Secarea Eufratului

Dacă biserica lui Hristos ar fi fost ascultătoare şi ar fi iubit neprihănirea, atunci conţinutul Bibliei ar fi fost altul şi nu ar mai fi vorbit niciodată despre Babilon ca despre opresorul poporului lui Dumnezeu! Nici Hristos n-ar mai fi fost răstignit din cauza bisericii, chiar a miresei Sale, ci ar fi murit doar zdrobit din cauza vinovăţiei şi suferinţelor provocate de păcatele omenirii luate asupra Lui însuşi! Altul ar fi fost cursul istoriei, alta ar fi fost viaţa oamenilor. Desigur, acesta este un scenariu care s-ar fi putut petrece doar dacă neprihănirea ar fi fost iubită mai mult decât păcatul. Dar, fiindcă neprihănirea şi sfinţenia lui Dumnezeu nu gâdilă simţurile noastre şi nu satisfac plăcerile cărnii, ele sunt puţin de dorit, întrucât oamenii apreciază din ce în ce mai puţin făurirea unui caracter moral de excepţie. Calitatea morală este detronată de plăcerile senzuale. Eul predomină; este dumnezeul înaintea căruia se închină aproape orice făptură omenească. Păcatul, din nefericire, a degradat inteligenţa umană într-o măsură greu de imaginat. Viciile sunt situate la rang de virtute, degradarea morală este lacul în care se scaldă omenirea!

Este de ajuns, bunăoară, să vedem un om inteligent cu o ţigară în gură, care scoate fum. Nu există nici un motiv oricât de infim, nici o raţiune pentru un asemenea act, pentru un asemenea viciu, dar inteligenţa umană îl acceptă ca pe o virtute!!! E de mirare cum se poate înjosi o minte inteligentă până acolo încât să introducă ceva în gură care scoate fum!!! Este aşa pentru că simţurile, plăcerile pervertite ale cărnii deţin supremaţia şi stăpânesc mintea şi voinţa. În felul acesta, omul acceptă să se degradeze pentru nişte plăceri trecătoare, care în realitate nu-i satisfac niciodată nevoile sufletului!!

De ce se întâmplă toate aceste lucruri între oameni? Pentru că biserica nu are nimic de oferit oamenilor!!! Îi lipseşte cu desăvârşire Evanghelia ei înseşi, şi lipsindu-i chiar puterea prin care pot fi transformaţi din temelii oamenii, atunci ea chiar nu are nimic de oferit oamenilor!!! Biserica organizată asemenea societăţii, indiferent de numele ei, a pierdut mereu puterea Evangheliei, iar când a pierdut-o a făcut următorul pas: apelarea la braţul puterii statului!!! Aşa a rezultat papalitatea, şi aşa se va forma icoana fiarei, exact pe acelaşi baze care au condus la făurirea papalităţii medievale!!!

     "Biserica era pe deplin conştientă de pierderea puterii lui Dumnezeu, înainte ca ea să caute puterea statului. Dacă nu ar fi fost conştientă, atunci niciodată nu ar fi făcut propuneri oficiale autorităţii imperiale şi nici n-ar fi primit cu bunăvoinţă avansuri din partea acesteia. Există o putere care ţine de Evanghelia lui Hristos, şi este inseparabilă de adevărul Evangheliei; adică puterea lui Dumnezeu. De fapt, Evanghelia este doar manifestarea acelei puteri, pentru că Evanghelia >este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede<. Prin urmare, atâta timp cât un sistem sau o organizaţie de oameni, care au ca profesiune de credinţă Evanghelia lui Isus Hristos, apără cu sinceritate principiul acelei Evanghelii, atâta vreme cât puterea lui Dumnezeu va fi cu ei, ei nu vor avea nevoie de nici o altă putere pentru a-şi face simţită influenţa lor în favoarea binelui, oriunde ar fi cazul. Însă, de îndată ce vreo persoană sau asociaţie, care are ca profesiune de credinţă Evanghelia, pierde spiritul ei, curând va pierde şi puterea ei. Atunci şi numai atunci, o asemenea organizaţie caută un alt gen de putere care va lua locul aceleia pe care a pierdut-o.
     Aşa s-a întâmplat cu biserica la acea vreme. Ea căzuse, decăzuse într-un mod deplorabil de la curăţie şi de la adevăr şi, de aceea, de la puterea Evangheliei. Şi, întrucât a pierdut puterea lui Dumnezeu şi a evlaviei, ea a înhăţat cu aviditate puterea statului şi a nelegiuirii. Scopul hotărât pe care îl avusese în vedere episcopatul, atunci când a încheiat acea tocmeală cu Constantin, şi i-a dat cu împrumut influenţa bisericii în aspiraţiile sale imperiale, a fost acela de a-şi asigura legi prin care să poată impune disciplina şi dogmele lui asupra acelora faţă de care îşi pierduse puterea de a-i convinge sau îndupleca." Great Empires of Prophecy, pag. 472.

Femeia desfrânată din cale afară, care dă vinul curviei ei otrăvit tuturor locuitorilor pământului, este văzută de către profetul de pe Patmos călare pe o fiară, un alt simbol prin care se arată mai clar cine va fi susţinătorul ei în distrugerea poporului lui Dumnezeu. Ea este văzută în primă fază şezând pe nişte ape mari, pentru ca mai apoi să fie văzută călărind o fiară monstruoasă. Deşi simbolurile sunt diferite, lucrul definit de ele este unul şi acelaşi, lucru ce indică spre izvorul puterii ei, adică oamenii, toate naţiunile pământului!! "Apoi, unul din cei şapte îngeri care ţineau cele şapte potire a venit de a vorbit cu mine şi mi-a zis: >Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care şade pe ape mari<... Şi m-a dus, în Duhul, într-un pustiu. Şi am văzut o femeie şezând pe o fiară de culoare stacojie, plină cu nume de hulă, şi avea şapte capete şi zece coarne... Apoi mi-a zis: >Apele pe care le-ai văzut, pe care şade curva, sunt noroade, gloate, neamuri şi limbi;<... >Şi femeia pe care ai văzut-o este cetatea cea mare, care are stăpânire peste împăraţii pământului.<" Apocalipsa 17,1.3.15.18.

