Mai întâi judecata, ca venire a Mirelui

Am înţeles că nunta este o necesitate indispensabilă în planul divin pentru salvarea unei biserici, ca trup spiritual, ca întreg, din robia păcatului, fiindcă prin nuntă, mai întâi, se are în vedere căsătoria dintre Dumnezeu şi om, sau altfel spus dintre natura divină fără păcat şi natura omenească decăzută, slabă, păcătoasă şi muritoare. Această unire între cele două naturi oferă singura posibilitate pentru ca omul să poată trăi mai presus de orice păcat şi ispită, ca un biruitor, asemenea Mântuitorului. În parabola nunţii fiului de împărat, din Matei 22, Isus ne descoperă o realitate ce are legătură cu nunta, care nu trebuie ignorată. Aceasta se referă la judecată.

Nunta, în planul divin, despre care vorbim, nu poate avea loc fără această lucrare de judecată, care devine necesară spre a ne arăta că în odaia de nuntă nu intră decât aceia care au darul special al lui Dumnezeu în acest scop, adică haina de nuntă! Această haină - neprihănirea lui Hristos - trebuie păstrată până când are loc judecata, pentru ca după ce aceasta s-a încheiat, cel ce a făcut dovada că o poartă să fie sigilat în neprihănire pentru totdeauna. Ceea ce doresc să înţelegem este că în cadrul nunţii, sau pe durata desfăşurării ei, trebuie să aibă loc o lucrare de judecată sau de verificare a caracterului oaspeţilor. Se poate observa cu uşurinţă, în parabola mai sus amintită, că o dată ce robii împăratului au isprăvit cu strângerea tuturor celor pe care i-au găsit "la răspântii", buni şi răi, în odaia de nuntă, care s-a umplut, urmează imediat cercetarea sau verificarea oaspeţilor chiar de către împăratul însuşi. "Robii au ieşit la răspântii, au strâns pe toţi pe care i-au găsit, şi buni şi răi, şi odaia ospăţului de nuntă s-a umplut de oaspeţi. Împăratul a intrat să-şi vadă oaspeţii..." Matei 22,10.11.

De ce este considerată intrarea împăratului în odaia de nuntă ca fiind o lucrare de judecată? Din simplul motiv că acţiunea pe care o întreprinde este în sine o lucrare de verificare, de investigare amănunţită a hainei tuturor oaspeţilor. Ei sunt strânşi în odaia de nuntă şi ar trebui să urmeze ospăţul, numai că înainte de ospăţ trebuie să se vadă cine este vrednic de acesta, întrucât participarea la bucuria ospăţului este condiţionată de deţinerea hainei dăruită de împărat. Observaţi că nu este suficient să fii prezent în odaia de nuntă, ci trebuie să ai în mod obligatoriu haina oferită în dar chiar de către împăratul însuşi!!

     "Prin cercetarea de către împărat a oaspeţilor veniţi la nuntă, este înfăţişată lucrarea judecăţii. Oaspeţii veniţi la ospăţul Evangheliei sunt aceia care mărturisesc a sluji lui Dumnezeu, aceia ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii. Dar nu toţi aceia, care mărturisesc a fi creştini, sunt şi adevăraţi ucenici. Mai înainte ca răsplătirea finală să fie acordată, trebuie să se hotărască cine dintre aceştia este pregătit să ia parte la moştenirea celor drepţi. Această hotărâre trebuie luată mai înainte de a doua venire a Domnului Hristos pe norii cerului; căci atunci când El vine, răsplata Sa este cu Sine, >ca să dea fiecăruia după fapta lui< Apocalipsa 22,12. Deci, caracterul lucrării fiecărui om va fi hotărât mai înainte de venirea Sa, şi fiecăruia dintre urmaşii Domnului Hristos, răsplata îi va fi dată după faptele sale." Parabolele Domnului Hristos, cap. Fără haină de nuntă, par. 11.

Nunta, însă, nu s-a putut desfăşura aşa cum a intenţionat Dumnezeu. De la căderea bisericii iudaice şi până la vremea sfârşitului, nu a mai avut loc nunta cu biserica. Trebuie să avem în minte că nunta care face subiectul ambelor profeţii din Matei 22 şi 25 este menită dă aibă loc cu biserica în calitate de trup spiritual, de întreg. Nu se are în vedere persoane separate. Nu discutăm din acest punct de vedere, ci discutăm doar despre nuntă cu biserica în calitate de mireasă. Apostazia bisericii iudaice şi apoi taina fărădelegii au oprit nunta, căci aceasta poate avea loc doar dacă biserica beneficiază de cele trei elemente esenţiale: libertatea faţă de robie, sanctuarul şi o ţară liberă.

Asta înseamnă că lucrarea de judecată simbolizată prin intrarea împăratului în odaia de nuntă nu a putut avea loc niciodată până la vremea sfârşitului, când trebuiau puse din nou bazele pentru facerea nunţii! Această nuntă trebuie să înceapă şi să se termine, dar în neprihănire, nu altfel!! Aşa că Isus, fiind un adevărat vizionar şi cunoscând fiecare faţetă a adevărului Evangheliei, rosteşte pilda celor zece fecioare în care urmăreşte să surprindă o anumită categorie, fecioarele, precum şi experienţa lor, în contextul unei nunţi. El are în vedere, aşa după cum am învăţat, biserica din timpul sfârşitului, care beneficiază ca şi biserica iudaică de aceeaşi nuntă în aceleaşi condiţii ale neprihănirii.

Dacă în Matei 22 se are în vedere nunta cu cele două invitaţii a celor poftiţi pentru a veni la nuntă, mai înainte de a se face posibilă lucrarea de judecată, în Matei 25 accentul cade în mod special pe lucrarea de judecată şi pe atitudinea şi experienţa pe care o au cele două categorii de fecioare, reprezentative pentru biserica sfârşitului!! Există o serie de profeţii vechi-testamentare pe baza cărora Hristos a construit pilda celor celor zece fecioare, în afara nunţii orientale care se desfăşura cumva sub ochii Săi, când stătea cu ucenicii pe Muntele Măslinilor. Nunta respectivă a fost doar cadrul pe care Hristos la umplut cu adevărurile profetice din Vechiul Testament!

Am arătat că Isus a plasat această parabolă imediat după ce au loc ultimele evenimente, semnele în soare, în lună şi în stele, care introduc vremea sfârşitului. Numai aşa putem înţelege că El are în vedere în mod special biserica din timpul sfârşitului şi din timpul prezent. Prima profeţie pe care s-a bazat Mântuitorul în ascunderea adevărului ei în cadrul nunţii, a fost fără îndoială profeţia care viza lucrarea de curăţire a sanctuarului ceresc! Este vorba desigur despre profeţia celor 2300 de seri şi dimineţi sau altfel spus a celor 2300 de ani literali. În profeţie se spune că la sfârşitul acestei perioade cartea lui Daniel va fi desigilată şi o mare lumină se va revărsa din ea prin înţelegerea descoperirii ei în cartea Descoperirii sau Apocalipsa. "Tu însă, Daniele, ţine ascunse aceste cuvinte şi pecetluieşte cartea până la vremea sfârşitului. Atunci mulţi o vor citi, şi cunoştinţa va creşte." Daniel 12,4.

În acelaşi timp, în profeţia din Daniel 8 se spune foarte clar că atât sanctuarul, cât şi oştirea lui sau biserica lui Hristos de pe pământ, aveau să fie călcate în picioare sau zdrobite timp de 2300 de ani. Când Hristos le descrie ucenicilor evenimentele prin care urma să treacă biserica, după înălţarea Sa, în speţă după căderea bisericii apostolice, El a avut în vedere profeţia lui Daniel din capitolul al optulea. El face o descriere succintă a călcării în picioare a bisericii şi sanctuarului ceresc, întocmai cum scrie în profeţia menţionată, dar are în vedere căderea Ierusalimului, persecuţia ucenicilor lui Hristos din biserica apostolică şi mai ales timpul de persecuţie papală din cadrul marii profeţii a celor 2300 de ani. Apoi, strecoară în această descriere din Matei 24 elemente specifice profeţiei lui Ioel din capitolul 2, versetele 30 şi 31. "Voi face să se vadă semne în ceruri şi pe pământ: sânge, foc şi stâlpi de fum; soarele se va preface în întuneric, şi luna, în sânge, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată."  Isus spune, potrivit lui Matei: "Îndată după acele zile de necaz >soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer, şi puterile cerurilor vor fi clătinate<." Matei 24,29.

