Adevărurile celor trei îngeri vor fi stricate

Trăim vremuri tulburi, vremuri care au o conotaţie aparte pentru cei care sunt urmaşii adevăraţi ai lui Isus. Sunt foarte puţini ucenicii lui Isus în lume astăzi şi, întrucât apostazia predomină, ei nu sunt făcuţi cunoscuţi de către Dascălul lor, întocmai cum cei şapte mii de credincioşi în timpul lui Ilie erau păstraţi de Dumnezeu în rezervă pentru orice eventualitate, pentru o criză de mai mari proporţii decât cea întâmpinată de slujitorul credincios al lui Dumnezeu, Ilie Tişbitul. Apostazia nu şi-a atins apogeul ei deocamdată, dar vine timpul când acest lucru va deveni realitate incontestabilă. Dacă este apostazie, înseamnă în mod logic că adevărul lui Dumnezeu lipseşte, fiind întortocheat prin filozofia deşartă a lumii, ce abundă în biserica creştină. Ea, filozofia, a îmbrăcat chipul teologiei, prin care se încearcă, în zadar, explicarea lui Dumnezeu.

În acest context, va exista o confuzie gravă a credinţei, în pofida tuturor cunoştinţelor căpătate de oameni în ultimele două veacuri, revoluţionare în astă privinţă. În curând se va dovedi, fără echivoc, că ceea ce majoritatea creştinilor numeşte adevăr, este de fapt confuzie sau altfel spus babilonie. În nici o biserică creştină nu vor exista idei clare cu privire la taina lui Dumnezeu, care este Isus Hristos în persoană. Mai grav este faptul că toate adevărurile primilor trei îngeri din Apocalipsa 14 vor fi alterate, pierzându-şi puterea lor mântuitoare. Cum ele au menirea să descopere chiar taina lui Dumnezeu generaţiilor din urmă, atunci devine lesne de înţeles de ce Satana încearcă ultima carte, asul din mânecă, pentru distrugerea credinţei tuturor celor ce vor să fie mântuiţi.

Un lucru trebuie să fie foarte clar, şi anume că adevărurile Bibliei din timpul prezent, trebuie să fie adevărurile cuprinse în Evanghelia celor trei îngeri menţionaţi, numită Evanghelia veşnică, întrucât ea este ultima solie ce este dată ultimelor generaţii, după căderea papalităţii, în anul 1798. Toate adevărurile care au fost descoperite generaţiilor din trecut, din era vechi-testamentară şi până la căderea papalităţii, sunt incluse în Evanghelia veşnică, dar cu menţiunea că sunt învăluite într-o aură care acum străluceşte din sfânta sfintelor a Sanctuarului ceresc. Toate aceste adevăruri au căpătat o nouă valoare, fiindcă Hristos le-a înveşmântat în lumina care străluceşte prin slujirea Lui în cea de-a doua încăpere a Sanctuarului ceresc. Ele au menirea să descopere taina lui Dumnezeu într-un fel cu totul şi cu totul special, specific Evangheliei celor trei îngeri. Pe lângă toate aceste adevăruri fabuloase din trecut, Isus ne pune la dispoziţie adevăruri noi, absolut noi, dar care îşi găsesc izvorul în toate celelalte adevăruri revelate. Din acest motiv, adevărul este un lanţ ale cărui zale formează întregul Evangheliei de la căderea lui Adam şi până la cea de-a doua venire a Mântuitorului pe norii cerului.

Scopul lui Satana este să strice toate adevărurile conţinute în mesajul celor trei îngeri, în special toate acele adevăruri care vorbesc despre taina lui Dumnezeu - Isus Hristos, care se află în sfânta sfintelor în Sanctuarul de sus. Asta înseamnă că Satana vizează acele adevăruri care au legătură cu persoana Mântuitorului, în speţă cu natura Lui divină şi cu natura Lui umană, dar şi cu Sanctuarul ceresc. Aşa că este de aşteptat la modul cel mai sigur ca, pe măsură ce ne apropiem de evenimentele prezise în profeţiile din Apocalipsa 13 şi 14, chiar înainte de a se manifesta ultima lucrare a apostaziei, să existe o confuzie gravă şi deosebit de periculoasă a credinţei prin lipsa ideilor clare cu privire la persoana Mântuitorului şi a lucrării Sale în Sanctuarul ceresc.

     "Înainte de ultima manifestare a lucrării apostaziei, va fi o confuzie a credinţei. Nu vor exista idei clare şi definite cu privire la taina lui Dumnezeu. Unul după altul, adevărurile vor fi stricate." Maranata, cap. Stricarea adevărului, 3 iulie, primul paragraf.

Evanghelia veşnică sau taina lui Dumnezeu sunt unul şi acelaşi lucru, deoarece Evanghelia şi taina lui Dumnezeu sunt Isus Hristos. "... pentru ca să li se îmbărbăteze inimile, să fie uniţi în dragoste şi să capete toate bogăţiile plinătăţii de pricepere, ca să cunoască taina lui Dumnezeu Tatăl, adică pe Hristos, în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei." Coloseni 2,2.3. "Şi îngerul pe care-l văzusem stând în picioare pe mare şi pe pământ şi-a ridicat mâna dreaptă spre cer şi a jurat pe Cel ce este viu în vecii vecilor, care a făcut cerul şi lucrurile din el, pământul şi lucrurile de pe el, marea şi lucrurile din ea, că nu va mai fi nici o zăbavă, ci, că în zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui, se va sfârşi taina lui Dumnezeu, după vestea bună vestită de El robilor Săi, prorocilor." Apocalipsa 10,5-7.

Vestea bună sau Evanghelia este chiar taina lui Dumnezeu, care va lumina cu o lumină nemaipomenită când îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui. Îngerul al şaptelea a început să sune din trâmbiţa lui încă din anul 1844, când Dumnezeu oferă cunoştinţa cu privire la Isus Hristos într-un fel aparte. Numai că taina lui Dumnezeu nu s-a sfârşit nici până astăzi din cauza condiţiei spirituale laodiceene a adventismului. Laodiceanismul reprezintă reuşita prinţului întunericului de a răpi aşteptătorilor Evanghelia şi cu aceasta chiar taina lui Dumnezeu. Când nu ai credinţa care lucrează prin iubire, neprihănirea lui Hristos şi prezenţa Duhului Sfânt, înseamnă că nu ai Evanghelia şi nici cunoştinţa clară şi definită cu privire la taina lui Dumnezeu, care este însuşi Isus Hristos.

Când Martorul credincios, nimeni altul decât Isus Hristos, îţi spune că trebuie să cumperi de la El aur curăţit prin foc (credinţa curată care îşi însuşeşte neprihănirea lui Hristos pentru a fi îndreptăţit), haine albe (neprihănirea, sfinţenia sau caracterul lui Isus) şi doctorie pentru ochi (prezenţa Duhului Sfânt care numai El singur oferă discernământ ascuţit spiritual), înseamnă că nu le deţii, nu le ai, tocmai fiindcă spui că eşti bogat, când în realitate Cerul te descoperă ca fiind cel mai sărac! "Iată ce zice Cel ce este Amin, Martorul credincios şi adevărat, Începutul zidirii lui Dumnezeu: ... Pentru că zici: >Sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic<, şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol, te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţat prin foc, ca să te îmbogăţeşti; şi haine albe, ca să te îmbraci cu ele şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale; şi doctorie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii şi să vezi." Apocalipsa 3,14.17.18.

Este de aşteptat, deci, ca toate adevărurile clare ale celor trei îngeri din Apocalipsa 14, să fie stricate de către tatăl minciunii, astfel încât atunci când apostazia cea mare va cuprinde întreaga lume, adventismul să fie complet nepregătit să-i facă faţă. Şi aşa se va întâmpla, întrucât cuvântul cel sigur al profeţiei nu minte, căci Dumnezeu nu se schimbă şi nu minte niciodată. Cum vor fi stricate aceste sublime adevăruri? Prin idei neclare şi nedefinite, care nu îşi găsesc originea în mintea lui Dumnezeu, ci doar în mintea lui Satana! Satana a aruncat negură groasă asupra unor adevăruri care pentru apostolul Pavel şi ceilalţi ucenici ai Domnului erau clare şi distincte, pline de putere ce mişca inimile oamenilor.

Bunăoară, modul cum este definit păcatul astăzi, nu are nici o legătură cu felul cum îl defineau Isus Hristos şi Pavel. Pentru înţelegerea corectă a mântuirii, trebuie priceput limpede ce este păcatul. De modul cum îl definim, depinde tot restul învăţăturii Evangheliei! A înţelege greşit acest adevăr, înseamnă a nu fi capabil să discerni lucrarea lui Isus pentru salvarea sufletului, căci nu ştii ce presupune experienţa naşterii din nou. Aproape toţi o definesc ca pe o schimbare a minţii, când de fapt ea este experienţa reală a morţii şi învierii la o viaţă nouă în Isus Hristos.

De asemenea, Sabatul este înţeles ca fiind doar ziua a şaptea a săptămânii, chiar dacă acest lucru este adevărat numai în teorie. Sabatul adevărat este Isus Hristos şi sfinţenia lui, pecetea pentru naşterea din nou sau pentru intrarea în împărăţia harului şi a luminii fiind chiar Sabatul lui Dumnezeu. Ziua a şaptea ar trebui să fie doar martorul vizibil în favoarea sfinţeniei interioare a aceluia care se închină lui Dumnezeu în Duh şi adevăr în respectiva zi. Marea luptă se va încheia cu disputa privitoare la Sabat, care subliniază desăvârşirea închinătorului, mai ales în timpul strâmtorării.

     "Am văzut că Sabatul sfânt este şi va fi zidul de despărţire dintre adevăratul Israel al lui Dumnezeu şi cei necredincioşi şi că Sabatul reprezintă marele subiect care va uni inimile sfinţilor dragi lui Dumnezeu, aşteptători ai Săi.
     Am văzut că Dumnezeu are copii care nu cunosc şi nu păzesc Sabatul. Ei nu au respins lumina privitoare la Sabat. Iar la începutul timpului de strâmtorare, am fost umpluţi de Duhul Sfânt pe măsură ce mergeam şi vesteam cu mai multă putere Sabatul. Acest lucru a umplut de mânie celelalte biserici şi pe adventiştii nominali, întrucât nu puteau combate cu succes adevărul despre Sabat. În acest timp toţi cei aleşi ai lui Dumnezeu au văzut clar că noi aveam adevărul şi au ieşit şi au suferit prigoana împreună cu noi. Am văzut sabia, foametea, epidemii şi mare tulburare în ţară. Cei răi s-au gândit că noi aduseserăm judecăţile asupra lor, s-au ridicat şi s-au sfătuit să scape pământul de noi, crezând că atunci răul ar fi oprit." Experienţe şi viziuni, cap. Viziuni care au urmat, par. 4, 5.

Dacă am lua fiecare dintre adevărurile cele mai importante ale soliei îngerului al treilea, am descoperi cu stupoare idei eronate conţinute în ele. De pildă, se susţine în cercuri adventiste foarte largi că natura umană a lui Hristos a fost natura lui Adam înainte de a cădea în păcat. Aceasta nu este Evanghelia lui Hristos privitoare la omenescul Său decăzut, slab şi păcătos. Acest lucru grav a adus cu sine erezii greu de stăvilit în adventism, de unde şi fragmentarea acestuia, începând cu precădere din anii 1950 ai veacului trecut. De asemenea, se subminează grav şi pe faţă Evanghelia privitoare la dumnezeirea lui Hristos, ca Fiul lui Dumnezeu. Curentul antidumnezeirea veşnică şi neîmprumutată a lui Hristos fiind în vogă astăzi mai mult ca oricând.

Evanghelia privitoare la biruinţa deplină asupra oricărui păcat nu este acceptată ca fiind învăţătura soliei îngerului al treilea, ori tocmai aceasta este chiar esenţa tainei lui Dumnezeu, care este şi Hristos în noi nădejdea slavei. Sfârşitul tainei lui Dumnezeu înseamnă desăvârşirea închinătorilor şi curăţirea Sanctuarului ceresc de orice păcat! Totul este menit de către Satana să lucreze împotriva lui Isus Hristos şi a Evangheliei veşnice, descoperite începând cu anul 1844.

O singură idee greşită în ce priveşte învăţătură lămurită a Evangheliei, conţinută în mesajul primilor trei îngeri apocaliptici, va conduce la stricarea, la alterarea întregii Evanghelii, o dată cu scurgerea timpului. Acest principiu este descoperit în învăţătura limpede a lui Hristos cu privire la încălcarea unui singur precept al decalogului. "Căci, cine păzeşte toată Legea, şi greşeşte într-o singură poruncă, se face vinovat de toate." Iacov 2,10. A deţine o Evanghelie stricată, dar care poartă numele de solia celor trei îngeri, înseamnă a fi înfăşurat în legăturile laodiceanismului. Un crez scris şi tipărit într-o carte, ce este contrazis prin învăţătura scrisă în alte cărţi de către teologi renumiţi, demonstrează o dată şi pentru totdeauna lipsa de armonie cu Isus Hristos şi Tatăl. A fi adventist, potrivit Cerului, înseamnă a fi lumina lumii, sarea pământului, înseamnă a fi copia exactă a caracterului lui Hristos pe acest pământ. A fi adventist, dar laodicean, înseamnă a fi sărac, ticălos, nenorocit, orb şi gol, neavând nimic care să îl recomande Cerului.

Adventismul laodicean este contrafacerea cea din urmă a tainei lui Dumnezeu, după cum fariseismul era contrafacerea Evangheliei descoperite în Vechiul Testament. Ceea ce numeau fariseii Sabat, nu era Sabat, ceea ce defineau ei a fi neprihănirea, nu era neprihănire, aşteptările lor cu privire la venirea şi lucrarea lui Mesia, nu erau învăţătura lămurită a Evangheliei despre venirea şi lucrarea lui Mesia, felul cum defineau ei păcatul, nu era deloc felul cum Cerul defineşte şi descoperă ce este păcatul, etc.

Este timpul să ne trezim şi să reevaluăm la modul cel mai serios ce credem. O criză de proporţii se profilează la orizont, ea este gata să se facă simţită; va veni ca un tăvălug ce nu poate fi oprit sub nici o formă, fiindcă aduce cu sine chiar sfârşitul lumii. Adventismul din prezent se sprijină pe nădejdi false, alarmant de false. Am studiat adventismul în profunzime, cu cea mai mare seriozitate, captându-mi tot interesul şi toate energiile de aproape treizeci de ani. Am toată certitudinea că ştiu ce scriu, fiindcă am dat totul ca să-l cunosc pe Isus. Fără întreita solie îngerească, ce conţine Evanghelia veşnică, nu este cu putinţă ca Isus să fie cunoscut.

Ceea ce numeşte şi declară răspicat, astăzi, adventismul că este Evanghelia lui Hristos, nu este decât contrafacerea ei, pentru că laodiceanismul nu deţine şi nu are cum să fie Evanghelia lui Isus Hristos, câtă vreme Cerul îl declară a fi o contrafacere! Iar această contrafacere se învaţă în mod uluitor chiar în instituţiile de învăţământ adventiste din întreaga lume. Din acest motiv, "Nu vor exista idei clare şi definite cu privire la taina lui Dumnezeu. Unul după altul, adevărurile vor fi stricate". Multe suflete vor fi pierdute pentru că pur şi simplu au crezut o minciună, întrucât au dat crezare oamenilor cu pregătire scolastică, în speţă teologică şi filozofică.

Trebuie să înţelegem limpede şi pentru totdeauna că starea spirituală numită de Inspiraţia divină Laodicea, nu este taina lui Dumnezeu, ci taina fărădelegii, care a ajuns la performanţa extraordinară de a numi falsul cu acelaşi nume al Evangheliei veşnice. Ceea ce este numit astăzi, în adventism, solia celor trei îngeri este un fals meşteşugit alcătuit, în sensul că a lăsat numele tuturor adevărurilor soliei celor trei îngeri, dar le-a jefuit puterea şi claritatea intenţionată de Cel Preaînalt. Astfel, adevărul descoperit a devenit o simplă teorie, scrisă şi tipărită, care poartă numele de Evanghelia lui Hristos, dar fără ca Hristos să fie în ea.

Nu încerc să transmit mesajul că trebuie părăsită biserica adventistă, ea fiind cea mai reprezentativă din întregul adventism cu privire la starea laodiceană, nu am o astfel de solie, ci mă străduiesc să trezesc pe toţi cei ce doresc şi găsesc de bun ce am scris, la realitatea unei cercetări serioase şi profunde, cu multă rugăciune şi credinţă, a tuturor adevărurilor conţinute în întreita solie îngerească, aşa cum se găsesc ele în Spiritul profeţiei, evitând cu desăvârşire scrierile teologilor adventişti care s-au remarcat în decursul timpului ca fiind nu numai necunoscători ai Evangheliei, ci şi împotrivitori pe faţă ai Mântuitorului. Nu mai daţi crezare omului, ci lui Isus Hristos revelat în Scripturile adevărului şi în Spiritul profetic, singura lucrare care aruncă lumină şi claritate desăvârşită asupra Evangheliei conţinută în Sfintele Scripturi!