Atunci când biserica decăzută, papalitatea şi protestantismul apostat, va solicita puterea statului ca să-i vină în ajutor să-şi pună în practică edictele blestemate, şi se va ajunge la un amestec între lut şi fier, care orice i-ai face, nu ţine, nu se leagă, în chiar acel moment Babilonul a devenit cel mare, şi este călare pe fiară, pe puterea împăraţilor pământului, a guvernelor civile, chiar puterea statului, devenind astfel un locaş al demonilor! "El a strigat cu glas tare şi a zis: >A căzut, a căzut Babilonul cel mare! A ajuns un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte; pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei, şi împăraţii pământului au curvit cu ea, şi negustorii pământului s-au îmbogăţit prin risipa desfătării ei<." Apocalipsa 18,2.3.

Numai astfel poate să aibă Babilonul cel mare stăpânire asupra statului, reprezentat în profeţie prin împăraţii pământului! Prin urmare, noi trebuie să ştim că, la vremea când se întâmplă acest fenomen, a sosit timpul începutului vestirii marii avertizări mondiale. De vreme ce biserica creştină, cu tot ce ţine de ea, este apostată, deci nu mai are puterea Evangheliei, atunci este lesne de observat că ea nu poate fi biserica lui Hristos, întrucât Scripturile o numesc un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat!!! Evanghelia îi va fi prezentată de adevărata biserică a lui Hristos, care se găseşte în interiorul ei, mai cu seamă în interiorul laodiceanismului şi protestantismului decăzut! Prin laodiceanism trebuie înţeles în mod corect întregul mediu adventist, aşa fragmentat cum este el, căci este singurul mediu care a beneficiat prin mişcarea adventistă, încă din sec. al XIX-lea, de soliile celor trei îngeri din Apocalipsa 14. De aceea, laodiceanismul nu trebuie asociat numai cu biserica adventistă de ziua a şaptea!

Atunci, în virtutea tuturor celor spuse până acum, Eufratul poate fi văzut şi înţeles încă o dată ca fiind marea de oameni, naţiunile pământului şi în speţă guvernele lumii, care susţin cu tărie cererile papalităţii, dar mai ales ale icoanei fiarei, care dă mâna cu papalitatea, în promulgarea edictelor lor de natură eclesiastică! Lipsa Evangheliei face ca Babilonul cel mare să ajungă să călărească puterea statului, reprezentată foarte bine în Scripturi prin împăraţii pământului, cei care au autoritatea politică, civilă, financiară şi juridică în mâinile lor, căci numai astfel poate începe ultima fază a războiului Armaghedonului!!!

Respingerea Evangheliei în timpul marii avertizări mondiale, face ca biserica să se alipească de stat, cerându-i ajutorul, rezultând astfel o unire mondială cu singurul scop de a dicta modul de închinare. Când statul, a se înţelege statele lumii cu guvernele lor, îşi întinde mâna pentru făurirea acestei alianţe nesfinte, atunci el devine sursa puterii colosale a Babilonului cel mare, a bisericii apostate. Are la îndemână absolut totul, toate instrumentele omeneşti pentru anihilarea oricărui opozant. Într-un asemenea cadru, numai cine este plin de neprihănirea lui Hristos, de puterea creatoare a Evangheliei, de prezenţa inestimabilă a Duhului adevărului poate rezista şi poate fi unul dintre cei 144.000! Doar cunoaşterea teoriei adevărului, cu argumente biblice, nu va fi suficientă pentru salvarea sufletului. Condiţiile şi împrejurările în acest caz vor face ca ademenirile, ispitele şi puterea presiunilor să devină de-a dreptul îngrozitoare!! Fără sigiliul Duhului Sfânt şi fără sigiliul Marelui nostru Preot, Isus Hristos, nimeni, dar absolut nimeni nu va rezista puterii colosale a icoanei fiarei, papalităţii, statului şi spiritismului, ultimul fiind liantul care leagă, uneşte aceste trei entităţi, după cum vom vedea când vom aborda Armaghedonul.

Acum, trebuie să observăm cu mare atenţie un fenomen bizar, şi anume că, în loc ca prezentarea Evangheliei, care descoperă, dă pe faţă nelegiuirile acestei alianţe nesfinte, să o destrame, dimpotrivă o întăreşte mai mult, împietrind inimile acelora care o compun!!! Menirea prezentării Evangheliei este de a-l descoperi pe Dumnezeu, bunătatea şi dragostea Lui, pe care Babilonul cel mare le refuză, căci prezentarea vine prin nişte oameni prea puţin cunoscuţi alianţei!! Ei nu pot crede că altcineva prezintă cu adevărat Evanghelia lui Hristos, din moment ce cred că alianţa, sau mai bine zis această confederaţie mondială, este singura biserică prin care se descoperă Dumnezeu!

Ca atare, respingerea Evangheliei pe calea pe care Dumnezeu a pregătit-o pentru oameni, ca să fie auzită, aduce cu sine şi consecinţa groaznică a sigilării Babilonului cel mare şi a Eufratului în păcat, păcatul împotriva Duhului Sfânt!!! (Respingerea Evangheliei are loc în intervalul cuprins între promulgarea edictului duminical şi încheierea timpului de har, când este aprobat decretul morţii). Odată ajunşi aici, încep să aibă loc plăgile! Şapte la număr. Deci, prezentarea Evangheliei nu a putut conduce la secarea Eufratului, (de fapt scopul ei este să salveze din păcat, nu să împietrească), respingerea Evangheliei a întărit împietrirea minţilor lor, dar, în primă fază, tot nu duce la secarea Eufratului, la ruperea alianţei, la despărţirea lutului de fier, a bisericii de stat!! Apoi, vin plăgile, o consecinţă firească a respingerii Evangheliei. Dar nici măcar primele cinci plăgi nu reuşesc să destrame alianţa monstruoasă!

De ce Evanghelia nu a condus de prima dată la secarea Eufratului? Deoarece a fost respinsă. Ajutorul trimis de Cer în favoarea întregii omeniri este respins cu totul. Atunci cum seacă Eufratul? Care este elementul ce duce la secarea definitivă a Eufratului? (Ne amintim că prin secarea Eufratului spiritual trebuie să înţelegem în mod corect refuzul oamenilor de a mai oferi sprijin bisericii în acţiunile ei). Primele cinci plăgi nu conduc la secarea Eufratului, fluviul puterii omeneşti şi financiare a lumii. Însă, plaga a cincea pregăteşte terenul. Un mare întuneric literal, fizic acoperă întreaga împărăţie a fiarei. Scaunul de domnie al fiarei nu se află la Roma în acest timp, aşa după cum în mod eronat se crede. Plaga a cincea are loc într-un moment cheie al marii lupte, al războiului Armaghedonului, menirea ei fiind aceea de a-i ascunde pe copii credincioşi ai lui Dumnezeu de ochii celor răi, reprezentaţi prin fiară, pentru că sunt gata-gata să-i ucidă. "Al cincilea a vărsat potirul lui peste scaunul de domnie al fiarei. Şi împărăţia fiarei a fost acoperită de întuneric. Oamenii îşi muşcau limbile de durere." Apocalipsa 16.10.