Toate aceste semne se întâmplă "după acele zile de necaz" specificate mai înainte în descrierea Mântuitorului, adică după perioada de persecuţie. În acest fel, suntem făcuţi să înţelegem că toate semnele cu pricina au loc "înainte de a veni ziua Domnului". Acum, Isus şi profeţii ne ajută să pricepem că după ce au loc aceste semne nemaipomenite trebuie să se întâmple un mare eveniment, căci ziua Domnului nu poate veni fără să aibă loc acest eveniment de maximă importanţă. În Daniel 8,14 se specifică limpede că la sfârşitul celor 2300 de ani, adică după ce se împlinesc toate semnele despre care am vorbit mai sus, va avea loc curăţirea sanctuarului. Cum această curăţire sau curăţare a sanctuarului ceresc nu se poate desfăşura decât printr-o lucrare de judecată, când caracterele tuturor celor ce au numele scrise în cartea vieţii trebuie să fie verificate cu minuţiozitate, atunci înseamnă că acel eveniment de maximă importanţă, ce este necesar să înceapă îndată după ce au loc semnele specificate în profeţia Mântuitorului, care-l citează pe Ioel, este judecata de cercetare a caracterului bisericii lui Dumnezeu din toate veacurile!!

Prin urmare, curăţirea sanctuarului ceresc de păcatele acumulate acolo, prin mărturisire, implică şi înseamnă totodată o lucrare de judecată reală. În Daniel 7 se vorbeşte despre această judecată cât şi despre timpul când urma să înceapă, timp pe care Isus îl menţionează prin ieşirea sau venirea Mirelui în parabola celor zece fecioare!! Isus a avut în minte, de asemenea, şi această profeţie când le-a prezentat ucenicilor istoria evenimentelor prin care urma să treacă biserica Sa de pe pământ. Trebuie să fim foarte atenţi şi deosebit de profunzi când studiem profeţia lui Daniel din capitolul al şaptelea despre judecată. Aici se arată cât se poate de limpede, astfel încât orice minte să poată înţelege, că judecata vine sau începe numai după ce cornul cel mic avea să stăpânească prin persecuţie, timp de "o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme", Daniel 7,25, adică 1260 de ani, peste lume.

Noi ştim că la sfârşitul celor 1260 de ani papalitatea, alias cornul cel mic din această profeţie, avea să primească rana de moarte prin ateismul francez; ceea ce înseamnă că judecata vine după ce are loc acest eveniment. Vezi Apocalipsa 11 şi 13,1-10. Dar ce fel de judecată este aceasta? Este judecata prin care se face curăţirea sanctuarului ceresc de toate păcatele acumulate acolo, de la Adam şi până la ultimul sfânt al lui Dumnezeu viu de pe pământ. Ea nu este judecata care are loc în timpul mileniului, aşa cum este profetizat în Apocalipsa 20. Trebuie că Marele nostru Preot intră la Tatăl pentru a săvârşi această judecată de cercetare, după care va primi în stăpânire împărăţia ce de drept i se cuvine. Tabloul din Daniel 7 întocmai această judecată ne-o prezintă, numai că nu ne precizează timpul începerii ei, aşa cum o face Daniel 8,14, ci ne-o prezintă ca începând după isprăvile pline de trufie ale cornului cel mic.

     "Mă uitam la aceste lucruri, până când s-au aşezat nişte scaune de domnie. Şi un Îmbătrânit de zile a şezut jos. Haina Lui era albă ca zăpada, şi părul capului Lui era ca nişte lână curată; scaunul Lui de domnie era ca nişte flăcări de foc, şi roţile lui ca un foc aprins.Un râu de foc curgea şi ieşea dinaintea Lui. Mii de mii de slujitori îi slujeau şi de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui. S-a ţinut judecata şi s-au deschis cărţile... M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte şi iată că pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel Îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui." Daniel 7,9.10.13.

Observăm că Isus, potrivit limbajului profetic, al Bibliei, intră la Tatăl, cu scopul de a ţine judecata după anumite cărţi care sunt deschise. Devine clar, deci, că judecata de curăţire a sanctuarului ceresc trebuie să preceadă a doua venire a lui Hristos. Dacă sunt deschise anumite cărţi, înseamnă că în acele cărţi trebuie să fie trecute toate numele credincioşilor care au făcut parte din biserica lui Hristos de-a lungul timpului. Între ele se află la loc de frunte Cartea vieţii. Unele nume vor fi scoase din ea, iar altele vor fi trecute cu credincioşie în locul celor scoase. Asta înseamnă în mod precis că cercetarea sau judecata în sine are de-a face cu caracterul tuturor celor ce s-au declarat de-a lungul timpului credincioşi.

Acest aspect deosebit de important al judecăţii este consemnat în cartea lui Maleahi, unde ni se spune ce face Isus în templul Său din ceruri. "Şi deodată va intra în Templul Său Domnul pe care-L căutaţi: Solul legământului pe care-L doriţi; iată că vine - zice Domnul oştirilor. Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui? Cine va rămâne în picioare când Se va arăta El? Căci El va fi ca focul topitorului şi ca leşia înălbitorului. El va şedea, va topi şi va curăţa argintul; va curăţa pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămureşte aurul şi argintul, şi vor aduce Domnului daruri neprihănite." Maleahi 3,1-3. Aici, intrarea în templul Său trebuie înţeleasă ca fiind intrarea lui Isus la Tatăl, potrivit lui Daniel 7,13. Sunt practic unul şi acelaşi eveniment doar că în Maleahi ni se spune explicit ce face Isus în templul Său. El "va şedea, va topi şi va curăţa argintul; va curăţa pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămureşte aurul şi argintul". Care este scopul acestei judecăţi cu fiii lui Levi, simbolul tuturor credincioşilor Săi adevăraţi? Acela de a "aduce Domnului daruri neprihănite". Sub acest simbol ne sunt prezentaţi în speţă toţi acei credincioşi care vor deveni cei 144.000. Sunt simbolul potrivit, cel mai potrivit pentru toate fecioarele înţelepte şi, deci, pentru biserica cea vie prin care Hristos îşi va descoperi lumii caracterul şi cu care va încheia lucrarea!!! (Judecata de cercetare se desfăşoară în două etape succesive: una pentru cei morţi în Hristos, iar alta, care nu a început încă, pentru cei vii, care nu vor muri niciodată, ei fiind cei mai reprezentativi pentru "fiii lui Levi", adevăratele fecioare înţelepte).

Un lucru trebuie să ne fie clar, şi anume că judecata trebuie pusă în strânsă legătură cu sanctuarul ceresc. Dacă ceva urma să se întâmple în cer, în templul lui Dumnezeu, atunci acest lucru trebuia să fie fără doar şi poate lucrarea de curăţire a acestuia. Or, Isus prin parabola celor zece fecioare doreşte să ne înveţe importanţa lucrării de judecată pentru şi în experienţa fecioarelor, lucrare despre care ele trebuie să ştie că are loc chiar la vremea sfârşitului, din moment ce pilda celor zece fecioare reprezintă sau simbolizează biserica de la timpul sfârşitului. Observăm că Dumnezeu ne spune în cartea lui Daniel că Isus a intrat sau a venit înaintea Tatălui, în prezenţa căruia trebuie să se ţină judecata! Această acţiune se petrece doar în cer. Iar în Daniel 8,14, ni se spune limpede că lucrarea de curăţire a templului ceresc începe numai după ce se sfârşesc cei 2300 de ani. Acum, intrarea lui Hristos înaintea Tatălui trebuie să se facă doar la sfârşitul acestei lungi perioade, care pune început pentru vremea sfârşitului, în care ne aflăm şi astăzi. Aceasta trebuie că este vremea în care din cartea lui Daniel trebuie să strălucească razele luminoase ale Evangheliei veşnice, prin înţelegerea profeţiilor din Apocalipsa, Evanghelie ce trebuie vestită cu glas tare şi limpede, şi în care accentul trebuie să se pună în mod deosebit pe judecata lui Dumnezeu. Ne amintim că această carte trebuia desigilată la vremea sfârşitului, iar acest lucru trebuia vestit sau făcut cunoscut de voci care înţeleseseră că a început judecata.

Ei bine, Hristos a învelit toate aceste comori ale adevărului Evangheliei veşnice despre judecată şi ce cuprinde ea în unele pilde rostite de El, printre care şi parabola celor zece fecioare. Aici, în această magnifică parabolă ni se spune că fecioarele şi-au luat candelele, adică Bibliile, cu ajutorul cărora au înţeles ce trebuie să vestească, şi au ieşit în întâmpinarea Mirelui. Asta înseamnă în mod precis că ele ajunseseră la concluzia, chiar dacă, după cum vom vedea, au trecut printr-o cruntă dezamăgire, că cei 2300 de ani se sfârşesc în data de 22 octombrie 1844, dată când Isus intră la Tatăl în a doua încăpere a sanctuarului, în sfânta sfintelor, pentru a începe curăţirea templului ceresc printr-o amplă lucrare de judecată a caracterelor tuturor copiilor Săi de-a lungul timpului.

