Femeia stacojie

Pentru că am conturat din punct de vedere istoric şi profetic imaginea fiarei înfiorătoare, a venit rândul să înţelegem mai mult cu privire la femeia care o călăreşte. Ceea ce trebuie remarcat de studentul atent este că fiara din Apocalipsa 17 priveşte timpul din viitorul apropiat, ceea ce înseamnă că nu are cum să fie fiara din Apocalipsa 13, întrucât timpul apariţiei acesteia din urmă priveşte antichitatea. Însă, au acelaşi chip deoarece toate principiile, metodele, tot spiritul şi întreg caracterul primei fiare se regăsesc în fiara din Apocalipsa 17. Asta pentru că istoria trecutului se repetă. Dar, voi vorbi mai mult despre aceste aspecte când voi aborda cele şapte capete.

Femeia care călăreşte fiara nu-i una oarecare, una care nu pune preţ pe înfăţişare şi aparenţe. Dimpotrivă, este una foarte opulentă, bogat ornamentată, bine sulemenită, căci cum altfel ar putea atrage pe împăraţii pământului la mizeriile desfrâului gândit de ea! Mai mult, ca să se evidenţieze şi mai bine, ţine în mână un potir de aur plin cu vinul desfrâului ei. "Femeia aceasta era îmbrăcată cu purpură şi stacojiu; era împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare. Ţinea în mână un potir de aur plin de spurcăciuni şi de necurăţiile curviei ei." Apocalipsa 17,4. Ce rost are acest potir în mâna ei? În primul rând, să-i facă dependenţi de ea pe toţi împăraţii pământului, simbolul puterii guvernamentale omeneşti, seculare, cei care întregesc chipul fiarei fioroase, căci cum altfel ar putea să aibă stăpânire asupra lor!! Iar în al doilea rând, să determine fiara să devină fioroasă şi chiar să fie caracterizată de hulă, de blasfemie. Blasfemie faţă de cine? Evident, faţă de Dumnezeul creator! Asta ne arată că fiara va repeta şi chiar va avea atitudinea şi caracterul papalităţii medievale!!

Mai trebuie să remarcăm şi faptul că atât femeia cât şi fiara preferă aceleaşi culori: stacojiul sau roşul aprins. Aceasta este o caracteristică dominantă a femeii desfrânate. Roşul, din punct de vedere biblic, simbolizează cruzime, vărsare de sânge şi păcatul. "De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lâna." Isaia 1,18. Fiara are aceeaşi culoare fiindcă este chiar izvorul puterii femeii, care îi pune în aplicare cruzimea faţă de toţi disidenţii!! Veşmintele femeii, care dau culoare şi fiarei, denotând acelaşi spirit, sunt stacojii deoarece este "îmbătată de sângele sfinţilor şi de sângele mucenicilor lui Isus". Apocalipsa 17,6.

Aşadar, identitatea femeii este dată în mod direct de opulenţa ei, de potirul pe care-l ţine în mână şi de culoarea ei. Se distinge în mod vădit prin toate aceste caracteristici, ceea ce înseamnă că, fiind opresorul ucenicilor lui Hristos, deci al bisericii lui Dumnezeu, ea este în mod indubitabil papalitatea. Că aşa stau lucrurile, este confirmat mai departe prin faptul că femeia este "cetatea cea mare", "pentru că acolo a fost găsit sângele prorocilor, şi al sfinţilor, şi al tuturor celor ce au fost înjunghiaţi pe pământ". Apocalipsa 17,18; 18,24. Singura cetate simbolică, singura care a domnit pe pământ ca un despot decimând zeci de milioane de suflete, potrivit Scripturii, a fost şi va rămâne permanent papalitatea! Nici un alt imperiu de pe pământ nu a semănat atâta moarte între creştinii sinceri care se închinau lui Dumnezeu aşa cum considerau potrivit conştiinţei lor. În asociere cu puterea seculară a făcut prăpăd în toată Europa, menţinând-o în întuneric aproape un mileniu.

     "Femeia (Babilonul) din Apocalipsa capitolul 17 este descrisă ca fiind împodobită în purpură şi stacojiu şi gătită cu aur, cu pietre preţioase şi diamante, având în mână o cupă de aur plină cu stricăciuni şi necurăţii... iar pe frunte avea scris un nume: >Taină, Babilonul cel mare, mama desfrânatelor<. Profetul spune: >Am văzut pe femeia aceasta, îmbătată de sângele sfinţilor şi de sângele ucenicilor lui Isus<. Babilonul este descris mai departe ca fiind >cetatea cea mare care are stăpânire peste împăraţii pământului<. (Apocalipsa 17,4-6.18). Puterea aceea care timp de multe secole a exercitat o guvernare despotică asupra monarhilor creştinătăţii este Roma. Purpura şi stacojiul, aurul, diamantele şi pietrele preţioase descriu în mod viu măreţia şi pompa, mai mult decât împărătească, desfăşurată de scaunul trufaş al Romei. Şi despre nici o altă putere nu s-a putut spune în realitate că a fost >îmbătată de sângele sfinţilor< ca despre această biserică, care i-a persecutat cu atâta cruzime pe urmaşii lui Hristos. Babilonul mai este încărcat şi cu păcatul legăturii nelegiuite cu >împăraţii pământului<." Tragedia veacurilor, cap. Avertizarea respinsă, par. 20.

Ar trebui să subliniez faptul că necesită o foarte mare atenţie citirea descrierii viziunilor şi, deci, a profeţiilor. În felul acesta, putem remarca multe amănunte care, la prima vedere, nu prezintă prea mare importanţă. Însă, fiecare cuvânt sau expresie are rolul ei bine stabilit. Femeia din Apocalipsa 17, potrivit Duhului Sfânt, simbolizează în primul rând papalitatea! Acesta este punctul principal. Dar, profeţia ne spune mult mai mult decât atât, întrucât în ea sunt cuprinse trecutul, prezentul şi viitorul!!! Cu alte cuvinte, în femeia desfrânată trebuie să vedem biserica apostaziată, decăzută de-a lungul timpului, dintre care cea mai reprezentativă este papalitatea, căci ea a prigonit cel mai mult timp biserica lui Hristos!! Urmând firul acesta al gândirii, atunci este uşor să vedem pe cine întruchipează în viitorul apropiat această femeie laolaltă cu fiara care o poartă!!

Prin urmare, pentru a înţelege corect cine este femeia în viitorul apropiat, în această generaţie, este bine să vedem pe cine a întruchipat ea în trecut. Profetul ne spune că a văzut-o pe această femeie îmbătată de sângele sfinţilor, iar acest amănunt indică în mod precis spre papalitate, aşa după cum am spus. Dar, aşa cum am afirmat deja, dacă înţelegem că femeia stricată face referire la biserica decăzută, cea care a fost cândva biserica lui Hristos şi s-a bucurat de lumina adevărului, atunci trebuie că ea este un simbol al tuturor bisericilor care au apostaziat de la adevărul lui Dumnezeu de-a lungul timpului!!! Acest fapt ne conduce implicit la un adevăr cutremurător, şi anume prima biserică decăzută care a ajuns să fie asemenea unei femei stricate este chiar biserica iudaică. Mai mult, ea a devenit, prin răstignirea lui Hristos şi prin pierderea harului divin, chiar persecutoarea bisericii apostolice, chiar înaintea Romei păgâne!!!

     "Biserica iudaică devenise deja o desfrânată, ca urmare a depărtării de Domnul şi a alianţei cu păgânii..." Tragedia veacurilor, cap. Avertizarea respinsă, par. 20.

Chipul femeii desfrânate prinde contur acum, începe să se formeze prin căderea bisericii iudaice. El este dezvoltat mai departe prin căderea bisericii apostolice, care, preluând formele păgânismului roman, în amestec cu adevărul Evangheliei, şi prin alianţă cu puterile stăpânitoare, împărăteşti o face să devină papalitatea. "... iar Roma care a decăzut în acelaşi fel, deoarece a căutat sprijin la puterile pământeşti, va primi aceeaşi condamnare." Tragedia veacurilor, cap. Avertizarea respinsă, par. 20.

Acesta este o parte a chipului femeii desfrânate, dacă ne raportăm la antichitate. Dar acest chip, din păcate, se dezvoltă şi mai mult, până când ajunge femeia din Apocalipsa 17, pe care o analizăm. Profeţia ne spune limpede că femeia desfrânată este "Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului." Apocalipsa 17,5. Acest lucru ne conduce la gândul că, de vreme ce acesta este Babilonul cel mare, înseamnă că odinioară era doar Babilonul spiritual, în nici un caz cel mare. Mergând mai departe, putem trage concluzia că biserica iudaică şi biserica romană (papalitatea) decăzute au constituit la început Babilonul spiritual! Dar, observăm că despre Babilonul cel mare se vorbeşte ca despre o mamă care are nişte fiice!!! Or, tocmai aici este cheia care ne ajută să înţelegem în ce fel femeia desfrânată a devenit, de-a lungul timpului şi până în viitorul apropiat, Babilonul cel mare.

Dacă mama este o stricată, nici fiicele nu sunt mai breze. Sunt la fel, ceea ce înseamnă acelaşi spirit, acelaşi comportament şi acelaşi caracter. Aşadar, cine sunt fiicele? Dacă pornim de la premiza că papalitatea este întruchiparea cea mai fidelă a chipului acestei femei stricate, înseamnă că fiicele ei trebuie să se fi născut din ea. Şi chiar aşa este. Istoria o demonstrează. Marea Reformă din sec. al. XVI-lea, în sânul papalităţii, a făcut să ia naştere cele mai redutabile biserici protestante, redutabile cel puţin în vâltoarea acelor evenimente şi puţin după aceea, până după moartea marilor reformatori. Acestea au urmat linia de gândire a marilor reformatori, devenind biserici în care lumina Evangheliei strălucea asupra oamenilor. În felul acesta avea să înceapă trezirea şi dezvoltarea Europei în toate ramurile.

Numai că, o dată cu trecerea timpului, acestea s-au împotmolit, nemaiînaintând din lumină în lumină, preferând să rămână la învăţăturile primilor reformatori, care le-au şi modelat de altfel ca biserici, fiecare cu specificul teologiei ei. Contrareforma a dat o grea lovitură acestor biserici, lumina Evangheliei avea să se stingă încetul cu încetul, fiind nevoie în acest sens de o nouă trezire la viaţă, pe care Dumnezeu o oferă la jumătatea sec. al XIX-lea, prin mesajul primilor trei îngeri din Apocalipsa 14. Înainte să se facă auzită această solie, bisericile protestante respective, metodistă, prezbiteriană, congregaţionalistă, luterană, calvinistă, baptistă, etc. ajunseseră pline de vinul stricat al învăţăturilor mamei lor, papalitatea. Ajunseseră se se identifice cu ea, fără ca ele să bage de seamă. Spiritul protestantismului, al Reformei, nu le mai caracteriza de mult timp. Aşa că era nevoie de o trezire puternică. La vremea aceea, aşa cum erau ele, constituiau încă biserica lui Dumnezeu.

     "Despre Babilon se spune că este >mama desfrânatelor<. Prin fiicele ei sunt simbolizate bisericile care ţin învăţătura şi tradiţiile ei şi urmează exemplul ei de sacrificare a adevărului şi a aprobării lui Dumnezeu, pentru a stabili o alianţă nelegiuită cu lumea. Solia din Apocalipsa capitolul 14, care anunţă căderea Babilonului, trebuie să se aplice grupărilor religioase care odinioară au fost curate, dar care s-au stricat." Tragedia veacurilor, cap. Avertizarea respinsă, par. 21.

Trezirea religioasă era absolut necesară fiindcă ajunseseră stricate, iar Dumnezeu nu voia ca ele să rămână îmbibate cu spiritul papalităţii. În acest punct aş dori să subliniez şi faptul că papalitatea şi-a avut timpul cercetării ei, Reforma despre care am pomenit fiind acest timp. Dacă papalitatea ar fi acceptat Evanghelia prezentată de marii reformatori, atunci cursul istoriei ar fi fost altul şi n-am mai fi vorbit niciodată de femeia desfrânată şi fiara stacojie din Apocalipsa 17. Dar, pentru că papalitatea a refuzat Evanghelia, atunci Dumnezeu a lăsat-o pentru totdeauna în întuneric, ca organizaţie, ca instituţie.

Bisericile protestante din sec. al XIX-lea trebuiau să primească şi ele, ca şi papalitatea, toată lumina necesară unei mari reforme. Aşa că Dumnezeu le-a dăruit Evanghelia prin gura unui fermier baptist, William Miller. Era chemarea lui Dumnezeu ca aceste biserici să se scuture de învăţăturile stricate ale mamei lor. Dar, ca şi mama lor, acestea au refuzat Evanghelia, arătând prin aceasta că nu sunt dispuse la transformare după chipul şi asemănarea lui Hristos. Ei bine, prin aceasta doresc să confirm un adevăr. Mesajul primilor îngeri din Apocalipsa 14, trebuia adresat Babilonului timpului aceluia. Pentru că papalitatea era deja de multă vreme în stare de confuzie, înseamnă că Babilonul timpului aceluia era alcătuit din toate fiicele ei, bisericile protestante, care, prin acest mesaj puternic, erau chemate să ia atitudine şi să iasă afară din starea lor de confuzie. Cine a ascultat, a ieşit afară din Babilonul acelui timp, ulterior formând mişcarea adventistă sau biserica adventistă.

     "Solia din Apocalipsa capitolul 14, care anunţă căderea Babilonului, trebuie să se aplice grupărilor religioase care odinioară au fost curate, dar care s-au stricat. Şi întrucât această solie urmează după avertizarea cu privire la judecată, ea trebuie să fie vestită în zilele din urmă, de aceea ea nu se poate referi numai la biserica Romei, deoarece această biserică a fost într-o stare decăzută timp de multe veacuri. Mai mult decât atât, în capitolul optsprezece din Apocalipsa poporul lui Dumnezeu este chemat să iasă din Babilon. Conform acestui text, mulţi oameni din poporul lui Dumnezeu, se găsesc încă în Babilon. Dar în care grupări religioase se găseşte acum cea mai mare parte dintre urmaşii lui Hristos? Fără îndoială, în diferitele biserici care mărturisesc credinţa protestantă. La data apariţiei lor, aceste biserici au luat o poziţie nobilă pentru Dumnezeu şi pentru adevăr, iar binecuvântarea Lui a fost cu ele. Chiar şi lumea necredincioasă a fost constrânsă să recunoască rezultatele binefăcătoare care au urmat după primirea principiilor Evangheliei. În cuvintele proorocului către Israel se spune: >Ţi s-a dus vestea printre neamuri pentru frumuseţea ta; căci erai desăvârşită de tot datorită strălucirii cu care te împodobisem, zice Domnul Dumnezeu<. Dar ele au decăzut din cauza aceleiaşi dorinţe care a constituit blestemul şi ruina lui Israel - dorinţa de a imita practicile şi căutarea prieteniei celor necredincioşi. >Te-ai încrezut în frumuseţea ta şi ai curvit la adăpostul numelui tău cel mare.< (Ezechiel 16,14.15)". Tragedia veacurilor, cap. Avertizarea respinsă, par. 21.

Oprindu-ne deocamdată aici, trebuie să stabilim un adevăr neîndoios. Babilonul, în decursul timpului, a cuprins biserica iudaică, papalitatea şi bisericile protestante, pe care Biblia le numeşte fiicele papalităţii. Toate aceste biserici au respins Evanghelia, fiecare la timpul ei. Fiicele au ales în perioada 1843-1844 să rămână în întuneric, ceea ce a făcut ca legăturile lor cu puterile seculare să devină mai strânse, până acolo încât au devenit biserici de stat!

     "Multe dintre bisericile protestante urmează exemplul Romei de legătură nelegiuită cu >împăraţii pământului< - ca biserici de stat prin legăturile lor cu conducerile pământeşti la fel făcând şi alte denominaţiuni care caută favoarea lumii. Deci, termenul de >Babilon< - confuzie - se poate aplica pe drept şi acestor grupări, care susţin că îşi iau învăţăturile din Biblie şi totuşi sunt divizate în secte aproape fără număr, cu crezuri şi teorii contradictorii." Tragedia veacurilor, cap. Avertizarea respinsă, par. 22.

Spiritul papalităţii şi chiar învăţăturile ei au făcut să se acutizeze drama bisericilor protestante, care sunt despărţite de Roma papală doar cu numele.