Este timpul să ne trezim la neprihănire, înainte de a fi prea târziu să o mai facem. Vor fi şi fanatici care vor lua lucrarea în propriile lor mâini; Satana pregăteşte de mult timpul terenul pentru aşa ceva, însă cei luminaţi de Duhul lui Dumnezeu vor lucra în armonie cu marele Eu Sunt, lăsând ca lumina lor să strălucească într-un fel nou şi distinct. Este imperios necesar să ne reevaluăm credinţa şi cunoştinţa cu privire la adevărul Evangheliei veşnice descoperit în mesajul extraordinar al celor trei îngeri. Nu vă daţi satisfăcuţi până când nu veţi descoperi adevărata voastră stare spirituală, în lumina Evangheliei. Este adevărat că cei mai mulţi vor fi prea indolenţi să facă acest pas, dar Dumnezeu are copii credincioşi ce nu se vor da bătuţi până când nu vor afla adevărul aşa cum este el în Isus Hristos, ca taina lui Dumnezeu în întreita solie îngerească.

     "Vrăjmaşul a făcut eforturile cele mai abile cu putinţă pentru a zdruncina credinţa poporului nostru în mărturii... Aceasta se întâmplă exact aşa cum a plănuit Satana, iar cei care au pregătit calea ca poporul să nu mai acorde atenţie avertizărilor şi mustrărilor din mărturiile Duhului lui Dumnezeu, vor asista la apariţia unui val de erori şi erezii de tot felul.
     Planul lui Satana este acela de a slăbi încrederea poporului lui Dumnezeu în mărturii. Apoi, urmează neîncrederea cu privire la punctele vitale ale credinţei noastre, stâlpii poziţiei noastre, după aceea, îndoiala şi în privinţa Sfintelor Scripturi şi, în cele din urmă, marşul în jos spre pierzare. Când mărturiile care au fost crezute cândva sunt privite cu neîncredere şi lepădate, Satana ştie că cei amăgiţi nu se vor opri aici şi îşi dublează eforturile până când îi lansează într-o răzvrătire făţişă, care va deveni incurabilă şi va sfârşi în distrugere." Evenimentele ultimelor zile, cap. Zguduirea, subcap. Lepădarea mărturiilor duce la apostazie, par. 3, 4.

Neîncrederea în mărturiile Duhului Sfânt a condus adventismul în starea laodiceană, care s-a accentuat mult cu trecerea timpului, astăzi studierea Scripturilor făcându-se fără ajutorul minunat al acestora. Aşa au apărut fel şi fel de lucrări teologice care sunt exact împotriva mărturiilor Duhului lui Dumnezeu. Adevărurile revelate sunt doar nişte impresii puse în seama scribului, adică a lui Ellen White. În felul acesta a fost pregătit demult terenul pentru tot felul de erori şi chiar erezii care bântuie adventismul de mai bine de cincizeci de ani, cele mai distrugătoare fiind cele referitoare la natura umană a lui Hristos şi la ce este păcatul.

Aşadar, marea amăgire pusă la cale de Satana constă în stricarea adevărurilor întreitei solii îngereşti, prin faptul că lasă numele sau denumirea lor exact aşa cum sunt descoperite în Scripturi şi Spiritul profetic, dar le lipseşte de puterea şi lumina lui Dumnezeu, ele devenind astfel o simplă teorie nimicitoare. Formularea lor pare să fie adevărul întreg, numai că aceasta este doar o aparenţă, întocmai după cum o bancnotă falsă nu este nicidecum una adevărată deşi seamănă în toate privinţele. Ambiguitatea şi lipsa de claritate face ca un adevăr sacru al Evangheliei să fie o simplă teorie care nu transformă caracterul nimănui, ci doar îi gâdilă urechile! Să nu ne lăsăm înşelaţi.

     "Fără Duhul lui Dumnezeu, numai cunoaşterea Cuvântului Său nu este de nici un folos. Teoria adevărului, neînsoţită însă de Duhul Sfânt, nu poate reînviora sufletul şi nici sfinţi inima. Cineva poate cunoaşte foarte bine poruncile şi făgăduinţele Bibliei, dar dacă Duhul lui Dumnezeu nu întipăreşte adevărul în inimă, caracterul nu va fi transformat. Fără iluminarea Duhului Sfânt, oamenii nu vor fi în stare să distingă adevărul de rătăcire, şi vor cădea sub ispitele iscusite ale lui Satana." Parabolele Domnului Hristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, par. 9.

     "Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure cu filozofia şi cu o amăgire deşartă, după datina oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii, şi nu după Hristos. Căci în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii. Voi aveţi totul deplin în El, care este Capul oricărei domnii şi stăpâniri." Coloseni 2,8-10.

Isus Hristos şi pedeapsa păcatului - moartea a doua

Întruparea Fiului lui Dumnezeu a fost fără îndoială cea mai mare minune divină, în favoarea omului păcătos. Este taina lui Dumnezeu din veşnicie, o capodoperă a demonstrării iubirii care renunţă la tot Cerul de dragul celui păcătos. Ea a însemnat intrarea Fiului lui Dumnezeu în lumea oamenilor, luând chipul acestora, precum şi natura lor păcătoasă, cu toate tendinţele spre păcat. El a devenit realmente Dumnezeu cu noi pentru totdeauna. Fiul lui Dumnezeu s-a născut ca Fiu al omului, devenind astfel fratele adevărat al fiecărui om care s-a născut pe acest pământ păcătos.

În calitatea Sa de Fiu al omului, El a venit să condamne păcatul în carnea noastră păcătoasă şi să întâmpine cerinţele legii lui Dumnezeu, cu un cuget curat, fără nici o pată a păcatului, căci El trebuia să fie Jertfa fără cusur adusă pentru salvarea neamului omenesc. Ceea ce nu a putut să facă legea cea mare a lui Dumnezeu în trupul uman, a făcut Isus Hristos. "Căci - lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească (carnea noastră păcătoasă) o făcea fără putere - Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească (carne), trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului." Romani 8,3.4.

Marea realizare a planului mântuirii pentru om este aceea că omul poate fi salvat de la pieire veşnică, că poate fi scos de sub condamnarea legii lui Dumnezeu, care cere desăvârşirea pe care omul nu o are şi la care nici nu poate ajunge fără un Răscumpărător, însemnând astfel că el este scăpat de moartea veşnică sau moartea a doua din care nu mai există înviere, o moarte care trebuia să treacă şi chiar a trecut asupra Aceluia care venise să salveze întregul neam omenesc. Da, planul mântuirii prevedea ca Hristos, în calitate de Înlocuitor real al omului, să ia asupra Sa vina călcării legii lui Dumnezeu, ascunderea feţei Tatălui Său din cer şi retragerea oricărei raze de lumină din partea Lui şi, o dată cu acest calvar, pedeapsa păcatului, care este moartea a doua.

El trebuia să devină cu adevărat purtător de păcate în locul omului neajutorat. În mormântul pregătit pentru El încă din veşnicie, Hristos trebuia să tragă după El moartea de care mor toţi oamenii şi inclusiv moartea a doua sau moartea veşnică, din care nu există înviere pentru omul păcătos care a ales de bunăvoie să rămână sub puterea ei zdrobitoare. Trebuie să gândim profund asupra acestei problematici deosebit de importante, întrucât sunt prea multe persoane, pretins creştine, care cred şi declară că Isus nu avea cum să moară de moartea a doua, fiindcă astfel nu ar fi avut cum să mai învieze.

Un astfel de raţionament nu este biblic, întrucât în virtutea lui se pune la îndoială divinitatea lui Hristos şi puterea învierii Sale. Prin urmare, să lăsam Biblia şi pe Autorul ei, Duhul adevărului, să ne lămurească în privinţa acestei problematici interesante şi importante. În Sfintele Scripturi este declarat răspicat şi în modul cel mai limpede cu putinţă adevărul următor: "Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru". Romani 6,23.

Păcatul este ceva deosebit de nociv, o otravă mortală veşnică, întrucât singura urmare posibilă pe care o aduce pentru cel ce îl poartă este o moarte permanentă. Această moarte înseamnă inexistenţă veşnică. Aşa declară versetul inspirat de mai sus, că plata păcatului este moartea. Problema este că mulţi, foarte mulţi aşa-zişi creştini trag concluzia că s-ar referi la moartea despre care Hristos a spus că este un somn, adică moartea de care mor toţi oamenii şi din care pot învia prin puterea lui Isus. Este adevărat că în versetul respectiv nu se spune clar că moartea aceasta ar fi veşnică sau moartea a doua; numai că acest lucru nu este absolut necesar.

Un simplu raţionament ne va edifica pentru totdeauna asupra înţelesului corect al acestui verset sublim. Dacă darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, care a venit să moară pentru noi, tocmai în scopul precis de a ne dărui această viaţă veşnică, bineînţeles dacă o acceptăm prin credinţă, atunci devine logic că pedeapsa păcatului trebuie să fie moartea veşnică sau moartea a doua. Se poate observa cu uşurinţă că cele două, moartea şi viaţă veşnică, sunt puse în contrast vădit. Pedeapsa păcatului nu poate fi niciodată moartea ca somn, de care mor toţi oamenii după păcătuirea lui Adam.

Acest fapt este demonstrat şi în serviciile sanctuarului din vechime, sau ale cortului întâlnirii. În afara faptului că orice păcătos refuza să se înscrie, prin credinţă, în ritualurile vechi-testamentare, care priveau serviciile ispăşirii, totdeauna păcatul mărturisit era purtat de un înlocuitor, de un miel pentru jertfă, nevinovat şi fără cusur. Locul păcătosului pocăit era luat de altcineva nevinovat. Acum, dacă povara păcatului ar fi adus cu sine doar o biată moarte ca somn, atunci păcătosul nu ar fi avut nevoie niciodată de un înlocuitor care să moară în locul său, deoarece problema păcatului ar fi putut fi rezolvată pe altă cale, care nu implica sânge, deci jertfă.

Ceea ce vreau să subliniez este faptul că prezenţa unei jertfe înlocuitoare, este dovada cea mai clară că pedeapsa păcatului nu poate fi decât o moarte care aduce cu sine inexistenţa, altminteri ar fi absurd ca altcineva să moară în locul meu. Dacă păcatul nu ar fi atât de odios, pesemne că Dumnezeu ar fi salvat omul altfel, fără să implice coborârea Fiului lui Dumnezeu în lumea noastră pentru a deveni realmente Purtătorul divin de păcat şi al pedepsei păcatului. Prezentarea jertfei era făcută în scopul de a ne conştientiza de grozăvia fără margini şi de hidoşenia păcatului, care înseamnă pur şi simplu lipsa vieţii veşnice. Din acest motiv, Pavel prezintă contrastul izbitor dintre moartea ca pedeapsă a păcatului şi viaţa veşnică, ca dar al lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, dacă Dumnezeu ne oferă darul vieţii veşnice, pierdută de Adam prin cădere, atunci e musai să raţionăm că păcatul lui a adus cu sine o moarte pe potriva vieţii veşnice, dar ca durabilitate în timp, adică o moarte permanentă, pentru totdeauna, eternă, un ceva care este antonimul sau inversul vieţii lui Dumnezeu.

Să luăm aminte la cuvântul Inspiraţiei divine: ">Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru.< Romani 6,23. În timp ce viaţa este moştenirea celor drepţi, moartea este moştenirea celor nelegiuiţi. Moise a spus lui Israel: >Iată îţi pun azi înainte viaţa şi binele, moartea şi răul<. Deuteronom 30,15. Moartea la care se referă aceste texte, nu este aceea pronunţată asupra lui Adam, deoarece toată omenirea suferă pedeapsa pentru călcarea lui. Este >moartea a doua< care este pusă în contrast cu viaţa veşnică." Tragedia veacurilor, cap. Prima mare amăgire, par. 39.

Aşadar, este lămurit faptul că versetul care stă la baza studiului de faţă, face referire la moartea veşnică, moartea a doua care este pur şi simplu pedeapsa sau plata păcatului. Ei bine, tocmai această pedeapsă a venit Fiul lui Dumnezeu să o poarte pe umerii Săi de om, căci ar fi fost imposibil să preia păcatul nostru fără pedeapsa care decurge din prezenţa şi vinovăţia acestuia. Jertfa cea mare adusă în favoarea omului trebuia să întâmpine pedeapsa păcatului în chiar trupul Său, Hristos fiind făcut astfel păcat pentru noi.

     "Dumnezeu a dat în Cuvântul Său o dovadă categorică a faptului că El va pedepsi pe călcătorii legii Sale. Aceia care se amăgesc cu ideea că El este prea milostiv pentru a-şi aduce la îndeplinire dreptatea asupra păcătosului, să privească la crucea de pe Calvar. Moartea Fiului nevinovat al lui Dumnezeu dovedeşte că >plata păcatului este moartea<, că orice călcare a legii lui Dumnezeu trebuie să-şi primească plata dreaptă. Hristos cel fără păcat s-a făcut păcat pentru om. El a suportat vina călcării legii şi ascunderea feţei Tatălui Său, până când inima i-a fost sfâşiată şi viaţa i-a fost zdrobită. Întreaga această jertfă a fost adusă pentru ca păcătoşii să poată fi mântuiţi. Omul nu poate fi eliberat de pedeapsa păcatului pe nici o altă cale. Şi orice suflet care refuză să se împărtăşească de ispăşirea asigurată cu un preţ atât de mare, trebuie să poarte în persoana sa proprie vinovăţia şi pedeapsa pentru încălcarea legii." Tragedia veacurilor, cap. Prima mare amăgire, par. 26.

Deci, ce dovedeşte moartea Fiului lui Dumnezeu? Faptul că plata păcatului este moartea veşnică. Problema păcatului trebuia să fie rezolvată în totalitate, să cuprindă păcatul împreună cu toate consecinţele lui, iar acest lucru nu se putea face decât prin jertfa Fiului lui Dumnezeu. În jertfa Sa era cuprinsă însăşi pedeapsa păcatului, din moment ce toate păcatele omenirii au fost puse asupra Lui. "Totuşi El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi." Isaia 53,4.5.

Prin urmare, este drept să afirmăm că Isus Hristos a fost Jertfa fără păcat, care a suferit plata păcatului în locul omului, luând asupra Sa consecinţa unei astfel de plăţi, consecinţă care este declarată a fi de către Scripturile adevărului chiar moartea veşnică. El a suferit toată agonia morţii a doua pe crucea Golgotei, luând-o apoi cu Sine în mormânt şi biruind pentru omul pe care l-a iubit, deschizând astfel pentru totdeauna calea spre viaţa veşnică. Omul păcătos, nepocăit, nu are putere să scape de această moarte, însă Isus Hristos a făcut posibil ca acesta să fie izbăvit de ea, dacă doreşte desigur, dar numai cu condiţia să accepte viaţa Lui în locul morţii sale, jertfa Lui în locul unei uitări veşnice.

Cum a putut să învieze Hristos dacă El a purtat şi plata păcatului în locul omului? Prin puterea învierii Lui, prin puterea care este caracteristică divinităţii Sale. El singur a declarat că este Învierea şi Viaţa veşnică. Faptul că El a luat păcatele omenirii asupra Sa, ca om, nu l-a făcut să se întineze în divinitatea Sa. Aceasta a rămas neatinsă în esenţa ei. Jertfa ce trebuia adusă trebuia să fie fără cusur, fără nici un defect, iar Isus Hristos a oferit aşa ceva satisfăcând astfel toate cerinţele neînduplecate ale legii morale a lui Dumnezeu. Hristos a trăit fără să păcătuiască, aşa după cum trebuie să trăim şi noi, iar acest fapt l-a calificat să poarte păcatele tuturor, inclusiv plata păcatului, care este moartea a doua, după cum declară Duhul inspiraţiei divine.

Moartea lui Hristos este dovada incontestabilă că plata păcatului este moartea veşnică. Moartea Sa este deci, prin natura sa, echivalentul morţii a doua, asta pentru că El a purtat în trupul Său, pe lemnul crucii, păcatul cu toată greutatea şi consecinţele lui. Biruinţa asupra acesteia, a morţii a doua sau veşnice, putea fi făcută numai dacă Purtătorul păcatului se păstra neîntinat într-o lume a păcatului. Isus a intrat în mormânt curat sufleteşte, adică neîntinat de nici un păcat, pentru că nu a săvârşit nici un păcat; Satana nu l-a putut determina nici măcar printr-un singur gând să păcătuiască. Hristos a sfărâmat legăturile morţii prin puterea divinităţii Sale, la semnalul dat de Tatăl din cer prin intermediul îngerului Gabriel - Moise cel slăvit şi nemuritor, care a rostit cuvintele: "Fiul lui Dumnezeu, vino afară, Tatăl Tău te cheamă".

Aşadar, biruinţa lui Hristos asupra morţii a doua rezidă chiar în puterea învierii pe care o deţinea în divinitatea Sa, dar numai ca Unul care a reuşit, prin credinţă permanentă şi vie, să păstreze o legătură continuă, zi de zi, cu Tatăl Său din cer, înainte de moartea Sa. Viaţa Sa de biruinţă asupra păcatului i-a asigurat în mod deplin biruinţa şi asupra morţii a doua, o dată cu învierea Sa. Viaţa lui Hristos de biruinţă i-a asigurat triumful învierii. De aceea, se spune pe drept că "Moartea a fost înghiţită de biruinţă". 1Corinteni 15,54. Mai întâi, Hristos trebuia să fie biruitor asupra păcatului în viaţa de zi cu zi, şi mai apoi putea fi biruitor asupra morţii, a somnului morţii şi a morţii veşnice din care nu mai există înviere. Acest lucru a asigurat triumful iubirii divine asupra acelui lucru care a năpăstuit omul muritor, după căderea în păcat a lui Adam.