Prin urmare, scaunul fiarei nu indică un loc sau o regiune, ci întregul pământ, de vreme ce femeia desfrânată are stăpânire asupra tuturor împăraţilor pământului! Prin asta ni se spune că ea domneşte peste tot pământul, nu numai într-un anumit ţinut sau loc!! Să ne aducem aminte că tot pământul se mira după fiară, că toţi mici şi mari i se închină, cu ajutorul icoanei fiarei. Aşadar, scaunul de domnie al fiarei are înţelesul de stăpânire a pământului, de domnie globală, căci are putere peste toţi şi toate, mai puţin peste adevărata biserică a lui Hristos.

Spuneam că această plagă pregăteşte calea pentru secarea Eufratului. Şi exact acest lucru se întâmplă prin plaga a şasea. Acum a venit momentul acela din timp când suportul Babilonului cel mare, împăraţii pământului cu puterea lor financiară şi mai ales politică şi juridică, este retras, fiindcă sunt treziţi la realitate, realitatea zguduitoare că Dumnezeu este cu acea sectă urâtă de ei încă de la începutul vestirii Evangheliei, după ce are loc promulgarea edictului duminical!!! Abia acum îşi dau seama în mod viu că Dumnezeu nu este cu ei şi că toate acţiunile lor le-au făcut sub imboldul femeii desfrânate, a Babilonului cel mare, pe care nu o mai percep ca adevărata biserică a lui Dumnezeu, aşa cum pretindea ea într-un mod mincinos, ci ca pe ceea ce este, adică o închisoare a oricărui duh necurat. Realizează ca niciodată mai înainte că sunt pierduţi, că nu mai au nici o şansă la mântuire!!!

Dacă prezentarea Evangheliei nu i-a trezit la realitate, dacă toate cuvintele rostite sub puterea Duhului Sfânt în timpul de har n-au avut decât efectul împietririi inimii lor, atunci cum are loc secarea Eufratului? Foarte simplu. Respingerea Evangheliei, deşi îi conduce la păcatul împotriva Duhului Sfânt, pregăteşte terenul pentru descoperirea caracterului lui Dumnezeu, prin cei 144.000, aşa cum în timpul de har nu ar fi putut avea loc nicicum!!! Da, ceea ce conduce la secarea Eufratului este descoperirea caracterului lui Dumnezeu în timpul plăgii a şasea, fapt care conduce mulţimile să realizeze, prea târziu, că sunt pierdute, că au acordat sprijin într-un mod greşit Babilonului cel mare, despre care i se spusese că este mâna dreaptă a lui Dumnezeu pe pământ, biserica infailibilă, ce nu poate greşi niciodată în nici o împrejurare. Aceasta este esenţa vinului Babilonului, din care beau toate bisericile organizate, căci orice biserică ce susţine astăzi că este singura adevărată prin care Dumnezeu va încheia lucrarea, susţine implicit că este infailibilă şi că mântuirea nu vine decât prin ea!!! Acesta este adevărul, din păcate.

Iată cât de frumos este descris în mărturia Duhului Sfânt această realitate înfricoşătoare, cu privire la secarea Eufratului:

     "Acum este ceasul încordării extreme, când Dumnezeul lui Israel va interveni pentru eliberarea celor aleşi ai Săi...
     Cu strigăte de biruinţă, cu batjocuri şi blesteme, mulţimile de oameni răi sunt gata să se arunce asupra prăzii, când, iată, un întuneric des, mai adânc decât întunericul nopţii, cade peste pământ. Apoi, un curcubeu strălucind de slavă de la tronul lui Dumnezeu se arată pe cer şi pare să înconjoare fiecare grupă de rugători. Mulţimile înfuriate se opresc deodată. Strigătele lor batjocoritoare se sting. Obiectele urii lor criminale sunt uitate. Cu presimţiri înfricoşate privesc la simbolul legământului lui Dumnezeu şi doresc să fie ocrotiţi de strălucirea lui orbitoare." Tragedia veacurilor, cap. Poporul lui Dumnezeu salvat, par. 2, 3.

Aş dori să menţionez că toate cele şapte plăgi din Apocalipsa 16 sunt descrise în cartea Tragedia veacurilor, în capitolele "Timpul strâmtorării" şi "Poporul lui Dumnezeu salvat". Nu lipseşte nici una. În paragraful citat mai sus sunt descrise plaga a cincea şi a şasea. Când cei răi, reuniţi sub alianţa nesfântă a bisericii şi statului, reprezentaţi în Apocalipsa prin Babilonul cel mare şi Eufratul, căci Eufratul sau toţi împăraţii pământului sunt unul şi acelaşi lucru, sau prin femeia desfrânată şi apele pe care şade, sunt gata să ia viaţa sfinţilor lui Dumnezeu, a celor 144.000, deodată survine un întuneric mai negru decât smoala! În această scenă a întunericului dens, de nepătruns, pe cer se arată curcubeul lui Dumnezeu, simbolul iubirii şi neprihănirii sale. Curcubeul înconjoară doar pe cei 144.000, şi astfel slava de sus întâlneşte slava de jos!

Pe acest fond, marele Eufrat, "mulţimile înfuriate se opresc deodată". Aceasta este plaga a şasea, aşa cum este descrisă de profet prin cuvintele lui Dumnezeu, în mărturiile Duhului Sfânt!!! Caracterul lui Dumnezeu în cei 144.000 le este descoperit acestor mulţimi sau Eufratului spiritual, prin unicul mijloc ce-i mai rămâne la dispoziţie lui Dumnezeu: curcubeul. Acesta este doar semnul aprobării divine pentru poziţia adoptată şi credincioşia celor 144.000 în favoarea neprihănirii, preţuind-o mai mult decât propriile lor vieţi!!! Neprihănirea celor 144.000 străluceşte în afară, fapt care-i determină pe cei răi să realizeze cine sunt cu adevărat copii lui Dumnezeu, şi cine este cu adevărat Dumnezeu. Abia acum înţeleg că Dumnezeu este dragoste şi că toate nenorocirile puse la cale de oameni şi-au găsit izvorul în inima aceluia care s-a răzvrătit întâiaşi dată în cer, Lucifer. Acum pricep că sunt de partea greşită.