     "Pe lângă unirea vinovată cu lumea, bisericile care s-au despărţit de Roma mai prezintă şi altele din caracteristicile ei.
     O publicaţie romano-catolică susţine că: >Dacă biserica Romei a fost vreodată vinovată de idolatrie în legătură cu sfinţii, fiica ei, Biserica Anglicană, este vinovată de acelaşi păcat deoarece are zece biserici închinate Mariei şi doar una dedicată lui Hristos<. (Richard Challoner, The Catholic Christian Instructed, Preface, pp. 21, 22).

     Iar Dr. Hopkins, în lucrarea sa Tratat asupra Mileniului, declară: >Nu există nici cel mai mic motiv să apreciem că spiritul şi practicile antihriste şi-ar trage în totul originea de la aceea care se numeşte biserica Romei. Bisericile protestante au în ele mult din spiritul lui Anticrist şi sunt departe de a fi reformate în totul de... stricăciune şi nelegiuire<. (Samuel Hopkins, Works, vol. 2, p. 328). 

     Cu privire la despărţirea Bisericii Prezbiteriene de Roma, Dr. Guthrie scria: >Acum trei sute de ani, biserica noastră a ieşit pe porţile Romei cu o Biblie deschisă pe steagul ei şi cu următorul motto pe banderolă: 'Cercetaţi Scripturile'<. Apoi pune întrebarea plină de semnificaţie: >Dar au ieşit ei curaţi din Babilon?< (Thomas Guthrie, The Gospel in Ezechiel, p. 237)

     >Biserica Anglicană>, spunea Spurgeon, >pare că este roasă complet de sacramentarism; dar nonconformismul pare să fie aproape tot atât de rău primit de necredinţa filozofică. Aceia despre care am gândit lucruri mai bune se depărtează unul câte unul de la temelia credinţei. Din ce în ce mai mult, cred că însăşi inima Angliei este îmbibată de o necredinţă vrednică de condamnat şi care îndrăzneşte să urce amvonul şi să se numească creştină.<" Tragedia veacurilor, cap. Avertizarea respinsă, par. 23-27. 

Acum se iveşte următoarea întrebare: De ce Babilonul spiritual, la vremea despre care am vorbit, care include nu numai papalitatea, ci şi fiicele ei protestante, nu a ajuns Babilonul cel mare în 1844? Nu a ajuns din simplul motiv că, la data aceea, căderea fiicelor ei, adică a bisercilor protestante, nu a fost totală. Decăderea lor a fost una de natură morală, care a avut loc pe fondul respingerii Evangheliei aşa cum s-a făcut auzită atunci. În schimb, atunci când decăderea morală a Babilonului spiritual va ajunge totală, abia atunci putem spune că Babilonul a ajuns cel mare!!! Ce înseamnă decădere totală? Înseamnă a face fără efect, a anula legea lui Dumnezeu printr-un edict duminical la nivel global. Or, asta presupune respingerea lui Dumnezeu în mod definitiv, călcarea în picioare a adevărului şi a principiilor legii lui Dumnezeu cum nu s-a întâmplat niciodată pe faţa pământului!! Nu s-a întâmplat niciodată la nivel global să se emită o lege sau legi care să reglementeze închinarea şi silirea tuturor locuitorilor pământului să se închine unui dumnezeu fals!!!

Această apostazie mondială, această decădere îngrozitoare survine ca urmare a faptului că Babilonul reuşeşte într-un mod incredibil să determine pe toţi locuitorii pământului să bea din vinul desfrâului ei!! Când s-a ajuns aici, atunci Babilonul a ajuns Babilonul cel mare. Întreaga biserică creştină, indiferent de identitatea ei, a ajuns în punctul apostaziei ultime, de unde nu mai există întoarcere!! Lucrarea apostaziei trebuie să-şi atingă punctul ei culminant, care să conducă la ruină mondială. Aceasta va fi lucrarea Babilonului cel mare.

     "A doua solie îngerească din Apocalipsa capitolul 14 a fost predicată mai întâi în vara anului 1844, cu această ocazie a avut loc o aplicaţie mai directă la bisericile din Statele Unite, unde avertizarea cu privire la judecată fusese vestită mai mult, dar respinsă în general şi unde decăderea în biserici fusese mai rapidă. Dar solia celui de-al doilea înger nu şi-a atins împlinirea totală, în anul 1844. Bisericile au ajuns atunci la decădere morală, ca urmare a respingerii luminii soliei advente; dar aceasta nu era totală. Atunci când ele au continuat să respingă adevărurile deosebite pentru vremea aceea, au decăzut din ce în ce mai mult. Totuşi, încă nu se putea spune >a căzut Babilonul... pentru că el a făcut ca toate popoarele să bea din vinul mâniei curviei ei<. El încă nu reuşise să facă lucrul acesta cu toate popoarele. Spiritul asemănării cu lumea şi al nepăsării faţă de adevărurile probatoare pentru timpul nostru există şi a câştigat teren în bisericile protestante din toate ţările creştinătăţii; şi aceste biserici sunt cuprinse în denunţarea solemnă şi teribilă a celui de-al doilea înger. Dar lucrarea apostaziei încă nu a atins punctul culminant." Tragedia veacurilor, cap. Avertizarea respinsă, par. 41. 

Acum înţelegem mai clar de ce este nevoie de o avertizare mondială, mai înainte ca lumea să se prăbuşească în neant. Avertizarea va fi dată împotriva acestui Babilon spiritual, care va ajunge cel mare. "El a strigat cu glas tare şi a zis: >A căzut, a căzut Babilonul cel mare! A ajuns un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte; pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei, şi împăraţii pământului au curvit cu ea, şi negustorii pământului s-au îmbogăţit prin risipa desfătării ei<." Apocalipsa 18,2.3.

În privinţa tuturor celor afirmate, putem trasa o concluzie logică în privinţa femeii desfrânate. Ea reprezintă biserica creştină în ansamblul ei, fiind alcătuită din papalitate, alte biserici creştine tradiţionale şi bineînţeles toate bisericile protestante decăzute, la care trebuie adăugate orice alte forme de religie idolatre de pe întreg pământul. Chipul acestei femei a fost modelat prin apostazie de la adevăr de toate bisericile cărora Dumnezeu le-a împărtăşit cândva lumina adevărului Său. (Nu va exista nici măcar o singură organizaţie religioasă protestantă care să nu fie expresia spiritului acestei femei). Această femeie va reedita trecutul medieval, al apostaziei, al orbirii spirituale şi al persecuţiei crunte, cum puţini oameni îşi închipuie! Persecuţia va fi cu putinţă cu ajutorul fiarei călărite de această femeie blestemată. Ea este Babilonul cel mare întrucât va cuprinde amalgamul tuturor bisericilor protestante apostaziate, al papalităţii şi al oricăror alte forme de religie, care sunt atrase în acest amestec din cauza vinului curviei ei!

Vinul acesta reprezintă învăţăturile rătăcite ale papalităţii. El aduce cu sine, deschide uşa tuturor manifestărilor spiritiste. Aşadar, se însoţeşe cu spiritismul!!! 

     "Marele păcat pus în seama Babilonului este că >a făcut ca toate popoarele să bea din vinul mâniei desfrânării ei<. Acest pahar pe care îl întinde lumii reprezintă învăţăturile rătăcite pe care le-a primit ca urmare a legăturii ei nelegiuite cu oamenii cei mari ai pământului. Prietenia cu lumea i-a stricat credinţa, astfel că acum exercită o influenţă distrugătoare asupra lumii, susţinând învăţături care sunt împotriva declaraţiilor lămurite ale Sfintelor Scripturi. 

     Roma a ascuns Biblia de popor şi a cerut tuturor oamenilor să primească în schimb învăţăturile ei. Se ştie că lucrarea Reformei a fost de a restabili înaintea oamenilor Cuvântul lui Dumnezeu; dar nu este oare prea adevărat că în bisericile din timpul nostru oamenii sunt învăţaţi să-şi întemeieze credinţa mai degrabă pe crezul şi pe învăţăturile bisericii lor decât pe Scripturi? Charles Beecher spunea, vorbind despre bisericile protestante: >Ele se simt jignite de orice cuvânt aspru rostit împotriva crezurilor, cu aceeaşi sensibilitate cu care sfinţii părinţi s-ar fi simţit jigniţi de orice cuvânt aspru rostit împotriva venerării crescânde a sfinţilor şi martirilor pe care ei o încurajau... Denominaţiunile evanghelice protestante şi-au strâns atât de mult mâinile şi s-au apropiat atât una de alta, încât un om nu poate deveni cu nici un chip predicator în vreuna din ele, fără să accepte o altă carte pe lângă Biblie. Nu este nimic închipuit în declaraţia că puterea crezului începe să interzică Biblia, tot aşa cum a făcut Roma, dar pe o cale mai subtilă<. (Sermon on >The Bible a Sufficient Creed<, delivered at Fort Wayne, Indiana, febr. 22, 1846)

     Când învăţătorii credincioşi prezintă Cuvântul lui Dumnezeu, se ridică bărbaţi de cultură, slujitori care pretind că înţeleg Scripturile, dar care denunţă învăţătura sănătoasă ca fiind erezie, în felul acesta îi rătăcesc pe cercetătorii după adevăr. Dacă lumea n-ar fi fost îmbătată în mod deplin cu vinul Babilonului, mulţimile ar fi fost convinse şi convertite de adevărurile lămurite şi pătrunzătoare ale Cuvântului lui Dumnezeu. Dar credinţa religioasă se prezintă atât de confuză şi discordantă, încât oamenii nu ştiu ce să considere ca fiind adevăr. Păcatul nepocăinţei lumii stă la uşa bisericii." Tragedia veacurilor, cap. Avertizarea respinsă, par. 38-40.

În vinul rătăcit al Babilonului intră absolut orice învăţătură creştină care neagă adevărurile Evangheliei. Când acest vin ajunge să îmbete toate naţiunile pământului, aducându-le în situaţia de a decreta o lege prin care se face fără efect, se anulează legea lui Dumnezeu, atunci Babilonul va fi atins vârful apostaziei, urmând ruina mondială, care va aduce cu sine distrugerea pământului. Câteva dintre aceste învăţături rătăcite, fără nici cea mai mică încercare de a ofensa credinţa cuiva, sunt: teoria chinurilor veşnice, teoria nemuririi sufletului, purgatoriul, răpirea secretă, desfiinţarea legii celor zece porunci prin moartea Mântuitorului, negarea preexistenţei lui Hristos, crezul că Hristos este născut ca Dumnezeu din Tatăl, teoria că Duhul Sfânt nu este o persoană, a treia a Dumnezeirii, ci este de fapt persoana sau ipostaza Tatălui sau a Fiului, sfinţirea altei zile de odihnă decât ziua a şaptea a săptămânii, teoria că la întruparea Sa Hristos a îmbrăcat natura sfântă a lui Adam, imaculata concepţie (este teoria care priveşte naşterea fecioarei Maria cu un trup sfânt pentru a face posibilă naşterea lui Hristos într-un trup omenesc sfânt), faptul că ispăşirea s-a încheiat la cruce, teoria că omul din Romani 7 este născut din nou, teoria nimicitoare că nu se poate trăi o viaţă de biruinţă asupra tuturor păcatelor mărturisite, adică faptul că nu putem fi niciodată ca Hristos, din punct de vedere moral şi spiritual, aici pe pământ, teoria că la judecata de cercetare ne vom prezenta cu defecte de caracter nebiruite, care vor fi înlocuite cu viaţa lui Hristos instantaneu, teoria că biserica are ultimul cuvânt de spus în materie de credinţă şi de conştiinţă, teoria că biserica ta este adevărata şi singura biserică a lui Dumnezeu care va încheia lucrarea, faptul că îndreptăţirea prin credinţă este doar o lucrare juridică, teoria că nu există un sanctuar ceresc, etc.

În încheiere, putem conchide următoarele: femeia desfrânată, alias Babilonul cel mare, care îşi va forma chipul întreg în viitorul apropiat, este creştinismul apostaziat împreună cu orice altă formă de religie de pe acest pământ; însă, ea defineşte cel mai bine papalitatea şi bisericile protestante, adică absolut toate acele biserici care odinioară au fost binecuvântate cu prezenţa Duhului Sfânt şi care, prin asociere cu păgânismul şi cu lumea, au decăzut; iar fiara călărită de această femeie simbolizează puterile pământului, din toate naţiunile pământului, care-şi dau puterea juridică şi politică bisericii pentru promulgarea edictelor ei nimicitoare. Prin urmare, putem vedea amestecul între biserică şi puterile guvernamentale ale statele lumii în făurirea unei religii mondiale, în care prima zi a săptămânii va defini acest întreg sistem religios.

Fiara stacojie

Îngerul descoperitor, după ce-l invită pe Ioan să-i arate judecata unei femei desfrânate, pregătindu-l astfel pentru ceea ce urmează, îl duce într-un loc pustiu pentru a-i înfăţişa un tablou terifiant. Aici îi este arătată aceeaşi femeie despre care îngerul îi vorbise anterior, cu deosebirea că nu mai şade pe ape, ci călăreşte o fiară înspăimântătoare. "Şi m-a dus, în Duhul, într-un pustiu. Şi am văzut o femeie şezând pe o fiară de culoare stacojie, plină cu nume de hulă, şi avea şapte capete şi zece coarne." Apocalipsa 17,3. La prima vedere pare o discrepanţă între ceea ce-i spune îngerul şi ceea ce-i arată în fapt. Dispar apele, pentru ca locul lor să fie luat de o fiară grozavă.

Îngerul este însă foarte înţelept, imaginea prezentată având ca scop introducerea unui nou simbol, ce are menirea de a defini mai bine şi descoperi spiritul, principiile şi caracterul apelor!! Dacă în primă fază apele par ceva liniştit, în tabloul înfăţişat acestea devin o fiară nespus de grozavă. Numai astfel putea fi făcut profetul să înţeleagă caracterul puterii Babilonului cel mare! Cu toate că fiara este înfiorătoare, totuşi se lasă călărită de femeia cu pricina, ceea ce înseamnă că există o foarte strânsă legătură de amiciţie între cele două. Cu alte cuvinte, fiara îşi dă acordul să fie călărită, ca şi cum ar fi dresată. Atât fiara cât şi femeia sunt un singur tot. Or, exact aceasta este ideea pe care îngerul doreşte să o înţelegem în acest tablou. Siguranţa şi puterea femeii sunt asigurate de fiară. Pare să ne spună ca şi cum, în toate acţiunile ei, va fi invincibilă, că orice împotrivire din partea oricui, este inutilă. Pentru a ne lămuri în această privinţă, fiara este zugrăvită ca având şapte capete şi zece coarne. Cine se poate pune cu o asemenea ciudăţenie?

Ideea deplină a textului este că femeia are stăpânire întru totul asupra întregului pământ, că vorbele, poruncile, edictele şi toate acţiunile ei, de orice fel, sunt socotite literă de lege, trebuie ascultate, altfel fiara intră în acţiunea de anihilare a oricărui disident. Acest adevăr este scos în evidenţă în textul următor: "Şi femeia pe care ai văzut-o este cetatea cea mare, care are stăpânire peste împăraţii pământului". Apocalipsa 17,18. Pentru ca noi să putem înţelege de ce puteri colosale dispune femeia, îngerul este nevoit să înfăţişeze izvorul puterii ei sub forma unei fiare extraordinar de grozave.

Această fiară, ce este mai degrabă caracteristică basmelor populare, are şapte capete şi zece coarne. Pe deasupra, ea este îmbrăcată exact ca femeia, în stacojiu sau roşu aprins, şi, mai mult, are aceeaşi caracteristică, uşor de observat, ca cea a cornului cel mic din cartea lui Daniel, care rostea vorbe de hulă la adresa Celui Preaînalt, şi ca fiara asemănătoare descrisă în prima parte a Apocalipsei 13. Vezi Daniel 7,25, Apocalipsa 13,5.6. Aşadar, nu degeaba se însoţesc amândouă, căci una este oglinda celeilalte în ce priveşte spiritul şi caracterul. Ambele se identifică întru totul, se aseamănă în absolut toate privinţele, doar că fiara este mai înspăimântătoare din pricina puterii ei colosale.

Pentru a putea înţelege toate lucrurile care definesc şi identifică în mod corect fiara aceasta, îngerul o înfăţişează cu şapte capete şi zece coarne. De ce astfel? Pentru că este singura metodă prin care putem să înţelegem principalele forme de stăpânire, puterile pământeşti opresoare, prin care Satana a avut drept ţintă călcarea în picioare a legii lui Dumnezeu şi persecutarea poporului lui Dumnezeu, ori ţinerea lui în captivitate zeci sau chiar sute de ani!!! Din acest motiv, cifra şapte pentru cele şapte capete, la fel ca şi cifra zece pentru cele zece coarne, nu sunt întâmplătoare. Sub simbolul fiarei este zugrăvită cel mai bine în Biblie o împărăţie pământească, seculară, un instrument cel mai potrivit pentru Satana în atingerea scopurilor sale, în speţă primirea închinării, prin încercarea de distrugere a bisericii lui Hristos şi de anulare a legii divine.

