoii sufletului prin sămânţa adevărului sau a Cuvântului este opera Duhului Sfânt. Dar de ce nu putem să primim o dată cu sămânţa adevărului şi Duhul Sfânt? Motivul este că mai întâi trebuie ca omul să conştientizeze că în el se află sămânţa lui Satana, vrăjmăşia, care nu face posibilă locuirea lăuntrică a Duhului Sfânt. În om se găseşte fie prezenţa lui Satana, fie prezenţa lui Hristos. Nu este posibilă locuirea amândurora în acelaşi timp. Acest lucru este demonstrat prin cortul întâlnirii. Acolo unde era prezentă şekina, în Sfânta Sfintelor, nu se găsea niciodată prezenţa lui Satana. Când şekina nu mai era prezentă, în timpurile de răzvrătire ale iudeilor, prezenţa lui Satana se afla nu numai în cort, ci şi în inimile oamenilor. Duhul Sfânt intervine doar atunci când omul înţelege clar şi doreşte eliberarea de vrăjmăşia interioară.

Sămânţa lui Hristos vine de sus, nu din Scripturi, după cum stă scris: "Omul nu poate primi decât ce-i este dat din cer". Ioan 3,27. "Cum se întâmplă cu semănatul cu lucrurile din natură, tot astfel se întâmplă şi cu semănatul spiritual; învăţătorul adevărului trebuie să caute să pregătească ogorul inimii; el trebuie să semene sămânţă; dar singura putere care poate produce viaţa vine de la Dumnezeu." Parabolele Domnului Hristos, cap. Întâi un fir verde, apoi spic, par. 6.  Numai Duhul Sfânt poate face roditoare sămânţa adevărului. Când omul s-a predat lui Dumnezeu o nouă putere îl ia în stăpânire, transformându-l după chipul lui Isus. Rodul seminţei adevărului sau al Cuvântului este, în acest caz, viaţa de sus, cea care vine de la Dumnezeu, adică natura lui Dumnezeu.

     "Cunoaşterea adevărului nu depinde atât de puterea intelectului cât de curăţia scopului şi de simplitatea unei credinţe pline de zel şi consacrate Domnului. Îngerii Domnului se alătură acelora care cu o inimă plină de umilinţă caută călăuzirea divină. Duhul Sfânt este dat ca să le deschidă bogăţia comorilor adevărului. Ascultătorii asemănaţi cu pământul cel bun, auzind Cuvântul îl păstrează. De aceea Satana cu toate mijloacele răului pe care le foloseşte, nu este în stare să-l mai smulgă de la ei...
     Dumnezeu ne invită să ne umplem inima cu cugetări înalte, cu gânduri curate. El doreşte ca noi să medităm la iubirea şi mila Sa, să studiem lucrarea Sa minunată în marele Plan de Mântuire. Atunci, înţelegerea de către noi a adevărului va fi din ce în ce mai clară, iar dorinţa noastră după curăţia inimii şi limpezimea gândurilor va fi tot mai înaltă şi tot mai sfântă. Atunci, cel credincios, trăind în atmosfera cea curată a cugetelor sfinte, va fi transformat prin comunicarea cu Dumnezeu şi prin studierea Sfintelor Scripturi." Parabolele Domnului Hristos, cap. Ieşit-a semănătorul să semene, subcap. În pământ bun, par. 5, 7.

Mici deosebiri

Sămânţa adevărului vine din Cuvânt, pe când sămânţa lui Hristos vine de sus. Sămânţa adevărului este semănată de om, pe când sămânţa lui Hristos este semănată de Duhul Sfânt. Sămânţa adevărului nu transformă omul, ci îi descoperă realitatea Evangheliei şi nevoia sufletului; în schimb, Duhul Sfânt, prin puterea Evangheliei, transformă omul prin implantarea seminţei lui Hristos în minte. Aşadar, rodul seminţei adevărului este o natură nouă în om. Sămânţa adevărului poate muri dacă aceasta nu este întreţinută şi hrănită prin studierea Cuvântului lui Dumnezeu, pe când natura divină nu moare, întrucât ea nu poate fi atinsă de păcatul omului născut din nou, când acesta păcătuieşte, evident. Satana nu îşi îndreaptă niciodată ispitele împotriva ei, căci ştie că ea nu poate fi ispitită şi atinsă de păcat, şi, ca atare, nu poate muri. Sămânţa adevărului este hrană pentru dezvoltarea seminţei lui Hristos, adică natura divină sau caracterul Lui. Când natura divină nu mai este hrănită prin viaţa primită din Cuvânt, atunci ea nu se dezvoltă, iar creştinul născut din nou nu poate înainta pe scara desăvârşirii creştine. Sămânţa adevărului primită de un om, prin auzire, dacă nu este întărită prin studierea Cuvântului, omul fiind prea procupat cu plăcerile lumii, nu va putea niciodată să aducă rod, rodul naşterii din nou, tragedia fiind aceea că viaţa sufletului, viaţa morală, ajunge să hrănească trăsăturile rele de caracter. "Uneori ei simt nevoia de sfinţire, de cer, dar n-au timp să se smulgă din zgomotul lumii şi să asculte cuvântul maiestos şi plin de autoritate al Duhului lui Dumnezeu. Lucrurile veşnice sunt aşezate pe un plan secundar în timp ce lucrurile fireşti au întâietate. În aceste condiţii, este imposibil ca sămânţa Cuvântului să mai aducă roadă, pentru că viaţa sufletului trebuie să hrănească mărăcinii caracterului lumesc." Parabolele Domnului Hristos, cap. Ieşit-a semănătorul să semene, subcap. Între spini, par. 7.

Numai simpla primire a seminţei adevărului, nu va mântui pe nimeni. Din păcate starea creştinismului din prezent este demonstrată prin prezenţa seminţei adevărului în minţile credincioşilor, dar fără să cunoască naşterea din nou, adusă prin puterea transformatoare a Evangheliei sau a harului Duhului Sfânt. Nevoia lumii creştine şi a fiecărui om este naşterea din nou, nu numai auzirea Cuvântului, studierea lui fără rod, sau rugăciuni înălţate când şi când. Numai adevărul din Scripturi nu poate schimbă omul. Este nevoie de mai mult decât atât. Este nevoie să venim la Hristos aşa cum suntem. "Şi nu vreţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţa!"

Păcatul de neiertat (II)

Până acum am înţeles că păcatul de neiertat este un proces, nu un simplu act, este împotriva Duhului Sfânt, singurul mijloc de transmitere a harului şi a cunoştinţei adevărului pentru omul păcătos, singurul care poate alunga păcatul din inima omului şi-l poate ţine curat într-o lume păcătoasă. Acum aş dori să pătrundem puţin mai în adâncul acestei problematici a păcatului de neiertat. Un aspect care merită toată atenţia este faptul că, strâns legat de păcatul împotriva Duhului Sfânt, este avertizarea privitoare la bârfă, clevetire, critică, toate laolaltă exprimate prin cuvinte rele şi inutile. Având în vedere că vorbesc despre păcatul de neiertat, atunci ar trebui să devină clar faptul că atenţia este concentrată asupra celor ce se numesc creştini, care alcătuiesc biserica. Nu vorbesc despre ceea ce se întâmplă în lumea seculară, ci despre ceea ce caracterizează lumea creştină.

Bârfa şi critica, de ce să n-o spunem, sunt la ele acasă în biserică, locul unde este înălţată Evanghelia. În mod firesc, acolo unde există lumină, întunericul nu are ce căuta. Dacă toţi membrii bisericii sunt în lumină, deci luminează, se presupune de la sine că în mediul lor nu are ce căuta întunericul. Dar lucrurile, în realitate, nu stau astfel, întrucât domnul întunericului are grijă să strecoare în inimile credincioşilor puţin câte puţin întunericul. Acesta se manifestă prin cuvinte rele şi nefolositoare la adresa altor membri sau chiar a prietenilor, vecinilor, etc. Am amintit într-o postare că gândurile şi sentimentele formează caracterul omului. Cu alte cuvinte, ceea ce gândeşti şi exprimi cu consecvenţă, aia eşti. Cuvintele exprimă gânduri, locul acestora fiind mintea. Acest fapt în sine este suficient să ne descopere că, la modul cel mai real, cuvintele sunt un indiciu al caracterului, întrucât descoperă gândurile inimii, dar nu numai, ci puterea lor, spiritul cu care sunt încărcate, influenţează caracterul!!

Una este să-ţi treacă un gând rău prin minte despre cineva, şi alta este să-l exprimi. O dată exprimat, acesta imprimă şi mai bine în minte ceea ce gândeai despre o anumită persoană. Altfel spus, cuvintele ajung să acţioneze chiar asupra gândurilor cărora le-au dat naştere!! Este aşa-numitul efect bumerang. Tu poate nici nu crezi în realitate ceea ce spui, cel puţin la început, dar când exprimi acele cuvinte rele, acestea au o anumită rezonanţă în minte. Ea este pusă în situaţia chiar să creadă ce spui rău despre respectiva persoană. Astfel, fără să-ţi dai prea bine seama, ajungi să bârfeşti, să vorbeşti de rău, să critici, să foloseşte cuvinte rele şi inutile la adresa unui om, despre care la început nici măcar nu ai fi gândit că este ceea ce cuvintele tale îl descriu acum că este. Ceea ce stă la baza cuvintelor rele este bănuiala sau chiar gelozia. Aceasta este persoana care trăieşte în mediul creştin, în biserică, şi ajunge ea însăşi influenţată de şoptirile diavolului exprimate prin gurile fiilor săi, zice-se creştinaţi. Sunt, în schimb, şi persoane care au numai această îndeletnicire în biserică. Ele nu au simţit niciodată harul tămăduitor al lui Hristos, şi, ca atare, nu sunt copiii lui Dumnezeu.