El trebuia să se păstreze neîntinat pentru a putea fi o Jertfă desăvârşită, în stare să poarte pe umerii Săi păcatul şi pedeapsa acestuia, moartea a doua. Dacă El ar fi dat greş, păcătuind în natura Sa umană, atunci El însuşi ar fi avut nevoie de un Mântuitor, pe care Dumnezeu nu îl mai avea. O viaţă de eşec continuu demonstrează că moartea a doua are putere asupra sufletului şi că aceasta se va desăvârşi la judecata milenială, dar o viaţă de biruinţă asupra păcatului, prin ascultare de voinţa lui Dumnezeu, dovedeşte că viaţa veşnică obţinută prin credinţă este neprihănirea lui Dumnezeu în Isus Hristos pentru suflet.

     "Ca urmare a păcatului lui Adam, moartea a trecut asupra întregului neam omenesc. Toţi, fără deosebire, merg în mormânt. Iar prin prevederile planului de mântuire toţi vor fi scoşi din mormântul lor. >Va fi o înviere a celor drepţi şi a celor nedrepţi.< (Fapte 24,15). >Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa toţi vor învia în Hristos.<(1Corinteni 15,22). Dar se face deosebirea între cele două categorii care sunt înviaţi, >toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui, şi vor ieşi afară din ele. Cei ce au făcut binele, vor învia pentru viaţă; iar cei ce au făcut răul. vor învia pentru judecată<. (Ioan 5,28.29). Aceia care au fost >socotiţi vrednici< de învierea spre viaţă sunt >fericiţi şi sfinţi<. >Asupra lor a doua moarte n-are nici o putere.< (Apocalipsa 20,6). Dar aceia care n-au primit iertare prin pocăinţă şi credinţă, trebuie să primească pedeapsa nelegiuirii lor - >plata păcatului<. Ei suferă pedeapsa care va fi diferită ca durată şi intensitate >după faptele lor<, dar în cele din urmă se încheie în moartea a doua. Deoarece este imposibil pentru Dumnezeu, ţinând seama de dreptatea şi de mila Sa, să mântuiască pe păcătos în păcatele lui, îi ia existenţa pe care prin neascultare a distrus-o şi de care s-a dovedit a fi nevrednic. Un scriitor inspirat zice: >Încă puţin şi cel nelegiuit nu va mai fi; da, îl vei căuta în locul lui şi nu va mai fi<. (Psalm 37,10). Iar un altul declară: > Ei sunt ca şi cum n-ar fi fost niciodată<. (Obadia 1,16). Acoperiţi cu infamie ei cad într-o uitare deznădăjduită, veşnică." Tragedia veacurilor, cap. Prima mare amăgire, par. 40.

În urma tuturor celor spuse, putem conchide cu încredere în Cuvântul veşnic că Fiul lui Dumnezeu a simţit toată agonia morţii a doua pe crucea Golgotei. Despărţirea de Tatăl din cer i-a provocat cea mai cumplită, teribilă şi de neînţeles durere a sufletului, simţind întocmai ceea ce vor simţi şi trăi toţi cei răi care vor trebui să-şi primească răsplata păcatului lor, şi anume moartea veşnică. Această despărţire de Dumnezeu Tatăl înseamnă spaimele cumplite ale morţii veşnice, în care nu există nici un fel de speranţă, totul fiind negură înfricoşătoare. Finalul acestor spaime este neantul, pierzarea veşnică. Când Hristos a murit, El a coborât în mormânt toată această cavalcadă de spaime, toate acele simţăminte teribile că Dumnezeu nu mai este nimic şi că a părăsit sufletul nenorocit pentru totdeauna. Astfel, moartea a doua şi-a găsit sfârşitul în Isus Hristos, prin faptul că nu s-a lăsat răpus de nici o ispită a acesteia, de nici un păcat înfăptuit în nici o privinţă. Manifestările şi consecinţa morţii veşnice, adică uitarea veşnică, întunericul etern, inexistenţa, se opresc toate în moartea lui Isus Hristos pe crucea Golgotei, toate fiind înghiţite de aceasta. Prin moartea Sa, Isus a biruit imposibilul pentru omul păcătos; a dezbrăcat păcatul de toată puterea lui, a anulat plata sau pedeapsa acestuia pentru toţi cei ce vor să asculte şi să primească viaţa veşnică.

În mormântul lui Isus au fost îngropate pentru totdeauna păcatul şi moartea veşnică. Învierea lui Isus a lăsat în mormânt pe cele două; de aici înainte toţi cei ce vor să asculte şi să calce pe urmele Mântuitorului sunt liberi de păcat şi de moarte veşnică. Experienţa naşterii din nou ne pune în situaţia reală de a ne împărtăşi de viaţă veşnică şi de a deveni fii şi fiice ale lui Dumnezeu, prin Isus Hristos. Minunată realizare din partea lui Dumnezeu; iubirea Lui s-a coborât până la cele mai mari adâncimi ale păcatului, fără să se întineze, pentru a-i da lovitura de graţie prin jertfă. Biruinţa Lui a fost deplină şi veşnică, punând baze sigure, pentru veşnicie, chiar Universului lui Dumnezeu. Noi suntem biruitori în Isus Hristos şi predestinaţi la viaţă veşnică în Isus Hristos, numai datorită învierii Sale, pe care doreşte s-o repete în noi. Să ne folosim de acest dar, care nu ne costă nimic, în afara credinţei, căci prin credinţă suntem mântuiţi.

     "Chiar şi îndoielile l-au asaltat pe muribundul Fiu al lui Dumnezeu. El nu putea să vadă prin porţile mormântului. Speranţa cea minunată nu-i putea prezenta ieşirea din mormânt ca biruitor şi acceptarea de către Tatăl a sacrificiului Său. Păcatul lumii, cu toată grozăvia lui, a fost simţit de Fiul lui Dumnezeu până la cea mai profundă adâncime a lui. Neplăcerea Tatălui pentru păcat şi pedeapsa lui, care este moartea, a fost tot ceea ce a putut El să înţeleagă prin acest uluitor întuneric. Isus a fost ispitit să se teamă că păcatul era atât de jignitor înaintea Tatălui Său, încât Acesta nu se putea împăca cu Fiul Său. Cumplita ispită, că Tatăl Său l-a părăsit pentru totdeauna, a pricinuit acel strigăt străpungător de pe cruce: >Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?< (Matei 27,46).
     Hristos a simţit profund aşa cum vor simţi păcătoşii când va fi vărsată mânia lui Dumnezeu asupra lor. Disperarea neagră, ca linţoliul morţii, se va aduna în jurul sufletelor lor vinovate şi atunci îşi vor da seama de întinderea deplină a păcătoşeniei. Mântuirea a fost cumpărată pentru ei prin suferinţa şi moartea Fiului lui Dumnezeu. Ea putea să fie a lor, dacă ar fi acceptat-o de bună voie; dar nimeni nu este silit să dea ascultare legii lui Dumnezeu. Dacă refuză binefacerea cerească şi aleg plăcerile şi înşelăciunea păcatului, ei pot să aleagă şi, la sfârşit, îşi primesc plata, care este mânia lui Dumnezeu şi moartea veşnică. Ei sunt despărţiţi pentru totdeauna de prezenţa lui Isus, a cărui jertfă au dispreţuit-o. Ei au pierdut o viaţă de fericire şi au sacrificat o slavă veşnică pentru plăcerile trecătoare ale păcatului." Mărturii pentru comunitate, vol. 2, cap. Suferinţele lui Hristos, par. 14 de la sfârşit.

Trebuie să apreciem jertfa lui Hristos cu alţi ochi, cei ai unei credinţe vii şi ai unei minţi pline de discernământ. Prin jertfa Sa, Isus Hristos a împăcat pe om cu Dumnezeu, acceptând să treacă prin agonia indescriptibilă a spaimelor şi suferinţelor morţii a doua, care înseamnă despărţire veşnică de Dumnezeu. Prin jertfa Sa, noi suntem uniţi cu Dumnezeu şi avem asigurată viaţa lui Dumnezeu, o viaţă fără sfârşit. Biruinţa şi viaţa lui Hristos ne aparţin, sunt în mod deplin ale noastre; aşadar, să le luăm cu asalt!

Distrugerea - lucrarea ciudată a lui Dumnezeu

     "Căci Domnul se va scula, ca la muntele Peraţim, şi se va mânia, ca în valea Gabaonului, ca să-şi facă lucrarea, lucrarea Lui ciudată, ca să-şi împlinească lucrul, lucrul Lui nemaiauzit." Isaia 28,21.

Aici avem de-a face cu descrierea unei realităţi care nu poate şi nu trebuie să fie pusă la îndoială, anume că pentru Dumnezeu lucrarea de nimicire este totuşi o lucrare străină de caracterul Său, chiar ciudată atunci când omul face încercarea de a o lega de persoana lui Dumnezeu. Atât la Peraţim, când Dumnezeu a intervenit pentru evrei, în timpul lui David şi l-a ajutat să-i distrugă pe filisteni, care auziseră de urcarea lui pe tronul de domnie, la Ierusalim, cât şi la Gabaon, când l-a ajutat pe Iosua să învingă pe împăraţii amoriţilor, cei cinci care se aliaseră împotriva Israelului, ce abia trecuse Iordanul în vederea cuceririi întregii ţări promise, Dumnezeu şi-a împlinit "lucrul, lucrul Lui nemaiauzit". (Vezi 2Samuel 5,17-25 şi Iosua 10,1-15).

Desigur, nu-i nici o problemă să se creadă că Dumnezeu distruge, deoarece cred că ar fi incorect biblic să afirmăm contrariul. Limbajul biblic nu permite să susţinem că Dumnezeu nu face nimic, că este pasiv atunci când vine vorba despre pedepsirea păcătosului. Dumnezeul nostru nu asistă neputincios la nelegiuirile oamenilor, lăsându-i să se autodistrugă până la urmă, astfel încât să putem spune că El chiar nu face nimic pentru distrugerea păcătosului. Dumnezeu distruge, dar întrebarea este cum o face. Aici se află înţelepciunea care ne va face în stare să înţelegem cum distruge Dumnezeu.

Ceea ce doresc să pricepem este faptul că lucrarea de nimicire din partea lui Dumnezeu, potrivit Scripturilor, este o lucrare ciudată, iar dacă este ciudată înseamnă că nu trebuie să o înţelegem deloc în felul în care noi ştim ce presupune distrugerea prin acţiunea directă a cuiva asupra altcuiva. Deci, nu trebuie sub nici o formă să privim lucrurile din perspectivă omenească, aşa cum e firesc să înţelegem cum se traduce cuvântul distrugere în plan omenesc, conform dicţionarului explicativ. Ne aducem aminte, din Scripturile adevărului, că atât gândurile, cât şi căile lui Dumnezeu sunt infinit mai presus decât felul de gândire al omului şi decât căile prin care noi aducem la înfăptuire dreptatea sau orice alt lucru de felul acesta. (Isaia 55,8.9).

Noi, acum, trebuie să descoperim în ce fel distrugerea, fie prin acţiunea lui Dumnezeu, fie prin porunca Sa, aşa cum este arătat în Sfintele Scripturi, este o lucrare ciudată, şi de ce este totuşi ciudată sau străină de persoana şi caracterul Său. Nu cred că ar fi corect să fac încercarea de a-l prezenta pe Dumnezeu mai bun decât este şi prea neputincios în a putea stăvili păcatul, doar pentru a sublinia că El nu distruge aşa cum credem noi. Ar însemna să dau credit unei linii de gândire care este caracteristică filozofiei lui Satana. El a întocmit învăţături însuşite de teologie şi filozofie, ca fiind un Dumnezeu prea milos sau prea sever, însă niciodată aşa cum a fost descoperit prin viaţa plină de abnegaţie a Mântuitorului.

Aşadar, plecăm de la adevărul corect că Dumnezeu este iubire şi că se manifestă în iubire cu dreptate împotriva păcătosului. Manifestarea Lui în iubire cu dreptate faţă de cel păcătos înseamnă o apreciere fără greş a motivaţiilor, gândurilor, cuvintelor şi faptelor acestuia. Nici un om nu poate judeca motivele altui om şi nu ar putea fi imparţial ca Dumnezeu în felul în care se raportează la omul păcătos, care iubeşte păcatul. În curţile de judecată omeneşti totdeauna se judecă faptele, niciodată motivele. Atunci când s-a încercat să se judece motivele şi gândurile chiar neexprimate vreodată de către omul inculpat, chiar în acel moment s-a descoperit Inchiziţia. Inchiziţia a fost încercarea lui Lucifer de a judeca în locul lui Dumnezeu şi de a stabili o măsură a dreptăţii ca propria lui creaţie, după propria imaginaţie, în lipsa principiilor divine frumos subliniate în legea celor zece porunci, o lege pe care se munceşte de mii de ani să o desfiinţeze. Rezultatul stabilirii unei astfel de judecăţi luciferice a fost totdeauna distrugerea prin felurite mijloace, care în cele din urmă aduceau moartea inculpatului.

Inchiziţia şi papalitatea sunt descoperirea supremă a ceea ce nu este Dumnezeu, precum şi atribuirea propriului lor standard de judecată lui Dumnezeu, un lucru nefiresc ce nu îl reprezintă. Filozofia distrugerii păcătosului, prin judecata săvârşită de Inchiziţie şi aprobată de papalitate, care se presupunea că a păcătuit împotriva lui Dumnezeu şi a bisericii, a devenit într-o manieră subtilă în societatea actuală, şi mai ales în creştinism, aproape o învăţătură biblică despre modul cum judecă şi nimiceşte Dumnezeu pe bietul păcătos. Numai că dreptatea lui Dumnezeu nu este niciodată lipsită de iubire, dar poate fi lipsită de harul salvator, unica putere din Univers care salvează omul de mânia Satanei, de distrugerile pe care le aduce continua păcătuire prin săvârşirea tuturor ticăloşiilor posibile, sub aţâţarea lui Satana, şi de moarte veşnică.

Ceea ce e îngrozitor este faptul că Satana a pus bine bazele unei astfel de învăţături sinistre chiar în mijlocul poporului evreu, mai înainte ca să se ivească papalitatea şi mai apoi Inchiziţia pe scena istoriei. Aşadar, după cum vom vedea împreună, învăţătura conform căreia Dumnezeu distruge, cu mânie chiar, pe păcătosul învederat în felul în care noi îi dăm înţelesul termenului distrugere, îşi găseşte originea în mintea lui Satana. Numai că această teorie este împopoţonată, frumos sulemenită cu idei teologice moderne, cu exprimări care să nu tulbure în vreun fel mintea, aşa încât aceasta să nu îşi pună întrebări cu privire la acurateţea prezentării caracterului lui Dumnezeu potrivit minţii lui Dumnezeu, minte care era şi în Hristos Isus, şi de altminteri în orice ucenic născut din nou al lui Hristos.

Subtilităţile şi fineţea acestei învăţături, prezentă astăzi în toată lumea creştină, scot în evidenţă agerimea diavolului în ce priveşte încercarea de a preface lumina în întuneric şi întunericul în lumină cu privire la caracterul lui Dumnezeu, el reuşind să facă în aşa fel, încât această învăţătură să treacă drept adevăr veritabil, scripturistic, aproape imposibil de tăgăduit. Prin fariseism, Satana a contrafăcut toată Evanghelia descoperită prin intermediul sanctuarului, pe care Isus le-o încredinţase iudeilor, făcându-i să creadă că deţin toată interpretarea corectă a adevărului şi că mântuirea, potrivit acestui fel al lor de interpretare a Scripturilor Vechiului Testament, îi avea în vedere doar pe ei ca naţiune, şi atât. Să băgăm de seamă că acest lucru s-a întâmplat la prima venire a lui Isus, ca Om întrupat.

Potrivit acestui tipar demonic, putem stabili fără nici un fel de greşeală că, înainte de a doua venire a lui Hristos, el trebuie să contrafacă iarăşi Evanghelia veşnică încredinţată celor trei îngeri zburători, o Evanghelie descoperită în şi prin sanctuarul ceresc, adevăratul original de astă dată, astfel încât miezul acestei contrafaceri să fie în legătură tot cu caracterul lui Dumnezeu. Dacă fariseismul a fost prima mare contrafacere în sânul bisericii alese, atunci trebuie că laodiceanismul trebuie să fie ultima mare contrafacere în sânul ultimei biserici alese! Pur şi simplu acesta este adevărul, iar el este atestat pentru totdeauna de Biblie.

Poporul ales, Israelul din vechime, nu a fost pregătit să îl primească pe Mesia, dovadă că l-au răstignit, asta fiindcă învăţătura lor nu se potrivea cu învăţătura lui Mesia. Ei erau pregătiţi să distrugă pe romani ca să scape de jugul lor greu, fiindcă ei credeau că acesta ar fi trebuit să fie scopul venirii lui Mesia între ei. Pentru ei, Mesia trebuia să fie Capul conducător plin de puterea de nimicire a lui Dumnezeu, care-i scapă de romani prin distrugerea acestora. De ce prin distrugere? Pentru că aşa ajunseseră să creadă despre slava lui Dumnezeu; că Dumnezeu trebuie să nimicească pe păcătoşi.