Această ieşire a tuturor fecioarelor în întâmpinarea mirelui este frumos întărită şi bine zugrăvită în cartea lui Ioan, Apocalipsa. "Şi am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului, cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod. El zicea cu glas tare: >Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-i slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor<" Apocalipsa 14,6.7. Evanghelia cea veşnică cuprinde în întregime şi este neprihănirea lui Hristos, care de astă dată trebuia pusă în legătură cu judecata de cercetare, prin care se aduce la îndeplinire curăţirea fecioarelor şi o dată cu aceasta şi curăţirea templului ceresc, căci mai întâi păcatul trebuie întrerupt chiar de la izvorul lui - inima omenească. Curăţirea templului ceresc nu se poate face decât dacă se pune capăt fărădelegii şi păcatului în inima credincioşilor.

Aşadar, ieşirea tuturor fecioarelor înseamnă vestirea ceasului judecăţii lui Dumnezeu, care trebuia să înceapă chiar la finele celor 2300 de ani, după cum ne spune profetul Daniel. Această judecată începe cu intrarea lui Isus chiar la Tatăl în sfânta sfintelor, intrare care coincide în mod precis cu venirea Mirelui la nuntă!! (Vom înţelege mai bine acest aspect al adevărului când voi aborda prima împlinire a parabolei). Următoarele cuvinte întăresc tot ceea ce am spus până acum: "Intrarea lui Hristos ca Mare Preot în Locul Preasfânt pentru curăţirea sanctuarului, aşa cum a fost scoasă în evidenţă în Daniel 8,14; venirea Fiului omului înaintea Celui Îmbătrânit de zile, aşa cum ni se prezintă în Daniel 7,13; şi venirea Domnului în templul Său, profetizată de Maleahi, sunt descrieri ale aceluiaşi eveniment; şi lucrul acesta mai este reprezentat şi prin venirea mirelui la nuntă, descrisă de Hristos în parabola celor zece fecioare, din Matei capitolul 25." Tragedia veacurilor, cap. În Sfânta Sfintelor, par. 9.

Mai este un aspect deosebit de important peste care nu trebuie să trecem, în contextul tuturor celor afirmate în acest studiu. El este legat de nuntă. Observăm că tabloul prezentat de Isus sub forma celor zece fecioare are drept cadru o nuntă. Ele aşteaptă mirele. Nu voi intra în multe detalii acum, căci ne interesează doar nunta. Arătam că în parabola nunţii fiului de împărat Dumnezeu a făcut nuntă Fiului Său. La această nuntă trebuia să participe Dumnezeu şi biserica Sa de pe pământ, adică mireasa Sa, biserica iudaică. Dacă evreii ar fi intrat la nuntă, atunci unirea divinului cu omenescul s-ar fi realizat în biserica Sa, iar întruparea lui Isus n-ar mai fi fost subiect de dispută şi nici pricină de poticnire pentru evrei, ci Isus ar fi trebuit să fie primit cu braţele deschise şi apoi să moară doar din cauza poverii uriaşe a tuturor păcatelor noastre luate de bunăvoie asupra Lui, fără să fie răstignit de ei. Dar, pentru că această biserică a refuzat invitaţiile Evangheliei, şi pentru că biserica apostolică avea să devină taina fărădelegii, atunci nunta cu o biserică liberă de robie, care se bucură de privilegiile serviciilor sanctuarului şi de o ţară liberă, a fost amânată pentru mai bine de o mie cinci sute de ani.

Cum taina fărădelegii a primit o rană de moarte la sfârşitul sec. al XVIII-lea şi cum biserica lui Dumnezeu deja beneficia de o ţară liberă, în Lumea nouă, se pregătise terenul pentru facerea nunţii a doua oară. Bisericii i se dăduse din nou privilegiile pierdute odinioară, iar acum, la vremea sfârşitului, beneficia de cele trei elemente esenţiale: libertatea, sanctuarul şi o ţară liberă. Ei bine, acestei biserici i se făcuse propunerea să vină la nuntă, să fie mireasă, pentru ca lucrarea Evangheliei să fie sfârşită pe pământ. Ceea ce urmăresc să înţelegem este că judecata de cercetare sau curăţirea templului din cer au loc doar dacă sunt puse bazele nunţii, a căsătoriei dintre Dumnezeu şi omul păcătos iertat şi făcut neprihănit. Sfârşitul celor 2300 de ani trebuia să fie totodată şi începutul nunţii. Fecioarele ştiu că trebuie să-l aştepte pe mire, ceea ce înseamnă că ele sunt participante cumva la evenimentul nunţii.

Ca mărturie a acestei realităţi, avem toate profeţiile despre care am discutat, şi care sunt întărite printr-o mărturie vie oferită profetului care la timpul când a început nunta, deci la finele celor 2300 de ani, făcea parte din categoria fecioarelor înţelepte. I se oferă o viziune în cadrul căreia i se prezintă ceea ce i se arătase şi lui Daniel despre venirea Fiului înaintea Tatălui, numai că informaţiile sunt mult mai bogate. Aici ni se spune că are loc o nuntă. Să urmărim cu atenţie descoperirea.

     "Am văzut un tron şi pe el stăteau Tatăl şi Fiul...
     L-am văzut pe Tatăl ridicându-se de pe scaunul de domnie, mergând cu un car de foc în Sfânta Sfintelor, dincolo de cea de-a doua despărţitură şi aşezându-se. Apoi, Isus s-a ridicat de pe tron şi cei mai mulţi dintre cei care erau aplecaţi s-au ridicat împreună cu El. Din momentul în care s-a ridicat, nu am văzut nci o rază de lumină căzând de la Isus peste mulţimea nepăsătoare, şi aceasta a fost lăsată în întuneric total. Cei care s-au ridicat o dată cu Isus şi-au păstrat privirile aţintite asupra Sa când a părăsit tronul şi i-a condus o mică bucată de drum. Apoi, şi-a ridicat braţul drept şi l-am auzit spunând cu glasul Său încântător: >Aşteptaţi aici; Mă duc la Tatăl Meu să primesc Împărăţia; păstraţi-vă veşmintele nepătate, iar Eu Mă voi întoarce după puţină vreme de la nuntă şi vă voi primi<." Scrieri timpurii, cap. Sfârşitul celor 2300 de zile, par. 1, 2.

Se observă clar că Isus face referire la nuntă ca la ceva în care a intrat, al cărui protagonist este în realitate, căci El este Mirele. El se va întoarce pe pământ pentru a-şi lua fecioarele înţelepte şi pe toţi mântuiţii veacurilor înviaţi, numai după ce se va isprăvi nunta, Iar nunta isprăveşte la rândul ei taina lui Dumnezeu, căci sfârşitul tainei lui Dumnezeu reprezintă încheierea căsătoriei, a nunţii. Putem conchide fără să greşim că începutul nunţii, al facerii ei a doua oară, şi sfârşitul celor 2300 de ani sunt unul şi acelaşi lucru. Iar nunta debutează şi cu începutul judecăţii de cercetare prin care trebuie să se facă curăţirea sanctuarului ceresc. Aşadar, venirea Mirelui la nuntă, ce trebuie înţeleasă ca fiind venirea Fiului omului înaintea Celui Îmbătrânit de zile, înseamnă debutul judecăţii de cercetare şi al facerii nunţii pentru ultima oară. În continuare vom aprofunda mai mult această parabolă pentru a înţelege cum se cuvine cine este totuşi mireasa din tabloul prezentat de Isus în Matei 25 şi de asemenea când s-a împlinit prima oară această nespus de frumoasă pildă.

Nunta - o căsătorie indispensabilă

Parabola celor zece fecioare devine foarte interesantă şi plină de miez în contextul nunţii. Apoi, este şi mai deosebit faptul că în parabolă nu se pune accentul asupra miresei, scopul lui Hristos fiind mai degrabă acela de a reliefa categoria fecioarelor, ca ceva distinct în acest tablou, care aşteaptă venirea mirelui! De fapt, Isus nu doreşte să scoată în evidenţă atât de mult mireasa, ci centrul Lui de interes este legat de ambele categorii de fecioare, care au o anumită atitudine în legătură cu întârzierea mirelui. El doreşte să înţelegem în felul acesta că fecioarele sunt partea care trebuie să ne preocupe în parabolă. Numai că, rolul, poziţia şi experienţa lor pot fi înţelese doar dacă pricepem scopul nunţii, precum şi cine este mireasa în această parabolă!!

Am învăţat deja că fecioarele reprezintă biserica din zilele din urmă, ceea ce înseamnă că ele nu pot fi totodată şi mireasa! În această parabolă se subliniază foarte clar acest lucru. Fecioarele sunt simbolul bisericii din urmă, a unui anumit mediu creştin, fiindcă Hristos plasează parabola la sfârşitul marilor evenimente profetice descrise în Matei 24, în străduinţa Sa de a arăta cât mai limpede care va fi atitudinea bisericii în cadrul timpului sfârşitului, în mijlocul căreia trebuie să se producă trezirea ce va conduce la marea avertizare mondială, cea mai mare din câte a avut loc vreodată pe pământ!!