De ce încerc să vorbesc despre un asemenea lucru? Motivul ar trebui să fie foarte clar, întrucât îl pun în cotextul păcatului de neiertat. Îndeletnicirea respectivă, de a critica şi a bârfi oamenii, mai ales dacă se întâmplă ca Dumnezeu să rostească adevărul prin ei, îi pune în situaţia să respingă adevărul descoperit. Chiar dacă ţinta bârfitorului este omul, el va respinge totodată şi adevărul. Exact lucrul acesta l-au făcut fariseii cu Hristos. Îl bârfeau şi îl criticau pe la spate fiind hotărâţi să-şi aducă dovezi că ei au dreptate când spun că un tâmplar n-are cum să fie Mesia. Bârfitorul, de regulă, prin bârfa sa caută mereau un punct de sprijin în alţii care, dacă ajung să-i dea dreptate, îi întăresc gândul şi mintea că el chiar are dreptate când exprimă îndoieli, critici şi cuvinte rele!!! Gândiţi-vă ce s-ar fi întâmplat dacă bârfa ar fi avut miros de mortăciune sau ouă clocite! De îndată ce omul ar fi rostit-o, gura i-ar fi mirosit numaidecât a mortăciune! În această situaţie, el însuşi nu s-ar mai fi suferit, ca să nu mai pomenesc despre cei din casa lui sau biserica lui sau de prieteni. Dar bârfa nu miroase, nu pute în felul acesta. Cu toate acestea, ea roade ca cangrena sufletul unui astfel de om păcătos care a îmbrăcat straie creştine.

Trebuie să spun că bârfa şi critica formează un caracter defectuos, plin de necredinţă şi de lipsă de respect la adresa omului şi, implicit, la adresa lui Dumnezeu!!! În situaţia în care un creştin aude adevărul şi totuşi se îndeletniceşte mai departe cu acest obicei ticălos, cu timpul va ajunge să critice şi, în cele din urmă, fără să conştientizeze, să lepede lucrarea Duhului Sfânt. Acesta este de altminteri şi scopul urmărit de Satana.

     "Strâns legată de avertizarea lui Hristos cu privire la păcatul împotriva Duhului Sfânt este o avertizare împotriva cuvintelor rele şi fără rost. Cuvintele sunt o dovadă a ceea ce se găseşte în inimă. >Din prisosul inimii vorbeşte gura.< Însă cuvintele sunt mai mult decât un indiciu al caracterului; ele au puterea să influenţeze caracterul. Oamenii sunt influenţaţi de propriile cuvinte. Adesea, mânaţi de un impuls venit pe neaşteptate, aţâţaţi de Satana, ei rostesc cuvinte de gelozie sau de bănuieli rele, exprimând ceea ce nu cred în realitate; dar cuvintele acţionează asupra gândurilor. Ei sunt înşelaţi de cuvintele lor şi ajung să creadă cu adevărat ceea ce au vorbit sub îndemnul lui Satana. O dată ce au exprimat o părere sau o hotărâre, ei sunt adesea prea mândri pentru a retrage cele spuse şi încearcă să aducă dovezi că au dreptate, până când ajung să creadă că o şi au. E primejdios să rosteşti un cuvânt de îndoială, e primejdios să pui semnul întrebării şi să critici lumina divină. Obiceiul de a critica în mod necuviincios şi cu uşurătate acţionează asupra caracterului, producând lipsă de respect şi de credinţă. Mulţi oameni care şi-au îngăduit acest obicei au mers inconştienţi către primejdie, până acolo încât au ajuns să critice şi să lepede lucrarea Duhului Sfânt. Isus a zis: >În ziua judecăţii oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor pe care îl vor fi rostit. Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină şi din cuvintele tale vei fi osândit<." Hristos Lumina Lumii, cap. Cine sunt fraţii Mei?, par. 6.

Mai există încă un aspect legat de păcatul împotriva Duhului Sfânt, şi anume neglijenţa. La păcatul de neiertat se ajunge, în general, prin împotrivire consecventă şi încăpăţânată, dar nu trebuie omisă şi neglijenţa prin care în mod sigur se poate ajunge la păcatul de neiertat. Persoanele care cad în această categorie sunt aceia care aud cuvintele lui Hristos, le ascultă cu plăcere, dar nu cad pe Stâncă, nu ajung niciodată să se predea pe deplin Duhului Sfânt în aşa fel încât El să locuiască în ei. Chiar dacă pare un adevăr crud, trebuie să spun că aceasta este situaţia multor, multor creştini astăzi. Să ne aducem aminte că în lumea antediluviană Dumnezeu nu a putut scăpa decât opt oameni. Cei mai mulţi dintre ei, este adevărat, încă n-au aflat cum să se predea, cum să se supună cu totul lui Hristos şi harului Său transformator. Însă, curând, vine vremea când vor afla. Totul depinde atunci de decizia pe care o vor lua.

Hristos scoate în evidenţă această categorie de oameni în felul următor: "Duhul necurat, când a ieşit dintr-un om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă, şi n-o găseşte. Atunci zice: >Mă voi întoarce în casa mea, de unde am ieşit<. Şi, când vine în ea, o găseşte goală, măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia cu el alte şapte duhuri mai rele decât el: intră în casă, locuiesc acolo, şi starea din urmă a omului acestuia ajunge mai rea decât cea dintâi." Matei 12,43-45. Aceste cuvinte au o aplicaţie deosebită asupra celor care fuseseră stăpâniţi de Satana şi care fuseseră eliberaţi de demonii ce le stăpâneau mintea. Ei fuseseră doar eliberaţi de stăpânirea duhurilor rele, se bucurau acum de iubirea lui Hristos dar nu fuseseră transformaţi de harul Duhului Sfânt. Sămânţa adevărului nu a prins rădăcină în inima lor. Ei au aflat ceva despre iubirea Mântuitorului, adevărul a încolţit dar nu a prins rădăcină. Casa sufletului lor era goală şi măturată, adică aştepta să primească sămânţa lui Hristos, caracterul Său sau natura Lui divină. Iubirea lui Isus o măturase, numai că Duhul Sfânt încă nu a ajuns să adie peste sămânţa adevărului care produce transformarea spirituală a omului.

Să ne gândim la cei zece leproşi pentru a înţelege cele de mai sus, referitor la neglijenţă dar şi la lucrarea Duhului Sfânt. Ei veniseră la Hristos pentru a fi vindecaţi; şi toţi au fost vindecaţi după ce se porniseră să facă întocmai ce le spusese Isus. El le zisese să se arate mai întâi preoţilor în timp ce ei încă erau leproşi. Dar, în timp ce se îndepărtau de El, ei au aflat vindecare pentru că pur şi simplu au crezut cuvintele lui Isus. După ce s-au dus la preoţi, numai unul singur s-a întors la Mântuitorul să-i mulţumească. Cine era el? Un samaritean; ceilalţi fiind evrei!? Aici este arătată lucrarea harul în inima unui om vindecat nu numai de lepră, ci şi de păcat!!! Ceilalţi nouă fuseseră vindecaţi datorită credinţei acestuia singur care a putut aprecia darul lui Hristos!!! Dar ei fuseseră vindecaţi doar de lepră, nu şi de păcat. Ei fuseseră atinşi puţin de iubirea tămăduitoare a Mântuitorului, dar, probabil, din cauza unor prejudecăţi despre Isus, au ales să nu se predea cu totul Duhului Sfânt şi adevărului. "Dintre cei zece leproşi care au fost curăţiţi, numai unul a apreciat darul, iar acesta era străin şi chiar samaritean. Numai de dragul aceluia singur, Hristos i-a vindecat pe toţi zece." Divina vindecare, cap. Medicul şi lucrarea cumpătării, par. 6. "Când cei zece leproşi au fost curăţiţi, numai unul s-a întors să găsească pe Isus şi să-i dea slavă. Nici unul dintre noi să nu fie asemenea celor nouă nesocotiţi, ale căror inimi nu s-au lăsat atinse de îndurarea lui Dumnezeu." Divina vindecare, cap. Rugăciunea pentru cei bolnavi, subcap. Mărturisirea păcatului, ultimul paragraf.

Ceea ce trebuie să reţinem aici este faptul că nu întotdeauna Hristos putea să vindece şi sufletul plin de păcat. Omul putea beneficia doar de vindecare fizică, dar nu şi de cea spirituală, a sufletului. Tot aşa se întâmplă şi astăzi, mulţi pot fi vindecaţi fizic de Isus, dar harul Lui nu a pătruns şi în inimă pentru ca Duhul Sfânt să locuiască acolo.

Să mergem mai departe în analiza cuvintelor lui Isus pentru a înţelege păcatul neglijenţei. El spune că respectiva casă este şi împodobită. Mulţi poate au tras concluzia că omul despre care vorbeşte Hristos ar fi căpătat darul naşterii din nou, din moment ce spune că are casa împodobită. N-ar putea fi această podoabă iubirea transformatoare a lui Hristos? Nu, pentru că nu permite contextul biblic. A se citi Matei 12,24-45. Adevărul este că podoaba lăuntrică a omului respectiv nu este iubirea, chiar dacă are casa sufletului goală şi măturată, ci este făţărnicia sau ipocrizia sau, dacă vreţi, îndreptăţirea de sine!! Iubirea lui Hristos nu a alungat aşa ceva din sufletului acelui om, pentru că el deja are casa împodobită de el însuşi. Casa goală şi măturată reprezintă alungarea lui Satana, a stăpânirii şi influenţei sale, iar împodobirea ei reprezintă îndreptăţirea de sine, făţărnicia.

     "Casa împodobită reprezintă sufletul plin de îndreptăţire de sine. Satana este alungat de Hristos. Dar el se întoarce în speranţa de a găsi o intrare. El găseşte casa goală, măturată şi împodobită. Numai îndreptăţirea de sine locuieşte acolo. >Atunci se duce şi ia cu el alte şapte duhuri mai rele decât el: intră în casă, locuiesc acolo, şi starea din urmă a omului acestuia ajunge mai rea decât cea dintâi.<
     Îndreptăţirea de sine este un blestem, o podoabă omenească pe care Satana o foloseşte pentru gloria sa. Aceia care îşi împodobesc sufletul cu laudă de sine şi linguşire, pregătesc calea pentru alte şapte duhuri mai rele decât primul. În chiar primirea adevărului de către ei, aceste suflete se înşală singure. Ei zidesc pe o temelie a îndreptăţirii şi neprihănirii proprii." MS 78, 1899.

Doresc să reţinem faptul că Hristos vorbeşte despre un om care, deşi a fost eliberat de duhurile rele, deşi a putut fi atins de iubirea Lui şi chiar îndrăgeşte adevărul lui, totuşi ajunge să păcătuiască împotriva Duhului Sfânt din cauza neglijării nevoii reale a sufletului său. El nu a cunoscut deloc, niciodată, experienţa naşterii din nou şi de aceea, nu a înţeles adevărul decât teoretic. O teorie i-a schimbat viziunea despre Dumnezeu, dar nu l-a transformat. El este prea preocupat cu lauda de sine şi linguşirea, ipocrizia proprie îl înşală şi pe el însuşi cu privire la adevăr şi la Dumnezeu. Până şi primirea adevărului, la nivel intelectual, arată mai apoi, prin cuvinte şi fapte, că ei se înşală singuri. Aceşti oameni, dacă nu se trezesc din starea lor dramatică, vor ajunge să păcătuiască împotriva Duhului Sfânt, şi nu vor şti acest lucru. Un suflet delăsător şi neglijent se găseşte în cel mai mare pericol posibil. Fiecare credincios are datoria de a se întreba dacă este născut din nou cu adevărat. Puneţi-vă la probă cu ajutorul Scripturilor. Citiţi şi recitiţi cu rugăciune Romani 7 şi 8 până gând veţi deosebi adevărul prin care Dumnezeu doreşte să vă transforme!