Acest adevăr este descoperit cel mai plastic în cartea profetului Daniel, capitolul 7. Aici sunt prezentate patru fiare despre care Inspiraţia divină spune că sunt "patru împăraţi", adică patru imperii mondiale, întrucât în profeţie termenul "împărat" desemnează o împărăţie sau un imperiu, o mare putere seculară, pământească, politică. "Aceste patru fiare mari sunt patru împăraţi care se vor ridica pe pământ." Daniel 7,17. Dintre cele patru, a patra este înfăţişată ca fiind cea mai înspăimântătoare, ceea ce denotă cruzime, răutate, precum şi o mare forţă politică şi militară. Sub înfăţişarea acestei fiare se ascunde Imperiul roman. Este o fiară care are un singur cap pe care se află zece coarne. Aici apar pentru întâiaşi dată coarnele. Cele zece coarne sunt cele zece triburi barbare care au fărămiţat Imperiul roman, ducând astfel la formarea Europei occidentale aşa cum o ştim astăzi. "După aceea m-am uitat în vedeniile mele de noapte şi iată că era o a patra fiară, nespus de grozav de înspăimântătoare şi de puternică; avea nişte dinţi mari de fier, mânca, sfărâma şi călca în picioare ce mai rămânea; era cu totul deosebită de toate fiarele de mai înainte şi avea zece coarne... El mi-a vorbit aşa: >Fiara a patra este o a patra împărăţie care va fi pe pământ. Ea se va deosebi de toate celelalte, va sfâşia tot pământul, îl va călca în picioare şi-l va zdrobi. Cele zece coarne înseamnă că din împărăţia aceasta se vor ridica zece împăraţi<." Daniel 7,7.23.24.

Aşadar, pentru a reprezenta Imperiul roman şi fărămiţarea lui, Dumnezeu a găsit cel mai potrivit simbol: o fiară cu zece coarne. Apoi, pentru ca noi să putem pricepe cine se ascunde în spatele acestor fiare, Dumnezeu ne descoperă sub simbolul unui balaur cu şapte capete şi zece coarne, pe cel ce pretinde că este dumnezeul acestei lumi: Lucifer. "În cer s-a mai arătat un alt semn: iată, s-a văzut un mare balaur roşu cu şapte capete, zece coarne şi şapte cununi împărăteşti pe capete." Apocalipsa 12,3. Nici că se putea zugrăvi mai bine diavolul. Ştim că balaurul este simbolul care-l defineşte cel mai bine pe el. "... balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit diavolul şi Satana, acela care înşală întreaga lume..." Apocalipsa 12,9. Dar, de ce este înfăţişat cu şapte capete şi zece coarne? Aici apare pentru întâiaşi dată în Scripturi imaginea unui monstru cu şapte capete!! Este adevărat că mai există şi o altă fiară, leopardul, simbolul Imperiului macedonean, care este înfăţişată doar cu patru capete, făcând referire la cele patru diviziuni sau dinastii în care avea să se împartă imperiul lui Macedon, fiecare dintre ele fiind condusă de câte unul din cei patru generali (diadohi) ai săi: Seleucus, Casandru, Ptolemeu şi Lysimach.

Balaurul este înfăţişat cu şapte capete pentru că aceasta este modalitatea cea mai vie şi cea mai clară prin care Dumnezeu doreşte să ne facă să discernem cele şapte mari puteri pământeşti prin care Satana a lucrat în vederea nimicirii poporului lui Dumnezeu de pe pământ. Cele şapte capete întregesc imaginea de ansamblu a eforturilor satanice, prin şapte principale puteri împărăteşti de pe pământ, prin care a urmărit constant să se înalţe pe sine în locul lui Hristos. (În acest stadiu al viziunii primite de Ioan, potrivit Apocalipsei 12, cele şapte capete nu sunt identificate, şi nici în Apocalipsa 13. Ele sunt identificate abia în Apocalipsa 17, pe care o dezbatem. Mai întâi, însă, trebuie să trasăm cursul apariţiei şi formării ei). Îi sunt atribuite şapte capete pentru a se arăta că el, Satana, se află în spatele acestora, că el a tras toate sforile prin marile imperii mondiale, astfel încât să anihileze biserica lui Dumnezeu de pe pământ şi să se înalţe pe sine ca dumnezeu, primind închinarea întregului pământ. Cele şapte capete pur şi simplu îl reprezintă pe balaur, alias diavolul, fiindcă sunt sau ajung, dacă vreţi, creaţiile sale, instrumentele prin care a cotropit tot pământul în ideea supunerii tuturor oamenilor!!! (Ca să primească închinarea din partea întregului pământ, el trebuie să facă în aşa fel încât să distrugă, să elimine biserica lui Dumnezeu, lucru pe care nu l-a reuşit niciodată şi nici nu-l va reuşi).

Faptul că cele şapte capete reprezintă principalele puteri pământeşti prin care a trasat cursul istoriei războiului împotriva bisericii lui Dumnezeu, ne este arătat prin aceea că pe fiecare cap se află câte o cunună sau coroană împărătească, semnul care defineşte cel mai bine calitatea acestor capete, aceea de puteri, de împărăţii pământeşti, care au avut putere împărătească asupra oamenilor în diferite timpuri ale istoriei, şi vor mai avea în viitorul apropiat, dar în persoana altor puteri, desigur contemporane, prezente în timpul de faţă! Coroana este simbolul autorităţii sabiei, a puterii guvernamentale pământeşti, a autorităţii seculare! Cele şapte capete cuprind, după cum vom vedea, o bună parte din istoria acestei planete. Ceea ce vreau să reţinem până aici este că cele şapte capete reprezintă principalele instrumente sau puteri omeneşti prin care Satana a lucrat împotriva lui Dumnezeu, prigonind sau ţinând captivă biserica lui Dumnezeu de pe pământ. Ele îl definesc cel mai bine pe diavolul şi caracterul lui!! Identificarea lor va veni la timpul potrivit, fiindcă singurul loc în Scripturi care le identifică pe toate la un loc, după cum am spus, este Apocalipsa 17!

Pe lângă cele şapte capete, mai sunt introduse zece coarne. Pentru a înţelege rostul prezenţei lor, ar fi bine să înţelegem în ce fel balaurul a încercat să "mănânce" copilul femeii însărcinate. În primul rând, femeia aceasta este simbolul adevăratei biserici a lui Hristos, fiindcă este "învăluită în soare, cu luna sub picioare şi cu o cunună de douăsprezece stele pe cap". Apocalipsa 12,1. Acestea sunt simboluri care arată spre starea ei spirituală, curăţia ei sufletească, spre caracterul ei. Doisprezece este simbolul desăvârşirii morale, al caracterului nepătat al lui Hristos. "În Biblie, caracterul sfânt şi durabil al legăturii care există între Hristos şi biserica Sa este reprezentat prin unirea căsătoriei. Domnul S-a unit cu poporul Său printr-un legământ solemn, El făgăduind să fie Dumnezeul lor, iar ei legându-se să fie ai Lui şi numai ai Lui. El declară: >Te voi logodi cu Mine pentru totdeauna; te voi logodi cu Mine prin neprihănire, judecată, mare bunătate şi îndurare< (Osea 2,19). Şi iarăşi: >Eu sunt Stăpânul vostru< (Ieremia 3,14). Iar Pavel întrebuinţează acelaşi tablou în Noul Testament când zice: >V-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată<. (2Corinteni 11,2)." Tragedia veacurilor, cap. Avertizarea respinsă, par. 17.

Dar, sub acest simbol nu se ascunde doar adevărata biserică, ci este înfăţişată şi Maria, fiindcă ea a rămas grea chiar cu Unsul Domnului, Isus Hristos. Ea era la vremea aceea reprezentanta adevăratei biserici neprihănite din interiorul bisericii iudaice!!! Îi reprezenta pe toţi cei curaţi din punct de vedere moral şi spiritual, care aveau, potrivit luminii primite şi a înţelegerii acesteia, caracterul lui Isus!!! Balaurul a făcut tot efortul posibil ca Mesia să nu se nască, iar după naşterea Sa a încercat să-l omoare prin Irod cel blestemat, reprezentantul Imperiului roman, unealta diavolului în nimicirea lui Mesia. Aşadar, cele zece coarne indică în mod precis spre Imperiul roman, pentru că îl definesc, puterea pământească prin care Satana a urmărit să împiedice naşterea lui Hristos, şi chiar distrugerea Lui după ce s-a născut, prin răstignire.

Deci, putem spune că sub simbolul balaurului sunt înfăţişate principalele şapte mari puteri împărăteşti, dintre care una este scoasă în evidenţă sub forma celor zece coarne tocmai pentru a indica puterea prin care avea să lucreze Satana în vedere distrugerii Mântuitorului şi a bisericii apostolice. De aceea sunt introduce cele zece coarne acolo, fiindcă era perioada când puterea care le reprezintă domina lumea, un timp când Mântuitorul trebuia să se nască. Nu uităm că Roma păgână este scoasă în evidenţă în cartea lui Daniel ca o fiară nespus de grozavă care avea pe cap zece coarne. Prin urmare, cele zece coarne o identifică pe Roma, fiindcă face referire directă la ea! Roma, după cum vom vedea este unul dintre cele şapte capete ale fiarei din Apocalipsa 17.

Inspiraţia divină, însă, doreşte să ne transmită şi mai mult cu privire la acţiunile balaurului, aşa că în Apocalipsa 13 este înfăţişată pentru prima oară fiara cu şapte capete şi zece coarne. "Apoi am stat pe nisipul mării. Şi am văzut ridicându-se din mare o fiară cu zece coarne şi şapte capete; pe coarne avea zece cununi împărăteşti, şi pe capete avea nume de hulă." Apocalipsa 13.1. Această fiară este fiara din Apocalipsa 17 doar dintr-un anumit punct de vedere, şi anume asemănarea în ce priveşte numărul de capete şi de coarne. Ea este de fapt tot fiara nespus de înspăimântătoare din Daniel 7, cu deosebirea clară că este suma predecesoarelor ei, arătându-se prin aceasta că le-a înglobat în sine, adică şi-a însuşit cultura, ideile, principiile, spiritul şi caracterul lor, căci acele imperii căzuseră deja, deveniseră istorie! Acesta este motivul pentru care seamănă cu un leopard, care are labe de urs şi o gură ca cea de leu. Sub aceste simboluri sunt înfăţişate imperiile de dinaintea celui roman, Babilonia, fiind leul, Medo-Persia, fiind ursul, şi leopardul, fiind Imperiul macedonean.

De ce fiara a patra din Daniel 7,7.8, este atât de înspăimântătoare din cale afară? În Apocalipsa 13,1 găsim răspunsul! Pentru că împrumută toate caracteristicile predecesoarelor ei, mai ales în ce priveşte răutatea, ajungând prin aceasta să deţină o putere extraordinară, fapt care a făcut-o să-şi făurească cel mai întins imperiu din câte au existat vreodată. Practic ea este suma celorlalte de dinaintea ei, suma tuturor ideilor, principiilor, metodelor, pe care fără îndoială le dezvoltă mult în timpul stăpânirii ei, şi a caracterului lor!!! Această fiară ciudată este fără îndoială Roma păgână, în primă fază. Este prezentată sub forma aceasta pentru a putea fi introdusă papalitatea, întruchipată printr-unul din capetele fiarei. De data aceasta papalitatea nu mai este reprezentată printr-un corn care iese dintre cele zece, ci printr-un cap, ea fiind chiar unul dintre cele şapte capete ale fiarei, ceea ce arată că va avea exact caracterul fiarei respective, din care iese.

Să coborâm mai în adâncul problemei legate de această fiară. Contează foarte mult şi felul cum este descrisă viziunea de către profet. Voi atrage atenţia în acest sens asupra modului descrierii balaurului din Apocalipsa 12 şi a fiarei din Apocalipsa 13. Balaurul este reprezentat ca având şapte capete, pentru că pur şi simplu aceasta este caracteristica lui definitorie, ceea ce-l identifică pe el cel mai bine. Aceasta ne spune că diavolul, balaurul, a lucrat în decursul istoriei prin şapte mari puteri pământeşti, cu intenţia vădită de a distruge poporul lui Dumnezeu. Cele zece coarne fac trimitere, însă, la instrumentul prin care el a încercat anihilarea naşterii lui Mesia şi a bisericii apostolice, adică Roma antică, păgână. Acesta este tabloul menit de Duhul Sfânt a fi înţeles în Apocalipsa 12, de aceea când este descris balaurul se începe mai întâi cu capetele şi nu cu coarnele! Aici, cele zece coarne sunt în plan secund, fiindcă Duhul Sfânt se concentrează asupra şi scoate în evidenţă balaurul, puterea supremă care se află în spatele tuturor acţiunilor nelegiuite ale oamenilor păcătoşi.

În schimb, în Apocalipsa 13 accentul nu mai cade pe balaur, fiindcă el trece în plan secund, ci pe fiara ciudată. Din acest motiv, descrierea fiarei începe cu cele zece coarne, fiindcă asta o reprezintă, făcând trimitere directă la Roma păgână. Cele şapte capete, deşi se arată că o întregesc ca fiară, trebuie înţelese în sensul că ele sunt simbolul celui care se află în spatele acestei fiare grozave şi-i dă putere. Or, întocmai acest fapt îl descoperă Scriptura. "Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie şi o stăpânire mare." Apocalipsa 13,2. Cu alte cuvinte, când Dumnezeu îl prezintă pe Satana, potrivit Apocalipsei 12, ne arată că ceea ce este reprezentativ pentru el sunt cele şapte capete, pe când atunci când ne prezintă fiara, în Apocalipsa 13, pentru a o putea identifica în mod corect, ne arată că ceea ce este reprezentativ şi o caracterizează numai pe ea sunt cele zece coarne!!

Prin urmare, în urma tuturor celor spuse, este corect să spunem că cele şapte capete sunt simbolul lui Satana, capete în care este concentrat întregul plan de nimicire a bisericii lui Hristos de pe pământ, începând cu biserica iudaică şi sfârşind cu biserica fecioarelor înţelepte şi neînţelepte, iar cele zece coarne sunt simbolul Romei păgâne, dacă ne referim strict la Apocalipsa 12, prima parte, pentru că în Apocalipsa 17 ele scot în evidenţă alte entităţi!!! (Acelaşi simbol poate fi folosit pentru a descrie o altă putere din alt veac, pentru ca noi să înţelegem astfel că spiritul şi caracterul primei puteri se regăsesc în a doua putere, care-şi desfăşoară activitatea în altă eră). Cele şapte capete, la vremea când fiara aceasta iese în evidenţă şi îşi urmează cursul istoriei ei, nu existau toate laolaltă în acel moment al timpului. Până la vremea când ne vorbeşte această profeţie minunată, Satana reuşise să făurească şi să lucreze doar prin cinci capete, după cum voi arăta când vom vorbi strict despre cele şapte capete ale fiarei din Apocalipsa 17. De fapt, de ce să n-o spun, singurul loc din Scripturi care ne descoperă identitatea tuturor celor şapte capete ale fiarei este doar Apocalipsa 17!!