     "În Matei capitolul 24, ca răspuns la întrebarea ucenicilor Săi privitoare la semnele venirii Sale şi ale sfârşitului veacului, Hristos arătase unele dintre evenimentele cele mai importante din istoria lumii şi a bisericii, de la prima şi până la a doua Sa venire; şi anume: distrugerea Ierusalimului, marea încercare a bisericii sub persecuţiile păgâne şi papale, întunecarea soarelui şi lunii şi căderea stelelor. După aceasta, El a vorbit despre venirea Împărăţiei Sale, spunându-le şi parabola care descrie cele două categorii de servi care aşteaptă venirea Sa. Capitolul 25 începe cu aceste cuvinte: >Atunci Împărăţia cerurilor se aseamănă cu zece fecioare<. Aici este vorba de biserica din timpul sfârşitului, aceeaşi care este descrisă şi la încheierea capitolului 24. În această parabolă, experienţa lor este ilustrată prin tabloul unei nunţi din Orient." Tragedia veacurilor, cap. Profeţii împlinite, par. 7.

Este un lucru stabilit, deci, că fecioarele sunt simbolul bisericii din timpul sfârşitului, ceea ce înseamnă că parabola al cărei subiect sunt toate aceste fecioare nu s-a împlinit niciodată până la timpul sfârşitului, cu nici o biserică! Dacă sunt biserica sfârşitului, ele nu pot fi mireasa mirelui în parabolă, pentru că pur şi simplu ele aşteaptă să se alăture, în toiul nopţii, alaiului de nuntă, al miresei în întâmpinarea căreia trebuie să iasă sau să meargă mirele! Ca să fie un lucru clar stabilit încă de la început, trebuie să spun că această biserică, a tuturor fecioarelor, nu este biserica celor 144.000.

Acum, pentru a putea înţelege în mod cert, fără greşeală, cine este mireasa, trebuie să înţelegem ce reprezintă nunta! E clar ca lumina zilei că Hristos trebuie să fie şi chiar este Mirele în această parabolă extraordinară, de o rară frumuseţe. Ca să înţelegem ce înseamnă nunta, potrivit Evangheliei, căci noi vom vorbi doar din această perspectivă, atunci trebuie să aflăm răspunsul corect din altă pildă profetică. Aceasta este parabola nunţii fiului de împărat, aşa cum este ea consemnată în Matei 22. Aici nu ni se mai vorbeşte despre fecioare, căci scopul este acela de a sublinia cât de importantă este nunta şi cine sunt cei poftiţi la nuntă. În parabola pe care o vom aborda Împăratul, adică Dumnezeu Tatăl, face nuntă Fiului Său, lui Isus Hristos. Ţin să precizez faptul că facerea nunţii nu este totuna cu nunta sau desfăşurarea nunţii propriu-zise, şi asta pentru că nunta respectivă nu s-a finalizat niciodată până astăzi!

Aşadar, avem un Împărat care face nuntă Fiului Său. Dar cine este mireasa? Ei bine, mireasa este reprezentată în parabolă prin toţi aceia care au fost poftiţi la nuntă!! "Isus a luat cuvântul şi le-a vorbit iarăşi în pilde. Şi a zis: >Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un împărat care a făcut nuntă fiului său. A trimis pe robii săi să cheme pe cei poftiţi la nuntă<." Matei 22,1-3. Această parabolă are o aplicaţie deosebită pentru biserica iudaică, fiindcă cei poftiţi la nuntă, în calitate de mireasă, erau iudeii, chiar poporul evreu. Invitaţia de a pofti la nuntă este în sine invitaţia Evangheliei adresată naţiunii iudaice în două rânduri sub forma a doua chemări: una, în timpul vieţii lui Hristos, prin cei doisprezece ucenici şi apoi prin cei şaptezeci de ucenici trimişi în toată Palestina, iar a doua, după învierea lui Isus, prin toţi ucenicii lui Hristos după marea revărsare a Duhului Sfânt în Ziua Cincizecimii.

     "În această parabolă, ca şi în pilda cu >Cina cea mare<, este ilustrată invitaţia Evangheliei şi respingerea ei de către poporul iudeu, cum şi chemarea harului adresată neamurilor." Parabolele Domnului Hristos, cap. Fără haină de nuntă, par. 2.

Dacă mireasa este chiar poporul iudeu sau biserica iudaică, atunci ce reprezintă nunta? Ea reprezintă taina Evangheliei, unirea dintre om şi Dumnezeu, căci numai printr-o astfel de căsătorie pot fi unite cele două părţi despărţite din cauza păcatului, adică omul şi Dumnezeu!! "Parabola hainei de nuntă cuprinde o învăţătură cu consecinţe foarte mari. Căsătoria reprezintă unirea lui Dumnezeu cu omenirea." Parabolele Domnului Hristos, cap. Fără haină de nuntă, par. 1.

Singura rezolvare a problemei păcatului din oameni este nunta propusă de Dumnezeu, adică unirea dintre om şi Dumnezeu, prin Isus Hristos, care devine realitate vie prin experienţa naşterii din nou. Natura umană nu poate fi niciodată biruitoare în lupta cu păcatul decât dacă este unită cu natura divină invincibilă a lui Dumnezeu! Aceasta este nunta la care fuseseră invitaţi în calitate de mireasă toţi evreii. Care este scopul acestei nunţi? Să ascultăm cuvintele pline de miez ale adevăratei Evanghelii a lui Isus Hristos, singura pe care a propovăduit-o cu toată puterea Duhului Sfânt, atunci când se afla pe pământ: "Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispăşirea păcatelor, până la ispăşirea nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii veşnice, până la pecetluirea vedeniei şi prorociei şi până la ungerea Sfântului sfinţilor". Daniel 9,24.

Evreii, ca naţiune, trebuiau să intre în legătură de căsătorie, în calitate de mireasă, cu Dumnezeu, cu şaptezeci de săptămâni profetice sau 490 de ani literali mai înainte de a se întrupa în mijlocul lor Sfântul sfinţilor! Astfel, pregătirea pentru nuntă a fost făcută cu mult timp înainte de venirea lui Mesia, numai că naţiunea iudaică, prin cărturarii lor, nu a ţinut cont de condiţiile care stăteau la baza căsătoriei lor cu Dumnezeu, pentru a deveni sfinţi şi fără păcat! În cei 490 de ani, deşi erau foarte scrupuloşi în ceremonii şi ritualuri şi extrem de exigenţi în păzirea legii lui Dumnezeu, ei au reuşit să transforme templul din Ierusalim într-o peşteră de tâlhari! Au realizat această performanţă uluitoare sprijinindu-se pe păzirea riguroasă a Scripturilor Vechiului Testament. Într-atât de mult deformaseră învăţătura sănătoasă a Evangheliei, cu interpretările lor eronate asupra Cuvântului sacru, încât au fost de-a dreptul incapabili să-l recunoască şi să-l primească, mai întâi, pe Ioan Botezătorul, acela care a avut marele har de a li-l prezenta pe Mesia în carne şi oase!!! Ce să mai vorbim despre primirea lui Mesia!

Scopul urmărit de Dumnezeu prin această nuntă era să-i unească în mod deplin cu El, pentru ca ei să devină cu adevărat o lumină strălucitoare în lume, sfinţi şi neprihăniţi, în a căror viaţă să lipsească cu desăvârşire orice păcat mărturisit! Pentru că nu au vrut să devină mireasa Mielului, în condiţiile neprihănirii, care stau la baza trăirii unei vieţi de biruinţă asupra păcatului, au fost necesare două chemări adresate celor poftiţi la nuntă cu 490 de ani înainte de întruparea Mirelui în mijlocul lor. Despre aceste două chemări am scris deja amplu, şi consider cu nu este necesar să mai repet acest lucru, căci oricum nu este scopul studiului de faţă de a discuta despre ele. Ceea ce ne interesează este nunta şi semnificaţia ei.

Prin urmare, ceea ce trebuie reţinut este că nunta reprezintă unirea dintre om şi Dumnezeu în scopul trăirii unei vieţi normale creştine, de biruinţă asupra păcatului şi ispitelor. Când biserica iudaică a respins cele două chemări de a intra, de a participa cu toată inima la nuntă, la această căsătorie indispensabilă pentru viaţa biruitoare asupra tuturor păcatelor, invitaţia a fost făcută neamurilor, adică tuturor popoarelor şi persoanelor de alte naţionalităţi care doreau să-l cunoască pe Mântuitorul lumii şi pe Tatăl Său. Astfel, prin ucenicii plini de Duhul Sfânt, după învierea lui Hristos, Isus a făurit biserica apostolică de la care aştepta să devină, în baza condiţiilor ce stau la temelia acestei căsătorii, aşa cum sunt descrise în Daniel 9,24, şi care sunt imuabile şi în vigoare, o biserică "slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană". Efeseni 5,27. Numai că nici biserica apostolică, ca întreg, nu a încheiat căsătoria.