     "Îndreptăţirea de sine nu este adevărata îndreptăţire, şi aceia care se prind de ea, vor fi lăsaţi să sufere consecinţele unei decepţii fatale." Parabolele Domnului Hristos, cap. A zice şi a face, par. 26.

Mai mult decât atât, îndreptăţirea de sine, faptul că te vezi drept în ochii tăi, întocmai ca fariseul plin de mândrie şi îngâmfare care se închina lui Dumnezeu în sinagogă, are tendinţa continuă de a înfăţişa pe Dumnezeu într-un mod absolut greşit, atribuindu-i un caracter care de fapt aparţine lui Satana. "Îndreptăţirea de sine, nu numai că face pe oameni să înfăţişeze pe Dumnezeu aşa cum nu este El, ci îi face reci şi plini de critică faţă de fraţii lor". Parabolele Domnului Hristos, cap. Pierdut şi a fost găsit, par. 31. A se citi şi studia cu mare atenţie parabola fiului risipitor, în speţă atitudinea fratelui mai mare, care reprezintă fidel pe omul al cărui suflet este îndreptăţit de sine sau făţarnic. El nu ştie ce înseamnă iubirea transformatoare a harului divin, pentru că se crede drept în ochii lui şi în ochii tatălui său care, în parabolă, este asemănat sau îl reprezintă pe Dumnezeu!!!

Hristos încheie tabloul referitor la duhul necurat, zicând: "Tocmai aşa se va întâmpla şi cu acest neam viclean". Matei 12,45. Aceste cuvinte ale Sale s-au împlinit chiar la literă. Naţiunea iudaică a păcătuit împotriva Duhului Sfânt şi s-a despărţit de Dumnezeu pentru totdeauna. Asta nu înseamnă deloc că nu vor putea fi mântuiţi evrei ca persoane individuale. Dimpotrivă, chiar aşa va fi cazul. "Lepădând pe Hristos, poporul iudeu a comis păcatul de neiertat; refuzând invitaţia harului, şi noi putem comite aceeaşi greşeală. Noi îl insultăm pe Domnul vieţii şi-l facem de ocară înaintea sinagogii lui Satana şi în faţa universului ceresc, atunci când nu mai ascultăm de solii Lui împuterniciţi şi ascultăm în schimb de agenţii lui Satana, care îndepărtează sufletul de la Hristos. Atâta vreme cât cineva face lucrul acesta nu poate avea nădejde de iertare şi, în cele din urmă, va pierde orice dorinţă de împăcare cu Dumnezeu." Hristos Lumina Lumii, cap. Cine sunt fraţii Mei? par. 12.

Dacă omul a primit doar sămânţa adevărului, fără ca aceasta să prindă rădăcină şi să beneficieze totodată de adierea Duhului Sfânt, care aduce cu Sine transformarea sufletului, nu se poate spune niciodată că un astfel de om s-a consacrat întru totul lui Dumnezeu, şi gândurile, şi mintea, şi întreaga sa fiinţă. El va fi pierdut în cele din urmă păcătuind împotriva Duhului Sfânt, fie prin împotrivire, fie prin neglijare, fie prin a încerca să rămână cumva neutru. "Hristos a arătat că nu poate exista un astfel de lucru ca acela de a fi neutru în slujba Sa. Sufletul nu poate fi satisfăcut cu nimic mai puţin decât cu o deplină consacrare - consacrarea gândului, a vocii, a spiritului şi a fiecărui organ al minţii şi trupului. Nu este suficient ca vasul să fie golit; el trebuie să fie umplut cu harul lui Hristos." MS 78, 1899.

Un vas golit este asemenea casei goale şi măturate, dar care este totuşi împodobită - cu îndreptăţire de sine. Un vas golit nu înseamnă deloc dezrădăcinarea eului sau a vrăjmăşiei, ci înseamnă eliberarea de stăpânirea lui Satana, ca în cazul demonizaţilor, sau eliberare de influenţa sa activă prin mijloacele care-i stau la îndemână prezente în lume. În cel de al doilea caz omul ajunge creştin şi chiar se botează, dar el nu cunoaşte decât teoria adevărului întrucât îndreptăţirea de sine nu permite trezirea definitivă a energiilor morale şi spirituale ale sufletului pentru a-şi vedea adevărata nevoie - moartea şi învierea la o nouă viaţă în Hristos Isus!!! Un vas golit nu este suficient, ci el trebuie umplut cu harul lui Hristos. Asta înseamnă iertarea omului şi îndepărtarea păcatului stăpânitor, şi apoi înlocuirea lui cu harurile Duhului Sfânt; înseamnă o inimă eliberată de eu şi binecuvântată cu prezenţa continuă a Domnului Hristos, adică prezenţa naturii Sale divine, a caracterului Său sau a vieţii veşnice!!! "Când Domnul Hristos domneşte în suflet, atunci acolo este curăţie şi eliberare de păcat. Slava, plinătatea şi desăvârşirea planului Evangheliei sunt atunci împlinite în viaţă. Primirea Mântuitorului aduce strălucirea unei păci depline, a unei iubiri desăvârşite şi a unei asigurări perfecte. Frumuseţea şi parfumul caracterului Domnului Hristos, descoperite în viaţă, mărturisesc despre faptul că Dumnezeu a trimis în adevăr pe Fiul Său în lume, ca să fie Mântuitorul ei." Parabolele Domnului Hristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, par. 40.

Păcatul de neiertat

Din păcate istoria vieţii lui Saul este una tristă. Desigur, nimeni nu-şi doreşte să ajungă precum Saul. De fapt nici nu-i nevoie, fiindcă drumul ales de el este unul anevoios, chiar dacă larg, pe când calea mântuirii este absolut sigură, deşi îngustă, pentru toţi cei ce iubesc adevărata evlavie şi se lasă transformaţi prin harul Duhului Sfânt tot mai mult după chipul şi asemănarea Celui sfânt. Viaţa de necredinţă şi de neascultare încăpăţânată a lui Saul, deşi născut din nou, descoperă cum se poate ajunge la păcatul de neiertat sau păcatul împotriva Duhului Sfânt. Nimeni nu trebuie să se sperie că acest păcat poate fi înfăptuit cu uşurinţă.

În primul rând, păcatul de neiertat nu este un simplu act al voinţei de împotrivire faţă de adevărul descoperit, ci este un proces îndelungat! Acest proces cuprinde în sine respingerea continuă a apelurilor Duhului Sfânt asupra conştiinţei celui care a primit sămânţa adevărului, sau a aceluia care, ca şi Saul, a primit darul naşterii din nou. A primi sămânţa adevărului nu este totuna cu a primi sămânţa lui Hristos. Sunt două lucruri diferite. Cei care primesc sămânţa adevărului sunt aceia care sunt atinşi de prezenţa Duhului Sfânt din afară, care le luminează mintea cu privire la iubirea nespusă a Mântuitorului, şi care îmbrăţişează adevărul ca teorie. Însă, în ciuda acestui fapt, ei pot să nu cadă neapărat pe stânca mântuirii pentru a primi naşterea din nou!! Cei care primesc sămânţa lui Hristos sunt aceia care au primit mai întâi sămânţa adevărului şi au înţeles că, pentru a cădea pe stâncă, trebuie să-şi predea voinţa în întregime Fiului lui Dumnezeu, adică trebuie să moară şi să învieze la o viaţă nouă în Hristos Isus!!! Voi expune mai pe larg adevărul în legătură cu aceste două seminţe care, în mod normal, trebuie să se completeze; una o susţine şi o întreţine pe cealaltă.

De fapt, ca să pătrund şi mai în adâncul problematicii păcatului de neiertat, acesta înseamnă să ajungi în postura de a numi întunericul lumină şi lumina întuneric. Mai simplu, să numeşti apelurile Duhului Sfânt drept glasul lui Satana, şi glasul lui Satana drept apelurile Duhului Sfânt. Acesta a fost practic procesul prin care a trecut Saul. El ştia că Samuel este profetul lui Dumnezeu, primise adevărul lui Dumnezeu, însă din cauza voinţei sale încăpăţânate, prin refuzuri repetate de a asculta de Dumnezeu, prin Samuel, a ajuns în situaţia de a nu mai discerne apelurile Duhului Sfânt, până când a apelat în mod conştient la serviciile vrăjitoarei din Endor. Procesul repetat al respingerii lucrării Duhului Sfânt asupra conştiinţei şi minţii se face de regulă în mod deliberat, conştient. Însă actul final din acest îndelungat proces al păcatului de neiertat, care sigilează sufletul în împietrirea inimii imposibil de sfărâmat de Duhul Sfânt, şi alungă definitiv prezenţa Mângâietorului, act care coincide cu păcatul de neiertat, se face fără ca persoana respectivă să ştie că a păşit definitiv, pe vecie, pe tărâmul întunericului total sau stăpânirea deplină a lui Satana. Cine ajunge să înfăptuiască păcatul împotriva Duhului Sfânt, nu va şti niciodată când i s-a întâmplat acest lucru înfiorător. Nu ştie că se află în afara oricărei posibilităţi de mântuire.

Am întâlnit la un moment dat persoane care se întrebau dacă nu cumva au păcătuit împotriva Duhului Sfânt prin păcatul pe care-l înfăptuiseră. Orice persoană care se întreabă dacă nu cumva a păcătuit fără să mai poată fi iertată, este o persoană care nu a făcut un astfel de lucru, întrucât omul care săvârşeşte păcatul de neiertat, nu va şti niciodată că a făcut-o şi nici nu se întreabă dacă a ajuns să înfăptuiască acest păcat!