Apoi, se face auzit glasul lui Dumnezeu, care introduce plaga a şaptea, marele cutremur de pământ, urmează apoi învierea specială, când vor învia cei ce l-au răstignit pe Isus, dar şi credincioşii care au murit în credinţa îngerului al treilea, după care apare pe cer mâna care ţine tablele legii. În timp ce pentru cei 144.000 toate aceste evenimente sunt viaţă, pentru cei răi sunt moarte veşnică. Pe cei din urmă îi apucă groaza. În final, la răsărit apare un mic nor negru, care mai apoi devine strălucitor, nor care-i poartă pe împăraţii de la răsărit, Hristos şi mântuiţii împreună cu îngerii sfinţi. "Îndată se arată la răsărit un nor mic, negru, cam cât o jumătate de palmă. Este norul care îl înconjoară pe Mântuitorul şi care din depărtare pare înconjurat de întuneric. Poporul lui Dumnezeu ştie că acesta este semnul Fiului omului." Tragedia veacurilor, cap. Poporul lui Dumnezeu salvat, par. 16.

Secarea Eufratului are loc numai pe fondul descoperirii caracterului lui Dumnezeu sau a neprihănirii lui Isus, prin cei 144.000, adevărata biserică a lui Hristos, când în cer se arată curcubeul slavei lui Dumnezeu, căci slava lui Dumnezeu este însăşi neprihănirea Sa, curcubeu care se identifică cu şi străluceşte peste cei 144.000! Tot atunci, cei 144.000 sunt curăţiţi de pământescul lor, căci nu mai au nici o simpatie pentru Satana, dezrădăcinându-l pentru totdeauna din mintea lor, împreună cu căile şi metodele lui. Babilonul cel mare este pe cale să fie nimicit, şi va fi nimicit chiar de către susţinătorii săi!

Împăraţii de la răsărit

Aşadar, râul cel mare, Eufrat, trebuie să sece pentru a fi pregătită astfel calea pentru venirea împăraţilor de la răsărit. "Şi apa lui a secat, ca să fie pregătită calea împăraţilor care au să vină din răsărit." Apocalipsa 16,12. Textul este cât se poate de simplu, accentuând faptul că venirea acestor împăraţi nu poate avea loc niciodată decât dacă mai întâi seacă Eufratul! Este un amănunt semnificativ peste care nu trebuie să trecem cu uşurinţă. Ei bine, pentru a înţelege în mod corect, fără greşeală acest tablou simbolic, noi trebuie să avem în vedere tipul lui vechi-testamentar. Metoda de învăţare a lui Dumnezeu pentru noi este aceea de a ne pune la dispoziţie istorisiri şi întâmplări care au avut loc la un moment dat în istoria biblică, cu ajutorul cărora să putem înţelege principiile neprihănirii în evenimentele viitoare, care repetă oarecum cele întâmplate în trecut.

Întâmplările vechi-testamentare trebuie să constituie pentru noi nişte tipare sau modele de lucru pe baza cărora să putem înţelege modul de manifestare al lui Dumnezeu, precum şi modul de manifestare al diavolului. Biblia nu-i o carte cu povestiri frumoase şi tumultoase totodată, ci Biblia este în întregime cartea tipurilor şi antitipurilor. Bunăoară, istoria lipsei de credinţă a lui Avraam, care nu s-a bizuit cu totul pe făgăduinţa lui Dumnezeu că Sara, chiar Sara cea bătrână, soţia lui, va avea un fiu, din a cărui linie genealogică urma să se nască Mesia, se repetă aproape în viaţa fiecărui creştin, care nu se încrede cu totul în făgăduinţele lui Dumnezeu adresate tocmai lui însuşi. La credinţă trebuie adăugată încredere totală în Dumnezeu, dacă vrem să dăm dovadă de credinţa mântuitoare!

Tot astfel, tablourile simbolice prezentate lui Daniel în viziune trebuie să constituie şi chiar constituie baza de lucru a lui Dumnezeu pentru inspiraţia lui Ioan cel iubit, când se afla pe insula Patmos. Interesul lui Dumnezeu nu este doar de a ne prezenta o panoramă a istoriei lumii, ci este acela de a ne prezenta lupta cea mare dintre bine şi rău, contrastul dintre metoda lui Dumnezeu de lucru şi cea a diavolului, precum şi faptul că această luptă se reeditează continuu, mai ales pentru generaţia din urmă, la scară planetară, când acest război trebuie să ia sfârşit.

În tot Vechiul Testament trebuie să vedem cele două principii antagonice, neprihănirea şi păcatul, care se luptă pentru supremaţia minţii umane şi a câştigării luptei de veacuri. În absolut toate întâmplările vechi-testamentare trebuie să vedem cum aceste două principii se luptă pentru binecuvântarea omului, ca în cazul neprihănirii, sau pentru distrugerea lui definitivă, ca în cazul nelegiuirii, a răului, ca armă de atac a diavolului. Dacă, de exemplu, în apariţia celor patru mari imperii mondiale vedem doar o istorie a lumii, a unor evenimente care trebuiau să-şi urmeze cursul, atunci noi pierdem din vedere scopul pentru care Dumnezeu i-a inspirat pe profeţi să scrie despre ele!! În apariţia lor trebuie să vedem eşecul bisericii iudaice de a trăi în neprihănire, în armonie cu principiile sublime ale legii lui Dumnezeu. Da, ivirea acestor mari imperii pe scena istoriei îşi găseşte sorgintea în decăderea şi apostazia bisericii iudaice de la planul iniţial al lui Dumnezeu de a popula lumea cu neprihănire prin intermediul lor, dacă ar fi rămas ascultători zi de zi faţă de Iahweh.

În virtutea acestei înţelegeri, fiindcă Dumnezeu ne-a furnizat modele de lucru pe baza cărora să putem înţelege evenimentele viitoare, atunci, fără să greşim câtuşi de puţin, putem spune că înţelegerea venirii împăraţilor de la răsărit este extrem de uşoară, deoarece Vechiul Testament ne oferă un tablou al acestui eveniment, o întâmplare care s-a desfăşurat la vremea aceea, ea fiind în acest fel chiar tipul secării Eufratului modern şi al venirii împăraţilor de la răsărit!! Cu alte cuvinte, venirea împăraţilor de la răsărit, potrivit Apocalipsei 16,12, are un corespondent biblic într-o întâmplare reală din Vechiul Testament! Ei bine, această întâmplare este folosită de Dumnezeu ca model, când transmite lui Ioan, pe Patmos, adevărul cel crud cu privire la Babilonul modern şi la Eufratul spiritual pe care se sprijină şi care răsfaţă astfel cetatea spirituală nelegiuită!! El ştia că numai astfel putem să tragem învăţămintele corecte cu privire la principiile Sale!!! Vom înţelege ca niciodată mai bine cum tipul întâlneşte antitipul, cum cele întâmplate în mod real cu o cetate antică, se vor repeta pur şi simplu la scară planetară de astă dată cu Babilonul şi Eufratul modern!!