Este imperios necesar să înţelegem că Dumnezeu nu are în vedere în cadrul acestei căsătorii, o unire între El şi câţiva indivizi din biserică, deşi acest lucru este adevărat şi realizabil în fiecare generaţie, ci El are în vedere o invitaţie la nuntă adresată bisericii ca întreg, în calitate de trup spiritual. El nu cheamă o mână sau un picior pentru a deveni una cu El, ci cheamă întregul trup al bisericii. Nu-i aşa că nici un mire de pe acest pământ nu este interesat şi nici nu poate concepe o unire cu mireasa lui decât dacă ea îi devine mireasă cu întreaga ei fiinţă, cu tot trupul ei, cu tot sufletul ei, cu toată puterea ei şi cu tot cugetul ei? Şi reciproca este de asemenea valabilă. Până când nu va exista o biserică fără pată, fără păcat, liberă de orice nedesăvârşiri, deci absolut desăvârşită în plan moral, nu se poate spune că Mirele va veni să-şi ia mireasa în cer. Aşadar, Dumnezeu are în vedere întregul trup al bisericii, ceea ce înseamnă că El se aşteaptă ca biserica, trupul spiritual ca întreg, să ajungă în starea de sfinţenie, "până la încetarea fărădelegilor, până la ispăşirea păcatelor, până la ispăşirea nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii veşnice". Daniel 9,24.

Aceasta este nunta despre care se face vorbire în pilda din Matei 22. Că scopul ei este desăvârşirea, este arătat prin alt simbol introdus în acel tablou, şi anume haina de nuntă, simbolul caracterului pe care trebuie să-l aibă în mod obligatoriu toţi oaspeţii, adică mireasa de pe pământ, biserica. "... haina de nuntă reprezintă caracterul pe care trebuie să-l aibă toţi aceia care vor fi socotiţi pregătiţi pentru nuntă." Parabolele Domnului Hristos, cap. Fără haină de nuntă, par. 1. Această haină de nuntă este darul oferit de Împărat participanţilor, adică bisericii. Nimeni nu poate participa în mod real la această nuntă, fără să deţină literalmente haina specială oferit doar de către Împărat. Această haină este caracterul lui Hristos în realitate, sau altfel spus chiar natura Sa divină. Cei care nu deţin această haină, aşa cum este cazul tuturor fecioarelor nechibzuite, vor fi aruncaţi afară, adică vor trebui să moară veşnic.

     "Când împăratul a intrat să-i vadă pe oaspeţi, atunci s-a dat pe faţă adevăratul caracter al tuturor. Cu acea ocazie, s-au luat măsuri ca fiecărui oaspete să i se dea o haină de nuntă. Această haină era un dar din partea împăratului. Prin purtarea acesteia, oaspeţii arătau respectul lor faţă de cel ce dădea ospăţul...
     Prin haina de nuntă din parabolă, este reprezentat caracterul cel curat, fără pată, pe care îl vor avea adevăraţii urmaşi ai Domnului Hristos. Bisericii îi este dat >să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat< fără să aibă vreo >pată, vreo zbârcitură sau altceva de felul acesta<. Efeseni 5, 27. Sfânta Scriptură ne spune că >inul subţire sunt faptele neprihănite ale sfinţilor<. Apocalipsa 19,8. Tuturor acelora care, prin credinţă, îl primesc ca Mântuitor personal, le este dată neprihănirea Domnului Hristos, caracterul Său cel nepătat." Parabolele Domnului Hristos, cap. Fără haină de nuntă, par. 10, 13.

Să ne întoarcem la biserica primară. Spuneam că nici biserica apostolică nu a reuşit să intre la nuntă, şi a devenit taina fărădelegii. În aceste condiţii, nunta nu mai poate avea loc, căci nu mai există mireasa, adică biserica, trupul spiritual, întregul bisericii, pentru că noi trebuie să vedem mireasa totdeauna din această perspectivă. Atunci când bisericii i se răpeşte libertatea şi sanctuarul, iar Conducătorul divin este ascuns de ea prin taina fărădelegii, nunta nu mai poate avea loc. Nunta este posibilă şi se face doar în condiţiile libertăţii, a prezenţei sanctuarului, a unei ţări libere de popoarele opresoare şi a unui Conducător divin prezent în sanctuar. Întrucât căderea bisericii apostolice a condus la formarea papalităţii şi întrucât domnia acesteia s-a desfăşurat pe durata a 1260 de ani, nici un teritoriu în Europa nefiind liber de influenţa ei nefastă, atunci devine evident de ce între prăbuşirea bisericii apostolice şi sfârşitul marii dominaţii papale, în 1798, Dumnezeu nu a putut face din nou nuntă!

Deci, când biserica se află în robie, nunta nu se poate desfăşura, nu poate avea loc. Dar, când robia a luat sfârşit, prin administrarea rănii de moarte papalităţii, prin ateismul francez, este de aşteptat, la modul cel mai sigur cu putinţă, ca Dumnezeu să facă din nou nuntă Fiului Său. "Biserica lui Dumnezeu de pe pământ a fost într-o adevărată robie în timpul acestei perioade lungi de prigoană neîntreruptă, aşa cum copiii lui Israel au fost robi în Babilon în timpul exilului." Profeţi şi regi, cap. Casa lui Israel, par. 30.

Numai după ce robia babiloniană a luat sfârşit, numai atunci a putut Dumnezeu să facă nuntă Fiului Său şi să-i invite mireasa, naţiunea iudaică, la nuntă!! Evreii s-au putut bucura de libertate, de sanctuar şi de o ţară a lor. Tot astfel, când biserica spirituală a lui Hristos a fost eliberată de sub jugul papalităţii, după ce a trecut prin cinci din cele şapte faze ale istoriei ei pământeşti, aşa cum sunt descrise în Apocalipsa 2 şi 3, sub numele de Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, ea s-a bucurat de libertate, de sanctuar, mai precis de lumina cu privire la sanctuarul ceresc şi serviciul lui Hristos de acolo, şi de o ţară liberă, Capul ei fiind însuşi Hristos.

     "Ceea ce Dumnezeu a urmărit să facă pentru lume, prin Israel, naţiunea aleasă, va aduce la îndeplinire până la urmă, prin biserica Sa de pe pământ, de astăzi. El >a dat via altor vieri<, chiar poporului care păzeşte legământul Său şi care, cu credincioşie, >Îi dau roadele la vremea lor<. Niciodată Domnul nu s-a lăsat fără reprezentanţi adevăraţi pe pământ, care au făcut din interesele Sale propriile lor interese. Aceşti martori pentru Dumnezeu sunt socotiţi ca aparţinând Israelului spiritual, şi faţă de ei se vor împlini toate făgăduinţele legământului, făcute de Iehova poporului său de odinioară.
     Astăzi biserica lui Dumnezeu este liberă să ducă mai departe împlinirea planului divin pentru mântuirea neamului omenesc pierdut. Timp de multe secole, copiii lui Dumnezeu au suferit o restrângere a libertăţilor lor. Predicarea Evangheliei în curăţirea ei a fost interzisă şi asupra acelora care au îndrăznit să nu asculte de poruncile oamenilor au fost trimise cele mai aspre pedepse. Ca urmare, marea vie morală a Domnului a fost aproape în întregime nefolosită. Oamenii au fost lipsiţi de lumina Cuvântului lui Dumnezeu. Întunericul rătăcirii şi al superstiţiei ameninţa să şteargă cunoaşterea religiei adevărate. Biserica lui Dumnezeu de pe pământ a fost într-o adevărată robie în timpul acestei perioade lungi de prigoană neîntreruptă, aşa cum copiii lui Israel au fost robi în Babilon în timpul exilului.
     Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, biserica Sa nu mai este în robie. Israelului spiritual i-au fost restatornicite privilegiile acordate poporului lui Dumnezeu la vremea eliberării din Babilon." Profeţi şi regi, cap. Casa lui Israel, par. 29-31.

Aşadar, biserica din timpul sfârşitului, care se bucură de restatornicirea tuturor privilegiilor acordate mai întâi bisericii iudaice, trebuie să fie biserica aceea care se bucură de invitaţia la nuntă. Dacă este aşa, şi întocmai aşa trebuie să fie, atunci cum să înţelegem care este semnificaţia nunţii de astă dată, potrivit parabolei fecioarelor? Este limpede ca apa cristalină că, fără nuntă, ca o condiţie indispensabilă pentru venirea Mirelui, Dumnezeu nu poate să-şi încheie lucrarea. Soţia Mielului trebuie să ajungă aşa cum este stipulat în legământul de căsătorie, adică sfântă, curată, fără nici un fel de pată a păcatului şi, deci, desăvârşită. Din acest motiv, pentru a înţelege mai pe deplin importanţa nunţii, în contextul timpului sfârşitului, Isus rosteşte parabola celor zece fecioare, numai că de astă dată semnificaţia nunţii este mai largă, capătă alte accente şi acoperă şi altă dimensiune. Dar, despre aceste aspecte nespus de frumoase şi cât se poate de importante, vom discuta în episodul următor.