Învăţătura rabinică era aceea că Dumnezeu se bucură să nimicească pe păcătos. În baza acestei minciuni care deformase cu totul adevărul despre Dumnezeu, poporul iudeu considera că, deci, toţi cei care au păcătuit împotriva lui Dumnezeu trebuie distruşi de El, iar acest fapt în sine aduce mare bucurie în ceruri. O astfel de învăţătură pusese bazele unei anumite stări de spirit în Israel. Aşa aveau să-l întâmpine pe Mesia.

     "Rabinii aveau o zicală, şi anume că este mare bucurie în ceruri atunci când cineva care a păcătuit împotriva lui Dumnezeu este nimicit; dar Domnul Hristos învăţa că, pentru Dumnezeu, lucrarea de nimicire este o lucrarea străină. Că ceea ce constituie desfătarea Cerului este refacerea chipului lui Dumnezeu în sufletele acelora pe care El i-a făcut." Parabolele Domnului Hristos, cap. Acest om primeşte pe păcătoşi, subcap. Oaia pierdută, par. 12.

Mesia nu arătase semnele unei aşa-zise violenţe divine, când oamenii păcătuiesc. Nu căutase în nici un fel să fie un conducător rebel, asemenea lui Baraba, care se autointitula Mesia, ci le descoperea zi de zi iudeilor, poporului, tuturor celor interesaţi, principiile împărăţiei harului lui Dumnezeu şi modul de manifestare a lui Dumnezeu printre ei, în chipul Fiului Său preaiubit, Isus Hristos. Iubirea lui Dumnezeu curgea valuri, valuri înspre ei în fiecare zi, o iubire pe care aveau să o respingă şi o dată cu aceasta şi harul protector, în lipsa căruia Satana ajunge definitiv stăpânul minţii, sufletului şi trupului păcătosului care a ales definitiv păcatul. Prin pilda cu oaia rătăcită, Isus îi învăţa că Dumnezeu este dragoste şi că nu se manifestă cu violenţă împotriva păcătosului, chiar dacă acesta alege să rămână fără Dumnezeu, că nu venise cu scopul să-i distrugă pe romani, ci ca să le descopere iubirea lui Dumnezeu, care, dacă ar fi fost primită de poporul iudeu, ar fi putut fi împărtăşită romanilor, schimbând astfel fără îndoială destinul naţiunii iudaice.

Prin urmare, Hristos a descoperit pentru vecie că "Dumnezeu nu doreşte distrugerea nimănui", Parabolele Domnului Hristos, cap. Năvodul, ultimul paragraf, indiferent cât de păcătos ar fi omul.

Vedem cu o astfel de învăţătură nesănătoasă cu privire la Dumnezeu, faptul că este gata oricând să distrugă pe păcătos în felul în care noi îi dăm conotaţia corespunzătoare după înţelegerea noastră omenească termenului distrugere cu tot ce implică el în plan uman, a contribuit în bună măsură la pierderea tuturor binecuvântărilor divine de către poporul iudeu şi la împrăştierea lor printre toate naţiunile pământului. Din această învăţătură au decurs toate celelalte pe care îşi clădeau teologia, comportamentul şi viaţa. Trebuie, deci, că aceeaşi învăţătură astăzi, mult mai bine camuflată, să aibă acelaşi deznodământ, cu singura deosebire că chiar va aduce cu sine sfârşitul lumii.

Putem conchide, cel puţin până aici, că modul cum distruge Dumnezeu nu este nicidecum modul cum distruge omul. Şi, cu toate acestea, o lucrare de distrugere tot are loc, numai că ea este cu adevărat "lucrarea Lui ciudată" sau străină, adică străină de felul cum percepem noi realitatea distrugerii în plan uman. Acum, Dumnezeu ne va aşeza în locul potrivit de unde noi să putem înţelege ce implică, cum are loc distrugerea în plan divin. Hristos, Domnul nostru iubit, descoperă realitatea lucrării Sale ciudate, de nimicire, chiar ucenicilor Săi, într-o parabolă trăită, adică pe viu, experimentată atunci la faţa locului. Este vorba despre blestemarea smochinului care nu aducea roade, dar care era încărcat peste măsură de frunze frumoase.

Ucenicii fuseseră deprinşi în tot timpul cât se aflaseră cu Mântuitorul, să îl vadă liniştit, plin de compasiune şi de tact, lipsit cu totul de violenţă, deşi era foarte hotărât în tot ce întreprindea, chiar şi atunci când a pus pe fugă pe comercianţii ce îşi desfăşurau activităţile în curţile templului, ce devenise astfel o peşteră de tâlhari. Însă, când au observat că smochinul pe care El îl blestemase cu o zi în urmă se uscase, au ajuns neliniştiţi cu privire la purtarea Sa, despre care nu ştiau ce să creadă. Cum era posibil ca El, tocmai Mesia, să facă rău, chiar dacă era vorba doar despre un copac? Îl văzuseră cum vindecă şi restaurează pe oameni făcându-i sănătoşi şi la minte, şi la inimă, şi în suflet, dar cum să înţeleagă ei acest fenomen straniu?

     "Faptul cã Hristos blestemase smochinul îi umpluse pe ucenici de uimire. Lucrul acesta li se părea cu totul nepotrivit cu deprinderile şi lucrările Lui. Adesea îl auziseră spunând că El n-a venit să condamne lumea, ci pentru ca lumea să fie mântuită prin El. Îşi aminteau cuvintele: >Fiul omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască< (Luca 9,56). Minunile Lui fuseseră săvârşite ca să refacă, nicidecum să distrugă. Ucenicii îl cunoscuseră numai vindecător şi restaurator. Faptul acesta era neobişnuit. Şi se întrebau care să fie rostul lui." Hristos Lumina Lumii, cap. Un popor blestemat, par. 9.

Ei bine, taman această acţiune a lui Hristos prin blestemarea smochinului ne descoperă în mod viu lucrarea ciudată a lui Dumnezeu de distrugere. (Vezi Matei 21,18-22). "Lui Dumnezeu >îi place îndurarea<. >Pe viaţa Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului< (Mica 7,18; Ezechiel 33,11). Pentru El, lucrarea de nimicire şi rostire de judecăţi este >o lucrare ciudată< (Isaia 28,21). Dar, cu îndurare şi iubire, El ridică vălul viitorului şi le descoperă oamenilor urmările unei vieţi păcătoase." Hristos Lumina Lumii, cap. Un popor blestemat, par. 10.

Blestemarea smochinului era în fapt rostirea unei judecăţi ce cuprindea în sine nişte evenimente ce urmau să se întâmple în anul 70 dHr., când Ierusalimul avea să fie distrus de către oştirile romane, din cauza încăpăţânării şi bigotismului fariseic. Prin urmare, este corect să înţelegem bine că blestemul lui Dumnezeu este în realitate rostirea unei judecăţi sau altfel spus descoperirea unor lucruri ce au să se întâmple, atunci când harul divin sau purtarea de grijă a lui Dumnezeu este alungată! Această rostire din partea lui Isus, adresată în limbaj pur omenesc, este în sine, deci, o lucrare de nimicire, numai că ea nu este acţiunea directă a lui Dumnezeu, nu este planul intenţionat anume, făurit de Dumnezeu, care decide cum să fie natura distrugerii! Ci este acel dureros de sfâşietor adio, survenit în urma despărţirii păcătosului învrăjbit și orb de Dumnezeul plin de iubire, pe care nu şi-l poate ascunde decât în cuvinte de felul acestora sau a altora asemănătoare.

     "Mi s-a arătat că judecăţile divine nu vor veni asupra lor direct de la Dumnezeu, ci ei se situează în afara ocrotirii Sale. Dumnezeu îi avertizează, îi pedepseşte, îi mustră şi le arată singura cale pe care pot merge în siguranţă, apoi, dacă aceia care au fost obiectul grijii Sale deosebite vor urma cursul vieţii lor, independenţi de Duhul lui Dumnezeu, după repetate avertismente, dacă ei îşi aleg singuri calea, El nu-i mai împuterniceşte pe îngerii Săi să împiedice atacurile hotărâte ale lui Satana.
     Puterea lui Satana este cea care acţionează pe mare şi pe uscat, care aduce nenorocire şi suferinţă şi care atrage mulţimile, pentru a fi sigur de prada sa." Evenimentele ultimelor zile, cap. Cele şapte plăgi finale şi cei păcătoşi, subcap. Judecăţile vin când Dumnezeu îşi retrage ocrotirea, par. 1, 2.

De ce este ciudată şi străină lucrarea de nimicire pentru Dumnezeu? Pentru că ea nu urmează un curs de acţiune specific felului în care oamenii se raportează la răufăcători, pentru că pur şi simplu căile noastre nu sunt căile Lui. Observăm că lucrarea de distrugere la finalul istoriei acestui pământ implică nişte judecăţi divine, dar care nu vin direct de la Dumnezeu, în sensul că nu a decis El forma în care să fie pedepsiţi şi distruşi aceia care se vor închina fiarei şi icoanei fiarei. Forma distrugerii în care vor pieri toţi cei neascultători înainte de apariţia lui Hristos pe norii cerului, depinde întru totul de cât de mult s-au aşezat ei sub stăpânirea lui Satana, care foloseşte împrejurările deja formate prin neascultarea şi deciziile rele continue ale celor răi, elementele sau forţele naturii, pe care le cunoaşte foarte bine, sau chiar alţi oameni răi, aruncând asupra victimelor sale sigure furia sa diabolică sub forma celor menţionate mai sus, având în vedere că totul se petrece pe fondul lipsei cu desăvârşire a grijii protectoare sau a harului ocrotitor al lui Dumnezeu respins întruna.

Lucrarea de nimicire este ciudată fiindcă Dumnezeu nu se implică în mod direct, prin acţiuni directe anume gândite de El, îndreptate împotriva păcătosului, ci este ciudată fiindcă este silit de neascultarea şi necredinţa păcătoşilor să-şi retragă toate razele de iubire, de lumină şi de slavă de la ei, lăsându-i întru totul sub controlul demonic şi distructiv al diavolului. Este ceva absolut ciudat pentru Dumnezeu să constate pentru totdeauna că păcătosul înrăit a respins toate eforturile Sale de a-l salva tocmai de acela care seamănă distrugere şi pe mare, şi pe uscat, şi în aer. Cel mai dureros lucru pentru Dumnezeu este să fie pus în situaţia de a rosti acel ultim adio, sub forma unor cuvinte care sunt un adevărat blestem pentru om, o adevărată calamitate ireparabilă.

Blestemarea smochinului a însemnat retragerea harului protector de la un pom care devenise, din nefericire, un simbol vădit al naţiunii iudaice. Pomul nu fusese ales în mod special de Isus în acest scop. El venise doar să-şi potolească foamea, iar privirile i se opriră taman asupra celui mai promiţător smochin, asupra celui mai arătos, care promitea cele mai gustoase smochine. Dar, a trebuit să constate, ca om, că nu are nici un rod, că îşi etalase cu mândrie doar frunzele şi, în acest fel, că nu era deloc pomul care în viitor să mai dea rod. El, în realitate, nu era de folos nimănui, făcând doar umbră pământului. Înfăţişarea pomului trăda întregul său viitor. În mintea sa umană, Hristos a înţeles în felul acesta că era simbolul perfect pentru naţiunea pe care venise să o salveze. Dintr-o dată smochinul devenise exponentul adevărului divin cu privire la naţiunea iudaică, ce nu mai putea fi salvată.

De observat că pomul nu s-a uscat numaidecât, ci i-a trebuit cel puţin o noapte să se usuce. Probabil că este vorba despre o ofilire generală foarte rapidă, sub acţiunea unor factori prezenţi atunci când grija lui Dumnezeu chiar este retrasă. Singura acţiune directă a lui Dumnezeu este acţiunea retragerii prezenţei Sale sau a harului Său prin alungarea din partea omului păcătos sau a obiectului ce nu mai merită efortul unei ocrotiri deosebite din partea lui Dumnezeu, restul, adică urmările, are legătură cu diverşi factori de care Satana se foloseşte cu premeditare, făcându-i pe oameni să creadă că este mâna lui Dumnezeu implicată. Prin blestemarea smochinului de către Hristos, Dumnezeu nu face altceva decât să ridice "vălul viitorului şi le descoperă oamenilor urmările unei vieţi păcătoase". Hristos Lumina Lumii, cap. Un popor blestemat, par. 10.

Aşadar, blestemul sau rostirea unei judecăţi divine este o lucrare de nimicire ciudată din partea lui Dumnezeu, o lucrare străină cu totul de natura şi de caracterul Său, deoarece este silit să facă ceva ce este contrar naturii Sale, şi anume să se îndepărteze pentru totdeauna de sufletul care a ales păcatul nimicitor. Refuzarea ajutorului divin înseamnă a izola, a ţine departe întregul efort de salvare din partea lui Dumnezeu, făcându-l inutil pentru mântuirea ta. A-l aduce pe Dumnezeu în situaţia de a nu te putea salva, pentru că refuzi ajutorul Lui, adică iubirea manifestată pentru tine şi doar pentru tine, înseamnă în realitate o lucrare de distrugere de sine, de predare a întregii tale libertăţi, a voinţei, a sănătăţii, a minţii, a trupului tău la dispoziţia lui Satana. Iar această lucrare de distrugere este în întregime opera deciziilor tale, desăvârşită de Satana prin puterea acaparatoare a păcatului! Din acest motiv, lucrarea de distrugere este străină de caracterul lui Dumnezeu, pentru că pur şi simplu nu este ceva propriu Lui, ceva care să îl caracterizeze. În concluzie, lucrarea de distrugere nu este altceva decât rezultatul propriei nimiciri.

     "Dumnezeu nu nimiceşte pe nimeni. Oricine este totuşi distrus, se va distruge singur." Parabolele Domnului Hristos, cap. Alte învăţături din semănarea seminţei, subcap. Vom secera ce am semănat, par. 3.

     "Isus venise înfometat la smochin pentru a găsi hrană. Tot astfel venise la Israel să găsească în el roadele neprihănirii. El revărsase asupra iudeilor darurile Sale, ca ei să poată aduce roadă pentru binecuvântarea lumii. Le oferise nenumărate ocazii şi privilegii şi, în schimb, căuta simpatia şi colaborarea lor în lucrarea Sa milostivă. Voia să vadă în ei jertfire de sine şi milă, zel pentru Dumnezeu şi dorinţă arzătoare de a lucra pentru salvarea semenilor lor. Dacă ar fi ţinut Legea lui Dumnezeu, ei ar fi îndeplinit aceeaşi lucrare neegoistă pe care a făcut-o Hristos. Dar iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de om era eclipsată de îngâmfare şi mulţumire de sine. Ei şi-au atras ruina pentru că au refuzat să slujească altora. Ei nu împărţeau lumii comorile de adevăr pe care li le încredinţase Dumnezeu. În smochinul uscat, ei ar fi putut să vadă atât păcatul, cât şi pedeapsa lui. Uscat din cauza blestemului Mântuitorului, smochinul stătea ofilit şi bătut de vânt, uscat din rădăcini, arătând ce avea să fie poporul iudeu atunci când harul lui Dumnezeu va fi retras de la el. Refuzând să împartă şi altora binecuvântarea, el nu avea s-o mai primească. >O, Israele<, zice Domnul, >singur te-ai nimicit< (Osea 13,9).

     Avertismentul este pentru toate timpurile. Faptul că Hristos a blestemat pomul pe care propria putere îl crease stă ca o avertizare pentru toate bisericile şi pentru toţi creştinii. Nimeni nu poate trăi Legea lui Dumnezeu fără să slujească altora. Dar sunt mulţi oameni care nu trăiesc viaţa neegoistă, plină de milă a lui Hristos. Unii, care cred despre ei că sunt creştini excelenţi, nu înţeleg ce înseamnă slujire pentru Dumnezeu. Ei plănuiesc şi urmăresc numai folosul lor. Acţionează numai pentru ei. Timpul are valoare numai în măsura în care pot să adune pentru ei. Aceasta le este ţinta în toate împrejurările vieţii. Ei nu servesc altora, ci numai lor. Dumnezeu i-a creat să trăiască într-o lume unde trebuie îndeplinită o slujire neegoistă. El a intenţionat ca ei să-i ajute pe semenii lor pe orice cale. Dar eul este atât de mare, încât nu mai pot să vadă altceva. Ei nu au legături cu omenirea. Aceia care trăiesc în felul acesta sunt asemenea smochinului care avea tot felul de pretenţii, dar nu avea rod. Ei ţin formele închinării, dar fără pocăinţă sau credinţă. Onorează Legea lui Dumnezeu cu buzele, dar le lipseşte ascultarea. Zic, dar nu fac. În sentinţa rostită asupra smochinului, Hristos demonstrează cât de urâtă este în ochii Lui această pretenţie deşartă. El declară că păcătosul neprefăcut este mai puţin vinovat decât acela care zice că-i serveşte lui Dumnezeu, dar nu aduce roade pentru slava Sa.