A te lăsa în voia unei voinţe încăpăţânate, indiferent că este vorba despre un om născut din nou sau nu, căci păcatul de neiertat poate fi înfăptuit de ambele categorii de oameni, înseamnă a acţiona contrar raţiunii şi a unei judecăţi sănătoase! Înseamnă a alege cu bună ştiinţă să te pui pe o poziţie unde pocăinţa şi credinţa sunt cu neputinţă de exprimat!!! La început faci primul pas împotriva apelurilor clare ale Duhului Sfânt, apoi încă unul, apoi încă unul, până când ajungi să crezi că tu ai lumina şi Dumnezeu întunericul! Ajungi să crezi că tu aduci un serviciu lui Dumnezeu, că rămâi statornic lângă adevărul lui Dumnezeu, şi o poţi face dacă acesta este doar teoria lipsită de evlavia şi de harul Duhului Sfânt, ba chiar ajungi să persecuţi pe alţii prin violenţă verbală sau chiar fizică, exact pe aceia prin care Dumnezeu le descoperă deşertăciunea poziţiei lor infame!

Păcatul de neiertat nu este atunci când îl blestemi pe Hristos, când te pui cu spatele la lumina clară a adevărului descoperit în nu ştiu ce împrejurare a vieţii, nu este atunci când înjuri pe Tatăl sau chiar pe Duhul Sfânt, nu este o atitudine singulară sau doar de câteva ori de împotrivire repetată a cuiva în viaţa lui, ci este acel spirit încăpăţânat care-l conduce pe om în mod repetat şi în mod deliberat să susţină necontenit atitudinea de împotrivire faţă de lumina clară a adevărului şi a datoriei pe care el o are acum faţă de acel adevăr descoperit minţii sale, care îl plasează în poziţia de rezistenţă încăpăţânată din cauza căreia ajunge să nu mai poată distinge în mod clar lumina spirituală oferită prin cel mai bun prieten, Mângâietorul. Nenorocirea, în acest caz, este că persoana respectivă crede că urmează o raţiune sănătoasă, pe când, de fapt, urmează pe acela căruia i se spune tatăl minciunii. Aşa se ajunge la orbire spirituală, ceea ce conduce la pasul final când lumina este socotită drept întuneric iar întunericul drept lumină. "Nimeni nu trebuie să considere păcatul împotriva Duhului Sfânt ca fiind ceva misterios şi imposibil de definit. Păcatul împotriva Duhului Sfânt este păcatul refuzului persistent de a răspunde la invitaţia de a te pocăi." SDA Bible Commentary, vol. 5, pag. 1093. "Nimeni nu este atât de împietrit ca aceia care au respins chemarea lui Dumnezeu şi au dispreţuit Duhul harului. Cea mai obişnuită manifestare a păcatului contra Duhului Sfânt este continua neglijare de a asculta invitaţia cerului la pocăinţă. Fiecare pas făcut în lepădarea lui Hristos este un pas spre lepădarea mântuirii şi spre păcatul împotriva Duhului Sfânt." Hristos Lumina Lumii, cap. Cine sunt fraţii Mei?, par. 11.

Păcatul împotriva Duhului Sfânt este atât de grav întrucât implică, prin alungarea definitivă a Mângâietorului, întreruperea pentru totdeauna a legăturii cu izvorul tuturor binecuvântărilor. "Numai prin Duhul Sfânt lucrează Dumnezeu în inimă; când leapădă în mod deliberat Duhul lui Dumnezeu şi declară că El este de la Satana, oamenii taie legătura prin care Dumnezeu poate să comunice cu ei. Când, în cele din urmă, Duhul Sfânt este respins, Dumnezeu nu mai poate face nimic." Hristos Lumina Lumii, cap. Cine sunt fraţii Mei? par. 3. Aceia care au primit multă lumină şi mângâiere din Scripturi şi mai apoi ajung să creadă că cele primite sunt de la Satana, se aşează singuri într-o poziţie nefastă şi improprie pentru mântuirea lor. Tot la fel de gravă este şi situaţia acelora care au primit cu bună ştiinţă lumina spiritului profetic, iar mai apoi ajung să o respingă, pe motiv că este ceva omenesc şi drăcesc în ea, considerând că Biblia o pot înţelege mai clar singuri decât i-ar ajuta spiritul profetic. Trebuie să spun din experienţă proprie, de peste douăzeci de ani, că marile teme ale Bibliei nu pot fi înţelese niciodată în mod corect fără ajutorul inestimabil al spiritului profeţiei. De fapt trebuie să spun că este o imposibilitate. Cine vede lumină în lumina lui Dumnezeu, indiferent prin cine a dat-o şi unde a imprimat-o în scris, este un om care şi-a zidit casa pe stâncă. El nu priveşte niciodată la oamenii prin care Dumnezeu a dăruit acea lumină care întregeşte, confirmă şi întăreşte tezaurul luminii şi adevărului cuprins în Scripturi, ci priveşte la lumina descoperită a iubirii divine, care şi-a găsit locaşul în inima lui. Eu sunt un martor al acestei realităţi. Ea este nebunia lui Dumnezeu, de o grandoare şi o frumuseţe pe care nici un limbaj omenesc nu o poate reda vreodată. Lumina lui Dumnezeu, indiferent cum şi prin cine se manifestă sau s-a manifestat ea în trecut, niciodată nu va tăgădui Scriptura!!!

Un bun exemplu în ce priveşte păcatul de neiertat este cel al fariseilor rabini care au respins cu bună ştiinţă pe Mesia. Ei ajunseseră să susţină că Hristos scoate demonii cu Belzebub, domnul demonilor. Ei au ştiut în mod clar că Isus din Nazaret este Mesia, deoarece caracterul şi faptele lui erau ceva unic în toată societatea iudaică. Era de o curăţie interioară de nedescris şi care contrasta în mod vădit cu necurăţia lor. Mai mult, fuseseră martori la minunile pe care le săvârşea El, or nici un om până la vremea aceea nu a mai înfăptuit aşa ceva. Cum să prefaci apa în vin sau să vindeci de lepră; cum să scoli pe cineva din morţi sau să ierţi păcatele şi să pui pe fugă bolile! Au fost convinşi, dar din cauza mândriei lor au lepădat singurul mijloc prin care puteau discerne lucrarea lui Mesia şi caracterul Lui - Duhul Sfânt. "Ei auziseră glasul Duhului vorbind în inima lor şi dovedind că Isus este Unsul lui Israel, îndemnându-i să se declare şi ei ucenici ai Lui. În lumina prezenţei Sale, ei îşi dăduseră seama că sunt lipsiţi de sfinţenie şi doriseră neprihănirea pe care nu o puteau realiza. Dar, după ce l-au lepădat, ar fi fost prea umilitor să-l primească pe Isus ca Mesia. O dată ce au pus piciorul pe cărarea necredinţei, erau prea mândri ca să-şi mărturisească rătăcirea. Iar pentru a evita recunoaşterea adevărului, au încercat cu o violenţă disperată să combată învăţătura Mântuitorului. Dovada puterii şi a harului Său i-a umplut de mânie. Nu puteau să-l împiedice pe Mântuitorul să facă minuni, nici nu puteau aduce la tăcere învăţătura Lui; dar au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a-l prezenta greşit şi a răstălmăci cuvintele Lui. Cu toate acestea, Duhul lui Dumnezeu îi urmărea cu puterea Lui convingătoare, iar ei trebuiau să ridice multe obstacole pentru a se împotrivi puterii Lui. Duhul Sfânt, cea mai eficientă forţă care poate să lucreze cu inima omenească, lupta cu ei, dar ei nu voiau să se supună." Hristos Lumina Lumii, cap. Cine sunt fraţii Mei? par. 4.

Iată mai precis cum are loc procesul de păcătuire împotriva Duhului Sfânt: "Nu Dumnezeu este acela care orbeşte ochii oamenilor sau care le împietreşte inima. El le trimite lumină pentru a-şi îndepărta greşelile şi a-i conduce pe cărări sigure; dar, prin lepădarea acestei lumini, ochii au ajuns să orbească şi inima să se împietrească. De multe ori, lucrul acesta se întâmplă încetul cu încetul şi aproape pe nesimţite. Lumina vine în suflet prin Cuvântul lui Dumnezeu, prin servii Săi sau prin lucrarea directă a Duhului Său. Dar când o rază de lumină este neluată în seamă, sensibilitatea spirituală scade, iar o altă descoperire a luminii este înţeleasă şi mai greu. Şi astfel întunericul se tot întinde, până când noaptea cuprinde tot sufletul." Hristos Lumina Lumii, cap. Cine sunt fraţii Mei? par. 5.

     "De fapt, ce este păcatul împotriva Duhului Sfânt? Este atunci când, în mod voit, atribuim lui Satana lucrarea Duhului Sfânt. De exemplu, să presupunem că cineva este martor al unei lucrări speciale a Duhului lui Dumnezeu. El are dovada convingătoare că lucrarea este în armonie cu Scriptura, şi Duhul dă mărturie împreună cu duhul său că lucrarea aceea era de la Dumnezeu. Cu toate acestea, mai târziu, el cade în ispită, mândrie, încredere în sine sau alte trăsături rele de caracter îl iau sub control; respingând toate dovezile caracterului ei divin, el declară că ceea ce a recunoscut mai înainte a fi puterea Duhului Sfânt acum spune că, de fapt, era puterea lui Satana. Prin mijlocirea Duhului Sfânt, Dumnezeu lucrează asupra inimii omeneşti; şi atunci când oamenii, în mod voit, resping Duhul şi-l declară ca nefiind de la Dumnezeu, ei taie canalul de legătură prin care Dumnezeu poate comunica cu ei. Negând dovada pe care Dumnezeu a avut plăcerea să le-o dea, ei închid în afara lor lumina care a strălucit în inimile lor, şi ca rezultat, sunt lăsaţi în întuneric. În felul acesta, cuvintele Domnului sunt verificate: >Dacă lumina care este în tine este întuneric, cât de mare trebuie să fie întunericul acesta!< Pentru un timp, persoanele care au săvârşit acest păcat pot părea a fi copii ai lui Dumnezeu; dar când vin împrejurări care să dezvolte caracterul şi să dea pe faţă spiritul lor, atunci se va vedea că sunt pe terenul vrăjmaşului, stând sub steagul lui negru." Mărturii, vol. 5, cap. Iubirea lui Dumnezeu pentru cei păcătoşi, par. 3 de la sfârşit.