Această întâmplare îi are drept protagonişti chiar pe Babilonul antic şi râul Eufrat, cetatea aparent de necucerit a Babilonului ce cade practic într-o singură noapte, prin secarea râului Eufrat, fiind pregătită astfel calea pentru venirea sau intrarea triumfală a lui Cirus Persanul, împăratul de la răsărit, în cetatea Babilonului antic!!! În cartea lui Daniel se află toate cele privitoare la această întâmplare. Vezi Daniel 5.

Cetatea antică a Babilonului, aşa cum am afirmat şi în episodul trecut, a fost construită în mod strategic chiar pe râul Eufrat. În acest fel, cetatea era asigurată permanent cu resurse de ape, care nu secau niciodată, şi care permiteau cetăţii să reziste oricărui asediu, indiferent cât de lung ar fi fost acesta. A fost în aşa manieră gândită această construcţie impunătoare, o adevărată minune antică între minunile lumii, încât râul şi zidurile masive o făceau de-a dreptul imposibil de învins. Avea două rânduri de ziduri masive, extrem de înalte, despărţite fiind de un şanţ foarte adânc, alimentat încontinuu de apele Eufratului, care intra pe sub aceste ziduri şi ieşea în partea opusă. La intrarea râului pe sub aceste ziduri enorme, erau prevăzute nişte porţi grele din fier masiv, în formă de gratii, pentru ca apa să poată curge nestingherită prin ele. Aşa că o încercare de a pătrunde pe aici, cu bărci, era din start sortită eşecului.

Această capodoperă a antichităţii a fost gândită de cel mai ilustru şi unul dintre cei mai mari strategi şi constructori ai lumii, Nabucodonosor al II-lea, bineînţeles împreună cu arhitecţii străluciţi ai imperiului său. El de fapt a reconstruit Babilonul, nu l-a ridicat de la zero. În această cetate se aflau cele mai strălucite universităţi din lumea aceea, tinerii studenţi de talent şi extrem de promiţători provenind dintre toate popoarele subjugate, inclusiv din poporul evreu.

Fără a intra în prea multe detalii, cert este că Babilonul antic şi-a făcut un renume mondial în toate privinţele, dar mai ales în cel al religiei şi al astrologiei. Avea de toate, nu-i mai păsa de nimeni şi de nimic. Cucerise aproape întreaga lume cunoscută, iar acum şedea ca împărăteasă, neducând lipsă de nimic şi neînspăimântând-o de asemenea nimic. "Tu ziceai: >În veci voi fi împărăteasă!<" Isaia 47,7. Astfel, o dată cu trecerea timpului şi ajungând la apogeul puterii ei, pe vremea lui Nebucadneţar, nici nu se gândea că pieirea ei va veni tocmai de acolo de unde nu se aştepta: Eufratul!!! A sfidat pe Dumnezeul cerului, tocmai ea, cetatea cea mare a lumii antice, căci i se dăduse din plin ocazia de a-l cunoaşte, mai întâi la nivel înalt, prin cei patru tineri minunaţi ai neprihănirii, Daniel, Hanania, Mişael şi Azaria, şi mai apoi, la nivelul populaţiei, prin cei neprihăniţi dar neamintiţi în Scripturi din poporul evreu adus ca rob în Babilonia!

Ultimul pas în această sfidare grosolană, deşi lui Nebucadneţar i se înfăţişase istoria omenirii sub forma acelei statui alcătuită din diferite metale, este cel făcut de nepotul său, Belşaţar, care a dat un mare ospăţ în care a poruncit să fie folosite vasele de la templul din Ierusalim, pe care Nebucadneţar le confiscase cu ocazia uneia dintre invaziile sale, dar care a avut decenţa şi respectul cuvenit de a nu le folosi niciodată. Capul de mână care a început să scrie pe unul din pereţii camerei de ospăţ, avea să pună capăt dezmăţului şi totodată să arate care va fi soarta Babilonului: chiar în acea noapte avea să fie cucerit, fără multe eforturi şi practic fără o luptă. Ce s-a întâmplat, este un fapt bine cunoscut celor pasionaţi de istorie. Cirus a ordonat armatei sale să devieze cursul râului Eufrat pentru ca să poată intra nestingherit pe sub zidurile cetăţii, în inima imperiului. Ştia că acolo se află nişte porţi imense din fier, dar probabil a mizat pe lipsa de discernământ a soldaţilor deja beţi. Şi exact acest lucru s-a întâmplat. Acele porţi nu au mai fost ferecate ca de obicei, rămânând deschise, parcă aşteptându-i pe noii autoinvitaţi!!! Astfel, într-o singură noapte a căzut Babilonul cel în aparenţă inexpugnabil, exact aşa cum au profetizat cuvintele scrise de capul de mână pe acel zid, tâlcuite fiind mai apoi de Daniel care fusese chemat în acest scop.

Întrebarea este următoarea: De ce căderea Babilonului antic a avut loc într-un fel mai puţin aşteptat? De ce Eufratul a fost arma principală care a asigurat doar într-o singură noapte prăbuşirea marelui imperiu? Din simplul motiv că Eufratul era mijlocul de susţinere a vieţii şi al apărării cetăţii respective, iar fără acesta, dacă era curmat, cetatea rămânea descoperită, fără apărare şi fără susţinătorul vieţii!!! Încrederea în Dumnezeul cerului a fost schimbată cu încrederea în ei înşişi şi-ntr-un mare râu! Ajunseseră pur şi simplu dependenţi de el. Dacă babilonienii ar fi luat seama la adevărul lui Dumnezeu, descoperit prin conduita celor patru tineri destoinici, dacă ar fi dorit să-l cunoască pe Dumnezeul cerului şi să decidă să trăiască în armonie cu principiile legii cerului, atunci, cu adevărat, se poate spune că Babilonul ar fi devenit un bastion al neprihănirii, adevărata biserică a lui Dumnezeu!!