Aşadar, reţinem că cele şapte capete ale fiarei din Apocalipsa 12 sunt de fapt simbolul lui Satana, scot în evidenţă puterea balaurului care i-a fost dăruită mai întâi Romei păgâne, iar după aceea Romei papale, adică acelui cap care avea rana de moarte! Aceste capete, deci, întregesc imaginea fiarei doar în sensul puterii de care avea să se bucure în supunerea şi persecutarea adevăratei biserici a lui Hristos la vremea aceea, adică credincioşii bisericii apostolice. Cele şapte capete definesc şi sunt în realitate semnul autorităţii ei împărăteşti!!! Ca să fie mai simplu, am să spun astfel: în fiara din Apocalipsa 13 trebuie să vedem amalgamul, amestecul între puterea diavolului, Roma păgână şi apoi Roma papală, acestea preluând toate însuşirile fiarelor precedente: leul, leopardul şi ursul. Din acest motiv, nu trebuie să facem confuzia să credem că Roma păgână sunt cele şapte capete, ca şi cum ea ar fi lucrat prin aceste şapte capete, pentru că după cum vom vedea ea însăşi devine în profeţia din Apocalipsa 17 unul dintre cele şapte capete!!! Este adevărat, pe de altă parte, că Roma păgână are spiritul celor şapte capete, pentru că este spiritul lui Satana. Prin urmare, în fiara din această parte a profeţiei, Apocalipsa 13, trebuie să vedem un amestec între Roma păgână, cele zece coarne, şi Lucifer, cele şapte capete, iar mai apoi între Roma papală, unul din capete, şi Satana, cele şapte capete. Când o putere iese în evidenţă ca un cap dintre cele şapte, atunci ştim că Dumnezeu ne arată cine este cel care a adus la existenţă acea putere - Lucifer. Şi Roma ar fi putut fi înfăţişată sub forma unui cap, dar Dumnezeu a ales simbolul unei fiare pentru a face continuarea cu cele descrie în profeţia lui Daniel, din cap. 7, asta pentru a o identifica mai repede şi precis. Însă, nu acelaşi lucru se întâmplă în Apocalipsa 17, unde Roma păgână este simbolizată printr-un cap, ca de altfel toate celelalte puteri prin care Satana a lucrat şi va lucra în distrugerea poporului lui Dumnezeu. Le vom descoperi împreună când vom ajunge să analizăm versetele care vorbesc despre ele.

De ce cele şapte capete sunt însoţite de cele zece coarne, ambele simboluri întregind de fapt chipul acestei fiare, aşa cum i s-a arătat profetului în viziune? Pentru a scoate în evidenţă puterea şi totodată mijlocul, instrumentul care folosea această putere în combaterea adevărului pe pământ!!! Puterea, reprezentată prin cele şapte capete, şi instrumentul, reprezentat prin cele zece coarne, adică Lucifer, care se foloseşte de Imperiul roman, înainte de a continua cu papalitatea, pentru înăbuşirea adevărului şi anihilarea bisericii lui Dumnezeu de pe pământ. În această fiară întâlnim deopotrivă trei entităţi distincte: Roma imperială, Lucifer şi apoi Roma ecleziastică. Printr-o singură imagine a unei fiare cumplite, Dumnezeu ne descoperă acţiunile, spiritul, caracterul şi puterea care le mână, a trei entităţi distincte, care, să nu uităm, păstrează toate însuşirile celorlalte imperii dispărute la vremea aceea!!

Ceea ce trebuie înţeles este că cele şapte capete ale fiarei definesc fiara din Apocalipsa 12 doar în sensul puterii de care dispune, pentru că o primeşte direct de la diavolul. Altfel cum ar fi putut avea Imperiul roman o aşa întinsă stăpânire pe trei continente şi cum ar fi putut dura atât de mult dacă nu căpăta această putere de la tatăl minciunii!!! Puterea colosală a acestei fiare, simbolizată prin cele zece coarne, rezidă în toate cele şapte capete, simbolul puterii ei fără seamăn! Asta trebuie priceput.

Acum, se spune că unul dintre capetele ei părea rănit de moarte, acest lucru indicând în mod precis spre fiara papală. Asta înseamnă că prin puterea colosală a diavolului, din cauza introducerii compromisului şi a păgânismului în biserica apostolică, ia naştere cel mai puternic opresor, din toate timpurile, al bisericii lui Dumnezeu, care este nevoită să se refugieze în pustie. "Şi cele două aripi ale vulturului celui mare au fost date femeii, ca să zboare cu ele în pustiu, în locul ei unde este hrănită o vreme, vremuri şi jumătatea unei vremi, departe de faţa şarpelui." Apocalipsa 12,14. Acest cap devine o fiară, întocmai ca predecesoarea ei, Roma păgână. Ceea ce înseamnă că împrumută toate caracteristicile ei, răutatea, viclenia şi cruzimea, pe care le înveşmântă în haina creştinismului. Papalitatea nu este altcineva decât biserica apostolică apostaziată. Ea este urmaşa Romei păgâne doar în sensul că a preluat păgânismul religiei romane, care în amestec cu adevărul a condus la făurirea papalităţii.

Deci, fiara din Apocalipsa 13, prima parte, descoperă două mari puteri care întregesc chipul ei înspăimântător, Roma păgână şi Roma papală. Este şi Roma papală deoarece fiara "pe capete avea nume de hulă", ceva care îi este caracteristic îndeosebi papalităţii. Apocalipsa 13,1. Am dezvoltat mai mult subiectul referitor la fiara cu cele şapte capete şi zece coarne tocmai pentru a înţelege cum se cuvine istoria fiarei din Apocalipsa 17. Această fiară, de data aceasta nu mai este doar Roma păgână şi nici măcar Roma papală, ci este capodopera creaţiei lui Satana, care însumează principalele şapte puteri pământeşti prin care a domnit pe pământ. Reprezintă apogeul tuturor eforturilor sale în scopul obţierii închinării!!!

(Când Roma papală a devenit Babilonul spiritual, râul puterii ei a fost fără doar şi poate puterea guvernelor civile, împărăteşti ale Europei prin care şi-a adus la îndeplinire toate planurile. Aşa a domnit timp de 1260 de ani potrivit profeţiei biblice, până când avea să primească rana de moarte prin ateismul francez).

Ceea ce doresc să înţelegem până aici este că fiara cu cele şapte capete şi cele zece coarne va fi reeditată în viitorul apropiat. Am aruncat un ochi în trecut pentru a vedea cum a evoluat, cum s-a ajuns la fiara aceea înspăimântătoare, creaţia lui Satana. Cea din Apocalipsa 17 este capodopera desăvârşită a operei sale multimilenare!! Dacă cele zece coarne reprezentau Roma antică, în viitor ele vor reprezenta Roma modernă. Prin asta nu vreau să sugerez că m-aş referi la papalitate, întrucât ele simbolizează altceva. Papalitatea o regăsim în femeia desfrânată, dar nu numai ea alcătuieşte imaginea acestei desfrânate! După cum Roma papală îşi găsea izvorul puterii ei în împărăţiile politice ale Europei medievale, tot astfel creştinismul contemporan îşi va găsi resursele sale în toate guvernele naţiunilor pământului. Dar, despre aceste aspecte urmează să vorbim mai pe larg, atât cât poate cuprinde mintea noastră în momentul de faţă.

Evanghelia în Apocalipsa 17

Evanghelia lui Hristos, aşa cum este descoperită în războiul Armaghedonului, trebuie cunoscută, înţeleasă şi însuşită de orice adevărat creştin, care doreşte să grăbească venirea Mântuitorului pentru a se isprăvi astfel cu păcatul. De foarte mulţi ani învăţăturile spiritiste sunt tot mai accentuate în lumea creştină, în speţă în bisericile protestante, care au preluat tot mai mult, până la confundare aproape, spiritul, ideile şi principiile papalităţii. Temelia sănătoasă a Evangheliei, aşa cum s-a făcut auzită la jumătatea sec. al XIX-lea, în Statele Unite, a fost subminată de multă vreme în bisericile care pretind că păzesc poruncile lui Dumnezeu, Sabatul fiind caracteristica acestora. Această realitate se va acutiza pe măsură ce ne apropiem de împlinirea profetică a evenimentelor descrise în Apocalipsa, evenimente care au de-a face cu ultima generaţie. Mărturiile Duhului Sfânt nu mai sunt considerate de foarte mulţi pretinşi aşteptători ca fiind demne de crezare, fiind socotite doar nişte idei omeneşti. Biblia şi numai Biblia este lozinca lor. Dar, oare o pot înţelege fără mărturia lui Isus?

Biserica creştină va ajunge tot mai coruptă, până acolo încât, în amestec cu puterea civilă, va conduce la autodistrugerea acestei planete. Sunt demne de admirat şi de apreciat eforturile ecologiştilor, ale celor ce se străduiesc din răsputeri să responsabilizeze guvernele lumii să ia atitudine hotărâtă împotriva distrugerii mediului înconjurător, a naturii. Cu toate acestea, deşi aceste eforturi nu trebuie diminuate în nici un fel, destinul planetei noastre este pecetluit!! Nimicirea va veni din lumea religioasă. Toţi ochii sunt aţintiţi asupra evenimentelor care se petrec în lumea politică, socială sau financiară. Aşa suntem bombardaţi prin mass-media. Dar, preocuparea celui înţelept este să înţeleagă evenimentele care au loc în lumea religioasă, fiindcă de aici vine prăpădul, după cum descoperă foarte clar Scripturile. Aici trebuie îndreptată toată atenţia, pentru a putea înţelege desfăşurările din domeniul politicului şi socialului! Cu cât biserica esta mai coruptă, deşi cu buzele face caz de numele lui Dumnezeu, cu atât starea de lucruri din lume este mai nimicitoare, mai plină de suferinţă, nedumerirea crescând de la o zi la alta, căci nimeni nu pare să aibă soluţie la escaladarea problemelor.

Când biserica creştină va fi atins apogeul decăderii ei, al apostaziei totale, atunci se poate spune că este pregătită calea pentru făurirea icoanei fiarei, în faţa căreia nimeni nu va rezista, dacă nu este plin de puterea transformatoare şi sfinţitoare a Evangheliei lui Hristos!! Acest eveniment este atât de aproape, încât puţini visează că ar fi posibil aşa ceva în viitorul apropiat sau chiar în cel îndepărtat!!! Pentru a înţelege cum trebuie planul lui Dumnezeu de scăpare a tuturor celor ce şi-l însuşesc până la cunoaştere desăvârşită, de scăpare din vâltoarea evenimentelor premergătoare venirii lui Hristos pe norii cerului, m-am gândit că este mai mult decât util să abordăm Evanghelia lui Hristos aşa cum este ea descoperită în Apocalipsa 17. Aici descoperim un tablou impresionant, cel mai bine zugrăvit din toată Scriptura a celei ce se numeşte Babilonul cel mare, în cârdăşie cu râul puterii ei, Eufratul sau apele pe care şade ca împărăteasă, zice ea!!

Profetul Ioan este mirat peste măsură de ceea ce i se arată în viziune, căci aproape este copleşit de tabloul femeii desfrânate, care este îmbătată de sângele sfinţilor lui Dumnezeu. Cum să-i zugrăveşti minţii muritorului de rând, o coaliţie mondială pregătită să anihileze tot ceea ce este sfânt, pe poporul lui Dumnezeu, şi aşa mai mult decât minoritar? Ca să nu şocheze de-a binelea mintea lui Ioan, Dumnezeu îi prezintă monstruoasa coaliţie sub forma mai uşoară şi mai convenabilă, mai ales că timpul vizat era viitorul îndepărtat, a unor simboluri pe care mintea lui să le poată defini şi înţelege, în aşa fel încât şocul să fie atenuat. Imaginaţi-vă că Dumnezeu ar dori să ne prezinte istoria viitorului şi, ca să facă acest lucru, este nevoit să adapteze înţelegerii noastre cele ce se vor întâmpla prin intermediul unor imagini simbolice, care au menirea de a ne traduce cumva acele evenimente, aducându-le pe înţelesul nostru, al timpului în care trăim, făcându-ne astfel în stare să pricepem ceva în legătură cu nişte evenimente cu totul străine de noi, fiindcă se întâmplă pur şi simplu în alte epoci. El trebuie să facă în aşa fel, încât impactul emoţional să fie cât mai mic cu putinţă, mai ales atunci când biserica adevărată a lui Hristos, în viziune, este pe punctul nimicirii. Ne aducem aminte ce impact emoţional a avut acest aspect pentru mintea lui Daniel, care pur şi simplu a leşinat. Acţiunile cornului mic, reprezentat prin acel împărat fără ruşine şi viclean, îndreptate împotriva poporului lui Dumnezeu, au provocat leşinul profetului. Vezi Daniel 8.

Ceea ce trebuie să ştim, şi presupun că mulţi deja au înţeles acest aspect al profeţiilor din Apocalipsa, este faptul că Dumnezeu nu a avut în vedere o cronologie a evenimentelor, atunci când lui Ioan i-a fost prezentat în viziune viitorul. Fiecare tablou profetic al viziunilor apocaliptice este menit să scoată în evidenţă câte un aspect foarte important al acţiunilor diavolului, îndreptate împotriva lui Hristos prin agenţii săi, în cazul nostru imperii. Sunt simboluri care se repetă, într-o formă sau alta, dar sunt puse în alt context pentru a înţelege mai bine rolul jucat de către cel ce se ascunde sub mantia acelui simbol, pentru a pricepe sau deosebi mai bine modul cum lucrează şi intenţiile pe care le are în acel timp dat.

Acestea fiind spuse, să pătrundem în Evanghelia descoperirii lui Hristos, aşa cum este consemnată în Apocalipsa 17, în legătură cu Babilonul cel mare, apele şi fiara ciudată pe care se află femeia desfrânată. Un înger, dintre cei şapte care ţin cele şapte potire ale mâniei lui Dumnezeu, manifestată sub forma celor şapte plăgi, care-i sunt deja prezentate profetului în capitolul 16, vine la Ioan ca să-i arate judecata unei femei curve din cale afară. Până aici Ioan a văzut în viziune multe alte simboluri, dar niciodată o femeie prostituată. I s-a mai arătat, ce-i drept, o femeie curată, o fecioară care era gata să nască un copil pe care un balaur era pregătit să-l mănânce. Vezi Apocalipsa 12. Evident, trebuia să există şi un contrast, femeia opusă celei curate. "Apoi, unul din cei şapte îngeri care ţineau cele şapte potire a venit de a vorbit cu mine şi mi-a zis: >Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care şade pe ape mari<." Apocalipsa 17,1.

După ce-i sunt prezentate cele şapte urgii devastatoare, profetului Ioan i se înfăţişează ceva cu totul deosebit, dar care are o strânsă legătură cu plaga a şasea. Întrucât este singura în care limbajul este codificat, lui Ioan i se prezintă mai multă informaţie cu privire la această plagă, pe care o prezintă în Apocalipsa 17 şi 18, spre a putea pricepe, cât putea pricepe el, mai amplu acţiunea desfăşurată a celor trei entităţi: balaurul, fiara şi prorocul mincinos. Pentru că acţiunea lor întreită vizează toate naţiunile pământului cu un scop foarte precis, şi anume să facă război împotriva Dumnezeului cel viu, dar în persoana bisericii Sale de pe pământ, a celor ce la vremea aceea au credinţa lui Isus şi păzesc poruncile lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu a găsit că este înţelept şi potrivit totodată să ne ofere un tablou mai detaliat cu privire la acest fapt.

Dumnezeu îşi concentrează toată atenţia asupra acestor entităţi pe care le înfăţişează de astă dată sub forma unei femei desfrânate şi a unei fiare ciudate, cu şapte capete şi zece coarne. El doreşte să facă multă lumină în ce priveşte identitatea Babilonului cel mare, dar şi a puterii extraordinare care-l susţine în războiul lui împotriva Cerului. În primul verset, Dumnezeu îi înfăţişează apostolului Ioan tabloul general cu privire la Babilon şi la puterea lui susţinătoare. I se arată, de fapt mai întâi i se vorbește despre o femeie rău famată care şade pe nişte ape. Ea nu se află în apă, ca şi cum ar înota, ci se află pe ape, acestea părând a o susţine fără ca ea să se scufunde. Acest tablou general ne spune că ea este stăpâna apelor, că ea le dirijează, iar ele o ascultă.

În versetul 2, îngerul ne descoperă motivul pentru care această femeie este curvă. "Cu ea au curvit împăraţii pământului; şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!" Desfrâul ei este unul voit, unul căutat, fiindcă textul nu sugerează că ea ar fi fost siluită. Se spune foarte clar că tot pământul, toţi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei. Curvia este mediul agreat de ea, îi este caracteristic, şi încă o caracteristică dominantă şi definitorie, aşa că desfrâul ei nu este ceva impus din afară. Acest aspect al problemei trebuie să-l reţinem, căci ne ajută foarte mult în a înţelege atitudinea şi principiile acestei femei blestemate. Împăraţii pământului găsesc că este de dorit să se destrăbăleze cu această femeie nespus de famată şi batjocoritoare. De ce? Pentru că sunt ameţiţi de vinul ei!!!

Aici mai descoperim două lucruri extrem de importante. Unul este acela prin care Inspiraţia divină ne ajută să pătrundem dincolo de simbolul sub care se adăposteşte femeia, dând în vileag adevărul despre cine este această femeie. Ea este simbolul bisericii creştine decăzute şi apostate. Celălalt este cel referitor la împăraţii pământului, care întregesc imaginea puterii statale, a guvernelor lumii, în persoana lor descoperind puterea legislativă, juridică şi politică, prin care este susţinută biserica decăzută în toate acţiunile ei. Aceşti împăraţi sunt reprezentativi pentru toţi locuitorii pământului, în sensul că în ei se regăsesc toate naţiunile pământului, fără excepţie, fără deosebire. Acest adevăr este descoperit în acest text: "Apoi mi-a zis: >Apele pe care le-ai văzut, pe care şade curva, sunt noroade, gloate, neamuri şi limbi<". Apocalipsa 17,15.