Ce se petrece în omul care a păcătuit împotriva Duhului Sfânt, când acesta a cunoscut experienţa naşterii din nou, precum Saul? Am învăţat că omul născut din nou nu mai are vrăjmăşia. În momentul când acesta, prin trăsăturile rele de caracter pe care nu a căutat să le îndrepte în şcoala reformei, ajunge să numească lucrarea Duhului Sfânt ca fiind lucrarea diavolului, deci comite păcatul de neiertat, putem spune că Satana îl ia în stăpânire în mod deplin şi pentru totdeauna. Dar înseamnă acest lucru că în acel om s-a întors vrăjmăşia? Nu, cu siguranţă. O dată ce Dumnezeu a nimicit-o şi a îndepărtat-o, aceasta nu mai are cum să revină, căci un mort nu mai revine la viaţă decât dacă este înviat, or vrăjmăşia nu are cum să învieze. Atunci cum îl stăpâneşte Satana? El o face prin trăsăturile lui rele de caracter, prin mândria, necredinţa şi spiritul de neascultare care acum îşi găsesc sursa nu în vrăjmăşie, ci în minte şi în natura omenească!!! Satana face tot posibilul să ne aducă în această situaţie, ştiind că dacă nu exersăm corect voinţa prin ascultare şi încredere în Cuvântul lui Dumnezeu, cu ajutorul Duhului Sfânt, el o va întoarce împotriva omului şi a lui Dumnezeu. Voinţa încăpăţânată se manifestă totdeauna ţinând seama de poftele şi patimile, chiar obiceiurile şi practicile greşite ale omului respectiv. Ea se bazează pe educaţia din trecut când omul era obişnuit să facă ce-i pofteşte inima. Această voinţă încăpăţânată se manifestă prin necredinţă şi neascultare de Cuvântul lămurit al lui Dumnezeu. Satana îl amăgeşte pe un astfel de om cu gândul că dacă mai continuă să asculte de cuvintele lui Dumnezeu, atunci el nu mai este omul care să poată face ce-şi doreşte. Mai are şi el micile lui plăceri, micile lui scăpări sau escapade pe un tărâm interzis. Mare brânză nu este. De acest fel sunt şoptirile diavolului la urechile lui.

Diavolul, deci, încearcă tot posibilul să amăgească mintea şi voinţa omului de a alege să trăiască mai departe ca în vechea viaţă. Dar de astă dată nu se mai poate folosi de intrusul dinăuntru, vrăjmăşia, ci de natura omenească. Când omul respectiv, născut din nou, face primul pas, prin neascultare şi necredinţă, în direcţia păcatului, domeniul în care l-a ispitit Satana devine mai vulnerabil la atacurile lui. Când a păcătuit, Duhul Sfânt a părăsit acest suflet, aşa că singura opţiune de a-l ajuta pe om este să facă apel la conştiinţă din afara lui. Părăsit de Duhul Sfânt, nu mai beneficiază de apărarea lui înăuntru, iar sămânţa divină, viaţa lui Hristos, rămâne fără ploaie, fără sprijinul Duhului Sfânt. Când Duhul Sfânt apelează iarăşi la mintea omului respectiv, dar dinafară, glasul Lui este mai slab ca întâiaşi dată când el a ales să păcătuiască. La aceeaşi ispită a lui Satana, care se adresează exact aceluiaşi domeniu unde a avut câştig prima oară, omul reacţionează mai bine, deci în favoarea ispitei, însă glasul Duhului Sfânt îl atenţionează iară să nu înfăptuiască răul. Iar omul cade iarăşi în acelaşi păcat până când ajunge stăpânit cu totul de Satana în acel domeniu de viaţă care vizează să spunem pasiunile nestăpânite. Asta nu înseamnă că Satana îl invadează ca persoană, ca fiinţă, ci înseamnă că acolo a luat naştere un spirit rău caracteristic lui Satana, adică spiritul împotrivirii faţă de glasul Duhului Sfânt. Prin acel spirit Satana îl are la mână, omul nu mai poate face altfel, dacă nu se pocăieşte, căci este stăpânit de spiritul împotrivirii.

Apoi Satana trece la alt domeniu de viaţă, să zicem apetitul, sau oricare altul, până când ajunge să ia în stăpânire întreaga minte a omului despre care vorbim. Vocea Duhului Sfânt este tot mai slabă până când este alungat definitiv, dar nu dinăuntrul lui, ci din afara lui, omul punându-se singur în situaţia de a nu mai putea da pe faţă pocăinţă şi de a nu mai putea primi iertare de la Dumnezeu. Stăpânirea lui Satana se face prin faptul că omul a ajuns robul propriilor pofte, robul propriei naturi omeneşti, al propriei necredinţe şi încăpăţânări, şi, ca o încoronare a acestei stări nimicitoare, a împietririi inimii. El nici măcar nu ştie că nu mai este copilul lui Dumnezeu şi că este o slugă a lui Satana! Aşa au stat lucrurile cu Saul, cu fariseii, cu Core, Datan şi Abiram, cu poporul iudeu, cu faraon şi chiar cu Satana, etc.

Saul - eşecul unei vieţi

După ce am prezentat modul de atac al diavolului, precum şi domeniile vizate de el în natura omenească prin care ne ispiteşte, adică idei şi teorii greşite, obiceiuri şi practici la fel de greşite, şi afecţiunile, dorinţele şi apetitul nostru, tocmai pentru a putea înţelege care sunt câmpurile noastre vulnerabile, iată-ne ajunşi la un caz cu totul deosebit - Saul, primul rege al lui Israel. Este un caz pe care inspiraţia divină a căutat să-l imprime pe paginile Scripturii pentru a ne învăţa nişte lecţii deosebit de importante. Scopul lui Dumnezeu este acela de a ne arăta ce se întâmplă atunci când omul nu mai doreşte, refuză cu încăpăţânare şi cu bună ştiinţă, educaţia ce presupune reformarea vieţii în cadrul şcolii reformei.

Întâi şi întâi este musai să dovedim că Saul a fost un om născut din nou. Ne aducem aminte de principiul care spune că Dumnezeu nu face nimic fără să descopere taina Sa sfinţilor profeţi. Profeţi nu sunt doar cei care au viziuni sau vise, ci profeţi, în sens general, sunt toţi copiii lui Dumnezeu născuţi din nou. Ei bine, în baza acestui principiu, putem spune că, o dată ce Dumnezeu l-a ales pe Saul, prin Samuel, să fie rege, este evident că alegerea lui Dumnezeu are în vedere şi presupune un om transformat prin harul divin, altfel n-ar putea fi om ales de Dumnezeu. Or, tocmai acest fapt este subliniat în Scripturi. Când Saul ajunge la Samuel, în cautarea măgăriţelor sale rătăcite, acesta din urmă, după nişte îndrumări date, îi spune: "Duhul Domnului va veni peste tine, vei prooroci cu ei, şi vei fi prefăcut într-alt om". 1Samuel 10,6. Apoi Cuvântul lui Dumnezeu continuă: "De îndată ce Saul a întors spatele ca să se despartă de Samuel, Dumnezeu i-a dat o altă inimă, şi toate semnele acestea s-au împlinit în aceeaşi zi. Când au ajuns la Ghibea, iată că i-a ieşit înainte o ceată de prooroci. Duhul lui Dumnezeu a venit peste el, şi el a prorocit în mijlocul lor". 1Samuel 10,9.10.

Cuvintele de mai sus sunt inspirate şi, ca atare, nu pot spune un neadevăr. Lucrarea efectuată de Dumnezeu în Saul a condus la transformarea acestuia "într-alt om", căruia i s-a "dat o altă inimă". Pentru a întări acest adevăr avem mai departe un alt cuvânt puternic. "Când Saul s-a unit cu profeţii serviciului de adorare a lui Dumnezeu, s-a produs în el o mare schimbare prin Duhul lui Dumnezeu. Lumina curăţiei şi sfinţeniei lui Dumnezeu a strălucit în întunericul inimii fireşti. El s-a văzut aşa cum era, cum îl vedea Dumnezeu. A văzut frumuseţea sfinţeniei. De acum era chemat să ducă lupta împotriva păcatului şi a lui Satana şi i s-a arătat că numai de la Dumnezeu trebuie să primească puterea necesară pentru această luptă. Planul de Mântuire, care mai înainte îi păruse întunecos şi nelămurit, i-a fost descoperit puterii sale de pricepere. Domnul i-a acordat curaj şi înţelepciune pentru înalta chemare. El i-a descoperit Izvorul puterii şi al harului şi i-a luminat mintea cu privire la cererile lui Dumnezeu şi la propria sa datorie." Patriarhi şi profeţi, cap. Primul împărat al lui Israel, par. 26.

Lupta despre care se pomeneşte în paragraful amintit este "lupta împotriva păcatului şi a lui Satana", în şcoala lui Hristos sau şcoala sfinţirii, din moment ce Saul a beneficiat de darul naşterii din nou! Iar această luptă nu se face oricum, ci numai primind putere de la Dumnezeu. Primirea acestei puteri se face doar prin credinţă vie, ceea ce implică o legătură personală cu Dumnezeu, şi prin ascultare de Cuvântul lui Dumnezeu. Saul avea la dispoziţie de acum, spre deosebire de mai înainte, curaj şi înţelepciune, având în vedere că mintea lui fusese luminată cu privire la cerinţele lui Dumnezeu şi propria datorie. Însă arma cea mai redutabilă a lui era prezenţa Duhului Sfânt în suflet, în minte.

Acum Saul, ca rege, avea înaltul privilegiu de a exprima atributele specifice caracterului lui Hristos, precum bunătatea, amabilitatea, răbdarea, şi altele asemănătoare. Dar pentru asta trebuia să coopereze cu puterile cereşti ca să înveţe să-şi ţină în stăpânire natura lui omenească, ceea ce înseamnă că trebuia să înveţe să-şi exercite corect voinţa prin a alege să asculte de tot ce urma să-i comunice Dumnezeu prin Samuel. El trebuia să fie un model pentru toţi regii viitori ai lui Israel, în ce priveşte ascultarea şi credinţa, având în vedere că era deschizător de drumuri în legătură cu domnia lui în calitate de primul rege al lui Israel. La înfăţişare Saul arăta exact aşa cum îşi dorea poporul. Însuşirile lui exterioare linguşeau practic mândria inimii poporului care-şi dorise atât de mult un rege, în pofida avertizărilor date de Dumnezeu, prin Samuel, cu privire la consecinţele nefaste ale dorinţei lor nesăbuite.