Dumnezeu a venit în mod special în ajutorul Babilonului prin adevărata Sa biserică, nu biserica iudaică, fiindcă ea deja era apostaziată ca organizaţie, şi se afla şi în robie, ci prin adevărata biserică a neprihănirii alcătuită din toţi cei neprihăniţi dintre iudei, şi mai cu seamă a celor patru tineri evrei extraordinari! (Robia fizică era doar semnul robiei spirituale a poporului evreu faţă de păcat!) Aici avem iară un alt tablou demn de luat în seamă, căci se va repeta întocmai. Stăpâna lumii era Babilonul acelor vremuri. Biserica cu numele, biserica iudaică, cea care credea mai departe că este biserica prin care Dumnezeu va încheia lucrarea, singura biserică adevărată de pe pământ, aşa cum credea cu toată puterea ei, se găsea atunci în robia acelui Babilon. Şi mai exista adevărata biserică a lui Dumnezeu, prin care împrăştia lumina Sa preţioasă, prin oamenii Săi neprihăniţi, cei ca Daniel, Azaria, Mişael şi Hanania. Aceasta era adevărata biserică în care nepărihănirea caracteriza viaţa ei. Adevărul a fost vestit prin cuvinte şi mai ales prin comportament, prin această biserică, nu prin cea iudaică, ce în marea ei majoritate, atunci când a venit vremea reîntoarcerii în ţara lor, a ales să rămână în Babilon!!!

Această situaţie se va repeta. Babilonul cel mare va stăpâni lumea întreagă, în speţă după aprobarea şi punerea în aplicare a edictului duminical, asemenea Babilonului antic; biserica laodiceană, ca şi biserica iudaică, crede că este singura biserică adevărată, singura prin care Dumnezeu va încheia lucrarea, fără să conştientizeze că îi lipseşte puterea Evangheliei, ea aflându-se chiar în robia Babilonului cel mare, fiindcă mai întâi şi de toate este în robia păcatului. Laodicea este sclava propriilor păcate!! Este rezultatul înspăimântător al respingerii chemării Mirelui divin la nuntă, sub forma celor două invitaţii sau chemări!! Dar, Dumnezeu are o biserică neprihănită prin care va vesti Babilonului modern, pentru ultima oară în istoria pământului, Evanghelia cea preţioasă a salvării. Această biserică este alcătuită doar din leviţi şi fecioare înţelepte, adică din acei credincioşi, bărbaţi, femei şi copii, care şi-au însuşit solia neprihănirii lui Hristos, aşa cum a fost vestită lumii moderne prin intermediul celor trei îngeri simbolici din Apocalipsa 14!

Ei se aseamănă cu cei patru tineri evrei care au refuzat închinarea impusă de Nebucadneţar, de Babilon de fapt, preferând să stea de partea neprihănirii, fiind prea adânc înrădăcinaţi în adevărul Evangheliei ca să poată da greş. Evanghelia prezentată de ei, precum şi respingerea ei de către Babilonul cel mare, va aduce cu sine căderea definitivă a acestuia, premergătoare secării Eufratului, căci acest eveniment are loc în imediata aproiere a lui Isus, când nu mai există timp de har pentru nimeni.

De reţinut că sursa puterii Babilonului modern, Eufratul, este atât puterea oamenilor, cât şi puterea colosală a banilor, puterea financiară a lumii, a guvernelor, aşa cum sursa puterii Babilonului antic a fost Eufratul acelor zile. Eufratul le asigură putere, apărare, sprijin şi, desigur, o nădejde falsă, căci Eufratul nu este niciodată Dumnezeu! Prin urmare, Babilonul nu poate fi nimicit dacă mai întâi nu seacă izvorul puterii sale. Ce a condus la secarea Eufratului antic? Adevărul Evangheliei respins cu bună ştiinţă de babilonieni! Ce va conduce la secarea Eufratului spiritual modern? Acelaşi adevăr al puterii creatoare a Evangheliei, respins de către babilonienii moderni!! Consecinţa respingerii Evangheliei salvării a condus la secarea Eufratului fizic şi, de asemenea, va conduce implicit şi la secarea Eufratului modern, spiritual!!

Dacă ne întoarcem la istoria Babilonului antic, care stă ca tip al învăţămintelor pe care trebuie să ni le însuşim, pentru a înţelege corect evenimentele viitoare privitoare la Babilonul modern, ce este un tablou fidel al evenimentelor ce urmează să aibă loc, atunci secarea Eufratului putem spune cu certitudine, aşa cum afirmam în debutul acestui episod, introduce împăratul de la răsărit, care în cazul nostru este împăratul Cirus. Scripturile vorbesc în aceşti termeni despre Cirus, nu numai ca împărat de la răsărit, ci şi ca prototip al Mântuitorului!! Prin el, Dumnezeu a dat lovitura de graţie Babilonului antic, şi tot prin el avea să elibere pe iudei şi să le ofere posibilitatea reclădirii Ierusalimului vechi şi a templului!

     "Cine a ridicat de la răsărit pe acela pe care, în neprihănirea Lui, îl cheamă să calce pe urmele Lui? Cine îi supune neamuri şi împăraţi? Cine le face sabia praf, şi arcul, o pleavă luată de vânt?... Am sculat pe cineva de la miazănoapte, şi vine de la răsărit; el cheamă Numele Meu; trece peste voievozi ca pe noroi şi-i calcă în picioare cum calcă olarul lutul." Isaia 42,2,25. "Aşa vorbeşte Domnul către unsul Său, către Cirus, pe care-l ţine de mână ca să doboare neamurile înaintea lui şi să dezlege brâul împăraţilor, să-i deschidă porţile, ca să nu se mai închidă: >Eu voi merge înaintea ta, voi netezi drumurile muntoase, voi sfărâma uşile de aramă şi voi rupe zăvoarele de fier. Îţi voi da vistierii ascunse, bogăţii îngropate, ca să ştii că Eu sunt Domnul care te chem pe nume, Dumnezeul lui Israel. Din dragoste pentru robul Meu, Iacov, şi pentru Israel, alesul Meu, te-am chemat pe nume, ţi-am vorbit cu bunăvoinţă, înainte ca tu să Mă cunoşti<... >Eu am ridicat pe Cirus, în dreptatea Mea, şi voi netezi toate cărările lui. El îmi va zidi iarăşi cetatea şi va da drumul prinşilor Mei de război, fără preţ de răscumpărare şi fără daruri, zice Domnul oştirilor.<" Isaia 45,1-4.13. "Eu zic despre Cirus: >El este păstorul Meu, şi el va împlini toată voia Mea; el va zice despre Ierusalim: 'Să fie zidit iarăşi!', şi despre Templu: 'Să i se pună temeliile!'<" Isaia 44,28.