Parabola celor zece fecioare

     "Noi toţi trebuie să studiem ca niciodată mai înainte parabola celor zece fecioare." The SDA Bible Commentary, vol. 4, pag. 1179.

Acesta este un sfat înţelept scris de un om înţelept şi chibzuit. O analiză atentă şi minuţioasă a acestei parabole ne conduce să înţelegem că, astăzi, ea este de cea mai mare actualitate. Este deosebit de importantă şi pentru faptul că, spre deosebire de multe alte parabole rostite de Isus, aceasta este o parabolă profetică. Este în sine o profeţie care ne descoperă viitorul ultimei biserici din şirul celor şapte amintite în Apocalipsa, starea de spirit şi spiritualitatea celor ce o compun de-a lungul timpului sfârşitului şi mai ales în răstimpul evenimentelor care se întâmplă în perioada de dinaintea venirii lui Hristos pe norii cerului, precum şi atitudinea ambelor categorii de fecioare faţă de adevărul descoperit! Acest ultim aspect este mai bine reliefat în pilda despre robul înţelept şi cel rău din Matei 24.

Isus a urmărit prin această parabolă să ne arate şi locul unde se află adevărul descoperit, mai ales acel adevăr specific timpului sfârşitului, adică adevărul care trebuia să fie descoperit la sfârşitul celor 2300 de ani, potrivit profeţiilor lui Daniel din capitolele 8 şi 12, adevăr ce devine o caracteristică a unui mediu creştin alcătuit din două categorii de fecioare, înţelepte şi nechibzuite. Hristos ne oferă de fapt imaginea de ansamblu a unui anumit tip de mediu creştin, căci El nu are în vedere prin această parabolă toată creştinătatea de-a lungul timpului. Acest aspect trebuie remarcat pe măsură ce vom studia această extraordinară parabolă.

Mai întâi, trebuie să înţelegem că este cu adevărat o parabolă profetică, o profeţie în toată regula, dar rostită sub formă de parabolă, aşa după cum îi plăcea lui Hristos să prezinte diferitele faţete ale adevărului. "M-am referit adesea la parabola celor zece fecioare, dintre care cinci erau înţelepte iar cinci nechibzuite. Această parabolă s-a împlinit şi se va mai împlini ad litteram, pentru că are o aplicaţie deosebită pentru acest timp, şi, asemenea mesajului îngerului al treilea, s-a împlinit şi va continua să fie adevăr prezent până la sfârşitul timpului." The Review and Herald, 19 august 1890.

Trebuie să remarcăm faptul că parabola celor zece fecioare s-a împlinit, se va mai împlini întocmai şi continuă, de la data primei sale împliniri, să fie adevăr prezent până la sfârşitul timpului!! Această parabolă, după cum vom vedea, cuprinde evenimente care au de-a face doar cu timpul sfârşitului, până la sfârşitul timpului de har! A nu se confunda timpul sfârşitului cu sfârşitul timpului. Prima expresie defineşte o anumită perioadă de timp care începe cu primirea rănii de moarte de către papalitate, ce face loc împlinirii evenimentului judecăţii de cercetare care trebuie să aibă loc la sfârşitul celor 2300 de zile profetice, în 1844, pe când sfârşitul timpului are în vedere chiar sfârşitul sau încheierea acestei perioade numită "vremea sfârşitului", potrivit terminologiei biblice din Daniel 12,4.9, care coincide în mod precis cu încheierea harului pentru toţi muritorii de pe pământ.

Este foarte interesant şi faptul că această parabolă a fost spusă de Isus ucenicilor în contextul dorinţei lor de a şti care va fi sfârşitul lumii. După ce Isus înşiră anumite evenimente din tumultul acestei lumi, descoperă şi suferinţele prin care urma să treacă biserica adevărată în timpul domniei îngrozitoare a papalităţii, domnie care dacă n-ar fi fost scurtată prin rana de moarte venită ca urmare a respingerii Reformei din sec. al XVI-lea, ar fi condus la alt final al bisericii şi implicit a lumii noastre, după care El oferă câteva indicii prin care oamenii din generaţia timpului când se întâmplă acestea să ştie că s-a apropiat vremea sfârşitului. Toate acele evenimente, ca întunecarea soarelui şi a lunii şi căderea stelelor, prevestesc marele eveniment al debutului judecăţii de cercetare a credincioşilor morţi din toate timpurile şi totodată anunţă că timpul sosirii lui Hristos a doua oară este aproape. "Îndată după acele zile de necaz >soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer, şi puterile cerurilor vor fi clătinate<. Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate seminţiile pământului se vor boci şi vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu o mare slavă." Matei 24,29.30.

Dar, parcă Isus trece prea repede în descrierea Sa de la împlinirea acelor semne şi revenirea Sa pe pământ, în slavă şi mărire. Ca să ne ajute să înţelegem corect ce are să se întâmple între aceste două mari evenimente, cel al semnelor prevestitoare, despre care am scris deja când am abordat profeţia despre biserica Sardes, şi venirea Sa literală pe norii cerului, Isus descoperă ucenicilor Săi, şi cu aceasta chiar nouă, starea de fapt a omenirii în aceste zile în care trăim! Trăim o vreme aidoma timpului în care trăiau antediluvienii, a oamenilor de dinainte de potop. Oamenii nu sunt interesaţi de venirea lui Hristos, şi oricum îl percep ca pe un personaj istoric. Dar, asta nu înseamnă că ei nu se pretind religioşi!! Aceasta este starea de fapt ce predomină în lume. Dar ce se întâmplă în biserica sfârşitului?

După ce Isus face o incursiune în istorie, descoperind evenimente ce au loc până la sfârşitul lumii şi care au legătură cu biserica Sa de-a lungul veacurilor, după înălţarea Sa, El îşi concentrează apoi toată atenţia asupra bisericii în interiorul căreia se află adevărul descoperit, deşi, cu toate această mare binecuvântare, aţipirea este caracteristica predominantă în rândurile tuturor credincioşilor, fie născuţi din nou, fie lipsiţi de această experienţă. Pentru că starea de lucruri din lume degenerează tot mai mult, fără putinţa ca ea să se mai îndrepte vreodată, Hristos îndeamnă pe ucenicii isteţi şi ascultători, cei care vor să ia aminte şi să priceapă ştiinţa mântuirii, la veghere, la o sporire a atenţiei în zilele din urmă!! Ştim că Isus se concentrează asupra bisericii sfârşitului, în ultima parte a discursului Său de pe Muntele Măslinilor relatat în Matei 24, deoarece sub simbolul unei nunţi orientale prezintă experienţa bisericii Sale care va trăi chiar înainte de venirea Sa în mare slavă!

Ca să fie sigur că înţelegem corect Evanghelia din această pildă nemaipomenită, şi că ea se referă strict la un anumit tip de biserică, El foloseşte expresia "Împărăţia cerurilor". Împărăţia cerurilor nu poate fi asemănată cu nimic de pe pământul nostru blestemat de păcat. Acesta ar trebuie să fie un lucru foarte clar pentru toţi. Şi totuşi, Isus foloseşte adesea această sintagmă în aproape toate pildele Sale, pentru a încerca să ne prezinte frumos diferitele faţete ale adevărului, bunăoară experienţa naşterii din nou şi sfinţirea, de altfel acestea fiind şi tema principală în multe din pildele Sale, dar ea este şi o expresie prin care Isus încearcă să ne prezinte corect condiţia spirituală, cum este parabola celor zece fecioare, precum şi experienţa bisericii care îl aşteaptă pe Mirele său!

Încă o dată, este demn de observat pentru studentul atent că Isus plasează această parabolă în contextul zilelor din urmă, adică în era vremii sfârşitului, conform profeţiilor lui Daniel, un timp când Hristos trebuie să-şi facă apariţia pe norii cerului. Din acest motiv, parabola nu are aplicaţie la biserica de dinaintea timpului sfârşitului, căci ea nu s-a împlinit, ca profeţie, niciodată cu biserica lui Dumnezeu de la înălţarea Sa şi până la 1844. În contextul venirii sale iminente, Isus rosteşte parabola fecioarelor pentru ca noi să înţelegem care va fi experienţa bisericii Sale în perioada timpului sfârşitului şi cine va încheia definitiv lucrarea Evangheliei pe pământ! A se citi cu maximă atenţie Matei 24, care este în fapt baza înţelegerii corecte a pildei celor zece fecioare.