Însă era un aspect pe care poporul nu avea de unde să-l cunoască, şi care nu avea cum să-i fie străin lui Dumnezeu. Saul nu avea acele însuşiri care formează adevărata înţelepciune şi care nu puteau fi compensate prin înfăţişarea lui frumoasă şi nobilă! El era din fire un om foarte violent, căruia îi putea să sară ţandăra oricând şi nu se putea stăpâni pe sine! "Însuşirile personale ale viitorului împărat erau de aşa natură, încât linguşeau mândria inimii care dusese la dorinţa de a avea un împărat. >Era mai frumos decât oricare dintre copiii lui Israel< (1Samuel 9,2). De o înfăţişare nobilă şi demnă, în floarea vieţii, cu făptura frumoasă şi înaltă, făcea impresia că e născut să comande. Dar farmecului acesta exterior al lui Saul îi lipseau însuşirile cele mai importante care formează adevărata înţelepciune. El nu se obişnuise în tinereţe să-şi înfrâneze pasiunile sale violente şi furioase şi nu simţise până atunci puterea înviorătoare a harului lui Dumnezeu." Patriarhi şi profeţi, cap. Primul împărat al lui Israel, par. 18.

Experienţa aceasta are loc înainte de naşterea lui din nou. Adică înainte de a primi puterea înviorătoare a Duhului Sfânt, Saul nu fusese obişnuit să-şi înfrâneze pasiunile sale violente. Acum noi va trebui să înţelegem un amănunt care, de regulă, scapă din vedere multora. Am spus cu câteva postări în urmă că naşterea din nou rezolvă o singură problemă, şi nimic mai mult. Ea ne scapă de vrăjmăşie, de puterea păcatului care ne ţinea robi, dar nu ne poate scăpa de educaţia şi obişnuinţele noastre primite şi însuşite prin practică în şcoala întunericului, înainte de naşterea din nou. Cu alte cuvinte, când Saul a fost transformat prin harul lui Dumnezeu într-alt om, el a fost eliberat doar de vrăjmăşia interioară, dar nu şi de lipsa lui acută în domeniul înfrânării pasiunilor naturii omeneşti. Vă rog să observaţi că inspiraţia face referire la pasiuni, nu la vrăjmăşie. Or, aşa după cum am învăţat, aceste pasiuni sau dorinţe sunt specifice naturii omeneşti şi sunt darurile pe care Dumnezeu le-a oferit omului încă de la crearea acestuia. Numai că ele, în condiţiile păcatului, sunt pornite spre rău; de aceea trebuie supuse şi stăpânite, ţinute sub control strict, altfel Satana abia aşteaptă să le treacă de sub controlul raţiunii, prin acceptarea ispitirilor sale în acel domeniu, şi să-l facă pe om să le dea curs, să le exprime iraţional în manifestări urâte şi păcătoase.

Lipsa efortului de a-şi supune dorinţele naturii, care se manifestau violent şi cu furie, înainte de naşterea lui din nou, s-a dat pe faţă şi în şcoala reformei. El trebuia aici, în şcoala reformei, să depună cele mai serioase eforturi pentru îndreptarea situaţiei. Acest fapt în sine implica o luptă pe viaţă şi pe moarte pentru Saul. Trebuia să înveţe să se educe prin disciplinare aspră, căci nu-i lucru uşor de stăpânit natura umană. Unii au de tras foarte mult în şcoala reformei, mai mult, mult mai mult decât alţii, din pricina moştenirii, a înclinaţiilor mult mai puternice decât ale altora, aceştia având pasiuni mult mai greu de stăpânit. Aşa se face că unii au o luptă mai uşoară în privinţa stăpânirii naturii omeneşti, pe când alţii au de dus o luptă cruntă. Însă nu trebuie să dispere nimeni, căci tocmai de aceea ne-a fost dat Duhul Sfânt!

În cazul lui Saul, acesta a dat greş exact la acest capitol, pe care Satana l-a exploatat la maximum. El nu a depus nici un efort în îndreptarea acestui obicei rău şi, ca urmare a acestui lucru, avea să se manifeste în viaţa lui lipsa acută a răbdării!! Lipsa răbdării conduce de regulă la furie şi descurajare în situaţii presante, adică tocmai atunci când răbdarea şi stăpânirea de sine ar trebui să predomine! Roadele Duhului Sfânt nu se produc niciodată automat fără participarea zilnică a persoanei născute din nou în procesul de reformare a vieţii sale!!! Pentru ca ele să se manifeste noi trebuie să ţinem în frâu natura noastră umană. În felul acesta mintea şi voinţa câştigă vigoare alegând mereu să se încreadă în Dumnezeu, formându-şi de fapt acest obicei, mai ales în situaţii cu mari presiuni exterioare. De aceea, noi suntem chemaţi să ne reformăm, să ne reorganizăm şi să ne schimbăm ideile, teoriile, obiceiurile şi practicile greşite cu ajutorul lui Dumnezeu. Credinţa în Cuvântul lui Dumnezeu şi ascultarea de acel Cuvânt cizelează mintea şi voinţa, fortificându-le pentru situaţii din ce în ce mai grele.

Saul nu era obişnuit să lupte cu sine. El s-a mulţumit doar cu naşterea din nou, presupunând că faptele neprihănirii vin de la sine. Însă în şcoala reformei a fost chemat să dea teste, examene pe care trebuia să le treacă prin ascultare şi credinţă. Primul mare examen a fost atunci când Samuel i-a spus să aştepte şapte zile la Ghilgal şi, după ce profetul avea să aducă arderi de tot şi jertfe de mulţumire, urma să-i spună lui Saul ce să facă. "Să te pogori înaintea mea la Ghilgal şi eu mă voi pogorî la tine, ca să aduc arderi de tot şi jertfe de mulţumire. Să mă aştepţi şapte zile acolo, până voi ajunge eu la tine şi-ţi voi spune ce ai să faci" 1Samuel 10,8. Urma să se dea o mare luptă între evrei şi filistini, la Ghilgal. Numai că auzind cât de mare este numărul ostaşilor adunaţi de filistini, "un popor... fără număr, ca nisipul de pe ţărmul mării", 1Samuel 13,5, mulţi dintre oştenii lui Saul au început să dezerteze, iar Saul nici n-a catadixit să încurajeze armata pe care o avea. Pe deasupra, nu putea da bătălia fără să vină mai întâi Samuel pentru a-i spune ce să facă.

În această situaţie, trecând zi după zi, fără ca profetul să-şi facă apariţia, Saul s-a descurajat, devenind furios, şi, pe deasupra, pierzându-şi răbdarea şi credinţa - încrederea în cuvântul lui Dumnezeu rostit prin Samuel. Problema poporului era că avea păcate şi, prin serviciul divin ţinut de Samuel, ei trebuiau să lepede păcatul din inimile lor şi abia apoi să plece la război. În acest fel victoria ar fi fost asigurată. "Saul a aşteptat zi după zi, fără a face totuşi eforturi hotărâte pentru a încuraja poporul şi a-i insufla încredere în Dumnezeu. Înainte de a fi trecut pe deplin timpul hotărât de profet, el a ajuns nerăbdător din cauza întârzierii, lăsându-se pradă descurajării pe care o aduceau împrejurările grele în care se afla. În loc să pregătească poporul în chip conştiincios pentru serviciul divin pe care urma să-l săvârşească Samuel, Saul s-a lăsat pradă necredinţei şi presimţirilor îngrijorătoare. Înfăţişarea înaintea lui Dumnezeu şi căutarea Lui prin jertfă era ceva deosebit de solemn şi însemnat şi Dumnezeu cerea ca poporul să-şi cerceteze inima şi să se pocăiască de păcate, pentru ca jertfa să fie bine primită înaintea Lui şi binecuvântarea Sa să-i poată însoţi în străduinţele lor de a-l birui pe vrăjmaş." Patriarhi şi profeţi, cap. Încumetarea lui Saul, par. 6.

Saul ar fi trebuit să se roage, să se încreadă şi să asculte de cuvântul lui Dumnezeu. În felul acesta ar fi învăţat să exerseze voinţa în direcţia supunerii pasiunilor sale nestăpânite înainte. În această nouă împrejurare era chemat să înveţe răbdarea, căci atributele naturii divine se învaţă pentru a putea fi exprimate şi transpuse în viaţă ca rod al Duhului Sfânt! Dacă ar fi ales să exercite voinţa în mod corect aşteptând pe Samuel nu şapte zile, ci zece, atunci ar fi câştigat o mare biruinţă. Dumnezeu voia să-l înveţe pe Saul chiar această lecţie. Ştia că diavolul se va folosi de şi îl va ispiti chiar în slăbiciunea sa, şi de aceea Dumnezeu l-a asigurat prin profet să aştepte. Dar pentru asta trebuia să manifeste credinţă, o încredere deplină în cuvântul Său. Chiar dacă împrejurările erau înspăimântător de ameninţătoare, Saul fusese asigurat în mod indirect de Samuel că nu se va întâmpla nimic în decursul acestui timp, filistinii neputând să atace, din moment ce i-a spus să aştepte pur şi simplu! Oricum filistinii se aflau la Micmaş, în altă zonă. Intervalul de şapte zile trebuia folosit pentru cercetarea inimii, rugăciune şi încredere în Dumnezeu. Dacă ar fi făcut astfel, Saul ar fi trecut examenul vieţii lui în şcoala reformei şi atunci nu am mai fi învăţat despre un Saul care a păcătuit împotriva Duhului Sfânt!!! El ar fi câştigat biruinţa asupra pasiunilor sale, devenind supus şi răbdător, plin de credinţă şi cu o voinţă puternică, într-un cuvânt ar fi fost regele în care Dumnezeu se putea încrede deplin.

     "Dar Domnul se îngrijea şi mai departe de ei şi nu i-a lăsat pradă nenorocirii care ar fi dat peste ei dacă braţul omenesc slab ar fi fost unicul lor sprijin. El îi aduse la strâmtorare pentru ca să-şi dea seama ce nebunie este să te încrezi în oameni şi, astfel, să se îndrepte spre El, unicul lor ajutor. Venise timpul ca Saul să fie încercat. El trebuia acum să arate dacă se încrede în Dumnezeu şi aşteaptă răbdător să primească porunci de la El, dovedind că este un bărbat în care Dumnezeu se poate încrede în zile grele ca într-un conducător al poporului Său, sau dacă se clatină, demonstrând că este nevrednic de răspunderea sfântă pe care o avea. Va asculta oare împăratul pe care l-a ales Israel de Împăratul tuturor împăraţilor? Va îndruma el gândul războinicilor săi descurajaţi spre Acela la care este eliberarea şi puterea veşnică?" Patriarhi şi profeţi, cap. Încumetarea lui Saul, par. 7.