Aşadar, pentru puterea politică şi juridică a statelor lumii, fluviul puterii Babilonului, avem simbolul "împăraţii pământului", aceştia fiind reprezentativi pentru toţi "locuitorii pământului", adică "noroade, gloate, neamuri şi limbi". De asemenea, ceea ce o face pe femeia desfrânată să fie conducătoarea împăraţilor pământului este "vinul curviei ei", acel vin simbolic, fermentat, cu care suceşte minţile împăraţilor pământului să-i dea ce-şi doreşte - puterea. Nu trebuie să ne aducem aminte decât de Isabela, soţia regelui Ahab, care, pentru a-i aduce moartea lui Nabot, s-a folosit de sigiliul regal pentru a-şi aduce la îndeplinire ţelul. Despre acest vin voi vorbi la timpul potrivit.

De unde ştim în mod precis că sub simbolul acestei femei desfrânate se ascunde sau este zugrăvită biserica creştină apostaziată? Tot îngerul ne spune: "Pe frunte purta scris un nume, o taină: >Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului<... Şi femeia pe care ai văzut-o este cetatea cea mare, care are stăpânire peste împăraţii pământului." Apocalipsa 17,5.18. Este mai mult decât o femeie, ca simbol; este chiar cetatea cea mare, iar cetatea cea mare nu poate fi decât Babilonul spiritual! Împotriva acestei cetăţi spirituale s-a făcut auzit întâiaşi dată vestirea îngerului al doilea în 1843: "Apoi a urmat un alt înger, al doilea, şi a zis: <A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei!<" Apocalipsa 14,8. Şi tot împotriva acestei cetăţi se va face auzită ultima avertizare mondială: "După aceea, am văzut coborându-se din cer un alt înger, care avea o mare putere; şi pământul s-a luminat de slava lui. El a strigat cu glas tare şi a zis: >A căzut, a căzut Babilonul cel mare! A ajuns un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte; pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei, şi împăraţii pământului au curvit cu ea, şi negustorii pământului s-au îmbogăţit prin risipa desfătării ei<." Apocalipsa 18,1-3.

În primul caz, avertizarea îngerului al doilea este dată împotriva Babilonului, cetatea cea mare, pe când în al doilea caz, vestirea îngerului al patrulea este dată împotriva Babilonului cel mare! Prin urmare, Babilonul, cetatea cea mare, a ajuns Babilonul cel mare, un locaş al dracilor şi a oricărei spurcăciuni imaginate de oamenii religioşi!! Asta înseamnă că decăderea în lumea religioasă va fi înfiorătoare, de vreme ce întregul creştinism, cu excepţia adevăraţilor copii neprihăniţi ai lui Dumnezeu, ajunge un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, prin asta Inspiraţia subliniind sclavia spirituală în care se va găsi întreaga biserică creştină!!

Babilonul spiritual, în profeţie, este întotdeauna simbolul bisericii creştine apostaziate. I se spune cetatea cea mare pentru că apostazia, desfrâul spiritual, este caracteristica ei principală, făcând din biserică o adevărată cetate a tuturor nelegiuirilor. Apostazia a condus biserica la forme de organizare în care sabia este elementul predominant, omul deţinând rolul conducerii şi al diriguirii tuturor activităţilor bisericii. Acesta este motivul pentru care există atâtea biserici în creştinism, fiecare pretinzând că este biserica lui Hristos!! Babilonul este bastionul apostaziei şi al păcatului, ambele fiind îmbrăcate cu haina creştină. Mai mult decât atât, Babilonul cel mare este bastionul sclaviei spirituale şi chiar emoţionale, din moment ce este numit "o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte". Neprihănirea lui Hristos îi este străină complet. În schimb, şi-a fabricat propria neprihănire, fără principiile legii lui Dumnezeu. Este o cetate pentru că singură şi-a făurit ziduri de apărare împotriva oricărei influenţe bune, divine; şi-a ţesut prin fapte omeneşti propria ei neprihănire, pe care o confundă cu neprihănirea lui Hristos şi implicit cu aprobarea Cerului. Nu trebuie să uităm niciodată că oamenii, mai ales cei religioşi, care nu se simt în siguranţă şi nici liberi, se împrejmuiesc cu ziduri, asemenea lui Cain, care fugea de Dumnezeu.

     "Termenul >Babilon< este derivat de la >Babel< şi înseamnă confuzie. Este folosit în Scriptură pentru a desemna diferitele forme ale religiei false sau apostate. În Apocalipsa capitolul 17, Babilonul este reprezentat printr-o femeie - o metaforă care este folosită în Biblie ca simbol al bisericii, o femeie virtuoasă reprezentând o biserică curată, iar o femeie stricată reprezentând o biserică decăzută." Tragedia veacurilor, cap. Avertizarea respinsă, par. 16.

Prin urmare, pentru biserica decăzută, coruptă şi apostaziată avem simbolul unei femei desfrânate, dar şi al unei cetăţi mari ce adăposteşte multe nelegiuiri, de vreme ce biserica este apostaziată!!! (Apostazia înmulţeşte nelegiuirile, conduce la pierderea discernământului spiritual şi, în cele din urmă, la împietrirea inimii). Acum, aş dori să accentuez un fapt extrem de important, şi anume că simbolul femeii stricate nu ascunde niciodată o formă de religie idolatră, în care Dumnezeul cerului nu joacă nici un rol! Spre exemplu religia canaaniţilor sau religia egiptenilor. Păgânismul în toate formele lui defineşte cel mai bine acest tip de religie, dar nu se poate numi femeia desfrânată!! Ci prin femeia stricată este simbolizată întotdeauna doar biserica decăzută, adică acea biserică ce odinioară a fost biserica lui Dumnezeu, în care se descoperise Dumnezeu într-o formă sau alta şi care astfel se bucurase de adevărul lui Hristos şi chiar de prezenţa Duhului Sfânt!! Acest aspect al problemei nu trebuie scăpat din vedere niciodată.

     "Necredincioşia bisericii faţă de Hristos, îngăduind ca încrederea şi dragostea ei să se îndepărteze de la El şi făcând ca iubirea faţă de lucrurile pământeşti să ocupe sufletul, este asemenea călcării jurământului căsătoriei. Păcatul prin care Israel s-a depărtat de Domnul este prezentat prin această comparaţie; iar iubirea minunată a lui Dumnezeu, pe care ei au dispreţuit-o în felul acesta, este descrisă în mod mişcător astfel: >Ţi-am jurat credinţă, am făcut legământ cu tine, zice Domnul Dumnezeu, şi ai fost a Mea! Erai de o frumuseţe desăvârşită, ba ajunseseşi chiar împărăteasă. Ţi s-a dus vestea printre neamuri, pentru frumuseţea ta, căci erai desăvârşită de tot, datorită strălucirii cu care te împodobisem, dar te-ai încrezut în frumuseţea ta, şi ai curvit, la adăpostul numelui tău cel mare<. >Ai fost femeia prea curvă, care primeşte pe străini în locul bărbatului ei.< >Cum este necredincioasă iubitului său o femeie, aşa Mi-aţi fost necredincioşi voi, casa lui Israel, zice Domnul!< (Ezechiel 16,8.13-15.32; Ieremia 3,20).
     În Noul Testament, o vorbire asemănătoare este adresată celor care se numesc creştini, dar care caută prietenia lumii mai presus de favoarea lui Dumnezeu. Apostolul Iacov spune: >Suflete preacurvare, nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu? Aşa că cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu<." Tragedia veacurilor, cap. Avertizarea respinsă, par. 18, 19.

După ce lui Ioan i se înfăţişează tabloul general, imediat după aceea îngerul descoperitor îl introduce în tabloul explicativ, amănunţit al tabloului general. Pentru ca el să înţeleagă cine este femeia şi cine sunt apele, îngerul trece la explicarea simbolurilor, oferind informaţii mai bogate, chiar dacă foloseşte tot nişte simboluri în acest sens. Prin simboluri poate fi aruncată mai multă lumină asupra altor simboluri, făcându-le mai uşor de înţeles pe primele folosite. Acesta va fi subiectul studiilor următoare.

Armaghedon - Concluzii

Isus Hristos, Mântuitorul şi Răscumpărătorul fiecărui om, a avut grijă să ne ofere o carte de mare preţ, Biblia, cu scopul de a ne pune la dispoziţie toate informaţiile necesare referitoare la marea luptă dintre Dumnezeu şi Satana. Biblia nu trebuie privită, deci, ca un manual în care sunt descrise multe povestiri, războaie, sfaturi şi tablouri apocaliptice în care predomină simbolurile. Ea este mai mult decât atât. Menirea ei este aceea de a ne descoperi principiile neschimbătoare ale neprihănirii în felul cum Dumnezeu tratează păcatul şi suferinţa umană. Pe de altă parte, are ca scop să ne înfăţişeze şi principiile nelegiuirii, modul cum lucrează Satana în distrugerea omului. Avem de-a face, deci, cu principii de lucru antagoniste, unele, cele ale păcatului, specifice gândirii luciferice, sunt îndreptate continuu împotriva distrugerii omului, aţâţându-l la revoltă împotriva Creatorului său şi ţinându-l departe de cunoaşterea adevărului, a Evangheliei, singura cunoaştere care ne ajută să-l vedem şi să-l înţelegem pe Dumnezeu aşa cum este, iar celelalte, principiile neprihănirii, specifice caracterului lui Dumnezeu, care nu poate să greşească şi nici să se schimbe, principii ce sunt puse în slujba omului în toate privinţele.

Miza cea mare în lupta dintre Dumnezeu şi Satana este închinarea. În timp ce pentru Dumnezeu închinarea este un mod de viaţă subliniat întru totul de libertate, iubire şi adevăr, toate fiind viaţă veşnică, pentru Satana închinarea, pe care de atâta timp caută s-o obţină, pentru a fi ca Dumnezeu, înseamnă înşelăciune, minciună şi sclavie, toate acestea conducând la moarte veşnică! Nu trebuie să uităm niciodată că ţelul lui Satana, de la care nu a abdicat niciodată, este acela de a fi ca Dumnezeu, deci de a primi închinarea care se cuvine numai Creatorului. Atingerea ţelului de către Satana, implică un război, pe care Biblia îl numeşte Armaghedon. Acesta a început o dată cu primele scântei de revoltă care s-au mijit în mintea lui Satana, şi se va sfârşi în pragul celei de a doua veniri a lui Hristos pe norii cerului.

Dacă în primii patru mii de ani de la căderea omului în păcat, diavolul s-a străduit să împiedice întruparea Mântuitorului nostru, atrăgând la sine toată lumea antediluviană, deci câştigând închinarea acestora, mai puţin însă casa lui Noe, şi mai apoi aruncând în apostazie chiar biserica în mijlocul căreia Hristos urma să se întrupeze, în următorii două mii de ani, până la venirea Răscumpărătorului nostru pe norii cerului, Satana a depus şi depune în continuare tot efortul să distrugă biserica spirituală a lui Dumnezeu de pe pământ. Din păcate, ori de câte ori a avut loc o reformă în sânul bisericii apostaziate, Satana a contracarat-o prin contrafaceri, prin falsuri. Până în ziua de astăzi el a reuşit să împiedice manifestarea Duhului Sfânt în mijlocul unei biserici curate, care trebuie să încheie lucrarea lui Dumnezeu pe pământ. Duhul Sfânt se va manifesta doar în mijlocul sau pentru nişte creştini uniţi şi curaţi sufleteşte, aşa cum s-a întâmplat cu primii ucenici, care ajunseseră o inimă şi un cuget!!

De ce se străduieşte el să facă acest lucru? Dintr-un motiv foarte simplu. Biruinţa lui Hristos pe cruce a asigurat pentru totdeauna mântuirea oamenilor şi totodată distrugerea lui Satana. Dar, această mântuire se obţine în dar, ceea ce implică credinţă vie din partea primitorului, şi nu vine ca ceva automat, ca ceva în care ne naştem. Fiind fiinţe inteligente, oamenii trebuie să aleagă între darul lui Dumnezeu, mântuirea, fără plată, numai prin credinţă, şi minciunile lui Satana, păcatul şi moartea veşnică. Acum, pentru ca Satana să fie distrus, Hristos are nevoie de o biserică impecabilă, curată, fără pată, neprihănită, în care să se manifeste din nou ca în urmă cu două mii de ani, pentru a descoperi caracterul lui Dumnezeu aşa cum este!! Fără prezenţa acestei biserici în lumea păcatului, nu poate fi asigurată în mod deplin nimicirea lui Satana şi a acoliţilor săi, fie demoni, fie oameni nelegiuiţi. (Descoperirea neprihănirii lui Dumnezeu, în razele ei cele mai strălucitoare, pune mintea omului păcătos în situaţia de a raţiona corect şi a înţelege de ce el se manifestă aşa cum a ales să se manifeste. Îi descoperă tot caracterul, toate intenţiile şi motivaţiile acţiunilor lui, punându-l, nesilit, în situaţia de a-şi judeca singur poziţia. El poate refuza astfel lumina descoperirii lui Dumnezeu pentru sine sau o poate primi, ajungând un alt om. Prin urmare, singura posibilitate ca oamenii păcătoşi ai ultimei generaţii să fie aduşi la punctul acesta, este necesitatea prezenţei unei biserici în mijlocul căreia să se manifeste toată puterea creatoare a lui Dumnezeu, Duhul Sfânt, care să strălucească de slava divină. Coaliţia Babilonul cel mare şi fiara pe care şade nu poate fi destrămată altfel!!!)

Cu alte cuvinte, biruinţa lui Isus pe cruce trebuie să se repete din nou în viaţa unei biserici în care să se manifeste în mod deplin Dumnezeu. Numai în felul acesta poate fi descoperit caracterul lui Dumnezeu înaintea unei lumi păcătoase. Întruparea lui Hristos trebuie să se repete iară în mijlocul unui popor spiritual credincios şi neprihănit, astfel încât oamenii să fie treziţi la realitate, cu privire la cine este de fapt Dumnezeu. Satana ştie că a pierdut prima rundă în confruntarea cu Hristos, aceasta asigurându-i pieirea. Dar, el speră să câştige a doua rundă, în sensul că depune toate eforturile diabolice, toată inventivitatea sa pentru a împiedica formarea unei biserici spirituale curate, care să fie capabilă să ilustreze în viaţa ei tot caracterul desăvârşit al Dumnezeirii!!! Dacă această biserică nu învaţă să intre în biruinţa lui Isus, care se capătă în dar, atunci Lucifer poate amâna la nesfârşit nimicirea lui, fiindcă Hristos pur şi simplu nu se poate manifesta pe pământ, în persoana unei biserici curate, încă o dată, aşa cum a făcut prin întruparea Sa!!! Numai astfel poate fi înţeleasă în mod corect amânarea venirii lui Hristos a doua oară!

Ceea ce urmăreşte Hristos, scumpul nostru Mântuitor, este să aibă o biserică, nu un om aici, unul dincolo sau zece în altă parte, aşa cum s-a întâmplat în fiecare generaţie de după învierea Sa, ci o biserică unită, plină de Duhul Sfânt, sălaşul lui Dumnezeu, care astfel să constituie dovada reală a efortului lui Hristos adus pentru mântuirea omului. El trebuie să prezinte înaintea întregului Univers dovada sau rodul muncii sufletului Său, a jertfei Sale, în persoana unei biserici vii, neprihănite, pline de Duhul Sfânt, exact aşa cum a fost şi Mântuitorul pe pământ!! Pur şi simplu biruinţa lui Isus trebuie să se repete. De ce? Dacă la cruce îngerii au înţeles o dată şi pentru totdeauna caracterul lui Dumnezeu în felul cum El tratează păcatul şi pe păcătos, tot astfel trebuie să se întâmple cu toţi oamenii păcătoşi de pe pământ, ce aleg definitiv rebeliunea şi pe Lucifer. Cu alte cuvinte, ei trebuie să înţeleagă în mod clar, definitiv, caracterul lui Dumnezeu, aşa cum este Dumnezeu, într-un mod conştient şi neimpus. De fapt, propriile lor acţiuni în contrast cu cele ale celor 144.000 vor scoate în evideţă cel mai clar acest lucru, la care se adaugă descoperirea strălucitoare a caracterului lui Dumnezeu în şi prin cei 144.000, care acţionează ca Mântuitorul, atunci când El se afla pe pământ!!!