Un al doilea punct de interes este acela că Isus, după cum am subliniat deja, nu are în vedere creştinismul în general. Pentru acesta Biblia foloseşte termenul "Babilon", iar pentru creştinismul apostaziat chiar de dinaintea venirii lui Hristos, "Babilonul cel mare". Babilonul nu este niciodată asemănat în Scripturi cu o fecioară curată, ci numai cu o femeie rău famată, prostituată, curvă, sau dacă vreţi deşucheată. "Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care şade pe ape mari. Cu ea au curvit împăraţii pământului; şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!... Pe frunte purta scris un nume, o taină: "Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului." Apocalipsa 17,1.2.5. Iar atunci când îşi atinge apogeul tuturor curviilor sale, Babilonul este prezentat ca fiind un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat. "A căzut, a căzut Babilonul cel mare! A ajuns un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte." Apocalipsa 18,2.

Biserica adevărată a lui Dumnezeu nu este şi nu a fost niciodată Babilon. Ea este reprezentată printr-o femeie aleasă, deosebit de frumoasă. "În cer s-a arătat un semn mare: o femeie învăluită în soare, cu luna sub picioare şi cu o cunună de douăsprezece stele pe cap." Apocalipsa 12,1. "... o, tu, cea mai frumoasă dintre femei... Ce frumoasă eşti, iubito, uite ce frumoasă eşti cu ochii tăi de porumbiţă!... Cine este aceea care se iveşte ca zorile, frumoasă ca luna, curată ca soarele, dar cumplită ca nişte oşti sub steagurile lor?" Cântarea cântărilor 1,8.15; 6.10. Pe de altă parte, simbolul unei femei, a unei fecioare este folosit şi pentru reprezentarea unor popoare, în Sfintele Scripturi.

     "Suie-te în Galaad şi adu leac alinător, fecioară, fiica Egiptului! Degeaba întrebuinţezi atâtea leacuri, căci nu este vindecare pentru tine! Neamurile aud de ruşinea ta şi este plin pământul de strigătele tale." Ieremia 46,11.12. "De aceea, aşa vorbeşte Domnul: >Întrebaţi pe neamuri! Cine a auzit vreodată asemenea lucruri? Fecioara lui Israel a făcut grozave blestemăţii<." Ieremia 18,13. "De acum nu te vei mai bucura, fecioară necinstită, fiica Sidonului! Scoală-te şi treci în ţara Chitim; dar nici acolo nu vei avea odihnă." Isaia 23.12. "Coboară-te şi şezi în ţărână, fecioară, fiica Babilonului; şezi pe pământ, fără scaun de domnie, fiica haldeilor; căci nu te vor mai numi subţirică şi plăcută." Isaia 47,1. "A căzut, şi nu se va mai scula, fecioara lui Israel, stă trântită la pământ, şi nimeni n-o ridică." Amos 5,2. "Domnul a trântit la pământ pe toţi vitejii din mijlocul meu; a strâns o oştire împotriva mea, ca să-mi prăpădească tineretul; ca în teasc a călcat Domnul pe fecioara, fiica lui Iuda." Plângeri 1,15.

Deosebirea între această categorie de fecioare sau de femei, aşa după cum este arătat mai sus în versetele citate, şi fecioara ca biserică adevărată a lui Dumnezeu este că, femeia din prima categorie e neascultătoare şi nelegiuită, chiar necinstită din punct de vedere moral şi spiritual, iar fecioara reprezentativă numai pentru biserica aleasă este curată, nobilă, frumoasă, ascultătoare şi castă din punct de vedere moral, fiind chipul şi asemănarea lui Dumnezeu în ce priveşte caracterul moral. Israel şi Iuda, bunăoară, sunt închipuite ca femei, dar necinstite din cauza neascultării constante faţă de Mirele lor ceresc, Isus Hristos.

Biserica sfârşitului sau din timpul sfârşitului este asemănată cu zece fecioare. Expresia folosită de Hristos, "Împărăţia cerurilor", corespunde cu biserica adevărată!! În felul acesta, El indică precis spre biserica Sa, aleasa Sa. "Atunci Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare care şi-au luat candelele şi au ieşit în întâmpinarea mirelui." Matei 25,1. Ceea ce este interesant, e faptul că Isus ţine să precizeze că această biserică este alcătuită din două categorii de fecioare: cinci înţelepte şi cinci nechibzuite. Ceea ce înseamnă că în această biserică există un amestec de creştini, unii care se bucură şi trăiesc experienţa naşterii din nou şi a sfinţirii zi de zi, iar alţii care nu-l cunosc din experienţă personală pe Isus, ci din teorie şi cu ajutorul teoriei adevărului.

Fecioarele nechibzuite au candele, dar n-au ulei în vase, pe când cele înţelepte au candele şi au şi untdelemn în vasele lor. Apoi, ambele categorii de fecioare aşteaptă un eveniment măreţ, şi anume venirea mirelui. "Cele nechibzuite, când şi-au luat candelele, n-au luat cu ele untdelemn; dar cele înţelepte, împreună cu candelele, au luat cu ele şi untdelemn în vase." Matei 25,3.4. Acum, cum e posibil ca în această biserică să se afle laolaltă două grupe de fecioare? Cum ar trebui să definim termenul "fecioară", pentru a înţelege corect ce a urmărit să ne transmită Hristos? Un lucru este cert, iar acesta ne va ajuta cel mai mult în înţelegerea expresiei "fecioară", şi anume că ambele categorii de creştini, înţelepţi şi nechibzuiţi, sunt simbolizaţi prin fecioare!! De ce astfel? Nu înseamnă oare termenul "fecioară" ceva cast, curat, nobil? Da, din punct de vedere moral. Fecioara este fecioară atâta vreme cât îşi păstrează castitatea.

Ei bine, Hristos a căutat să ne descopere faptul că aceste două categorii de creştini sunt fecioare în primul rând din punct de vedere al credinţei personale. Ambele categorii au o credinţă curată. Asta a dorit Hristos să sublinieze când a folosit termenul "fecioară" pentru ambele categorii de creştini. A avut în vedere, în primul rând, natura credinţei lor. Dar, pentru a da o notă aparte termenului "fecioară", în dorinţa de a sublinia caracterul şi experienţa religioasă a fiecărei categorii, Hristos adaugă alt termen, ce-i drept diferit pentru fiecare categorie. Iar acest termen este definitoriu pentru întreaga lor experienţă religioasă. Unul este "înţelepte", iar celălalt "nechibzuite". Acum, tabloul şi înţelegerea lui corectă este acesta: o singură biserică, două categorii de fecioare: unele înţelepte, adică credincioşi care au credinţă curată bazată pe Cuvântul lui Dumnezeu plus experienţa naşterii din nou şi prezenţa interioară a Duhului Sfânt, simbolizat prin untdelemnul din vase, şi altele nechibzuite, adică credincioşi care au de asemenea o credinţă curată bazată tot pe Cuvântul lui Dumnezeu, dar cărora le lipseşte cu desăvârşire prezenţa inestimabilă a Duhului Sfânt, deoarece Hristos îi prezintă ca neavând ulei în vase!!!

Având în vedere acest fapt, atunci ar trebui să fie lesne de priceput că fecioare se găsesc doar în această biserică a aşteptătorilor. În toată creştinătatea nu vom găsi nicicum fecioare înţelepte a căror credinţă să fie curată, adică să se bazeze întru totul doar pe Cuvântul lui Dumnezeu!! Hristos a fost foarte atent când a rostit această parabolă, fiindcă a dorit să aibă în vedere doar un singur mediu creştin din interiorul creştinismului ultimelor zile, din timpul sfârşitului în care trăim. La fel, fecioarele nechibzuite sunt acea categorie de creştini care se găsesc doar în biserica aşteptătorilor şi nicăieri în altă parte. De ce? Pentru că Hristos ne spune că au credinţă curată, chiar dacă nu au experienţa naşterii din nou. În Babilonul religios nu există credinţă curată, o credinţă care să se întemeieze întru totul doar pe Cuvântul cel viu al lui Dumnezeu!! Învăţăturile oamenilor, filozofia deşartă şi tradiţia sunt caracteristica principală a Babilonului, iar ceea ce a mai rămas din puţinul adevăr descoperit cândva prin pionierii bisericilor ce îl compun, a fost mânjit şi lipsit de putere prin duhul neascultării.

Credinţa curată înseamnă o credinţă bazată pe Biblie şi pe toată teoria adevărului lui Dumnezeu!! Ea are în centrul ei, după cum voi arăta, şi se axează în principal pe solia primilor trei îngeri din Apocalipsa 14. Pentru fecioarele înţelepte credinţa curată este plină de Duh, iar pentru cele nechibzuite este lipsită de puterea Duhului Sfânt. În această teorie a adevărului se află toată Evanghelia descoperită până astăzi! Numai că îi lipseşte puterea de viaţă - Duhul Sfânt. În acest caz, adevărul nu a devenit un principiu viu şi activ, deci viaţă reală, în sufletul primitorului, ci adevărul s-a localizat doar la nivel intelectual, fără să pătrundă în conştiinţă şi să treacă în suflet. Aceasta este realitatea.