     "Când împăratul a văzut cuvintele care profetizaseră cu peste o sută de ani înainte naşterea lui, modul în care Babilonul avea să fie luat; când a citit solia adresată lui de Conducătorul Universului: >Eu te-am încins înainte ca tu să Mă cunoşti. Ca să se ştie, de la răsăritul soarelui până la apusul soarelui că afară de Mine nu este Dumnezeu<; când a văzut înaintea ochilor lui declaraţia Dumnezeului cel veşnic: >Din dragoste pentru robul Meu Iacov, şi pentru Israel, alesul Meu, te-am chemat pe nume, ţi-am vorbit cu bunăvoinţă, înainte ca tu să Mă cunoşti" ; când a urmărit cuvintele inspirate: >Eu am ridicat pe Cir, în dreptatea Mea, şi voi netezi toate cărările lui. El îmi va zidi iarăşi cetatea, şi va da drumul prinşilor Mei de război, fără preţ de răscumpărare< (Isaia 45,5.6.4.13), inima i-a fost mişcată profund şi s-a hotărât să împlinească misiunea încredinţată de cer. Va lăsa pe robii iudei şi va ajuta să reclădească templul lui Iehova." Profeţi şi regi, cap. Întoarcerea din robie, par. 19.

Cirus este împăratul de la răsărit, fiindcă de acolo a venit eliberarea sau izbăvirea evreilor. El este asemănat cu Hristos, nu pentru că ar fi fost neprihănit, fără păcat, căci până la urmă era doar în păgân care nu a acceptat niciodată Evanghelia, ci pentru că săvârşeşte eliberarea evreilor prin puterea lui Dumnezeu, motiv pentru care este numit în Scripturi "unsul Său" şi chiar "păstorul Meu", şi de asemenea pentru că permite poporului iudeu să construiască templul şi să reclădească Ierusalimul. Acum, din moment ce Cirus este asemănat cu Hristos, înseamnă că el nu este decât un tip al lui Hristos, în acele privinţe subliniate mai sus. Asta mai înseamnă că adevăratul Împărat de la răsărit este doar Hristos însuşi.

Ajungând la acest gând deosebit, atunci devine limpede că toţi împăraţii "care au să vină din răsărit", potrivit Apocalipsei 16,12, sunt Hristos împreună cu toţi mântuiţii prezenţi în cer la ora actuală!!! Acesta este adevărul, confirmat de altminteri şi prin următoarele texte biblice: "Apoi am văzut cerul deschis, şi iată că s-a arătat un cal alb! Cel ce stătea pe el se cheamă >Cel credincios< şi >Cel adevărat<, şi El judecă şi se luptă cu dreptate. Ochii Lui erau ca para focului; capul îl avea încununat cu multe cununi împărăteşti şi purta un nume scris pe care nimeni nu-l ştie, decât numai El singur. Era îmbrăcat cu o haină înmuiată în sânge. Numele Lui este: >Cuvântul lui Dumnezeu<. Oştile din cer Îl urmau călare pe cai albi, îmbrăcate cu in subţire, alb şi curat. Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită, ca să lovească neamurile cu ea, pe care le va cârmui cu un toiag de fier. Şi va călca cu picioarele teascul vinului mâniei aprinse a atotputernicului Dumnezeu. Pe haină şi pe coapsă avea scris numele acesta: >Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor<." Apocalipsa 19,11-16.

     "Îndată se arată la răsărit un nor mic, negru, cam cât o jumătate de palmă. Este norul care îl înconjoară pe Mântuitorul şi care din depărtare pare înconjurat de întuneric. Poporul lui Dumnezeu ştie că acesta este semnul Fiului omului. Într-o tăcere solemnă, îl privesc cum se apropie de pământ, devenind din ce în ce mai luminos şi mai glorios, până ce se face un nor mare, alb, având la bază o slavă asemănătoare unui foc mistuitor, iar deasupra, curcubeul legământului. Isus vine ca un cuceritor puternic. Acum nu mai este >Omul durerii<, ca să bea paharul amar al ruşinii şi al durerii, ci El vine biruitor în cer şi pe pământ, să-i judece pe cei vii şi pe cei morţi. >Cel credincios şi adevărat<, >în dreptate va judeca şi va face război<. >Şi oştile din ceruri îl vor urma< (Apocalipsa 19,11-14). O dată cu acordurile melodiei cereşti a îngerilor sfinţi, o mulţime nenumărată îl însoţeşte pe drumul Său. Firmamentul pare plin de forme strălucitoare - >zeci de mii de ori zece mii şi mii de mii<. Nici o pană omenească nu poate descrie scena; nici o minte muritoare nu este în stare să-i înţeleagă splendoarea. >Măreţia Lui acoperă cerurile şi slava Lui umple pământul. Strălucirea Lui este ca lumina< (Habacuc 3,3.4). Când norul cel viu se apropie mai mult, orice ochi îl priveşte pe Prinţul vieţii. Nici o coroană de spini nu mai răneşte capul acela sfânt; ci o diademă de slavă se odihneşte pe sfânta Sa frunte. Faţa Sa străluceşte de lumina orbitoare a soarelui de amiază: >Pe haină şi pe coapsă avea scris numele acesta: Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor< (Apocalipsa 19,16)." Tragedia veacurilor, cap. Poporul lui Dumnezeu salvat, par. 16.

Aşadar, împăraţii de la răsărit sunt Hristos şi suita regală a celor răscumpăraţi, în primul rând, căci numai răscumpăraţii sunt preoţi şi împăraţi pentru Dumnezeul cel viu, nu îngerii, care nu au cunoscut păcatul! Desigur, sunt şi o mulţime de îngeri, însă textul biblic scoate în evidenţă faptul că izbăvirea poporului lui Dumnezeu, adevărata biserică, ce nu a acceptat să rămână în robia Babilonului cel mare, aşa cum aveau să accepte cei mai mulţi evrei în timpul lui Ezra, pe un pământ blestemat de păcat, vine numai atunci când are loc secarea Eufratului spiritual, adică a puterii oamenilor şi a banilor prin care este susţinută papalitatea şi protestantismul apostaziat!

Deci, versetul: "Al şaselea a vărsat potirul lui peste râul cel mare, Eufrat. Şi apa lui a secat, ca să fie pregătită calea împăraţilor care au să vină din răsărit", este înţeles în mod corect doar atunci când avem în vedere istoria trecutului privitoare la Babilonul antic, secarea Eufratului de atunci şi distrugerea cetăţii vechi prin împăratul de la răsărit, adică Cirus Persanul. Babilonul cel mare este clădit pe Eufratul simbolic, căci aici este sursa celor două mari puteri ale sale: omul şi banii, până la plaga a şasea, când Eufraul seacă definitiv, adică bisericii desfrânate şi apostaziate i se retrage tot spirijnul omenesc şi financiar. Numai aşa poate avea loc venirea literală a lui Isus Hristos şi a oştilor Sale de răscumpăraţi pe norii cerului! De reţinut că izbăvirea adevăratei biserici a lui Hristos vine de la răsărit, căci Hristos este adevăratul Împărat de la răsărit.