Aşadar, nu va fi cu putinţă descoperirea caracterului lui Dumnezeu pe pământ, pentru ca oamenii nelegiuiţi să-şi dea singuri seama împotriva cui s-au răzvrătit şi cine este de fapt Dumnezeu, dacă pe pământ nu ar exista o biserică în acest sens. Toţi aceia care cred că această biserică fără păcat nu va exista pe pământ, se înşală singuri, neînţelegând sub nici o formă rolul celor 144.000 ca întâiul rod pentru Dumnezeu şi pentru oameni!!! Aşa cum întruparea şi viaţa lui Isus trebuia să edifice Universul cu privire la caracterul lui Dumnezeu în marea luptă sau în Armaghedon, astfel încât inteligenţele cereşti să priceapă cu temeinicie cum tratează Dumnezeu păcatul, fără să se schimbe, fără să folosească în vreun fel constrângerea, tot astfel trebuie să se edifice şi păcătoşii de pe pământ, care trebuie să ajungă la aceleaşi concluzii singuri, nesiliţi şi neîmpinşi de la spate, atunci când se vor confrunta cu Hristos în persoana sfinţilor Săi, cei 144.000!!

Venirea lui Hristos depinde de existenţa unei biserici fără păcat, sigilată în neprihănire, căci numai o astfel de biserică poate facilita reîntoarcerea Mântuitorului şi învierea tuturor sfinţilor adormiţi în paturile lor de ţărână. Dacă prima venire a lui Isus a depins în totalitate de o linie genealogică de oameni sfinţi, de genealogia neprihăniţilor, chiar dacă s-au născut păcătoşi sau au trăit o bună bucată în fărădelege, cum este cazul lui Rahav, al lui David sau al lui Solomon, a doua venire a lui Isus depinde în mod strict nu de o linie genealogică neprihănită, ci de existenţa unei biserici absolut curate, neprihănite, sfinte, fără păcat, chiar în momentul când întregul pământ alege fărădelegea şi pe Lucifer!!!

Iarăşi, dacă Isus Hristos a reliefat în viaţa Sa pământească şi în caracterul Său principiile neprihănirii, tot astfel trebuie să se întâmple şi cu biserica celor 144.000. Aşadar, războiul Armaghedonului are ca miză, pentru diavolul, obţinerea închinării din partea tuturor locuitorilor pământului, astfel încât să facă inutilă formarea unei astfel de biserici curate, tot aşa cum a dorit să facă imposibilă întruparea lui Isus prin încercarea de a distruge linia genealogică din care urma să se nască El, fiindcă biserica iudaică deja ajunsese apostaziată după intrarea în Canaan. Dar va pierde cu propiile arme. Se va întâmpla exact ca la cruce.

În ultima fază a acestui război multimilenar, Satana va forma o coaliţie mondială, surprinsă în Scripturi sub forma unei femei desfrânate care călăreşte o fiară, în încercarea de a face imposibil chiar şi numai gândul formării unei biserici biruitoare. Desfrânata cea mare, alias Babilonul cel mare, sau creştinismul apostat, contrafacerea împărăţiei lui Dumnezeu, şi fiara vor avea o putere extraordinară, încât presiunile la care vor fi supuşi aşa-zişii creştini, îi vor face pe aceştia să ia partea diabolicei coaliţii. Icoana fiarei va fi posibilă numai datorită acestui amestec bizar între biserică şi stat. De fapt, desfrânata cea mare şi fiara laolaltă sunt în sine icoana fiarei, adică ceea ce a fost cândva papalitatea, căci icoana fiarei reînvie la scară planetară de astă dată persecuţiile crunte de odinioară, din Evul Mediu papal!!! Puterea sau susţinătorul bisericii apostate, al femeii prostituate, este Eufratul, fiara, sau puterea statală precum şi toate mijlocele de constrângere omeneşti pe care oamenii lumii le au la dispoziţie.

     "Şi amăgea pe locuitorii pământului prin semnele pe care i se dăduse să le facă în faţa fiarei. Ea a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei care avea rana de sabie, şi trăia. I s-a dat putere să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să vorbească şi să facă să fie omorâţi toţi cei ce nu se vor închina icoanei fiarei. Şi a făcut ca toţi, mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte, şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei sau numărul numelui ei." Apocalipsa 13,14-17.

Ceea ce leagă această monstruoasă coaliţie într-un singur tot, Babilonul şi Eufratul spiritual, este fără doar şi poate spiritismul. Reuşita acestui amestec va fi alungarea lui Dumnezeu de pe pământ prin faptul că face fără efect legea Sa sfântă, cele zece magnifice porunci, prin nişte edicte duminicale omeneşti!!! Prin aceste legi, omul se declară a fi Dumnezeu pe pământ! Închinarea la care Satana jinduieşte de mii de ani se face, aşadar, prin anularea legii lui Dumnezeu, oamenii nemaiavând nici un reper moral în acest sens şi nici măcar pentru o conduită decentă. Edictul duminical, care de fapt este un mănunchi de legi nimicitoare la nivel global, în încercarea de a obţine o singură formă de închinare prin impunere, prin lege, ca şi cum conştiinţa cuiva poate fi legată de o lege omenească, va culmina cu decretul morţii, prin care sunt vizaţi exact cei 144.000, adică adevărata biserică a lui Hristos de pe pământ, care va ieşi la iveală cumplită ca nişte oşti sub steagurile lor, cum spune Scriptura, exact în aceste condiţii înfiorătoare, de neimaginat pentru mintea oamenilor de astăzi!!

Când ultima fază a bătăliei Armaghedonului începe, biserica lui Hristos, fecioare înţelepte şi neînţelepte, va fi trezită la acţiune. Fecioarele înţelepte sunt pregătite pentru înfrângerea lui Satana, în timp ce cele nechibzuite se vor da de partea marelui răsculat. Când decretul morţii va fi promulgat, fecioarele înţelepte deja sunt cei 144.000 de sfinţi pregătiţi pentru a primi sigiliul al doilea, al Marelui nostru Preot Isus Hristos, fapt care îi pregăteşte pentru timpul strâmtorării. Încep să cadă plăgile datorită retragerii Duhului Sfânt de pe întreg pământul. Plăgile sunt acţiunea nimicitoare a politicii mârşave a diavolului dusă împotriva bisericii lui Hristos. Plaga a cincea pregăteşte terenul pentru secarea Eufratului spiritual. Babilonul spiritual rămâne fără suportul oferit în distrugerea copiilor lui Dumnezeu, căci Eufratul spiritual trebuie să sece, iar aceasta este lucrarea plăgii a şasea.

     "Cu strigăte de biruinţă, cu batjocuri şi blesteme, mulţimile de oameni răi sunt gata să se arunce asupra prăzii, când, iată, un întuneric des, mai adânc decât întunericul nopţii, cade peste pământ. Apoi, un curcubeu strălucind de slavă de la tronul lui Dumnezeu se arată pe cer şi pare să înconjoare fiecare grupă de rugători. Mulţimile înfuriate se opresc deodată. Strigătele lor batjocoritoare se sting. Obiectele urii lor criminale sunt uitate. Cu presimţiri înfricoşate privesc la simbolul legământului lui Dumnezeu şi doresc să fie ocrotiţi de strălucirea lui orbitoare." Tragedia veacurilor, cap. Poporul lui Dumnezeu salvat, par. 3.

Fecioarele înţelepte, în timpul de har, au avertizat lumea că orice lege care impune o zi de odihnă, prima a săptămânii, conduce la acţiunea de a face fără efect legea lui Dumnezeu, căci pecetea acestei legi este chiar porunca a patra, singura poruncă din decalog care arată că Dumnezeu este Creatorul, dar oamenii nelegiuiţi merg înainte în refuzul lor de a da crezare glasului de avertizare şi de mustrare. Ei vor considera că legea stabilită de ei se află sub binecuvântarea lui Dumnezeu, că ei de fapt sunt biserica adevărată, căci sunt uniţi într-un singur scop comun, preamărirea lui Dumnezeu prin legi omeneşti!!! În cele din urmă, împotrivirea lor faţă de Dumnezeu va deveni conştientă, înainte de încheierea timpului de har, dar fără să înţeleagă în mod deplin implicaţiile unei astfel de împotriviri.

Însă, acum, în timpul fără har, lumea păcătoasă trebuie să se confrunte cu adevărul făcut auzit în timpul marii avertizări mondiale, şi anume că legea lui Dumnezeu este regula de judecată pentru toate acţiunile lor, că Dumnezeu nu a schimbat nimic în legea Sa divină. Acest fapt îi trezeşte pe cei nelegiuiţi la realitate. Abia acum realizează întru totul, cu toată mintea lor, ce înseamnă refuzul lor încăpăţânat de a asculta şi de a primi mesajul lui Dumnezeu pentru ei adresat prin copiii Săi credincioşi în timpul de har. Îşi dau seama că sunt distruşi, ba mai mult că adevărata cauză a situaţiei lor fără ieşire sunt prelaţii, învăţătorii religioşi, pastorii şi predicatorii care i-au legănat în speranţa falsă că Dumnezeu este cu ei. Eufratul se întoarce împotriva desfrânatei!!! Obiectul furiei acestei coaliţii devine acum însăşi Babilonul, prostituata care a cerşit în mod viclean puterea juridică şi politică a statului pentru a-şi pune în aplicare planul diabolic de subjugare a conştiinţei tuturor oamenilor de pe pământ prin impunerea unui singur mod de închinare!!!

     "... Apoi apare pe cer o mână care ţine cele două table de piatră închise ca o carte. Profetul spune: >Atunci cerurile vor vesti dreptatea Lui, căci Dumnezeu este Cel ce judecă< (Psalm 50,6). Această Lege sfântă, neprihănirea lui Dumnezeu care a fost proclamată pe Sinai în mijlocul tunetelor şi al focului ca o călăuză a vieţii, este acum descoperită oamenilor ca regulă de judecată. Mâna deschide tablele şi se văd preceptele Decalogului, parcă scrise cu o pană de foc. Cuvintele sunt atât de clare, încât toţi le pot citi. Memoria este trezită, întunericul superstiţiei şi al rătăcirii este alungat de orice minte şi Cele Zece Cuvinte ale lui Dumnezeu, scurte, cuprinzătoare şi autoritare, sunt aduse la cunoştinţa tuturor locuitorilor pământului.
     Nu se pot descrie groaza şi disperarea acelora care au călcat în picioare sfintele porunci ale lui Dumnezeu. Dumnezeu le-a dat Legea Sa; ei şi-ar fi putut compara caracterele cu ea şi ar fi descoperit defectele cât încă era ocazia pentru pocăinţă şi pentru schimbare; dar, pentru a-şi asigura aprobarea lumii, i-au dat la o parte preceptele şi i-au învăţat pe alţii să o calce. Ei au încercat să-l constrângă pe poporul lui Dumnezeu să-I profaneze Sabatul. Acum sunt condamnaţi de Legea aceea pe care au dispreţuit-o. Cu o claritate îngrozitoare, văd că nu au nici o scuză. L-au ales pe acela pe care l-au slujit şi căruia i s-au închinat. >Şi veţi vedea din nou atunci deosebirea dintre cel neprihănit şi cel rău, dintre cel ce slujeşte lui Dumnezeu şi cel ce nu-I slujeşte< (Maleahi 3,18).

     Vrăjmaşii Legii lui Dumnezeu, de la slujitorii altarelor şi până la ultimul dintre ei, au o nouă înţelegere cu privire la adevăr şi datorie. Prea târziu văd că Sabatul poruncii a patra este sigiliul viului Dumnezeu. Prea târziu văd natura adevărată a sabatului lor fals şi temelia de nisip pe care au clădit. Îşi dau seama acum că au luptat împotriva lui Dumnezeu. Învăţătorii religiei au dus sufletele la pierzare, pretinzând că le duc către porţile Paradisului. Până în ziua socotelilor finale, nu se va şti cât de mare este răspunderea bărbaţilor din slujbele sfinte şi cât de teribile sunt urmările necredincioşiei lor. Numai în veşnicie vom putea aprecia corect pierderea unui singur suflet. Înspăimântătoare va fi soarta aceluia căruia Dumnezeu îi va spune: >Du-te de la Mine, rob rău!< Tragedia veacurilor, cap. poporul lui Dumnezeu salvat, par. 11-13.

În rândurile care urmează se împlineşte profeţia din Apocalipsa 17,16: "Cele zece coarne pe care le-ai văzut şi fiara vor urî pe curvă, o vor pustii şi o vor lăsa goală. Carnea i-o vor mânca şi o vor arde cu foc". 

     "Când glasul lui Dumnezeu pune capăt robiei poporului Său, se produce o trezire teribilă a acelora care au pierdut totul în marea luptă a vieţii. În timpul de har, ei au fost orbiţi de amăgirile lui Satana şi şi-au îndreptăţit calea păcătoasă. Cei bogaţi s-au îngâmfat cu superioritatea lor faţă de cei mai puţin favorizaţi decât ei; dar ei câştigaseră bogăţiile prin călcarea Legii lui Dumnezeu. Ei neglijaseră să-i hrănească pe cei flămânzi, să-i îmbrace pe cei goi, să lucreze cu dreptate şi să iubească mila. Ei au căutat să se înalţe pe ei înşişi şi să obţină omagiul semenilor. Acum sunt jefuiţi de tot ceea ce i-a înălţat şi sunt lăsaţi săraci şi fără apărare. Ei privesc cu groază la distrugerea idolilor pe care îi preţuiseră mai mult decât pe Creatorul lor. Şi-au vândut sufletele pentru distracţii şi bogăţii pământeşti şi nu au căutat să devină bogaţi în ascultare de Dumnezeu. Urmarea este că viaţa lor ajunge un eşec; plăcerile lor sunt schimbate în amărăciune, iar comorile lor sunt date stricăciunii. Câştigul unei vieţi întregi este spulberat într-o clipă. Cei bogaţi deplâng distrugerea caselor lor mari şi risipirea aurului şi argintului lor. Dar plângerile lor sunt aduse la tăcere de groaza că ei înşişi trebuie să piară împreună cu idolii lor. 

     Cei nelegiuiţi sunt copleşiţi de regrete, nu din cauza neglijării păcătoase faţă de Dumnezeu şi de semenii lor, ci pentru că Dumnezeu a biruit. Ei deplâng urmarea acestui fapt; dar nu se pocăiesc de nelegiuirea lor. Dacă ar putea, n-ar lăsa neîncercat nici un mijloc nefolosit pentru a birui.

     Lumea vede chiar grupa aceea pe care a batjocorit-o, a dispreţuit-o şi a dorit să o nimicească, trecând neatinsă prin boală, furtună şi cutremur. Acela care pentru călcătorii Legii Sale este un foc mistuitor, pentru poporul Său este o ocrotire sigură. 

     Slujitorul care a sacrificat adevărul pentru a câştiga favoarea oamenilor îşi dă acum seama de caracterul şi influenţa învăţăturilor lui. Se vede lămurit că ochiul atotştiutor l-a însoţit când era la amvon, când mergea pe stradă, amestecându-se cu oamenii în diferitele scene din viaţă. Orice emoţie a sufletului, orice rând scris, orice cuvânt rostit sau orice faptă care i-a făcut pe oameni să găsească scăpare la adăpostul minciunii a fost o sămânţă semănată; iar acum, în sufletele pierdute şi nenorocite din jurul lui, vede recolta...

     Oamenii văd că au fost duşi în rătăcire. Ei se acuză unul pe altul pentru că i-au condus la distrugere; dar toţi se unesc în manifestarea celei mai crude condamnări faţă de slujitorii religiei. Păstorii necredincioşi au proorocit lucruri plăcute; ei i-au condus pe ascultătorii lor să facă fără valoare Legea lui Dumnezeu şi să-i prigonească pe aceia care au sfinţit-o. Acum, în deznădejdea lor, aceşti învăţători mărturisesc înaintea lumii lucrarea lor de amăgire. Mulţimile se umplu de furie. >Suntem pierduţi!> strigă ei, >şi voi sunteţi cauza pieirii noastre<; şi se aruncă asupra păstorilor care i-au dus la pieire. Chiar aceia care odinioară îi admirau în cel mai înalt grad vor rosti împotriva lor blestemele cele mai grozave. Chiar mâinile care odinioară îi încoronaseră cu lauri se vor ridica să-i distrugă. Săbiile care erau destinate să-i ucidă pe copiii lui Dumnezeu sunt acum folosite pentru a-i distruge pe adversarii lor. Pretutindeni este luptă şi sânge vărsat.