Acum, într-un anumit sens, dar foarte restrâns, putem spune că în interiorul Babilonului spiritual se găsesc fecioare înţelepte. Parabola însă nu ne vorbeşte despre aşa ceva, fiindcă nu are drept obiect această categorie de credincioşi. Sunt fecioare înţelepte nu din punct de vedere al credinţei, în sensul că aceasta are ca temei numai Scriptura, ci din punct de vedere al experienţei naşterii din nou. Astăzi, există mulţi creştini veritabili în toată creştinătatea, şi chiar în afara creştinismului, care se bucură, unii fără să ştie, de experienţa naşterii din nou. Numai Dumnezeu îi cunoaşte. Despre această categorie vorbeşte Pavel, când spune: "Când Neamurile, măcar că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, îşi sunt singuri lege; şi ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi gândurile lor, care sau se învinovăţesc sau se dezvinovăţesc între ele". Romani 2,14.15.

Doar în acest sens putem spune despre aceşti creştini veritabili că sunt fecioare înţelepte. Însă, repet, parabola nu-i are în vedere pe aceştia, întrucât Hristos doreşte să ne descopere experienţa bisericii aşteptătorilor, a acelora care au ca învăţătură principală şi preocupare venirea lui Hristos!!

Aşadar, această biserică este caracterizată de fecioare, înţelepte şi nechibzuite, care şi-au luat candelele ca temei al credinţei lor curate. Ce reprezintă candela? Ne spune Cuvântul cel sigur al lui Dumnezeu. "Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele şi o lumină pe cărarea mea." Psalm 119,105. "Căci sfatul este o candelă, învăţătura este o lumină, iar îndemnul şi mustrarea sunt calea vieţii." Proverbe 6,23. Deci, candela reprezintă Biblia, Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu împreună cu toate sfaturile, îndemnurile şi mustrările lui! Este de aşteptat, deci, ca toate fecioarele să aibă Biblia, să facă apel la ea şi să-şi susţină credinţa cu Biblia, şi asta pentru că Hristos spune că toate fecioarele, cele zece, "şi-au luat candelele şi au ieşit în întâmpinarea mirelui". Matei 25,1. Hristos nu poate să mintă şi trebuie să-l credem pe cuvânt. Babilonul nu-şi poate susţine credinţa şi învăţătura numai cu ajutorul Cuvântului lui Dumnezeu; nici o biserică creştină de astăzi, care nu face obiectul parabolei profetice din Matei 25, nu poate să-şi susţină învăţătura şi credinţa numai pe temeiul Sfintelor Scripturi!! Hristos o dovedeşte cu prisosinţă prin această parabolă minunată. (Ţinem minte că El are în vedere doar biserica sfârşitului, şi nimic altceva).

Ce reprezintă untdelemnul? Este un lucru uşor de înţeles pentru orice cercetător al Bibliei că uleiul în Scripturi este simbolul Duhului Sfânt, Autorul vieţii, Acela care sădeşte adevărul în suflet. Cea mai frumoasă reprezentarea a Duhului Sfânt prin untdelemn se află în cartea lui Zaharia. "Îngerul care vorbea cu mine s-a întors şi m-a trezit ca pe un om pe care-l trezeşti din somnul lui. El m-a întrebat: >Ce vezi?< Eu am răspuns: >M-am uitat, şi iată că este un sfeşnic cu totul de aur, şi deasupra lui, un vas cu untdelemn, şi pe el, şapte candele cu şapte ţevi pentru candelele care sunt în vârful sfeşnicului. Şi lângă el sunt doi măslini, unul la dreapta vasului, şi altul, la stânga lui<. Şi, luând iarăşi cuvântul, am zis îngerului care vorbea cu mine: >Ce înseamnă lucrurile acestea, domnul meu?< Îngerul care vorbea cu mine mi-a răspuns: >Nu ştii ce înseamnă aceste lucruri?< Eu am zis: >Nu, domnul meu<. Atunci el a luat din nou cuvântul şi mi-a zis: >Acesta este cuvântul Domnului către Zorobabel şi sună astfel: Lucrul acesta nu se va face nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu - zice Domnul oştirilor<!... Aceştia şapte sunt ochii Domnului care cutreieră tot pământul." Zaharia 4,1-6.10.

Fecioarele înţelepte şi-au luat candelele, Cuvântul lui Dumnezeu, şi-l înţeleg pentru că au fost transformate prin credinţă şi prin Duhul Sfânt, care rămâne cu ele şi în ele. Pe când fecioarele nechibzuite şi-au luat candelele, primind învăţătura din Cuvânt, dar fără să fie transfomate de acesta, experienţa lor bizuindu-se mai degrabă pe spusele şi interpretările altora din Cuvântul lui Dumnezeu. Cele înţelepte şi-au luat untdelemn în vase, vasul fiind simbolul trupului omenesc, al sufletului care trebuie să beneficieze continuu de prezenţa Duhului Sfânt. Vezi Fapte 9,15; 2Timotei 2,21; Ieremia 22,28. Iar fecioarele nechibzuite nu au luat ulei în vase, nu s-au îngrijit să fie pline de lumina Cuvântului, care trebuie să devină viaţă pentru suflet. Ele se sprijină totdeauna pe alţii, pe pastor, pe prezbiter sau pe alţi creştini versaţi în cunoaşterea Scripturilor. Candela neînsoţită şi nealimentată cu uleiul sfânt nu-şi poate da lumina ei, şi nu poate fi o lumină permanentă pe cărarea care duce înspre cetatea cerească!! Trebuie să existe totdeauna untdelemn de rezervă în vase. Fecioarele înţelepte nu duc niciodată lipsă de aşa ceva. Numai astfel are valoare Cuvântul sacru - Biblia.

     "Cele două clase de aşteptători, reprezintă două clase de credincioşi care mărturisesc a aştepta pe Domnul lor. Ei sunt asemănaţi cu fecioarele, pentru că au o credinţă curată. Prin lămpi, este reprezentat Cuvântul lui Dumnezeu. Psalmistul spune: >Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele şi o lumină pe cărarea mea<. Psalmul 119,105.
     Uleiul este un simbol al Duhului Sfânt...
     Din cei doi măslini, untdelemnul auriu se scurgea prin două ţevi de aur, în vasul sfeşnicului, iar de aici în lămpile de aur, care luminau Sanctuarul. Tot astfel, prin cei sfinţi care stau în prezenţa lui Dumnezeu, Duhul Sfânt este împărţit instrumentelor omeneşti care s-au consacrat lucrării Sale. Misiunea celor doi unşi este aceea de a transmite poporului lui Dumnezeu faptul că numai harul ceresc poate face din Cuvântul Său o candelă pentru picioare şi o lumină pe cărare. >Nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu, zice Domnul oştirilor<. Zaharia 4,6...
     Fără Duhul lui Dumnezeu, numai cunoaşterea Cuvântului Său nu este de nici un folos. Teoria adevărului, neînsoţită însă de Duhul Sfânt, nu poate reînviora sufletul şi nici sfinţi inima. Cineva poate cunoaşte foarte bine poruncile şi făgăduinţele Bibliei, dar dacă Duhul lui Dumnezeu nu întipăreşte adevărul în inima, caracterul nu va fi transformat. Fără iluminarea Duhului Sfânt, oamenii nu vor fi în stare să distingă adevărul de rătăcire, şi vor cădea sub ispitele iscusite ale lui Satana." Parabolele Domnului Hristos, cap. În întâmpinarea Mirelui, par. 5-7, 9.

Trupurile credincioşilor înţelepţi sunt temple ale Duhului Sfânt, cum spune Scriptura. "Dar cine se lipeşte de Domnul este un singur duh cu El... Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt care locuieşte în voi şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu." 1Corinteni 6,17.19.20. 

Putem conchide, până acum, că biserica aşteptătorilor este plină de fecioare care au o credinţă curată, care cunosc Sfintele Scripturi şi care îl aşteaptă pe Domnul Hristos, Mirele ceresc. Doar unele au Duhul Sfânt şi experienţa reală a cunoaşterii lui Hristos, în timp ce altele, de fapt o majoritate, se sprijină doar pe teoria adevărului creându-le iluzia că sunt creştini veritabili!! În felul acesta, Hristos înfăţişează experienţa bisericii sale cu puţin timp înainte de venirea Sa pe nori. Este de aşteptat ca aici să se întâmple o mare trezire, întrucât toate fecioarele au aţipit, trezire care trebuie să conducă la vestirea marii avertizări mondiale. Dar, vom studia mai în profunzime această parabolă.