După cum se ştie Saul nu a trecut acest examen. Şi de aici a început decăderea lui până când s-a predat cu totul în stăpânirea lui Satana, păcătuind astfel împotriva Duhului Sfânt. Aş dori să subliniez faptul că din momentul în care Dumnezeu i-a spus că altcineva va fi rege în locul lui, dar la vremea potrivită, şi până în seara când a intrat la vrăjitoarea din Endor, Saul putea încă să se mai îndrepte, dacă s-ar fi consacrat din nou lui Dumnezeu. Faptul că Dumnezeu i-a spus că nu va mai fi rege, nu trebuie înţeles deloc ca şi cum Dumnezeu l-a lepădat definitiv ca om încă cu posibilitatea mântuirii. Dumnezeu l-a lepădat ca rege, nu ca om care mai putea fi mântuit de El! Acesta este punctul pe care doresc să-l înţelegeţi. Acest lucru este dovedit prin faptul că Dumnezeu l-a trimis la curtea sa regală pe David, prin care urmărea să-i aline mintea cu cântecele sale şi să-l invite la o cercetare de inimă, la o reevaluare a sa şi la pocăinţă. Numai că şi acestui ajutor prevăzut pentru el de Dumnezeu să-l întoarcă la El, i-a dat cu piciorul, urmărind necontenit moartea lui David, despre care aflase că-i va lua locul.

Saul a mers din rău în mai rău din cauza necredinţei şi a neascultării sale tot mai încăpăţânate. În momentul când el a păşit pragul vrăjitoarei din Endor, putem spune că s-a predat definitiv, ca om, nu numai ca rege, sub controlul lui Satana. A doua zi s-a sinucis, fără speranţa moştenirii vieţii veşnice. Ceea ce învăţăm din povestea vieţii sale este că naşterea din nou nu asigură cerul nimănui. Saul s-a oprit doar aici, nu a continuat deloc în şcoala reformei şi, ca atare, iubirea dăruită de Dumnezeu sub forma naturii divine, s-a ofilit şi, la moartea lui, s-a întors la Dumnezeu în stadiu de sămânţă, adică exact aşa cum a fost dăruită de El. Acum poate vom înţelege mai bine pilda talanţilor, din acest punct de vedere. Cel cu un singur talant nu a făcut nimic cu el, îngropându-l. Tot astfel a procedat şi Saul. Când Dumnezeu ne oferă natura lui divină, El ne-o oferă definitiv, ca fiind proprietatea noastră. Şi se aşteaptă ca noi să creştem în ea, să o dezvoltăm până la statura deplină a lui Isus Hristos prin credinţă şi ascultare deplină de Cuvântul Lui. Când omul care a crescut astfel până la nivelul la care a putut ajunge al acestei staturi şi moare, la înviere o va primi înapoi în stadiul de dezvoltare la care a ajuns când trăise pe pământ. Fiindcă, ce-i drept, în felul acesta se formează caracterul omului născut din nou, prin unirea divinului cu umanul şi prin exprimarea atributelor acestei naturi prin natura omenească, natură, vorbesc despre cea umană, care trebuie supusă voinţei şi raţiunii! Însă cel care primeşte acest dar şi-l îngroapă, aici pe pământ, acea natură divină rămâne doar în stadiu de sămânţă, fără să crească. Asta pentru că iubirea care nu se exprimă, se ofileşte. Când moare, Dumnezeu o ia înapoi exact în forma în care a dat-o, adică sămânţă divină, nedezvoltată prin rugăciune, studiu, credinţă, ascultare de Dumnezeu şi practică! Când, însă, acest om va învia nu o poate primi, căci nu-i aparţine, întrucât a desconsiderat, pe pământ când trăia, darul divin. Aşa că va sta înaintea lui Dumnezeu ca un păcătos, fără Hristos şi darul său divin - caracterul Său.

Eroul din Egipt, exemplu de învingător

În şcoala lui Hristos, Ioan Botezătorul, pe parcursul vieţii sale, din pruncie şi până la tinereţe, a acceptat cu bucurie educaţia oferită de Dumnezeu. În pofida cărnii sale sau a naturii sale omeneşti slabe şi păcătoase, Ioan a excelat în consecventa supunere a ei printr-o exercitare corectă a voinţei, supuse unei conştiinţe luminate de Dumnezeu, prin Duhul Sfânt. El acceptase în mod deplin educaţia minţii sale şi se conformase întru totul învăţăturilor Scripturii. Singurul subiect al meditaţiei sale era Hristos cel întrupat care, pe deasupra, îi era şi verişor. Deşi nu s-au întâlnit niciodată, până la botez, putem atesta că amândoi au fost conduşi şi umpluţi de acelaşi Duh. Şi e şi firesc să fie astfel.

Încă un amănunt important este acesta: toţi eroii biblici care au avut scăpări şi au păcătuit, precum David, Ilie, Moise, Petru, şi alţii, s-au aflat în şcoala reformei, ceea ce înseamnă că erau născuţi din nou. Nefirescul este că aproape toţi cei ce citesc istoria vieţii lor cred că ei au fost născuţi din nou, însă nu înţeleg în realitate că ei au păcătuit prin faptul că au permis ca voinţa lor să decidă în detrimentul Cuvântului şi al conştiinţei!! Voinţa lor era liberă să decidă să păcătuiască sau să nu păcătuiască! Ei au decis să păcătuiască, nu păcatul din ei!! Nu mai aveau în ei vrăjmăşia interioară care le stăpânea voinţa! Aceşti oameni cred că păcatul şi puterea lui scot capul când şi când şi-l determină pe omul respectiv să păcătuiască. Ei cred cu ardoare că păcatul este un ceva în om care nu moare şi care, din acest motiv, trebuie să i se pună cizma pe gât ca să fie ţinut la pământ. Când, însă, din neatenţie sau din neascultare se îndepărtează cizma de pe gâtul lui, acesta îl determină pe om să păcătuiască. Apoi prin pocăinţă şi mărturisirea faptei păcătoase, omul îşi închipuie că iarăşi pune cizma pe gâtul lui şi-l ţine acolo pentru o vreme.

Daţi-mi voie să vă spun că această teorie este o farsă îngrozitoare întrucât omul, fiind sclav al păcatului, după spusele inspirate ale lui Pavel, n-ar putea niciodată să ţină sub papuc păcatul!!! Cum poţi ţine sub papuc pe cineva care îţi este stăpân şi te domină!!!Dimpotrivă, păcatul este cel care ţine sub stăpânirea lui omul cu toată fiinţa lui! O dată eliberat de păcat, omul este liber să decidă dacă vrea să asculte de cerinţele lui Dumnezeu în toate împrejurările, sau nu. Păcatul este decizia lui în starea de libertate oferită deja de Evanghelia lui Hristos. Dar dacă vorbim de omul care nu are experienţa naşterii din nou, atunci păcatul este stăpânul, în ciuda oricărei decizii pe care omul o ia în sfera spirituală. Păcatul este starea lui firească, o stare chiar împotriva voinţei sau deciziei sale, atunci când a ajuns să cunoască cerinţele legii lui Dumnezeu.

Fiecare dintre noi poate studia viaţa lui Ioan Botezătorul pentru a înţelege mai profund atitudinea sa şi răspunsurile pe care le dădea atacurilor lui Satana şi ale oamenilor şi, de asemenea, pentru a vedea cum lucrează o voinţă dârză şi neînfricată, prin sprijinul Duhului Sfânt. Dar nu este singurul a cărui viaţă a fost nepătată încă de la naştere, mai există şi alţii care pot fi studiaţi, însă acum ne vom opri la Iosif, cel prin care Dumnezeu a salvat o naţiune, dar şi lumea de la pieire. Viaţa lui Iosif este o mărturie vie cu privire la ce poate face Dumnezeu într-un om şi printr-un om. El va fi, de asemenea, exemplul nostru în privinţa exercitării corecte a voinţei, şi încă în împrejurări nefaste, sub presiuni enorme.

Iosif se afla în şcoala reformei, iar în viaţa lui, cel puţin din momentul vinderii sale ca sclav de către fraţii săi, nu este consemnat în Biblie nici un păcat, asemenea vieţii lui Ioan Botezătorul. Dar mai întâi trebuie să facem dovada naşterii lui din nou. Este cert faptul că persoana lui Iosif era altfel în comparaţie cu restul fraţilor săi, care ajunseseră chiar să-l urască, fiindcă el avea obiceiul să îi spună tatălui lui toate relele pe care aceştia le făceau. Ceea ce arată că avea un respect deosebit faţă de tatăl său şi asculta de el. "Şi Iosif spunea tatălui lor vorbele lor cele rele." Geneza 37,2. În vremurile acelea, copiii care ascultau de părinţii temători de Dumnezeu, ascultau şi iubeau implicit pe Dumnezeu. Apoi, faptul că Dumnezeu îi putea comunica viitorul prin visuri, şi asta pentru că la vremea aceea nu exista Cuvântul scris, arată că era, din fragedă copilărie, un copil deosebit. Prin aceasta este descoperit principiul potrivit căruia Dumnezeu nu face nimic fără să-şi descopere taina sa sfinţilor Săi profeţi. Or, toţi profeţii Săi, din moment ce sunt socotiţi sfinţi de Dumnezeu, s-au bucurat de experienţa naşterii din nou. Dar mai avem un cuvânt foarte puternic în favoarea caracterului său deoasebit: "Se afla totuşi unul cu un caracter cu totul diferit, fiul cel mare al Rahelei, Iosif, a cărui rară frumuseţe personală părea că nu este decât o reflectare a frumuseţii lăuntrice a minţii şi inimii. Curat, activ şi plin de bucurie, tânărul dădea de asemenea dovadă de tărie morală şi seriozitate. El asculta de sfaturile tatălui său şi îi plăcea să asculte de Dumnezeu. Calităţile care l-au făcut mai târziu cunoscut în Egipt - bunătatea, credincioşia şi faptul că era vrednic de încredere - se manifestau deja în viaţa sa zilnică." Patriarhi şi profeţi, cap. Întoarcerea în Canaan, par. 19.

Ar trebui să fie clar faptul că Iosif era copilul special al lui Dumnezeu pentru o lucrare de mare anvergură. Chiar dacă pare neverosimil pentru unii, totuşi Dumnezeu a salvat o lume de la pieire fiindcă a putut avea la dispoziţie un singur om ascultător!! Mă refer la foametea de şapte ani şi la modul cum el a administrat, plin de înţelepciune cerească, toată hrana depozitată pentru egipteni, dar şi pentru popoarele vecine care fuseseră silite să cumpere hrană din Egipt.