...  Lucrarea de distrugere începe cu aceia care au pretins că sunt păzitorii spirituali ai poporului. Străjerii falşi sunt primii care cad. Nu există nimeni care să aibă milă sau să cruţe. Bărbaţi, femei, fete şi copii pier deopotrivă." Tragedia veacurilor, cap. Pustiirea pământului, par. 4-7, 11, 13.

Eufratul simbolic se luptă cu desfrânata, biserica apostată, reprezentată în declaraţiile de mai sus prin slujitorii religiei, iar distrugerea va fi reciprocă. Aşa ia sfârşit Armaghedonul. 

Aşadar, Armaghedonul este războiul de veacuri dintre Hristos şi Satana. În ultima lui fază el este reprezentat prin icoana fiarei şi acţiunile ei prin care face ca toţi locuitorii pământului să se închine fiarei dintâi şi implicit balaurului. Ceea ce înseamnă că miza acestui război este închinarea. Semnul acestei închinări false este prima zi a săptămânii, care reprezintă autoritatea şi puterea balaurului în contrafacerea împărăţiei lui Dumnezeu. Nu va fi o luptă între o zi de închinare şi altă zi de închinare, ci va fi o luptă între principiile neprihănirii, aşa cum sunt reflectate în legea lui Dumnezeu, prin ascultare de ea, şi principiile nelegiuirii, ale păcatului, aşa cum se dau ele pe faţă prin încercarea de demolare a legii divine. Scopul lui Satana în ultima fază a acestui război colosal este să împiedice formarea unei biserici curate şi sfinte, singura în măsură prin care Dumnezeu va dovedi că legea Sa poate fi ascultată şi trăită pe un pământ blestemat de păcat, indiferent de circumstanţe şi de ispite; că această lege a devenit modul de viaţă al celor ce vor moşteni Cerul. Însă, chiar armele folosite de Satana în acest război vor conduce către ivirea unei biserici "frumoasă ca luna, curată ca soarele, dar cumplită ca nişte oşti sub steagurile lor". Cântarea cântărilor 6,10. 

De asemenea, am face bine să luăm seama la cuvintele de mai jos:

     "Timpul prezent este un timp solemn şi înspăimântător pentru biserică. Îngerii sunt deja încinşi, aşteptând mandatul lui Dumnezeu pentru a vărsa potirele mâniei asupra lumii. Îngerii nimicitori preiau lucrarea răzbunării, deoarece Duhul lui Dumnezeu se retrage treptat de pe pământ. Satana şi el îşi exercită forţele răului, mergând la >împăraţii pământului şi ai întregii lumi<, pentru a-i aduna sub steagul său spre a fi instruiţi pentru >războiul zilei celei mari a Dumnezeului cel Atotputernic<. Satana urmează să facă eforturile cele mai puternice pentru a predomina în marele conflict. Vor fi scoase la iveală principii fundamentale şi se vor lua decizii cu privire la ele. Scepticismul domneşte pretutindeni. Lipsa temerii de Dumnezeu abundă. Credinţa fiecărui membru al bisericii în parte va fi pusă la probă ca şi cum nu ar mai fi o altă persoană pe lume." Manuscript 1a, 1890.

Contrafacerea împărăţiei lui Dumnezeu

Pentru a putea înţelege în mod corect implicaţiile războiului Armaghedonului, ar fi util să analizăm planul malefic al lui Satana de a contraface împărăţia lui Dumnezeu. Principiile împărăţiei lui Dumnezeu sunt cuprinse în întregime în legea Sa, un dar oferit spre binecuvântare tuturor făpturilor create. Acestea sunt sădite în mintea lor în aşa fel, încât modul lor de viaţă, felul lor de a gândi şi de a se comporta să fie asemănător felului lui Dumnezeu de a fi, de a gândi şi de a se purta. Închinarea joacă un rol determinant în viaţa acestor fiinţe inteligente. Nu este un act impus, după cum nu este ceva împovărător pentru ele. Ci este o acţiune spontană într-o lume liberă de orice fel de întinare, gând şi înclinaţie spre rău şi păcat. Închinarea provine dintr-o minte care-şi găseşte plăcerea în a-l preamări pe Dumnezeu, care la rândul Lui dăruieşte totul în acest sens.

De fapt, închinarea cerească nu este altceva decât manifestarea unei bucurii care vine din preaplinul inimii încărcate cu toate binecuvântările divine! Este pur şi simplu plăcerea supremă care fortifică mintea şi trupul! Aşa cum cineva găseşte o plăcere deosebită, spontană şi dorită în a dărui celui iubit sau preţuit ceva, tot astfel, dar la un nivel de necuprins pentru mintea noastră păcătoasă, se desfăşoară şi actul închinării în cer! Bucuria, dorinţa şi plăcerea de a trăi alături de Dumezeu şi de a dărui pentru Dumnezeu şi semeni, reprezintă în sine închinarea propriu-zisă, în afara laudelor şi a cântecelor de slavă înălţate pentru Creatorul Universului.

Aceasta este viaţa veşnică, şi aşa se desfăşoară peste tot în Universul nepătat de păcat, cu excepţia pământului nostru. A primi viaţa veşnică, prin Isus Hristos, în experienţa naşterii din nou, înseamnă a pregusta încă de aici de pe pământ viaţa specifică lui Dumnezeu, împreună cu închinarea despre care am vorbit. Rugăciunea intră în actul închinării doar aici pe pământ, fiindcă este singura posibilitate de comunicare, prin credinţă, cu cerul. Ea vitalizează creierul cu energie cerească, cum puţini creştini îşi dau seama. Desigur, există o creştere din treaptă în treaptă a desăvârşirii spre desăvârşirea care necesită sigiliul Marelui nostru Preot, punct care arată că omul respectiv este pregătit pentru înălţarea la cer fără să guste moartea. Enoh, dacă ne aducem aminte, s-a pregătit în şcoala sfinţirii sau a reformei până când a fost luat de pe pământ, fiindcă atât de mult devenise unul de sus, încât era musai să fie înălţat la cer, ca să fie pregătit mai departe pentru o slujire adusă pământenilor din postura de Melhisedec! Cu el a început practic preoţia după rânduiala lui Melhisedec, necesară pentru trăirea unei vieţi de biruinţă asupra păcatului pe acest pământ, din partea tuturor celor ce vor să se desăvârşească potrivit planului lui Dumnezeu.

Scaunul de domnie al lui Dumnezeu se află, aşa după cum ştim, în cetatea Noul Ierusalim, ea însăşi fiind templul unde mijloceşte Hristos pentru binele şi salvarea oamenilor. Această cetate este centrul de guvernare al lui Dumnezeu; este inima împărăţiei universale a lui Dumnezeu. Ea reprezintă practic un model pe baza căruia au fost gândite şi create toate constelaţiile şi planetele locuite de alte făpturi inteligente, în afara îngerilor. Ceea ce este interesant îl constituie faptul că scaunul de domnie al Tatălui şi al Mielului, în cetate, se află în partea de nord sau la miazănoapte! Aici se află "muntele Sionului", o expresie care scoate în evidenţă locul Aceluia care este îndreptăţit să primească închinarea! "Mare este Domnul şi lăudat de toţi în cetatea Dumnezeului nostru, pe muntele Lui cel sfânt. Frumoasă înălţime, bucuria întregului pământ, este muntele Sionului; în partea de miazănoapte este cetatea Marelui Împărat." Psalm 48,1.2. (De altminteri, aşezarea templului în Ierusalim nu este întâmplătoare. Muntele numit tot Sion se afla în cetatea Ierusalim tot în partea de miazănoapte, practic un deal pe care se afla construit templul din Ierusalim, acolo unde se aducea singura închinare adevărată, care atesta că acceptarea ei înseamnă recunoaşterea faptului că Dumnezeul Creator este singurul Dumnezeu adevărat!!! A-l accepta pe Dumnezeu ca Dumnezeu înseamnă a recunoaşte că El este Izvorul vieţii, precum şi valabilitatea veşnică a principiilor legii sfinte divine! Or, toate aceste lucruri Satana trebuia să le contrafacă, pentru ca să fie ca Dumnezeu, exact aşa cum spun Scripturile în Isaia 14).

De asemenea, interesant este şi faptul că din scaunul de domnie al lui Dumnezeu iese un râu al vieţii, care indică totdeauna cine este cu adevărat Izvorul întregii vieţi şi a întregii existenţe a tot ceea ce se vede! Apoi, în mijlocul pieţei cetăţii se află pomul vieţii. Această aşezare are de-a face cu noul pământ. Dar, desigur, din moment ce pe pământul nostru s-a aflat pomul vieţii, înainte de păcat, pesemne că tot astfel se află câte un pom al vieţii pe fiecare planetă locuită din orice galaxie şi constelaţie universală. Pomul vieţii, ca şi râul vieţii, indică amândouă şi vorbesc despre realitatea veşnică, Dumnezeu - Creatorul şi Sursa energiei vieţii întregii suflări create!! "Şi mi-a arătat un râu cu apa vieţii, limpede ca cristalul, care ieşea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului. În mijlocul pieţei cetăţii şi pe cele două maluri ale râului era pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod şi dând rod în fiecare lună; şi frunzele pomului slujesc la vindecarea neamurilor." Apocalipsa 22,1.2.

Având în vedere toate aceste lucruri, atunci este uşor să descoperim în crearea grădinii Edenului, Cerul în miniatură!!! Adam era reprezentantul lui Dumnezeu şi totodată părintele întreagului neam omenesc, care în momentul creării lui se afla în el. Eva, era chipul bărbatului, cea care urma a fi dătătoarea de viaţă, născătoarea din care aveau să vină pe pământ toţi oamenii. Într-un anumit sens, ei amândoi oglindeau taina lui Dumnezeu, taină prin care s-a făcut posibilă întruparea Cuvântului, mai întâi în cer sub formă de înger adevărat, şi mai apoi pe pământ sub formă de om adevărat, prin care se făceau posibile şi existenţa inteligenţelor create, dar şi răscumpărarea celor ce aveau să cadă în păcat. Totodată, prin crearea celor doi, Dumnezeu dorea să explice îngerilor poziţia adevărată a lui Hristos în raport cu toate fiinţele create.

În această grădină uimitor de frumoasă se aflau râul vieţii şi pomul vieţii. Râul vieţii se ramifica în patru braţe, potrivit Genezei. "Domnul Dumnezeu a făcut să răsară din pământ tot felul de pomi, plăcuţi la vedere şi buni la mâncare, şi pomul vieţii în mijlocul grădinii, şi pomul cunoştinţei binelui şi răului. Un râu ieşea din Eden şi uda grădina; şi de acolo se împărţea şi se făcea patru braţe. Numele celui dintâi este Pison; el înconjoară toată ţara Havila, unde se găseşte aur. Aurul din ţara aceasta este bun; acolo se găseşte şi bedelion şi piatră de onix. Numele râului al doilea este Ghihon; el înconjoară toată ţara Cuş. Numele celui de al treilea este Hidechel: el curge la răsăritul Asiriei. Al patrulea râu este Eufratul." Geneza 2,9-14.

Acest râu ieşea din Eden, care uda apoi pământul, tot aşa cum din scaunul de domnie al lui Dumnezeu iese râul vieţii. Aceasta este ordinea pe care Dumnezeu a stabilit-o prin creaţie. Fiecare planetă are câte un reprezentant care reprezintă planeta şi pe locuitorii ei înaintea cerului, la consfătuirile cereşti sau în sfaturile străjerilor. "Hotărârea aceasta a fost luată în sfatul străjerilor şi pusă la cale înaintea sfinţilor, ca să ştie cei vii că Cel Preaînalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor, că o dă cui îi place şi înalţă pe ea pe cel mai de jos dintre oameni!" Daniel 4,17. "Fiii lui Dumnezeu au venit într-o zi de s-au înfăţişat înaintea Domnului." Iov 1,6. Apoi, fiecare planetă locuită are câte un râu al vieţii şi câte un pom al vieţii, acestea indicând permanent spre adevărata Sursă a vieţii - Dumnezeu Creatorul.

Toate constelaţiile din Universul creat se învârt în jurul cetăţii cereşti, acolo unde se află scaunul de domnie al lui Dumnezeu. Închinarea este primită de Dumnezeu în această cetate, în partea de miazănoapte. Când Lucifer s-a răzvrătit, el a dorit scaunul de domnie al lui Dumnezeu, deci să şadă în partea de miazănoapte, pentru că numai astfel putea fi ca Dumnezeu în aspiraţiile sale, fapt care ar fi adus cu sine şi primirea închinării. El este râvnitorul închinării, prin fals, înşelăciune şi minciună. El a propus restructurarea împărăţiei lui Dumnezeu, unde îngerii să trăiască cum vor, fără să se cârmuiască după principiile legii lui Dumnezeu, care tocmai ele asigurau libertatea, bucuria şi perpetuarea vieţii fără sfârşit!!!

Ca şi fiului risipitor, dar fără finalitatea din pilda rostită de Mântuitorul, Dumnezeu i-a oferit lui Lucifer posibilitatea de a-şi demonstra noile principii, din postura unuia care ajunsese la punctul de unde nu se mai putea întoarce la Dumnezeu; pur şi simplu devenise irecuperabil. Avea voie să propună noul mod de viaţă, ţinta acestuia fiind de fapt câştigarea închinării din partea semenilor creaţi, prin orice mijloc posibil, dar fără a folosi contrângerea directă. S-a deghizat magistral şi i-a înfrânt pe părinţii noştri edenici. Astfel, a putut să-şi întemeieze o împărăţie rivală în interiorul împărăţiei lui Dumnezeu. Acum, Lucifer a devenit, prin uzurpare, reprezentantul pământului înaintea cerului, doar până la cruce, căci de atunci nu i s-a mai permis accesul în cer. "Fiii lui Dumnezeu au venit într-o zi de s-au înfăţişat înaintea Domnului. Şi a venit şi Satana în mijlocul lor şi s-a înfăţişat înaintea Domnului. Domnul a zis Satanei: >De unde vii?< Şi Satana a răspuns Domnului: >De la cutreierarea pământului şi de la plimbarea pe care am făcut-o pe el<." Iov 2,1.2. "Diavolul L-a suit pe un munte înalt, I-a arătat într-o clipă toate împărăţiile pământului şi I-a zis: >Ţie Îţi voi da toată stăpânirea şi slava acestor împărăţii; căci mie îmi este dată şi o dau oricui voiesc. Dacă, dar, Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta<."  Luca 4,5-7.

Ceea ce puţini înţeleg cu adevărat este faptul că miza războiului Armaghedonului este închinarea. Când Satana i-a făcut să păcătuiască pe Adam şi Eva, el de fapt i-a condus, prin amăgire, pe poziţia de unde, acceptând insinuările sale, a reuşit, prin păcătuirea lor, pentru că l-au crezut pe diavolul mai mult decât pe Dumnezeu, să câştige mintea lor şi o dată cu aceasta chiar închinarea, care se cuvine doar lui Dumnezeu!!! A crede şi a accepta insinuările, ispitele sau propunerile diavolului înseamnă a te închina tatălui minciunii. Lui Hristos, în pustia ispitirii, diavolul i-a făcut trei propuneri, care de fapt ascundeau dorinţa lui de a câştiga închinarea lui Hristos!!! El ştie că nu poate fi ca Dumnezeu decât dacă primeşte închinarea, determinând prin înşelăciune şi minciuni perfide pe oameni să acorde încredere insinuărilor sale, chiar a principiilor de guvernare ale împărăţiei sale. (Prin vinul Babilonului, diavolul urmăreşte să "turmenteze" raţiunea oamenilor, amăgindu-i cu minciuni, tocmai pentru a primi închinarea. Iar oamenii chiar acordă credit învăţăturilor Babilonului, fiind pregătiţi astfel pentru războiul Armaghedonului, cum nici măcar nu-şi închipuiesc).