     Parabola smochinului, spusă de Hristos înainte de a merge la Ierusalim, avea o legătură directă cu învăţătura dată de El când a blestemat smochinul neroditor. Pentru pomul neroditor din parabolă, grădinarul a insistat. >Mai lasă-l şi anul acesta, până îl voi săpa împrejur, şi-i voi pune îngrăşăminte; şi dacă aduce roade, bine; iar dacă nu, să-l tăiem.< Pomul neroditor trebuia să fie îngrijit şi mai bine. Trebuia să se facă tot ce era cu putinţă pentru el. Dar, dacă rămânea neroditor, nimic nu-l mai putea salva de la distrugere. În parabolă nu este precizat rezultatul lucrării grădinarului. El depindea de oamenii cărora le vorbise Hristos. Ei erau reprezentaţi prin pomul neroditor şi rămânea ca ei să-şi hotărască singuri soarta. Li se dăduse orice avantaj pe care-l putea da Cerul, dar nu au câştigat nimic din multele lor binecuvântări. Prin faptul că Hristos a blestemat smochinul neroditor, s-a văzut rezultatul. Ei îşi hotărâră propria nimicire.

     De mai mult de o mie de ani, iudeii abuzaseră de harul lui Dumnezeu, atrăgând asupra lor judecăţile Sale. Ei respinseseră avertismentele şi îi omorâseră pe prooroci. Oamenii din zilele lui Hristos se făceau răspunzători de aceleaşi păcate, urmând aceeaşi cale. În respingerea harului şi avertismentelor din zilele lor se găsea vinovăţia acelei generaţii. Oamenii din zilele lui Hristos se legau în lanţurile pe care naţiunea şi le făurise de veacuri.

     În fiecare generaţie li s-a dat oamenilor ziua lor de lumină şi privilegiu. Un timp de probă în care puteau să se împace cu Dumnezeu. Dar harul acesta are un hotar. Harul poate să stăruie ani de zile şi totuşi să fie dispreţuit şi lepădat; dar vine un timp când harul face ultimul apel. Inima ajunge atât de împietrită, încât încetează să mai răspundă Duhului lui Dumnezeu. Atunci, glasul plăcut şi atrăgător încetează.

     Ziua aceasta sosise acum pentru Ierusalim. Isus a plâns cu disperare pentru cetatea blestemată, dar nu putea să o izbăvească. El epuizase toate mijloacele. Respingând avertismentele Duhului lui Dumnezeu, Israel respinsese singurele mijloace de ajutor. Nu mai exista altă putere prin care ei să poată fi eliberaţi.

     Naţiunea iudeilor era un simbol pentru oamenii din toate veacurile care dispreţuiesc chemările Iubirii nemărginite. Când a plâns asupra Ierusalimului, lacrimile lui Hristos erau pentru păcatele din toate vremurile. În sentinţele rostite asupra lui Israel, aceia care resping mustrările şi avertismentele Duhului Sfânt al lui Dumnezeu pot să citească propria condamnare.

     În generaţia aceasta, sunt mulţi care merg pe acelaşi drum ca iudeii necredincioşi. Ei au fost martorii manifestării puterii lui Dumnezeu; Duhul Sfânt a vorbit inimii lor; dar ei nu renunţă la necredinţa şi împotrivirea lor. Dumnezeu le trimite avertismente şi mustrări, dar ei nu vor să-şi mărturisească rătăcirile şi resping solia şi pe solul Său. Tocmai mijloacele pe care El le foloseşte pentru îndreptarea lor devin pentru ei o piatră de poticnire.

     Profeţii lui Dumnezeu erau urâţi de Israelul decăzut, deoarece prin ei se scoteau la iveală păcatele lor ascunse. Ahab îl privea pe Ilie ca pe un vrăjmaş, deoarece profetul era credincios şi mustrase nedreptăţile ascunse ale regelui. Tot astfel şi azi, slujitorul lui Hristos care mustră păcatele este întâmpinat cu batjocură şi refuzuri. Adevărul biblic, religia lui Hristos, se luptă împotriva unui curent puternic de necurăţie morală. Prejudecata este mai puternică în inimile oamenilor acum decât în timpul lui Hristos. Hristos n-a împlinit aşteptările oamenilor; viaţa Lui era o mustrare pentru păcatele lor şi ei L-au lepădat. Tot aşa şi astăzi, adevărul Cuvântului lui Dumnezeu nu se armonizează cu purtarea şi obiceiurile lor şi cu pornirile lor fireşti şi mii de oameni resping lumina Lui. Îndemnaţi de Satana, ei pun la îndoială Cuvântul lui Dumnezeu şi aleg să folosească judecata lor independentă. Ei aleg mai bine întunericul decât lumina; dar fac lucrul acesta punându-şi în joc chiar viaţa lor. Aceia care au batjocorit cuvintele lui Hristos au găsit tot mai multe motive de a-şi bate joc, până s-au depărtat cu totul de la Adevăr şi Viaţă. Tot astfel şi acum, Dumnezeu nu intenţionează să îndepărteze orice obiecţie pe care inima firească o poate aduce împotriva adevărului Său. Pentru aceia care refuză preţioasele raze de lumină care ar lumina întunericul, tainele Cuvântului lui Dumnezeu rămân taine pentru totdeauna. Pentru ei, adevărul este ascuns. Ei merg orbeşte şi nu cunosc ruina ce le stă în faţă.

     De pe înălţimea Muntelui Măslinilor, Hristos a privit lumea din toate veacurile; cuvintele Sale sunt pentru fiecare suflet care respinge apelurile harului lui Dumnezeu. Batjocoritor al iubirii Sale, el ţi se adresează astăzi: >Tu însuţi ar trebui să cunoşti lucrurile care sunt spre pacea ta<. Hristos varsă lacrimi amare pentru tine, care nu ai lacrimi de vărsat. Împietrirea fatală a inimii care i-a distrus pe farisei se arată şi în tine. Şi fiecare dovadă a harului lui Dumnezeu, fiecare rază a luminii divine, fie că înmoaie şi supune sufletul, fie că îl întăreşte într-o nepocăinţă deznădăjduită.

     Hristos a prevăzut că Ierusalimul va rămâne încăpăţânat şi nepocăit; dar toată vinovăţia, toate urmările respingerii harului erau chiar la uşa lui. Aşa se va întâmpla cu orice suflet care urmează aceeaşi cale. Dumnezeu zice: >Pieirea ta, Israele, este că ai fost împotriva Mea<. >Ascultă şi tu, pământule! Iată, voi aduce peste poporul acesta o nenorocire care va fi rodul gândurilor lui; căci n-au luat aminte la cuvintele Mele, şi au nesocotit Legea Mea< (Osea 13,9; Ieremia 6,19). Hristos Lumina Lumii, cap. Un popor blestemat, par. 13-23.

"Vă dau o poruncă nouă"

Unul dintre cele mai dificile lucruri, într-o lume a păcatului, este să faci în aşa fel încât o minte să priceapă caracterul lui Dumnezeu în lumina Evangheliei, aşa cum s-a manifestst în mod deplin în viaţa Fiului lui Dumnezeu cel întrupat. Într-o lume în care aproape totul se obţine şi se păstrează prin metode străine de caracterul Celui sfânt, cum poţi înţelege viaţa Mântuitorului, care n-a avut de nici unele şi, totuşi, a fost cea mai bogată fiinţă de pe pământ? Bogăţia Lui era cunoaşterea lui Dumnezeu şi împărtăşirea cu dragostea Lui, o cunoaştere şi o dragoste pe care le-a pus la dispoziţia oamenilor, spre mântuire.

Hristos a venit în lumea noastră, aşa cum nimeni nu se aştepta, deşi era profetizat că se va naşte ca om. A venit să facă lumină în mintea omului cu privire la persoana lui Dumnezeu, pe care îl numea în mod corect şi intim Tată. Un Dumnezeu pe care oamenii îl percepeau a fi sever şi neiertător, foarte greu de înduplecat de vreme ce cerea în continuu jertfe animale, şi chiar umane după concepţia păgână. Da, Hristos a coborât realmente într-o lume plină de întunericul necunoaşterii lui Dumnezeu. A venit la noi în timpul cel mai neprielnic, când omul ajunsese ca un animal de povară, ce trăgea ca un sclav la carul lui Satana.

Satana îl înfierase pe Isus în ceruri şi îi ponegrise Numele Său cel sfânt pe pământ; i-a ponosit imaginea caracterului în cel mai grotesc mod posibil, pervertind percepţia şi capacitatea minţii omeneşti în legătură cu modul cum trebuie înţeles caracterul sfânt şi nobil al lui Dumnezeu. Astfel, omul a ajuns literalmente să atribuie trăsăturile de caracter ale lui Satana chiar Dumnezeului iubitor din ceruri, care nu ştie să facă sau să producă rău nimănui! El este cu totul străin de lucrarea distrugerii, aşa cum ne-o definim noi, aşa cum o traducem noi cu şi în mintea noastră, ca apoi să o punem în practică. În pofida unor dovezi grăitoare cu privire la faptul că Dumnezeu este iubire, cum ar fi lucrurile din natură şi, încă şi mai evident, cele mai profunde şi duioase legături omeneşti, pe care le cunoaşte omul, totuşi Satana a reuşit să orbească mintea noastră cu privire la farmecul, duioşia şi frumuseţea nobleţei divine în felul în care se raportează la omul păcătos.

     "În ciuda existenţei tuturor acestor dovezi evidente, vrăjmaşul oricărui bine a orbit mintea oamenilor, aşa încât ei privesc cu teamă spre Dumnezeu, gândind despre El că este sever şi neiertător. Satana i-a determinat pe oameni să-l considere pe Dumnezeu o fiinţă al cărei atribut principal este dreptatea rigidă şi inflexibilă, asemenea unui judecător aspru şi intransigent, asemenea unui creditor exigent şi neînduplecat. El l-a descris pe Creator ca pe o fiinţă care pândeşte cu suspiciune, ca să observe greşelile şi păcatele oamenilor, pentru a putea aduce asupra lor judecăţile Cerului. Domnul Isus a venit să trăiască printre oameni, tocmai ca să îndepărteze această umbră întunecată şi să-i descopere lumii iubirea nemărginită a lui Dumnezeu." Calea către Hristos, cap. Iubirea lui Dumnezeu faţă de om, par. 5.

Deci, misiunea primordială a Mântuitorului a fost să îi descopere lumii iubirea neţărmurită a lui Dumnezeu. Nu o iubire specială pentru om, ci iubirea întreagă divină, iubirea aceea care este Dumnezeu pentru toţi, fie fiinţe necăzute în păcat, fie căzute în păcat, precum oamenii! În afara dovezilor evidente, precum cele enumerate mai sus, care vorbesc despre dragostea lui Dumnezeu, mai există una de care Satana s-a slujit cel mai bine în distorsionarea înţelegerii caracterului divin din partea omului, iar această dovadă sunt Scripturile Vechiului Testament. Aici, limbajul omenesc, formele de exprimare specifice limbii omeneşti precum şi anumite expresii caracteristice definirii unor stări lăuntrice umane, estompează, pun în umbră dragostea lui Dumnezeu, parcă nelăsând-o să radieze în razele ei cele mai strălucitoare.

Dumnezeu, însă, nu se putea face cunoscut decât în acest fel; pur şi simplu nu avea altă posibilitate, nu putea să se folosească de limba Cerului pentru a ni se descoperi, căci atunci cine l-ar fi înţeles? În nobleţea Lui cea mare, a coborât la nivelul înţelegerii umane, inspirându-i pe profeţi să transmită principiile Cerului pământenilor, principii în care se regăseşte şi descriu chiar caracterul Său. Dacă omul ar fi fost ascultător de la bun început, după căderea lui Adam, atunci nivelul capacităţii de înţelegere din partea omului a caracterului lui Dumnezeu, precum şi sensibilităţile minţii la lucrarea Duhului Sfânt în el, ar fi fost pe potriva nivelului strălucirii luminii divine asupra minţii. Mintea ar fi fost înălţată de la o treaptă a înţelegerii la alta, tot mai sus şi mai sus, până când omul ar fi ajuns să se despartă cu totul de păcat, chiar înainte de întruparea obligatorie şi în aceste circumstanţe a Fiului lui Dumnezeu. În acest context, oamenii nu ar fi cunoscut niciodată boala şi ar fi ştiut cum să închidă toate uşile la ispitirile lui Satana.

Astfel, omul nu ar mai fi avut nevoie de Biblie sub nici o formă, de legea celor zece porunci scrisă şi nici de ritualurile şi ceremoniile care se desfăşurau la cortul întâlnirii, cu sens, nici măcar nu ar mai fi avut nevoie de sanctuar sau de un popor sfânt circumcis, pus deoparte în scopul iluminării lumii cu cunoştinţa mântuirii. "Dacă omul ar fi păzit Legea lui Dumnezeu, aşa cum i-a fost dată lui Adam după cădere, cum a fost păstrată de Noe în corabie şi respectată de Avraam, n-ar fi fost nevoie de ritualul circumciziei. Dacă descendenţii lui Avraam ar fi ţinut legământul, a cărui dovadă sau garanţie era circumcizia, n-ar fi căzut niciodată în idolatrie, n-ar fi fost lăsaţi să meargă în Egipt şi n-ar fi fost nevoie ca Dumnezeu să-şi proclame Legea la Sinai, s-o sape în table de piatră şi s-o protejeze prin instrucţiuni precise date în judecăţile şi rânduielile lui Moise." Istoria mântuirii, cap. Legea lui Dumnezeu, subcap. Scrisă pe table de piatră, par. 3.

     "Sistemul jertfelor încredinţat lui Adam a fost, de asemenea, pervertit de către urmaşii săi. Superstiţia, idolatria, cruzimea şi desfrâul au denaturat serviciul simplu şi plin de însemnătate pe care îl rânduise Dumnezeu." Patriarhi şi profeţi, cap. Legea şi legămintele, par. 6.

După cum se poate observa, Satana a folosit patru lucruri în degradarea naturii omeneşti şi mai ales a creierului uman: superstiţia, idolatria, cruzimea şi desfrâul. Când creierul se perverteşte prin ascultarea sugestiilor perfide ale lui Satana, atunci şi limba pe care o folosesc oamenii va fi degradată exact în măsura în care se dă credit filozofiei satanice. Mintea este atrasă tot mai mult spre lucruri care satisfac eul personal, ambiţiile egoiste ale naturii omeneşti, supremaţie, putere, etc. Aşa apare şi se manifestă cruzimea, care de cele mai multe ori se însoţeşte cu desfrâul. Pe fondul decadenţei umane, a slăbirii, a degradării creierului omenesc, forma de exprimare a omului prin limbaj şi comportament nu putea fi altfel. Ascultarea omului, după căderea în păcat, l-ar fi păzit de o astfel de stare de lucruri. Din păcate nu s-a întâmplat aşa. Omului i-a plăcut mai mult sugestiile diavolului, îndepărtându-se tot mai mult de idealul lui Dumnezeu pentru acesta: desăvârşirea.

În acest context, Dumnezeu avea să se descopere pe Sine oamenilor binevoitori a asculta exact în limbajul cunoscut acestora, aşa slab şi păcătos cum este, cu toate defectele lui. Aşa că Vechiul Testament este proiecţia idealului divin în limbaj uman; este, daca vreţi, descoperirea caracterului divin potrivit priceperii scribilor cărora Dumnezeu li s-a descoperit, adică profeţilor. Omul care citeşte Vechiul Testament, căci este un corp de scrieri inspirate, este impresionat mai mult de ceea ce îi izbeşte privirile, adică de limbajul folosit, cu precădere expresiile care descriu anumite stări de mânie, de furie, de lipsă de milă, în care Dumnezeu a îmbrăcat mesajul divin, stări care de altminteri îi sunt proprii omului căzut în păcat. Dumnezeu se descoperă ca fiind mânios, plin de furie, gata să distrugă pe oricine şi orice. Aceasta este percepţia omului păcătos.

Cu toate acestea, atenţia cercetătorului profund se va concentra asupra mesajului divin, care ascunde principiile dreptăţii, cât şi ale milei. Vechiul Testament este întru totul lucrarea harului divin asupra minţii scriitorului. Deşi cuvintele sunt pur omeneşti, totuşi conţinutul lor, mesajul pe care îl transmit este voia descoperită a lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă, pentru cine pricepe, dragoste care slujeşte celui nevoiaş, adică omului păcătos. Aici, în Vechiul Testament, Dumnezeu a spus: "... Domnul vă iubeşte", Deuteronom 7,8, "să iubiţi pe străin", Deuteronom 10,19, "să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi", Levitic 19,18. În mod paradoxal, însă, din cauza întunericului cu care diavolul a înfăşurat ca un giulgiu mintea omului, acesta, adică omul, nu a înţeles şi nu înţelege nici astăzi că Dumnezeu este dragoste în felul Lui, conform realităţii cereşti, nu în felul şi după înţelegerea noastră.

Felul în care Dumnezeu s-a descoperit pe Sine în Vechiul Testament a ajuns să fie îndreptat împotriva Sa, prin răstălmăcirea mesajului divin din cauza cuvintelor în care a fost aşezat acesta. Am fost învăţaţi să ne agaţăm de cuvinte, nu de conţinut, teologizăm cuvinte, filozofăm pe marginea unor versete care descriu crime săvârşite în urma unor porunci divine. De ce-ul nostru se concentrează strict asupra cuvintelor omeneşti, şi astfel îl descriem pe Dumnezeu după închipuirea noastră, conform limbajului biblic şi nu a mesajului divin, mesaj care este înţeles doar de către o minte spirituală.