Cunoscându-l pe Dumnezeu, Iosif, pus în circumstanţe la care nu se aştepta deloc, prin faptul că fraţii lui au intenţionat să-l omoare, pentru ca în cele din urmă să-l vândă unor ismaeliţi, a fost silit să ia decizia ce avea să-i marcheze întreaga viaţă! Ştia că ismaeliţii o să-l vândă ca sclav în Egipt. Îşi dădea seama că nu o să-şi mai vadă părinţii şi meleagurile natale. Deşi era încă un adolescent, Iosif a luat o hotărâre, în pofida împrejurărilor apăsătoare, cum puţini creştini ar lua-o în circumstanţe asemănătoare. Aici avem un model autentic de exercitare corectă a voinţei.

Iosif nu s-a lăsat doborât de mărturia vizibilă a împrejurărilor, care stătea împotriva lui, ci cu credinţă şi prin credinţă, bazându-se pe cuvântul lui Dumnezeu, aflat de la tatăl său, a decis să rămână lângă Dumnezeu orice s-ar întâmpla în viitor. A decis o dată şi pentru totdeauna să nu se despartă de Dumnezeu orice s-ar întâmpla cu viaţa lui. Nu a luat o decizie sub imperiul fricii, chiar dacă la un moment dat căzuse pradă unei dureri şi groaze nestăpânite, ci în mod chibzuit şi raţional, având în vedere noua lui postură de adolescent fără părinţi, fără fraţi, fără ţară şi sclav pe deasupra! Se afla în această postură din cauza tatălui şi chiar a sa personal.

Tatăl şi-a arătat marea slăbiciune de a-l iubi mai mult pe Iosif decât pe ceilalţi fraţi, ceea ce a dezvoltat în Iosif, de mic, încrederea în sine, făcându-l să devină astfel pretenţios. Aceste greşeli în caracterul său trebuiau acum îndreptate în altă clasă a şcolii reformei în care se afla tânărul păstor.

     "În situaţia aceasta, gândul i s-a îndreptat spre Dumnezeul tatălui său. În copilărie, el fusese învăţat să-l iubească şi să se teamă de El. Adesea, în cortul tatălui său, el ascultase istorisirea visului pe care Iacov l-a avut pe când fugise în exil. I se povestise despre făgăduinţele lui Dumnezeu făcute lui Iacov şi cum fuseseră ele împlinite - cum, atunci când a fost nevoie, îngerii lui Dumnezeu au venit să-l înveţe, să-l mângâie şi să-l ocrotească. El fusese învăţat despre iubirea lui Dumnezeu manifestată în faptul că a dat oamenilor un Răscumpărător. Toate aceste lecţii preţioase îi veneau acum cu putere în minte. Iosif credea că Dumnezeul părinţilor săi va fi şi Dumnezeul lui. Atunci şi acolo el s-a consacrat pe deplin lui Dumnezeu şi s-a rugat ca Păzitorul lui Israel să fie cu el în ţara exilului său.
     Sufletul său a tresăltat când a luat hotărârea supremă de a se dovedi credincios faţă de Dumnezeu - în toate împrejurările să se comporte aşa cum se cuvine unui supus al Împăratului cerului. El avea să-i slujească lui Dumnezeu cu o inimă neîmpărţită; el avea să dea piept cu încercările şi să îndeplinească cu credincioşie orice îndatorire. Experienţa unei singure zile fusese punctul de cotitură în viaţa lui Iosif. Nenorocirea ei îngrozitoare l-a schimbat dintr-un copil răsfăţat, într-un bărbat stăpân pe sine, curajos şi serios." Patriarhi şi profeţi, cap. Iosif în Egipt, par. 3, 4.

Dintr-un copil răsfăţat a devenit un adevărat bărbat stăpân pe sine, curajos şi serios. Ce urmări poate avea o singură acţiune corectă a voinţei în împrejurări în care sunt solicitate toate puterile minţii! Aşa ceva, o asemenea realizare nu poate fi performanţa omului, lui Iosif, fără ajutor divin. El a luat acea decizia prin credinţă, care, la rândul ei, a activat puterile minţii şi a energizat voinţa în luarea unei decizii capitale, spre viaţă sau spre moarte. El era liber să decidă singur propriul viitor; nu era robul păcatului stăpânitor. El putea face ce doreşte cu viaţa sa, cu destinul său. Dar a ales, fiindcă se afla în altă clasă a şcolii lui Hristos, să slujească lui Dumnezeu în Egipt, pe tărâmul păcatului!!

Această decizie avea, în curând, să fie pusă la probă, în nişte circumstanţe create de soţia lui Potifar, cel care l-a cumpărat ca sclav. În cele ce urmează vom vedea clar contrastul dintre David şi Iosif. David nu a avut nici un fel de presiune exterioară când a poftit-o, mai întâi, în inima lui pe Batşeba. Pe când Iosif a fost supus unei presiuni teribile din partea soţiei lui Potifar, acesteia plăcându-i frumuseţea fizică a lui Iosif, nu cea interioară. În timp ce David nu şi-a exercitat voinţa deloc în sensul neprihănirii, Iosif a exercitat, de fapt a întărit din nou alegerea făcută înainte de a ajunge în Egipt prin exercitarea corectă a voinţei. David începuse să se joace cu ispita, în pofida glasului conştiinţei, până când a pierdut credinţa în cuvântul lui Dumnezeu prin care putea spune nu ispitei. Iosif, în schimb, a spus din prima un nu hotărât ispitei, atunci când Potifăreasa începuse să-i facă avansuri. Credinţa lui Iosif a întărit alegerea sau decizia împotriva ademenirilor acestei femei. Iosif nu s-a bizuit cu nici un chip pe sine sau pe puterea lui, ori pe voinţa sa, ci a avut în vedere doar pe Dumnezeu şi măreţia Lui. El nu a tremurat când a dat faţă cu presiunea ispitelor la care fusese supus. Ştia că putea muri dacă refuză avansurile soţiei lui Potifar, dar, în acelaşi timp, mai ştia că viaţa sa este pusă în mâinile lui Dumnezeu şi că nu are de gând să o ia de acolo şi să o treacă în propriile mâini, căci altminteri ar fi pierit.

Partea care-i revenea lui Iosif, şi care revine oricui copil născut din nou, era aceea de a alege să nu păcătuiască şi să se încreadă în Dumnezeu si să-l slujească, indiferent de ce se întâmpla în jurul lui. Acest lucru doreşte să ne înveţe Isus în şcoala Lui. Pentru că Iosif a decis să se păstreze curat, Dumnezeu a putut să intervină pentru el păstrându-i viaţa, chiar dacă a stat în temniţă câtva timp. De reţinut faptul că Dumnezeu nu intervine niciodată pentru un om, aflat în şcoala reformei, până când acesta nu alege să stea de partea lui Dumnezeu. Nu Dumnezeu face alegerile pentru noi, ci noi le facem. Aceasta este partea noastră. Însă acest lucru se face doar arătând încredere în Dumnezeu, prin Cuvântul Său. Când voinţa a luat decizia bună, atunci puterea Duhului Sfânt devine scutul de apărare al minţii şi al omului respectiv. Aceasta este o slujire adusă din partea lui Dumnezeu. El intervine doar atunci când este invitat să o facă, iar acest rol îi revine voinţei şi implicit omului!! Acesta se cheamă respect la cel mai înalt nivel divin din partea lui Dumnezeu. Omul, aflat în şcoala reformei, este liber, însă Dumnezeu respectă libertatea lui, indiferent ce alege el.

Oricum, alegerea făcută de Iosif de a nu păcătui a fost făcută invincibilă de Dumnezeu, aşa că tot iadul la un loc nu putea clinti nici măcar un fir de păr din capul lui. Aşa trebuie să trăim, ca nişte biruitori invincibili ai păcatului şi ispitelor. Iar acest lucru este la îndemâna oricui voieşte o astfel de viaţă, prin Isus Hristos.

Aş mai aminti încă un fapt, deşi este mult de studiat pentru a înţelege şi mai bine caracterul acestui erou din Egipt, şi anume faptul că prima decizie de a rămâne lângă Dumnezeu, atunci când se întrepta către Egipt cu caravana ismaeliţilor, a fost doar primul pas făcut în luarea următoarelor decizii corecte, prin care a ales să rămână lângă principiile neprihănirii. Înainte de a fi ispitit de Potifăreasa, Iosif a decis, prin acţiunea corectă a voinţei, să nu se lase ademenit de nici unul dintre viciile caracteristice societăţii egiptene, şi mai ales de idolatrie. O primă alegere corectă, a condus la o a doua corectă, apoi la o a treia, dacă ne referim la ademenirile Potifăresei, ş.a.m.d.

     "Sosind în Egipt, Iosif a fost vândut lui Potifar, mai marele gărzilor împăratului, în a cărui slujbă a rămas zece ani. Aici el a fost expus unor ispite de un caracter cu totul ieşit din comun. Se afla aici în mijlocul idolatriei. Închinarea la zei era însoţită de întreaga pompă împărătească, susţinută de bogăţia şi cultura celei mai civilizate naţiuni din vremea aceea. Cu toate acestea, Iosif şi-a păstrat simplitatea şi credincioşia sa faţă de Dumnezeu. Pretutindeni în jurul său erau priveliştile şi chemările viciului, dar el era ca unul care nu auzea şi nu vedea nimic. El nu îngăduia ca gândurile lui să zăbovească asupra subiectelor interzise. Dorinţa de a câştiga bunăvoinţa egiptenilor nu l-a putut determina să renunţe la principiile lui. Dacă ar fi încercat să facă acest lucru, atunci el ar fi fost biruit de ispite; dar el nu se ruşina de religia părinţilor săi şi n-a făcut nici un efort pentru a ascunde faptul că era un adorator al lui Iehova." Patriarhi şi profeţi, cap. Iosif în Egipt, par. 5.

Un om care ascultă de principiile Evangheliei este invincibil. Iosif a fost invincibil toată viaţa lui, până la moarte. Ca şi Ioan Botezătorul era prevăzător şi atent când se apropia ispita. Îşi propusese, şi reuşise, prin credinţă, să devină surd şi orb faţă de toate priveliştile şi chemările viciului. Ba mai mult, cu ajutorul lui Dumnezeu, îşi educase într-atât de bine gândurile, încât acestea nu mai zăboveau asupra subiectelor interzise! Iosif era pe deplin stăpân pe sine, îşi ţinea sub control natura omenească prin credinţă vie şi prin acţiunea corectă a voinţei slujite de Duhul Sfânt şi de o conştiinţă luminată şi isteaţă. Tot aşa poate să fie cu oricare dintre noi. Curaj, viaţa de biruinţă asupra păcatului este o realitate, o realitate vie şi de dorit. Cuvintele omeneşti nu pot descrie îndeajuns această realitate magnifică.