Când l-a înşelat pe om, diavolul a primit totodată şi închinarea acestuia. Acum, planul său era de a rămâne stăpân pe grădina Edenului, dacă putea. Voia ca omul înşelat să aibă la dispoziţie permanent pomul vieţii pentru perpetuarea veşnică a principiilor împărăţiei sale. Satana nu poate lucra pe faţă, căci nimeni nu s-ar lăsa înşelat de propunerile lui, dar o face pe ascuns, deghizat, prin amăgire. Aşadar, el are nevoie de instrumente prin care să-şi conducă împărăţia. Numai că Dumnezeu i-a interzis omului să mai mănânce din acest pom, iar chiar înainte de potop grădina împreună cu pomul vieţii au fost luate la cer. "Grădina Edenului a rămas mult timp pe pământ, după ce omul a fost expatriat de pe plăcutele ei alei. Neamului omenesc căzut i-a fost îngăduit mult timp să privească la căminul nevinovăţiei, numai intrarea în grădină fiind oprită de către îngerii păzitori. La poarta Paradisului, păzită de heruvimi, se descoperea slava divină. Aici veneau Adam şi fiii săi să se închine lui Dumnezeu. Aici ei şi-au reînnoit legământul de ascultare faţă de acea Lege pe care au călcat-o, fiind astfel îndepărtaţi din Eden. Când valul de nelegiuire s-a întins asupra pământului şi stricăciunea oamenilor a determinat nimicirea lor prin apele potopului, mâna care sădise Edenul l-a luat de pe pământ. Dar, la reînnoirea finală, când vor fi >un cer nou şi un pământ nou< (Apocalipsa 21,1), el va fi readus pe pământ, mult mai glorios împodobit decât a fost la început." Patriarhi şi profeţi, cap. Ispitirea şi căderea, penultimul paragraf.

Cu toate că pământul ajunsese sub stăpânirea lui Satana, grădina Eden a rămas mai departe, prin alungarea omului, timp de aproape 1656 de ani, până la potop, sub binecuvântarea şi stăpânirea lui Dumnezeu. Aici veneau şi se închinau Adam şi Eva, şi fiii lor. Dacă în cer nu i s-a permis să acceadă pe tronul lui Dumnezeu, fiindcă nu avea calificarea necesară pentru aşa ceva, Satana a plănuit să câştige închinarea omului pentru a deveni dumnezeu în locul lui Dumnezeu. Împărăţia sa rivală trebuia să se asemene în amănunt cu cea a lui Dumnezeu. După cum Dumnezeu este centrul închinării în împărăţia Sa, tot astfel şi Satana este centrul închinării în împărăţia lui. După cum scaunul de domnie al lui Dumnezeu este aşezat pe râul vieţii, tot astfel scaunul de domnie al lui Lucifer trebuie să fie aşezat pe râul vieţii pentru el, adică al perpetuării continue a principiilor împărăţiei sale şi a închinării false. Acest râu, evident, nu poate fi decât puterea omului, toate capacităţile şi darurile lui închinate în slujba celui rău. El se foloseşte de viaţa pe care Dumnezeu o oferă oamenilor clipă de clipă pentru a-şi consolida împărăţia. Aproape toate energiile oamenilor sunt închinate în slujba marelui rebel.

Dacă cetatea cerească este "aşezată" pe râul vieţii, care curge din scaunul de domnie al lui Dumnezeu, şi dacă grădina Eden a fost şi ea aşezată pe râul vieţii, dintre care unul dintre braţe se numea Eufrat, atunci, potrivit acestui model divin, împărăţia lui Satana trebuie să fie şi ea "aşezată" pe râul vieţii, pe ceea ce o poate susţine necontenit, şi anume oamenii, adică Eufratul spiritual!! Dacă Satana ar fi reuşit să facă în aşa fel, încât să păstreze pe pământ pomul vieţii, atunci perpetuarea împărăţiei sale ar fi fost veşnică! Perpetuarea cât mai mult a împărăţiei sale depinde de numărul de oameni şi de existenţa acestora. De-a lungul timpului, principiile de funcţionare ale împărăţiei luciferice s-au văzut cel mai bine în întemeierea marilor imperii mondiale, dintre care cele mai remarcabile sunt Imperiul Babilonian şi papalitatea. Atât Babilonul antic cât şi Babilonul spiritual au fost aşezate pe râul Eufrat, simbolul râului vieţii. Copia Babilonului antic este papalitatea în tot ceea ce se cheamă principiile de lucru, intenţiile, spiritul şi caracterul! 

Icoana fiarei va fi însă capodopera întregii activităţi demonice a lui Satana, când va căuta că câştige prin înşelăciune şi mai apoi prin constrângere închinarea tuturor oamenilor de pe întreg mapamondul. A reuşi un asemenea lucru, ar însemna să dovedească faptul că omul, în condiţiile păcatului, nu poate asculta de principiile legii lui Dumnezeu, deci că nu se poate trăi curat, virtuos, asemenea Mântuitorului întrupat pe pământ. Miezul marii lupte dintre Hristos şi Satana este încercarea lui Satana de a demonstra că principiile legii divine nu pot fi ascultate din inimă de oameni, că de fapt legea lui Dumnezeu este un jug care distruge libertatea fiinţelor create. Din acest motiv, Hristos a dorit din toată inima să aibă o biserică, prietenă cu neprihănirea, prin care să demonstreze că principiile legii morale a lui Dumnezeu pot fi trăite în orice condiţii, chiar în mijlocul păcatului, fără să te mânjeşti de murdăria acestuia!! Pe când Satana, se străduieşte să arate contrariul, şi ce mare succes are cu vasta majoritate a oamenilor!!

Şi Hristos, şi Lucifer au nevoie de oameni care să facă dovada principiilor ambelor împărăţii. În timp ce pentru Dumnezeu închinarea trebuie să fie spontană şi benevolă, în deplină cunoştinţă de cauză, prin alegere conştientă şi dorită, ceea ce presupune o cunoaştere deplină a întregului adevăr descoperit de Dumnezeu, aceasta fiind o închinare liberă, neconstrânsă, în ce-l priveşte pe Lucifer închinarea indusă de el este perfidă, mincinoasă, silită, obţinută prin constrâgere acolo unde metodele mai blânde şi viclene dau greş; este o închinare bazată pe amestecul ciudat dintre adevăr şi minciună; este o minciună colosală, acceptarea faptului că Dumnezeu este mincinos şi că legea divină nu asigură întreţinerea şi perpetuarea vieţii. Într-un cuvânt, închinarea propusă de Satana este sclavie de natură spirituală, morală şi chiar fizică!!! Închinarea specifică frumosului caracter al lui Dumnezeu, este în întregime libertate şi viaţă veşnică, un principiu viu şi activ care caracterizează modul de a fi al tuturor fiinţelor necăzute în păcat.

Aşadar, războiul Armaghedonului reprezintă, printre altele, încercarea uriaşă a lui Satana de a câştiga închinarea tuturor oamenilor de pe pământ, dacă poate, pe care, în majoritatea lor covârşitoare, îi leagă într-o colosală confederaţie mondială!! Toată această confederaţie acceptă minciunile luciferice, cărora li se dă greutate prin săvârşirea de minuni extraordinare, cu ajutorul spiritismului, o confederaţie care se închină balaurului. Toţi aceşti oameni vor primi semnul fiarei şi numărul numelui ei. Cine acceptă autoritatea ei, acceptă modul ei de închinare şi implicit recunoaşte supremaţia lui Lucifer, care se dă drept Dumnezeu înaintea lor. Dar, cu adevăraţii copii ai lui Dumnezeu nu se va întâmpla acest lucru.

Nu trebuie să uităm, de asemenea, că Satana "se înalţă mai presus de tot ce se numeşte >Dumnezeu< sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu". 2Tesaloniceni 2,4. Instrumentul prin care a reuşit cel mai bine să facă acest lucru, potrivit acestei profeţii, este nimeni altul decât papalitatea. Când ziua întâi a săptămânii a fost înălţată la rang de zi de închinare de către papalitate, atunci Satana a reuşit să se înalţe mai presus de tot ce se numeşte "Dumnezeu" sau de ce este vrednic de închinare. (Semnul puterii creatoare a lui Dumnezeu şi marca de lucru a lui Dumnezeu este fără doar şi poate Sabatul, aşa după cum se observă în planul de lucru al lui Dumnezeu în ce priveşte crearea lumii noastre în şase zile. Pe când semnul puterii luciferice, a spiritismului şi a contrafacerii împărăţiei lui Dumnezeu, care arată spre pretenţia lui Satana că este dumnezeu pe pământ, este prima zi a săptămânii). Rând pe rând, biserica iudaică, apoi cea apostolică, biserica reformatorilor şi în cele din urmă mişcarea aşteptătorilor sau a adventiştilor au căzut pradă acestei mari înşelăciuni satanice, când diavolul s-a dat drept Dumnezeu aşezându-se în templul lui Dumnezeu. Dacă socotim în mod corect că biserica lui Dumnezeu de pe pământ este templul lui Dumnezeu, atunci putem înţelege de ce astăzi creştinismul este o cloacă a multor murdării. În mijlocul lui tronează balaurul.

Cât de apreciată şi înţeleasă corect este legea lui Dumnezeu în mijlocul creştinătăţii? Cât de bine sunt înţelese şi trăite principiile Sabatului de către cei ce se declară păzitori ai poruncilor lui Dumnezeu, fiindcă restul creştinătăţii îl resping, asociindu-l cu ziua de odihnă cerută evreilor? Câţi acceptă şi înţeleg în mod corect Evanghelia biruinţei asupra oricărui păcat mărturisit? Câţi creştini înţeleg cu adevărat îndreptăţirea prin credinţă şi ce este păcatul realmente? Câţi creştini sunt convertiţi în mod real, care cunosc puterea transformatoare a Evangheliei în viaţa lor? Câţi cunosc în mod aprofundat Evanghelia sanctuarului ceresc şi ce implică lucrarea judecăţii? Câţi dintre creştini cunosc caracterul lui Dumnezeu şi ştiu cum să se încreadă în Hristos Isus?

Ei bine, creştinismul de astăzi este contrafacerea împărăţiei lui Dumnezeu, fiind pregătit în mod deplin pentru războiul Armaghedonului îndreptat împotriva lui Hristos, căci la urma urmei protestantismul va da mâna cu papalitatea, care ambele capătă suportul puterii statului în vederea impunerii închinării dorite de balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Satana şi diavolul. Babilonul spiritual, Babilonul cel mare sunt totuna cu creştinismul apostaziat de astăzi. Sunt cuvinte grele, dar adevărate, căci eu vorbesc aici despre o stare spirituală, despre caracterul creştinismului, datorat învăţăturilor care numai biblice nu sunt, deşi se face caz de Biblie în orice predică.

Dragostea adevărată, libertatea şi respectul se întemeiază numai pe principiile legii lui Dumnezeu. Împărăţia lui Satana este doar o contrafacere, în care legea lui Dumnezeu nu are nici cea mai mică importanţă. El propune o viaţă fără nici un reper moral, poţi să faci ce vrei şi ce doreşti. Tu eşti propriul tău dumnezeu. Dumnezeu nu există. Iar pentru creştinătate a pregătit de multă vreme tema însuşită deja: Dumnezeu e dragoste şi fără legea Sa. Sentimentalismul şi teoria adevărului lipsit de puterea răscumpărătoare a Evangheliei caracterizează creştinismul. Este de mirare că lumea nu este schimbată în mai bine şi că răul şi nelegiuiri de nedescris asaltează naţiunile fără să le poată opri în vreun fel, în pofida prezenţei bisericii creştine în lume? Cu cât creştinismul este mai decăzut, cu atât valul fărădelegilor creşte mai mult şi tot mai mult în lume. Aceasta va pregăti în mod indubitabil terenul pentru unirea bisericii cu statul, o alianţă care-şi propune să facă din oameni creştini, declarând un singur mod de închinare pentru toată lumea.

Singura putere care poate face dintr-un om un creştin, fără să se impună, fără să constrângă voinţa omului, este doar Evanghelia lui Isus Hristos. Când biserica nu mai are aşa ceva, atunci, pentru a-i ţine pe enoriaşi mai departe legaţi de ea şi pentru a face creştini din alţi oameni, netemători de Dumnezeu, apelează la puterea juridică şi politică a statului.

Aş dori să mai subliniez încă un adevăr descoperit în Sfintele Scripturi, în legătură cu contrafacerea împărăţiei lui Dumnezeu de către Satana. Aproape toate instrumentele de lucru de pe pământ folosite de diavolul în impunerea principiilor împărăţiei sale, prin vicleşug sau forţă, au fost mai totdeauna împărăţiile de la miazănoapte, reprezentate în Scripturi prin termenul "împăratul de la miazănoapte". Fiindcă în împărăţia lui Dumnezeu, în cetatea Sfântă, scaunul de domnie al lui Dumnezeu este situat în partea de la miazănoapte sau la nord, acest lucru arătând spre locul unde se primeşte adevărata închinare şi spre faptul că miazănoaptea desemnează întotdeauna locul locuinţei lui Dumnezeu, al Dumnezeului nostru Creator, Satana a contrafăcut până şi această realitate, ca să creeze aparenţa că împărăţia sa este cea adevărată.

În împărăţia sa contrafăcută şi mincinoasă de pe pământ, Satana se dă permanent drept împăratul de la miazănoapte. Cu alte cuvinte, îşi atribuie singur cinstea de a primi închinarea celor amăgiţi de el, dându-se astfel drept Dumnezeu pe pământ. Cu puţine excepţii, diavolul a lucrat prin alte împărăţii împotriva lui Hristos, reprezentat de biserica Sa de pe pământ. Astfel, el a lucrat prin împărăţia Egiptului, simbolul ateismului şi al sfidării pe faţă a Mântuitorului nostru. Asta pentru că la vremea aceea împărăţia de la miazănoapte nu mai exista. Primul "împărat de la miazănoapte" prin care a lucrat şi prin care avea să clădească vestitul Babilon, a fost tiranul Nimrod.

Apoi, după căderea Egiptului, au urmat numai împăraţii de la miazănoapte reprezentaţi prin imperiile Asiro-Babilonian, Babilonian, Medo-Persan, Macedonean şi Roman păgân. După care a urmat marele imperiu eclesiastic al Romei papale sau papalitatea. Fiindcă Marea Reformă din sec. al XVI-lea, începută de fapt încă de la sfârşitul sec. al XIV-lea, prin cel supranumit Luceafărul Reformei, John Wycliffe, a dat lovitura de graţie papalităţii, prin descoperirea adevărului că mântuirea se capătă numai prin credinţă, slăbind astfel puterea acesteia de asuprire a Europei, acest lucru a făcut să dea naştere din nou împăratului de la miazăzi, Egiptul spiritual, cunoscut şi ca ateismul francez. Satana a văzut că papalitatea se va stinge pentru o bună bucată de vreme, şi atunci a format în interiorul ei ateismul, care s-a manifestat mai întâi în Franţa. Repercusiunile acestuia aveau să se facă simţite încă mulţi ani, până în zilele noastre, în jumătate din Europa şi în trei sferturi din Asia, sub forma comunismului, căci comunismul nu este decât o altă faţă sau o altă manifestare a ateismului. O altă formă a ateismului este cu siguranţă islamismul.

Satana s-a mai folosit pentru o scurtă perioadă de timp şi de alt împărat de la miazăzi, şi anume hoardele mahomedane, potrivit Apocalipsei 9. Şi acest împărat avea să conducă la slăbirea forţelor papale. Astăzi, el lucrează tot prin împăratul de la miazănoapte, acesta fiind piesa lui de rezistenţă în încercarea de distrugere a bisericii lui Hristos. Este Babilonul spiritual, creştinismul cu numele, la care se va alipi şi statul cu puterea sa legislativă. Iar icoana fiarei reprezintă încununarea strategiei lui Satana de înşelare a oamenilor, care-i amăgeşte să creadă că el este adevăratul împărat de la miazănoapte, adică Dumnezeu pe pământ. Scaunul lui de domnie aici se află. Însă, adevăratul Împărat de la miazănoapte este doar Isus Hristos, El fiind singurul care este îndreptăţit să primească închinarea, în calitatea Sa de Dumnezeu Creator.

După cum putem singuri observa, Satana, când n-a avut alternativa cea mai viabilă pentru el, cea care-i descrie cel mai bine spiritul, caracterul şi procedeele, adică împăratul de la miazănoapte, s-a folosit de cel de la miazăzi pentru a-şi duce mai departe planurile. El are întotdeauna pregătită o alternativă atunci când nu-şi mai poate folosi arma principală - împăratul de la miazănoapte, care însumează felul de a gândi şi de a acţiona al diavolului. Împărăţia sa contraface împărăţia lui Dumnezeu aproape în amănunt. Punctul în litigiu fiind închinarea.

În concluzie, ultima fază a războiului Armaghedonului urmăreşte, ca întotdeauna de altminteri, câştigarea închinării prin amăgirea cu toate vicleşugurile posibile a întregii planete, mai puţin a celor 144.000! Satana nu se poate considera dumnezeu, şi ştie că nu poate câştiga marea luptă decât dacă-i înşeală pe toţi oamenii să i se închine cu ajutorul instrumentului său fidel, Babilonul cel mare.