Din cauza degradării omului, prin neascultare continuă, Hristos a ştiut că acesta are nevoie de iluminarea minţii lui într-un mod cu totul deosebit, cu privire la înţelesul corect al mesajului Vechiului Testament, deci cu privire la adevărul cuprins în scrierile Vechiului Testament, adevăr care descoperă frumos caracterul lui Dumnezeu. Tot ceea ce dăruise Dumnezeu omului, fusese greşit înţeles şi pervertit. Dumnezeu a ajuns un fel de criminal odios în mintea multora, un cineva care nu se mai satură de sânge, un răzbunător implacabil pe care nu trebuie să îl superi niciodată.

Dumnezeu a oferit atâta lumină pentru înţelegerea caracterului Său, pe cât a putut să ducă cei ascultători şi doritori să îl cunoască. Însă limitele limbii, modul de exprimare, educaţia, cultura, obiceiurile, perceperea realităţii înconjurătoare, a capacităţii intelectului nu i-au oferit lui Dumnezeu prea mari posibilităţi să se descopere altfel şi într-o măsura grandioasă, nespus de frumoasă. Aşa ni se înfăţişează Dumnezeu în Vechiul Testament. Dar, Isus a venit să dea la o parte întunericul superstiţiilor, a idolatriei, a cruzimii şi a desfrâului cu care au fost înlănţuiţi oamenii de către Satana timp de milenii şi să îl descopere pe Tatăl Său exact aşa cum este. De fapt Isus, punându-se în locul omului, a arătat pe viu ce înseamnă să îl cunoşti pe Dumnezeu şi cum să descoperi caracterul Său, exact aşa cum oamenii după căderea lui Adam în păcat ar fi putut să o facă dacă ar fi ascultat necontenit de El!

De aceea, într-o împrejurare Hristos a spus astfel: "Aţi auzit că s-a zis celor din vechime... Dar Eu vă spun" Matei 5,21.22. El repetă de căteva ori acest lucru, în încercarea de a destupa mintea ascultătorilor Săi, când s-a pornit să descrie principiile împărăţiei lui Dumnezeu pe muntele fericirilor. El a subliniat că ceea ce s-a spus în Vechiul Testament vechilor evrei, şi cu aceasta omenirii, ar fi putut fi scris altfel dacă oamenii ar fi fost ca El, adică ascultători de Dumnezeu. Vechiul Testament ar fi avut un înţeles nou şi mai profund, dacă oamenii neascultători şi poporul evreu nu l-ar fi pus pe Dumnezeu în situaţia să dea porunci de felul celor menţionate acolo, porunci care trebuiau să explice pe înţelesul lor greoi legea cea mare a iubirii lui Dumnezeu.

Interesant este că Mântuitorul aşază într-un context nou mesajul Vechiului Testament, pe care evreii îl răstălmăciseră. De fapt, tot El este cel care a dat legea pe Sinai precum şi poruncile şi legile adiacente, care o însoţeau. El le descoperă acum faptul că dacă poporul evreu ar fi fost grabnic la pricepere şi dispus să asculte, atunci modalitatea descoperirii Sale atunci, la Sinai, ar fi fost ca pentru un popor cu adevărat sfânt şi fără păcat, asemenea Mântuitorului, care acum se afla pe muntele fericirilor. Nu ar mai fi fost necesare tunete şi fulgere, ci toţi, asemenea lui Moise, ar fi putut fi acoperiţi de slava Tatălui şi a Fiului şi ar fi vorbit cu Dumnezeu faţă către faţă. Intenţia lui Dumnezeu cu ei este descoperită în aceste cuvinte sublime: "Tu îi vei aduce şi-i vei aşeza pe muntele moştenirii Tale, în locul pe care Ţi l-ai pregătit ca locaş, Doamne, la Templul pe care mâinile Tale l-au întemeiat, Doamne! Şi Domnul va împărăţi în veac şi în veci de veci". Exod 15,17.18.

Aceasta este promisiunea lui Dumnezeu făcută înainte de evenimentul petrecut la şi pe muntele Sinai; este cântarea lui Moise şi a copiilor lui Israel. Dar, nu s-a întâmplat acest lucru nici în ziua de azi, din cauza neascultării şi rebeliunii.

Pentru Hristos, Scripturile Vechiului Testament aveau un cu totul alt înţeles decât ceea ce pricepuseră oamenii, în speţă poporul evreu, până în vremea aceea. El a privit la conţinut, la mesaj, nu la cuvinte; a citit şi El ceea ce citim şi noi astăzi. El nu a filozofat pentru că nu a făcut filozofie, nu a teologizat pentru că nu a făcut teologie, ci a căutat să îl descopere pe Dumnezeu ascuns în cuvinte omeneşti slabe şi păcătoase, un Dumnezeu constrâns din pricina limitelor umane să se ascundă în limba şi expresiile acestora, în felul lor de a se exprima. Descoperirea Tatălui din cer în limba, gesturile, comportamentul şi învăţăturile Sale este grăitoare şi nemuritoare. El a scos din ţărâna necunoaşterii şi nepriceperii omului adevăratul înţeles al mesajului divin, chiar adevărul cu privire la caracterul unui Tată iubitor. Şi, mai mult, a aşezat într-un context absolut nou adevărul Vechiului Testament sub forma Noului Testament. "Aţi auzit că s-a zis în vechime o mulţime de lucruri neadevărate despre Tatăl din cer, dar Eu vă spun că Dumnezeu este dragoste", acesta a fost de la început şi până la sfârşitul vieţii Sale mesajul lui Hristos pentru noi.

Ca să întărească acest fapt, avea să le spună ucenicilor Săi astfel: "Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii". Ioan 13,34.35. Incredibil, porunca de a se iubi unii pe alţii era nouă pentru ucenici! Deşi în Vechiul Testament scria negru pe alb: "Domnul vă iubeşte", totuşi Isus le spune cu hotărâre, dar cu blândeţe, să se iubească unii pe alţii, dar nu oricum, ci aşa cum i-a iubit El, adică nu aşa cum interpretau cărturarii iubirea lui Dumnezeu în Vechiul Testament, ci aşa cum a dat-o pe faţă Hristos faţă de ucenicii Săi. De ce spune Isus că această poruncă era nouă? Era nouă pentru că ucenicii nu se iubiseră unii pe alţii aşa cum îi iubise Mântuitorul. Asta fiindcă în mintea lor imaginea lui Dumnezeu era doar o proiecţie fariseică, o proiecţie a învăţăturilor rabinice care deformaseră cu totul înţelesul adevărat al iubirii lui Dumnezeu descoperite în sulurile vechi-testamentare.

Jertfa lui Hristos trebuia să le deschidă tuturor celor credincioşi o nouă înţelegere a iubirii, deci a caracterului sau slavei lui Dumnezeu. Numai aici, la cruce, au ajuns îngerii loiali să rupă orice verigă de simpatie pentru diavolul şi să îl dezrădăcineze din mintea lor pentru totdeauna. Caracterul lui Dumnezeu are un înţeles nou în lumina crucii de pe Golgota, căci Isus a împrăştiat întunericul aruncat de diavolul asupra oamenilor cu privire la iubirea lui Dumnezeu şi la capacitatea Lui de a nu obosi niciodată să iubească şi să se dăruiască în iubire tuturor. Aceasta este legea vieţii Sale, iar acuzele lui Satana nu au nici un temei.

Acolo, la cruce, pe dealul Golgotei, şi nu mai puţin în viaţa Mântuitorului, s-a arătat pentru totdeauna că Dumnezeu nu ştie să facă rău, că a fost dispus să meargă la cea mai înjositoare moarte, fără să-şi renege dragostea pentru un neam de oameni păcătoşi şi nepăsători pe deasupra, doar pentru ca să-i ştie mântuiţi, fiind dispus chiar să le ofere propriul scaun de domnie doar pentru ca ei să se bucure o veşnicie alături de El. Acolo, s-a arătat pentru totdeauna că lucrarea de distrugere, aşa cum o traducem noi în mintea noastră, aşa cum îi dăm noi înţelesul şi o punem în seama lui Dumnezeu, este o lucrarea străină de caracterul Său şi pe deasupra şi ciudată, căci ce legătură ar putea fi vreodată între distrugere şi dragoste? Ar fi de neînţeles ca Dumnezeu să-şi descopere dragostea prin Fiul Său, iar dacă este respinsă să treacă la nimicirea păcătosului. Crucea de pe Golgota ar trebuie să ne inspire gânduri şi motivaţii noi în legătură cu caracterul lui Dumnezeu. Ea este poarta prin care străluceşte pe vecie iubirea neasemuită a lui Dumnezeu întregii suflări din tot universul creat.

Să luăm aminte la aceste cuvinte nemuritoare:

     "Dorinţa cea mare, pe care Hristos şi-a exprimat-o la această ultimă întâlnire cu ucenicii, era ca ei să se iubească unii pe alţii aşa cum El îi iubise. Despre lucrul acesta le vorbise de multe ori: >Vă poruncesc<, le repetase El adesea, >să vă iubiţi unii pe alţii<. Cele dintâi cuvinte pe care le-a rostit după ce a fost singur cu ei în camera de sus au fost: >Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii<. Porunca aceasta era nouă pentru ucenici, deoarece ei nu se iubiseră unii pe alţii aşa cum îi iubise Hristos. El a văzut că ei trebuie să fie stăpâniţi de idei şi îndemnuri noi; că trebuie să trăiască după principii noi; prin viaţa şi moartea lui Hristos, ei trebuiau sã ajungă la o nouă înţelegere a iubirii. Porunca de a se iubi unii pe alţii avea un înţeles nou în lumina jertfei Sale. Toată lucrarea harului este o slujire continuă, plină de iubire şi de strădanii pline de lepădare de sine şi jertfire de sine. În tot timpul cât a fost Hristos pe pământ, iubirea lui Dumnezeu se revarsă de la El în râuri nestăvilite. Toţi cei plini de Duhul Lui vor iubi aşa cum a iubit El. Acelaşi principiu care îndemna pe Hristos la lucru îi va îndemna şi pe ei în legăturile lor unul cu altul.
     Aceastã iubire este dovada că ei sunt ucenici. >Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii ei, dacă veţi avea dragoste unul pentru altul.< Când oamenii sunt strâns legaţi, nu prin forţă sau interese egoiste, ci prin iubire, ei dau dovadă despre lucrarea unei influenţe care este mai presus de orice influenţă omenească. Oriunde ar exista aceastã unire, ea este o dovadă că s-a refăcut în om chipul lui Dumnezeu şi că a fost sădit un nou principiu de viaţă. Ea ne dovedeşte că în natura divină se află putere pentru a sta împotriva forţelor supranaturale ale răului şi că harul lui Dumnezeu biruie egoismul inimii fireşti." Hristos Lumina Lumii, cap. Să nu vi se tulbure inima, par. 56, 57.

Limbajul violent al Bibliei

Cred că va fi de folos să abordăm o problemă care a lăsat în urma ei multe semne de întrebare, nedumeriri, care a provocat totodată dihonii, împărţind biserica în partide care susţin un punct de vedere sau altul, în funcţie de înţelegerea fiecăruia. Mărturisesc că nu este deloc o problemă uşoară. Ea necesită multă atenţie şi o bună înţelegere a felului de gândire a Duhului Sfânt, adică a modului cum Dumnezeu doreşte să înţelegem mesajul divin îmbrăcat în cuvinte omeneşti slabe, specifice lumii păcatului în care trăim.

Până la urmă, Biblia este o carte scrisă de oameni inspiraţi de Dumnezeu, oameni care în bună parte nu au avut privilegiul unei educaţii înalte, dar care s-au lăsat educaţi într-o şcoală mai înaltă, şi anume şcoala umblării cu Dumnezeu. Limba folosită şi expresiile care o îmbogăţeau erau umane, slabe şi cu deficienţe. Ce ar fi putut folosi Dumnezeu mai bun, a folosit, iar acesta era doar un limbaj specific omului căzut în păcat. Neprihănirea lui Dumnezeu nu a avut ca scop să îmbogăţească vocabularul unei limbi şi nici să facă sfânt limbajul uman; ea nu are de-a face cu limba, ci cu inima, cu mintea omului. Este adevărat, pe de altă parte, că oamenii care au scris Biblia au folosit limba comună, obişnuită a omului de jos, a maselor, pentru ca mesajul divin să poată pătrunde în absolut toate clasele. Nici un scriitor al Bibliei nu a folosit expresii din lumea academică a celor învăţaţi, expresii specifice filozofiei sau altor ramuri înrudite cu aceasta.

Oamenii, care au ales să îl slujească pe Dumnezeu, au fost inspiraţi să folosească cel mai uşor şi accesibil limbaj al vremii în care au trăit fiecare dintre ei; se poate spune că au fost inspiraţi să aleagă şi să folosească cele mai uşoare şi cele mai simple cuvinte pe care absolut toţi oamenii din toate erele să le poată înţelege fără probleme, dacă se poate. Un limbaj nepretenţios, dar plin de putere, cu un anumit farmec specific influenţei Inspiraţiei divine. Ei au fost făcuţi să înţeleagă frumuseţea caracterului lui Dumnezeu, atât cât le-a stat în putinţă, în funcţie de darurile căpătate prin moştenire de la părinţii lor. Dumnezeu a făcut ca aceste talente ale minţii şi cugetului lor să fie îmbogăţite cu noi descoperiri ale caracterului Său, iar ei, plini de acest frumos divin, au încercat să îl exprime şi să îl aştearnă în scris potrivit cu toată dibăcia lor. Dumnezeu nu a fost cu mâna lor inspirând cuvintele scrise, întrucât nu cuvintele sunt inspirate în Biblie, ci mesajul conţinut şi redat în aceste cuvinte, pur omeneşti până la urmă, mesaj care până la urmă a devenit Cuvântul lui Dumnezeu pentru oameni.

Prin urmare, Biblia este o carte divino-umană, în sensul că Dumnezeu l-a inspirat cu gânduri, cu idei despre împărăţia harului, despre caracterul lui Dumnezeu, despre adevăr şi mântuire, etc., pe omul aflat sub binecuvântarea influenţei Duhului Sfânt, dar şi în sensul că omul le-a redat în scris doar într-un limbaj obişnuit, strict omenesc, un limbaj slab şi păcătos. Nici nu se putea altfel, şi aici trebuie să cădem toţi de acord. De reţinut, deci, că Dumnezeu nu a influenţat limba cuiva, ca şi cum ar fi căutat să creeze una fără deficienţele şi slăbiciunile omeneşti, caracteristice lumii noastre, ce nu a mai existat până atunci, ci El a inspirat mintea profetului umplând-o cu gânduri despre o lume sau o împărăţie care ne este străină, dar care există, o lume reală în care nu există păcat, o lume care este echivalentul veşniciei şi care nu cunoaşte moartea, o lume care este acel acasă pentru orice suflet omenesc care o doreşte cu toată inima şi ar da orice să o aibă, o lume a lui Dumnezeu creată să se bucure şi să fie fericită încontinuu, o lume plină de vitalitate şi de sănătate, o lume a unei tinereţi fără bătrâneţe, o lume a lui Isus Hristos, căci ce poate însemna această lume fără Isus Hristos care este Fiul lui Dumnezeu?

Pur şi simplu, Dumnezeu a încercat să aducă şi a adus principiile lumii veşnice în lumea noastră prin oamenii care s-au lăsat călăuziţi de El şi pe care aceştia le-au îmbrăcat în cuvinte omeneşti, pentru ca noi toţi ceilalţi, care citim Biblia, să le credem şi să trăim după ele. Numai că aceste principii intră în conflict dur cu principiile lumii noastre păcătoase, cu principiile păcatului, care ţine lumea în robia lui cruntă. Cele mai contestate sunt principiile care subliniază sau scot în relief caracterul lui Dumnezeu în Vechiul Testament. Problema este că acestea sunt exprimate, sunt redate într-un limbaj omenesc slab. Din cauza influenţelor vremii, a culturii, a obiceiurilor, a educaţiei şi a învăţăturilor filozofiei şi mai ales a teologiei, aceste principii care întregesc caracterul lui Dumnezeu sunt înţelese cu totul şi cu totul greşit de majoritatea creştinilor, chiar de către aceia care zic că îl urmează pe Isus şi că pun în practică învăţăturile Lui.

Principiul fundamental care stă la baza caracterului lui Dumnezeu este dragostea. Un alt principiu care îl întăreşte pe cel dintâi este că Dragostea nu se schimbă, că în Dumnezeu nu există nici umbră de mutare. "Cine nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste... Şi noi am cunoscut şi am crezut dragostea pe care o are Dumnezeu faţă de noi. Dumnezeu este dragoste; şi cine rămâne în dragoste rămâne în Dumnezeu, şi Dumnezeu rămâne în el." 1Ioan 4,8.16. "Orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit este de sus, coborându-se de la Tatăl luminilor, în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare." Iacov 1,17.

Cu toate acestea, atunci când citim în Scripturile adevărului că Dumnezeu a făcut să plouă pucioasă şi foc peste Sodoma si Gomora, că a lovit sau a omorât pe toţi întâii născuţi ai Egiptului, ori că a poruncit evreilor să treacă prin ascuţişul sabiei cetatea, bărbaţi, femei şi copii, bătrâni, oi, boi, etc., creştinii cred realmente că acest limbaj descoperă caracterul lui Dumnezeu, că El fiind atotputernic poate face orice, că dragostea lui Dumnezeu, care nu se schimbă, îi impune să facă aceste lucruri oribile, în scopul stopării păcatului. Dar, în mod incredibil, nu cred acelaşi lucru despre Isus Hristos cel întrupat, pentru că în modul Său de manifestare, în propria Sa viaţă nu s-au văzut astfel de atitudini!

În mod absolut cert, Dumnezeul Vechiului Testament este acelaşi cu Isus Hristos din Noul Testament, că Dumnezeul care a vorbit tuturor văzătorilor şi profeţilor în Vechiul Testament este exact acelaşi care s-a întrupat pentru a ne mântui din păcat. Yahweh al Vechiului Testament sau Acela care s-a recomandat lui Moise drept "Eu sunt Cel ce sunt" este Mesia Noului Testament care a spus despre Sine iudeilor batjocoritori că este "Eu sunt", adică exact una şi aceeaşi Persoană de peste tot din Vechiul Testament. Cum e posibil să credem în două feluri despre Dumnezeu? De ce îl acceptăm mai lesne pe Mesia Noului Testament şi îl detestăm pe Dumnezeul Vechiului Testament, dacă totuşi, după cum mărturisesc fără echivoc Scripturile, sunt una şi aceeaşi Persoană sublimă?

Unii creştini cred în mod sincer că Dumnezeu nu nimiceşte, deşi Biblia declară tocmai contrariul, alţii că Dumnezeu distruge, fiindcă dacă n-ar face-o atunci nu ar fi drept şi nici Judecător. Nu voi face nici cea mai mică încercare să intru pe terenul acesta disputat de ambele tabere, ci voi scoate la lumină principiul după care trebuie înţeles caracterul lui Dumnezeu în Vechiul Testament, ajutat tot de Vechiul Testament. Pentru aceia care doresc să se lase învăţaţi de Maiestatea cerului în această privinţă, se va împlini Scriptura care spune: "Dar cărarea celor neprihăniţi este ca lumina strălucitoare, a cărei strălucire merge mereu crescând până la miezul zilei". Proverbe 4,18.

În primul rând, Biblia este cartea contrastelor, a contradicţiilor aparente, nu reale, întrucât în ea nu există contradicţii reale; dacă ar exista atunci Dumnezeu nu este consecvent cu Sine. În ea există declaraţii scrise, de felul celor care subliniază în mod vădit că Dumnezeu a trimis foc, a omorât sau a dat poruncă să fie omorâţi chiar copii, care în opinia noastră ar fi putut fi inocenţi, declaraţii care nu sunt o greşeală din partea autorului lor, adică a aceluia care le-a scris sub inspiraţia lui Dumnezeu. Aceste cuvinte subliniază o realitate, o stare de fapt, care l-au obligat pe Dumnezeu, pe Isus Hristos de fapt, să ia atitudine, o atitudine pe care în mintea noatră o asociem lesne cu dreptatea, dar şi cu cruzimea. Nu există nici o problemă pentru majoritatea creştinilor să asocieze dreptatea, inclusiv cruzimea născută în urma manifestării dreptăţii divine, cu caracterul lui Dumnezeu. Acesta este un adevăr de necontestat, din păcate.

În tot acest tablou, un fapt este cert, că acele cuvinte spun ceea ce spun şi nimeni nu trebuie să încerce să le schimbe, fiindcă, aşa cum vom vedea, ele au un farmec aparte, scot în evidenţă un fapt despre adevăratul caracter al lui Dumnezeu în toate acele împrejurări. De-a lungul timpului fiecare a înţeles exact ceea ce spun cuvintele respective, fără să se gândească de fapt ce vrea să ne transmită Duhul Sfânt prin ele, El fiind Artizanul întregii Scripturi. Ne aducem aminte în acest punct al studiului nostru că nu cuvintele în sine sunt inspirate, ci mesajul pe care ele au menirea să-l descopere. Nu înseamnă deloc că cuvintele acelea sunt greşite; ele îşi au locul lor bine determinat acolo, şi au menirea să descopere cu adevărat frumuseţea desăvârşită a caracterului lui Dumnezeu, întocmai după cum carnea şi sângele lui Hristos au descoperit, deşi în pofida slăbiciunii şi deteriorării lor, caracterul lui Dumnezeu la modul cel mai elocvent cu putinţă, astfel încât îngerii au ajuns să rupă orice verigă de simpatie pentru diavolul!

Da, ceea ce a fost întruparea lui Hristos pe pământ, este întocmai întruparea Cuvântului sau a gândului lui Dumnezeu în Sfintele Scripturi. Despre trupul şi înfăţişarea lui Isus Scripturile declară că "N-avea nici frumuseţe, nici strălucire ca să ne atragă privirile, şi înfăţişarea Lui n-avea nimic care să ne placă", Isaia 53,2, deşi cu toate acestea El a descoperit toată slava Dumnezeirii necesară mântuirii omului care crede; întocmai astfel este şi cu Biblia, ea este întruparea gândului lui Dumnezeu în limbajul omenesc slab şi păcătos, plin de cusururi, adică un limbaj care n-are nici frumuseţe, nici strălucire, nimic care să ne placă. Nu trebuie să ne lăsăm păcăliţi de cuvintele care exprimă un anumit fapt despre atitudinea lui Dumnezeu, ci trebuie să descoperim în ele caracterul neprihănit al lui Dumnezeu ascuns. Acesta este principiul fundamental pentru înţelegerea caracterului lui Isus din Vechiul Testament - ceea ce a fost întruparea lui Mesia între oameni, întocmai, la fel, cu desăvârşire trebuie să fie şi întruparea gândului lui Dumnezeu într-un limbaj omenesc slab în Sfintele Scripturi. După cum Isus Hristos este întruparea lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor, în trupul oamenilor păcătoşi, tot la fel Biblia este întruparea lui Dumnezeu, a Cuvântului veşnic, în mijlocul oamenilor, în limbaj omenesc slab şi păcătos.

Ca să îl deosebim bine pe Dumnezeul cerului în trupul lui Isus avem nevoie de Duhul Sfânt; tot la fel, dacă dorim să deosebim bine caracterul lui Dumnezeu în Biblia Vechiului Testament, atunci avem nevoie de Duhul Sfânt, întrucât El este Acela şi Singurul care a îmbrăcat pe Dumnezeu, gândul Lui, în formă de exprimare umană. Aşadar să purcedem să descoperim mesajul divin conţinut în cuvinte care ne trimit la exasperare, îndoială şi nedorinţă de a-l cunoaşte pe Dumnezeu. Trebuie să spun că Satana s-a folosit de acest limbaj al Vechiului Testament semănând multe erori, şi încă grave, despre caracterul neasemuit de frumos şi liniştit al lui Dumnezeu. Acum, vom da vălul la o parte şi vom pătrunde în frumuseţea mirifică a modului de manifestare a lui Dumnezeu în anumite împrejurări, folosindu-ne exact de limbajul Bibliei cu privire la acţiunea Lui în raport cu anumiţi oameni ai Bibliei.

Aşadar, cum trebuie să înţelegem limbajul Bibliei, atunci când citim că Dumnezeu, bunăoară, a omorât? În Scripturi ni se spune limpede că "gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre." Isaia 55,8.9. Asta înseamnă că, potrivit acestui principiu, acesta fiind al doilea prin care vom înţelege gândul lui Dumnezeu exprimat în cuvinte omeneşti, nu cuvintele sunt atât de importante, cât mesajul pe care acestea le conţine. Deci, vom lua cuvintele ca atare şi vom lăsa înţelesul lor adevărat în seama Duhului Sfânt, până când acestea, cuvintele respective, ne vor dezvălui adevăratul lor înţeles cu privire la caracterul imuabil al lui Dumnezeu. În acelaşi timp, voi lăsa Biblia să se explice singură, aşa după cum ne învaţă să facem chiar Duhul adevărului.

Voi lua două exemple biblice şi voi lăsa apoi ca acele cuvinte să fie explicate prin intermediul altor părţi din Scripturi. Prin urmare, cum omoară Dumnezeu? Să luăm cazul lui Saul, primul rege al evreilor. Despre el, Biblia declară într-un mod clar că "Saul a murit, pentru că s-a făcut vinovat de fărădelege faţă de Domnul, al cărui cuvânt nu l-a păzit, şi pentru că a întrebat şi cerut sfatul celor ce cheamă morţii. N-a întrebat pe Domnul: de aceea Domnul l-a omorât, şi împărăţia a dat-o lui David, fiul lui Isai". 1Cronici 10,13.14. În această parte a Scripturii se spune limpede că Dumnezeu l-a omorât pe Saul. Cuvintele nu sunt o greşeală de exprimare, ci prin ele Duhul Sfânt declară o realitate petrecută în dreptul lui Saul.

Totuşi, în altă parte a Scripturii ni se spune într-un mod vădit că nu Dumnezeu l-a omorât pe Saul, că de fapt acesta s-a sinucis. "Filistenii au urmărit pe Saul şi pe fiii lui şi au ucis pe Ionatan, Abinadab şi Malchişua, fiii lui Saul. Saul a fost prins în toiul luptei; arcaşii l-au ajuns şi l-au rănit greu. Saul a zis atunci celui ce-i ducea armele: >Scoate-ţi sabia şi străpunge-mă, ca nu cumva aceşti netăiaţi împrejur să vină să mă străpungă şi să-şi bată joc de mine<. Cel ce-i ducea armele n-a voit, căci îi era teamă. Şi Saul şi-a luat sabia şi s-a aruncat în ea. Cel ce ducea armele lui Saul, văzându-l mort, s-a aruncat şi el în sabia lui şi a murit împreună cu el. Astfel au pierit, în acelaşi timp şi în aceeaşi zi, Saul şi cei trei fii ai lui, cel ce-i purta armele şi toţi oamenii lui." 1Samuel 31,2-6.

Cele două declaraţii sunt contradictorii, deşi adevărate, dar cu toate acestea ele sunt complementare, se completează una pe alta. În timp ce una ne dezvăluie, în plan uman, potrivit realităţii cu care toţi suntem familiarizaţi, faptul că Saul şi-a luat singur viaţa, cealaltă ne descoperă o realitate divină, o realitate aşa cum este văzută de Dumnezeu, aşa cum de fapt este înţeleasă în plan divin, potrivit Cerului! Aşadar, avem înţelegerea omenească şi înţelegerea divină. Toţi ştim că Saul s-a sinucis şi că nu Dumnezeu l-a omorât. Asta înseamnă că "a omorî" are un anumit înţeles potrivit limbajului uman, dar cu totul alt înţeles potrivit mesajului divin conţinut în astfel de cuvânt. Aşa declară Scriptura, că gândurile lui Dumnezeu nu sunt gândurile noastre, deci modul cum trebuie înţeleasă această situaţie referitoare la Saul trebuie să fie înţeleasă doar aşa cum o cere realitatea ascunsă de privirile muritorilor, o realitate ce e musai să fie percepută prin ochii şi mintea lui Dumnezeu, de aceea se spune că Dumnezeu l-a omorât pe Saul.

Mai întâi, se declară realitatea petrecută în plan uman, iar după aceea motivul sau cauza pentru care a fost împins Saul să-şi ia viaţa. În plan uman, potrivit felului omului păcătos de a înţelege o acţiune şi aşa cum şi trebuie descrisă şi înţeleasă o astfel de acţiune despre care vorbim, Saul s-a omorât singur. Dar care să fie cauza? Cauza este îmbrăcată şi ascunsă în cuvintele "Domnul l-a omorât" pe Saul. Ce făcuse în realitate Saul de a ajuns să-şi ia singur viaţa? Cuvântul cel sigur al Bibliei ne spune: "Saul a murit, pentru că s-a făcut vinovat de fărădelege faţă de Domnul, al cărui cuvânt nu l-a păzit, şi pentru că a întrebat şi cerut sfatul celor ce cheamă morţii". Făcându-se vinovat de fărădelege prin faptul că nu a respectat cuvântul lui Dumnezeu să nu se ducă la vrăjitori să ceară sfatul, Saul a păcătuit direct împotriva Duhului Sfânt, care l-a părăsit pentru totdeauna.

     "Saul se aşezase cu totul sub puterea lui Satana; şi acum, acela a cãrui unică plăcere este de a aduce mizerie şi ruină a folosit cât a putut mai mult această ocazie prielnică pentru a aduce pieirea asupra nefericitului împărat." Patriarhi şi profeţi, cap. Moartea lui Saul, par. 11.

Cine l-a împins pe Saul să se sinucidă? Aşa după cum se declară mai sus, însuşi Satana. Aşadar, când în Scripturi se spune că Dumnezeu a omorât, noi trebuie să înţelegem că Lui i s-a luat dreptul şi orice ocazie de a mai salva sufletul omenesc de la piere chiar de către sufletul respectiv. El şi-a retras harul, adică mijlocirea duioasă a Duhului Sfânt, iar sufletul sau omul a rămas pentru totdeauna la cheremul stăpânului pe care şi l-a ales de bunăvoie, adică Satana.

Să luăm un alt exemplu relevant în acest sens. În Bible se spune limpede că: "Domnul s-a aprins de mânie din nou împotriva lui Israel; şi a stârnit pe David împotriva lor, zicând: >Du-te şi fă numărătoarea lui Israel şi a lui Iuda<... David n-a făcut numărătoarea celor în vârstă de la douăzeci de ani în jos din Israel, căci Domnul făgăduise că va înmulţi pe Israel ca stelele cerului. Ioab, fiul Ţeruiei, începuse numărătoarea, dar n-a isprăvit-o, căci Domnul se mâniase pe Israel, din pricina acestei numărători care n-a fost trecută în Cronicile împăratului David". 2Samuel 24,1; 1Cronici 27,23.24. Aici se arată că Dumnezeu l-ar fi aţâţat pe David să facă numărătoarea bărbaţilor de luptă de la douăzeci de ani în sus.

Dar în altă parte a Scripturii ne este descoperit tocmai un lucru contrar cu privire la acest caz. "Satana s-a sculat împotriva lui Israel şi a aţâţat pe David să facă numărătoarea lui Israel... Porunca aceasta n-a plăcut lui Dumnezeu, care a lovit pe Israel. Şi David a zis lui Dumnezeu: >Am săvârşit un mare păcat făcând lucrul acesta! Acum, iartă fărădelegea robului Tău, căci am lucrat în totul ca un nebun!<" 1Cronici 21,1.7.8. Cum să înţelegem aceste două declaraţii aparent contradictorii? Ca şi în primul caz expus mai sus referitor la moartea lui Saul. Duhul Sfânt ne înfăşişează fapta lui David, cât şi cauza care a stat în spatele acţiuni sale.

Noi ar trebui să ştim pentru totdeauna că Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni, nu are plăcere să aţâţe pe cineva ca să înfăptuiască tocmai păcatul de care El doreşte atât de mult să ne ferim! David ştia că nu trebuie să facă numărătoarea poporului apt de luptă, chiar Ioab îi atrăsese atenţia cu privire la acest lucru deosebit de grav. "Ioab a răspuns: >Domnul să facă pe poporul Lui încă de o sută de ori pe atât! Împărate, domnul meu, nu sunt ei toţi slujitori ai domnului meu? Dar pentru ce cere domnul meu lucrul acesta? Pentru ce să faci pe Israel să păcătuiască astfel?<" 1Cronici 21,3. Însuşi David simţea că îi bate inima în piept conştient că săvârşea un păcat. "David a simţit cum îi bătea inima, după ce făcuse numărătoarea poporului. Şi a zis Domnului: >Am săvârşit un mare păcat, făcând lucrul acesta! Acum, Doamne, binevoieşte şi iartă nelegiuirea robului Tău, căci am lucrat în totul ca un nebun!<" 2Samuel 24,10.

Să ne gândim un pic: cum ar putea Dumnezeu să ne spună să facem ceva care conduce la păcat, iar după aceea să ne acuze că am păcătuit? Cum ar putea El să ne împingă la păcat, El care urăşte păcatul şi pentru care a venit aici, la noi, să moară ca să ne scape de el? Totuşi, Biblia ne spune clar în cuvinte care nu sunt greşite că Dumnezeu l-ar fi aţâţat pe David să facă numărătoarea poporului! Aceste cuvinte decoperă o realitate divină, nu umană, arată cum gândurile şi căile lui Dumnezeu sunt diferite cu totul de gândurile şi căile noastre. Când se spune că Dumnezeu l-a aţâţat pe David să facă ceva necugetat, noi trebuie să înţelegem că El doar a îngăduit ispititorului, Satana, să îl facă pe David să păcătuiască. De ce trebuie să înţelegem aşa şi nu altfel? Pentru că Scriptura dă vălul la o parte şi ne spune care a fost cauza pentru care diavolului i s-a permis să îl ispitească pe David. Iat-o: "Ceea ce îl îndemna pe împărat să facă această lucrare era îngâmfarea şi ambiţia". Patriarhi şi profeţi, cap. Ultimii ani ai lui David, par. 3.

Îngâmfarea şi ambiţia egoistă sunt trăsături satanice, iar aceste două rele l-au oprit pe Isus să-l mai poată ajuta pe David şi, temporar, pentru scurt timp, Duhul Sfânt nu l-a putut ajuta pe împărat deoarece se lăsase în voia unor lucruri care caracterizau pe tatăl minciunii, în felul acesta locul lui Dumnezeu, prin pierderea credinţei, fiind luat imediat de către Satana, care şi-a făcut voia apelând exact la aceste trăsături care de obicei caracterizează natura umană. De astă dată, Duhul Sfânt îl descoperă direct pe iniţiatorul păcatului, pe acela care aţâţă mereu la păcat pe oameni, şi anume Satana. El l-a momit pe David, iar Dumnezeu nu a putut decât să îi permită acestuia să-l ispitească pe David fiindcă chiar asta îşi propusese, deşi ştia că nu trebuie să socotească niciodată poporul apt de luptă, fiindcă ar fi condus la ambiţie egoistă şi la îngâmfare. Aşadar, Dumnezeu l-a aţâţat pe David prin faptul că i-a îngăduit lui Satana să-şi facă lucrarea sa înşelătoare asupra lui David, căci tocmai acest lucru şi-l alesese cu încăpăţânare David.

Deci, "a aţâţa", conform înţelesului pe care îl dă Inspiraţia divină nu înseamnă deloc ceea ce definim noi prin acest verb când îl raportăm la Dumnezeu, ci înseamnă a permite să se întâmple ceva prin retragerea temporară a ocrotirii divine de la persoana care alege să facă ceva ce ştie deja că nu este bine. Mai întâi, Biblia expune cuvântul lui Dumnezeu în cuvinte omeneşti pe care noi le definim într-un fel, după înţelesul pe care li l-am dat, din experienţa de zi cu zi, iar mai apoi descoperă realitatea, adevărata cauză sau mai bine zis iniţiatorul căderii care a stat la baza acţiunii nechibzuite a lui David, că tot l-am luat pe el ca exemplu.

Nu trebuie să uităm că limbajul omenesc al Bibliei doar îmbracă mesajul divin, pe care noi trebuie să îl înţelegem în sensul dat de Dumnezeu, în sensul care caracterizează gândul lui Dumnezeu cu privire la felul cum se raportează El la o anumită împrejurare dată. Dincolo de cuvintele omeneşti trebuie să vedem şi să înţelegem mesajul divin inspirat. Ţinem minte că Dumnezeu nu se schimbă niciodată şi că El este dragoste, prin urmare şi acţiunile Sale sau modul cum rezolvă orice situaţie trebuie să fie conforme cu imuabilitatea şi dragostea Sa. Principiile pe baza cărora acţionează El sunt totdeauna morale, sănătoase, adevărate şi pline de viaţă, toate în folosul omului păcătos.

Până aici am aflat că Dumnezeu aţâţă şi omoară prin retragerea Duhului Sfânt, deci numai atunci când omul păcătuieşte şi se lasă în voia căii alese de el. Dumnezeu este silit să o facă fiindcă Satana îşi revendică stăpânirea sub care se află omul păcătos ori de câte ori omul alege să comită păcat. Hristos nu se impune cu forţa obligându-se să îl ocrotească pe om când acesta înfăptuieşte păcatul, căci păcatul este tocmai domeniul sub care se întinde stăpânirea lui Satana. Ori de câte ori ieşim de sub controlul Duhului Sfânt, Satana îşi revendică din nou stăpânirea asupra noastră, iar Dumnezeu nu îl alungă, întrucât bătălia dintre ei amândoi este o bătălie a principiilor, iar aceste principii, cele satanice şi cele divine, deşi contrare, îşi găsesc locul doar în minte. Unele triumfă asupra altora doar prin alegere, prin decizia personală a minţii. Depinde foarte mult pe care dintre ele le dorim.

     "În mod inevitabil, noi trebuie să fim sub controlul uneia sau alteia dintre cele două puteri care se luptă pentru supremaţia lumii. Nu este necesar să alegem de bunăvoie să servim împărăţiei întunericului, pentru ca să ajungem sub stăpânirea ei. N-avem decât să neglijăm să ne aliem cu împărăţia luminii. Dacă nu conlucrăm cu puterile cereşti, Satana va lua în stăpânire inima şi va face din ea locuinţa lui. Singura apărare împotriva răului este locuirea lui Hristos în inimă, prin credinţă în neprihănirea Lui. Numai când suntem legaţi strâns de Dumnezeu putem rezista efectelor nesfinţite ale iubirii de sine, ale îngăduinţei de sine şi tendinţei spre păcat. Noi putem părăsi multe obiceiuri rele şi, pentru câtva timp, putem da la o parte tovărăşia lui Satana; dar, fără o legătură vie cu Dumnezeu prin predarea noastră faţă de El, în fiecare clipă putem fi biruiţi. Fără o cunoaştere personală a lui Hristos şi o comuniune continuă cu El, suntem supuşi bunului plac al lui Satana şi până la urmă vom împlini pretenţiile lui." Hristos Lumina Lumii, cap. Cine sunt fraţii Mei?, par. 10.

Este foarte util să depunem toate sforţările pentru a înţelege felul cum s-a raportat Isus în anumite situaţii în Vechiul Testament, chiar dacă acesta este descris sau exprimat în cuvinte omeneşti limitate. Toată Biblia este inspirată, dar nu în cuvinte, ci în gândurile sau ideile pe care autorul uman le-a descris în propriile cuvinte, după puterea înţelegerii sale, aşa cum i s-a putut descoperi Dumnezeu. Mai mult decât atât, Biblia nu reprezintă nici felul de gândire, nici felul de exprimare al lui Dumnezeu, întrucât nu El este scriitorul acesteia. Cuvântul lui Dumnezeu este o îmbinare între mintea lui Dumnezeu şi mintea omului, gândul lui Dumnezeu fiind exprimat într-un limbaj specific rasei noastre, a omului căzut în păcat. Tocmai acest lucru dă un farmec cu totul aparte Bibliei.

Potrivit felului de a gândi al lui Dumnezeu, divin, fără cusur, curat, sfânt, atunci, dacă El ar fi fost scriitorul Bibliei, fără îndoială că s-ar fi exprimat nu în maniera în care citim că Dumnezeu a lovit, a omorât, a trimis foc, ş.a.m.d. Cuvinte de felul acesta ne sunt proprii nouă, pământenilor, pentru a descrie o acţiune încărcată de furie, răzbunare ori de aversiune făţişă faţă de ceva care este nedrept şi strigător la cer sau faţă de cineva care trebuie pedepsit ori omorât. Scopul acestui limbaj al Bibliei, uneori violent în dreptul lui Dumnezeu, este acela de a descoperi aversiunea lui Dumnezeu faţă de păcat şi totodată dreptatea Sa, care trebuie să se manifeste în pedepsirea acestuia! Este violent în dreptul lui Isus uneori, în Vechiul Testament, fiindcă El doreşte să ne facă să înţelegem că nu poate tolera păcatul şi manifestările acestuia. Cu toate acestea, cuvintele respective ascund o realitate ce ar trebuie să ne cutremure, şi anume faptul că ar trebui să citim în ele că violenţa lui Dumnezeu împotriva păcatului, oriunde s-ar găsi acesta, inclusiv asupra Fiului lui Dumnezeu pe Golgota, înseamnă întotdeauna şi în orice împrejurare retragerea harului ocrotitor, a Duhului Sfânt şi a îngerilor buni, şi lăsarea vinovatului, care s-a osândit singur, în seama puterii nimicitoare a lui Satana, ce îşi revendică pentru totdeauna prada.

Aşadar, violenţa sau aşa-numita violenţă a lui Isus, aşa cum reiese ea din anumite pasaje biblice ale Vechiului Testament, trebuie înţeleasă ca fiind declararea din partea lui Dumnezeu a unui fapt incontestabil asupra păcătosului vinovat, o declaraţie pe care o exprimă în cuvintele noastre omeneşti şi care trebuie să descrie o acţiune dreaptă, chiar dreptatea în sine, aşa cum o cere împrejurările, ce atrage după sine un singur rezultat posibil, şi anume lăsarea dispreţuitorului harului divin, prin îndepărtarea protecţiei divine, în seama stăpânului pe care şi l-a ales definitiv şi pentru totdeauna - Satana. Pedepsirea păcătosului din partea lui Dumnezeu nu înseamnă ceea ce noi înţelegem în mod firesc prin pedepsire, ci înseamnă o acţiune care are corespondent în şi este specifică doar naturii Dumnezeirii. Ea survine totdeauna prin alungarea lui Dumnezeu din partea păcătosului, care neglijează şi dispreţuieşte în mod voit dragostea divină, dragoste care ne cere cu insistenţă plină de bun simţ şi bunătate nemărginită să fim ai ei. Asta pentru că Dumnezeu nu încalcă niciodată liberul arbitru, iar jertfa lui Hristos este dovada cea mai elocventă în acest sens.

Dreptatea divină se manifestă numai atunci când păcătosul a neglijat şi s-a încăpăţânat să rămână alipit de păcatul pe care legea lui Dumnezeu îl condamnă la pieire veşnică. Când Hristos este alungat definitiv, păcătosul rămâne fără Mijlocitor în faţa legii, care acum îşi revendică justa pretenţie - moartea veşnică pentru păcătosul în care locuieşte exact ceea ce legea condamnă, adică păcatul! Aşa cum Hristos a rămas fără Dumnezeu pe dealul Golgotei, tot astfel păcătosul rămâne fără Mijlocitor, iar dreptatea lipsită de milă, adică de mijlocirea duioasă a Duhului Sfânt, îşi spune cuvântul distrugând prin foc păcatul. În acest sens mânia lui Dumnezeu este un foc mistuitor pentru cel păcătos. Aşadar, dreptatea lui Dumnezeu înseamnă lipsa harului divin pentru păcătosul rămas nepocăit, lipsa prezenţei minunate a Dragostei mijlocitoare, alungate de către acesta, şi lăsarea lui în seama stăpânului pe care l-a ales cu bună ştiinţă.

Unii trăiesc cu impresia că uneori dreptatea divină este executată de către Satana, căci din moment ce păcătosul este lăsat în seama diavolului iar acesta îl îmbolnăveşte sau îl omoară, este ca şi cum ar aduce la înfăpturire judecata şi dreptatea lui Dumnezeu. Dar acest lucru nu este adevărat. Dreptatea divină este subliniată doar de către legea lui Dumnezeu şi ea este îndeplinită doar prin judecată, pe care diavolul nu o poate face, fiindcă este călcătorul desăvârşit al legii celor zece porunci. Când călcătorul legii, omul nepocăit, îl alungă pe Dumnezeu, iar acestuia i se întâmplă chiar să moară, cum a fost cazul lui Saul, putem spune cu certitudine că moartea a venit printr-un mijloc de care Satana s-a folosit şi pe care îl are în stăpânirea sa, căci peste tot pământul spune că stăpâneşte, după cum e şi cazul de altminteri. El se poate folosi de sabie, de furtună, de cutremur, de foc, etc., însă moartea sau îmbolnăvirea cuiva nu reprezintă dreptatea lui Dumnezeu, căci aceasta este executată doar la învierea din morţi, şi nu înainte. Una este alungarea ocrotirii divine, a prezenţei lui Dumnezeu manifestată prin Duhul Sfânt, în timpul vieţii păcătosului, înainte de moartea sa, şi cu totul altceva este executarea dreptăţii divine ce decurge din legea sfântă a lui Dumnezeu şi care trebuie să se manifeste prin pedeapsa cu moarte veşnică.

Dar, spunem că Dumnezeu este silit să pedepsească în viaţa aceasta pe cel păcătos doar în sensul real al deciziei acestuia din urmă de a se lipsi de mijlocirea harului divin. El este pedepsit de Dumnezeu prin faptul că El şi-a retras harul sfânt şi puterea Sa restrictivă, singura alternativă rămasă în acest caz fiind aceea că păcătosul rămâne în robia diavolului până la distrugerea finală a păcatului şi tuturor păcătoşilor.

     "Puterea şi răutatea lui Satana şi a oştirii lui ne-ar putea îngrozi cu adevărat, dacă n-am găsi ocrotire şi scăpare în puterea cu mult mai mare a Răscumpărătorului nostru. Ne asigurăm casele cu încuietori şi cu zăvoare, pentru a ne apăra proprietatea şi viaţa de oameni nelegiuiţi; dar rareori ne gândim la îngerii cei răi care caută continuu intrare la noi şi împotriva atacurilor cărora, în puterea noastră, nu avem nici o metodă de apărare. Dacă le îngăduim, ei ne pot lua mintea, pot produce dezordine şi suferinţă în trupurile noastre, ne pot distruge proprietăţile şi viaţa. Singura lor bucurie o găsesc în nenorocire şi distrugere. Grozavă este starea acelora care se împotrivesc cerinţelor divine şi se supun ispitelor lui Satana, până când Dumnezeu îi lasă sub stăpânirea duhurilor rele. Dar aceia care îl urmează pe Hristos sunt totdeauna siguri sub grija Lui ocrotitoare. Îngerii care sunt tari în putere sunt trimşi din cer să-i păzească. Cel nelegiuit nu poate trece de paza pe care Dumnezeu a pus-o în jurul poporului Său." Tragedia veacurilor, cap. Lucrarea duhurilor rele, ultimul paragraf.

     "Satana lucrează şi prin elementele naturii, pentru a-şi strânge secerişul de suflete nepregătite. El a studiat secretele laboratoarelor naturii şi îşi foloseşte toată puterea pentru a controla aceste elemente atât cât îi îngăduie Dumnezeu. Când i s-a îngăduit să-l chinuiască pe Iov, cât de repede turmele, cirezile, robii, casele, copiii au fost distruşi, un necaz venind după altul ca într-o clipă. Dumnezeu este Acela care ocroteşte făpturile Sale şi le înconjoară pentru a le feri de puterea distrugătorului. Dar lumea creştină a dovedit dispreţ faţă de Legea lui Iehova; Domnul însă va face exact ce a spus - îţi va retrage binecuvântările de la pământ şi-şi va îndepărta grija ocrotitoare de la aceia care se răscoală împotriva Legii Sale, învăţându-i şi obligându-i şi pe alţii să facă la fel. Satana are stăpânire peste toţi aceia pe care Dumnezeu nu-i păzeşte în mod deosebit. El îi va favoriza şi îi va face pe unii să prospere pentru a aduce la îndeplinire planurile lui şi va aduce necazuri pentru alţii, fãcându-i pe oameni să creadă că Dumnezeu este Acela care-i chinuieşte." Tragedia veacurilor, cap. Conflictul care se apropie, par. 17.

     "Biblia este scrisă de oameni inspiraţi, dar nu constituie modul de gândire şi exprimare al lui Dumnezeu, ci al omului. Dumnezeu nu este reprezentat ca scriitor. Adesea, oamenii vor spune că o expresie sau alta nu pare să-i aparţină lui Dumnezeu. Totuşi, în Biblie, Dumnezeu nu s-a supus pe Sine verificării prin cuvinte, prin logică sau retorică. Scriitorii Bibliei au fost scribii lui Dumnezeu, dar nu instrumentul Său de scris. Priviţi la diferiţii scriitori.
     Nu cuvintele Bibliei sunt inspirate, ci oamenii sunt inspiraţi. Inspiraţia nu acţionează asupra cuvintelor sau expresiilor omului, ci asupra omului însuşi, care, sub influenţa Duhului Sfânt, primeşte gânduri. Dar cuvintele primesc amprenta minţii omului. Mintea divină este difuzată (cu sensul de pătrundere a minţii omeneşti năpădind-o cu gânduri de sus). Mintea şi voinţa divină sunt combinate cu mintea şi voinţa omului şi, prin urmare, cuvintele omului sunt cuvintele lui Dumnezeu." Solii alese, vol. 1, cap. Inspiraţia scriitorilor profetici, subcap. Obiecţii cu privire la Biblie, ultimele două paragrafe.

Putem conchide, deci, că limbajul biblic care exprimă violenţă din partea lui Dumnezeu la adresa răufăcătorului trebuie înţeles potrivit minţii lui Dumnezeu, a gândului care era şi în Hristos Isus, şi nu potrivit modului cum noi ne exprimăm de obicei. Singura cale de a înţelege această minte divină şi acţiunile lui Dumnezeu, ale lui Isus până la urmă, în Vechiul Testament, este calea duhovnicească sau spirituală. Cuvintele noastre în Scripturi poartă un mesaj divin, de sus, care este musai a fi înţeles prin mijlocirea Duhului Sfânt, nu omeneşte.

     "În adevăr, cine dintre oameni cunoaşte lucrurile omului, afară de duhul omului care este în el? Tot aşa, nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu, afară de Duhul lui Dumnezeu. Şi noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul care vine de la Dumnezeu, ca să putem cunoaşte lucrurile pe care ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său. Şi vorbim despre ele nu cu vorbiri învăţate de la înţelepciunea omenească, ci cu vorbiri învăţate de la Duhul Sfânt, întrebuinţând o vorbire duhovnicească pentru lucrurile duhovniceşti. Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte. Omul duhovnicesc, dimpotrivă, poate să judece totul, şi el însuşi nu poate fi judecat de nimeni. Căci >cine a cunoscut gândul Domnului, ca să-I poată da învăţătură?< Noi însă avem gândul lui Hristos." 1Corinteni 2,11-16.