Eufratul şi Babilonul cel mare

O dată stabilit principiul de lucru potrivit căruia istoria trecutului se va repeta în războiul Armaghedonului, atunci devine lesne de priceput de ce este uşor de înţeles Evanghelia lui Hristos în toată cartea Apocalipsei. Dacă acest război îngrozitor reînvie vechile controverse, atunci noi, ca nişte studenţi atenţi şi conştiincioşi, trebuie să abordăm războiul Armaghedonului prin prisma istoriei trecutului, aşa cum este ea consemnată în paginile Vechiului Testament! Primul pas pe care-l vom face este de a înţelege în mod corect semnificaţia primei părţi a Apocalipsei 16,12: "Al şaselea a vărsat potirul lui peste râul cel mare, Eufrat. Şi apa lui a secat, ca să fie pregătită calea împăraţilor care au să vină din răsărit".

Acest tablou este plin de simboluri, şi ca atare limbajul este codificat. Din acest motiv, a folosi o interpretare geografică ar însemna să pornim cu stângul încă din debutul studiului nostru. Cu alte cuvinte, a considera Eufratul ca fiind chiar fluviul cu numele respectiv, care curge în Irakul de astăzi, ne-ar conduce la a accepta şi faptul că împăraţii de la răsărit sunt armatele asiatice ale Chinei, Japoniei, Indiei, ş.a.m.d. Or acest lucru ar descoperi doar faptul că războiul Armaghedonului este doar o luptă armată omenească între armatele din răsărit şi cele din apus, şi nicidecum un război împotriva lui Hristos!

Întrucât limbajul folosit este unul al simbolurilor, el are menirea de a ascunde nişte adevăruri de natură spirituală deosebite! Iar acest limbaj nu poate fi decodificat decât prin metoda de interpretare a Evangheliei, care este frumos enunţată de apostolul Petru în aceste cuvinte inspirate: "Şi avem cuvântul prorociei făcut şi mai tare; la care bine faceţi că luaţi aminte, ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre. Fiindcă mai întâi de toate, să ştiţi că nicio prorocie din Scriptură nu se tâlcuieşte singură. Căci nicio prorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt". 2Petru 1,19-21.

Ceea ce vrea să ne transmită apostolul inspirat este că Biblia se explică singură; Biblia este propriul ei interpret. Prin urmare, să lăsăm Scripturile să vorbească şi să facă multă lumină în ce priveşte Evanghelia lui Hristos în legătură cu plaga a şasea şi Armaghedonul. Această metodă de interpretare a Evangheliei, atunci când este vorba despre simboluri, ne descoperă că nu poziţia geografică este importantă, ci caracterul sau identitatea, cu alte cuvinte cine este în realitate cel zugrăvit prin intermediul simbolurilor. În profeţia biblică poziţia geografică nu este esenţială şi determinantă pentru înţelegerea unui adevăr de natură spirituală, ci caracterul sau cine eşti în realitate. Nu locul, ci caracterul trebuie să predomină pentru a înţelege corect adevărul Evangheliei!

Aşadar, ce reprezintă Eufratul? Mai înainte de a răspunde la această întrebare, trebuie să observăm că râul Eufrat nu trebuie luat ca un singur element în ce priveşte plaga a şasea. Este foarte important să înţelegem acest lucru. Prin urmare, principiul fundamental al interpretării Evangheliei ne spune că Eufratul trebuie întotdeauna legat sau asociat cu Babilonul, după căderea omului în păcat!! Dacă nu sesizăm acest amănunt însemnat, care cântăreşte greu în decodificarea plăgii a şasea, atunci riscăm să pierdem din vedere adevărul cuprins în plaga a şasea. Atunci, este musai să vedem legăturile lucrurilor descoperite prin plaga a şasea cu celelalte părţi ale Apocalipsei. Numai în felul acesta putem înţelege corect plaga a şasea!

În Apocalipsa 18, Duhul Sfânt ne introduce în atmosfera vestirii Evangheliei sub forma unei mari avertizări mondiale, prin intermediul îngerului al patrulea. Cine este cel vizat de către acest înger sau această mişcare? Nimeni altul decât Babilonul cel mare!! Aici se află majoritatea copiilor credincioşi ai lui Dumnezeu care nu au auzit niciodată sau nu au înţeles importanţa mesajului puternic al celor trei îngeri din Apocalipsa 14. Această vestire mondială pur şi simplu va zgudui din temelii Babilonul cel mare, care spune despre sine însuşi următoarele: "Şed ca împărăteasă, nu sunt văduvă şi nu voi şti ce este tânguirea!" Apocalipsa 18,7. Practic, nu duce lipsă de nimic, fiind stăpânul întregului negoţ la nivel mondial; toate popoarele lumii participând la acest negoţ! Din acest motiv, Babilonul cel mare şade "ca împărăteasă", fiind feminizat de către Inspiraţie tocmai pentru a scoate în evidenţă faptul că sub mantia lui se ascunde elementul religios, adică nimeni alta decât biserica creştină sau creştinismul apostaziat, în speţă papalitatea, care este întruchipată în Biblie printr-o femeie rău famată!!!

Foarte interesant este faptul că limbajul din aceste verset este practic o repetare a celui din cartea lui Isaia, care ne vorbeşte tot despre Babilon, dar de astă dată despre Babilonul antic sau Imperiul Babilonian! "Tu ziceai: >În veci voi fi împărăteasă!<, şi nu te-ai gândit, nici n-ai visat că lucrul acesta are să se sfârşească. Ascultă însă acum, tu cea dedată plăcerilor, care stai fără grijă şi zici în inima ta: >Eu, şi numai eu, nu voi fi niciodată văduvă şi nu voi fi niciodată lipsită de copii!<" Isaia 47,7.8. Ce trebuie să remarcăm aici? Că Babilonul antic se repetă în forma Babilonului cel mare, dar nu din punct de vedere geografic, ci din punct de vedere al caracterului, al spiritului şi metodelor lui de lucru!!!

Toţi ştim că Babilonul antic a căzut pentru a nu se mai ridica niciodată şi, mai mult, pentru a nu mai fi reclădit în veci!! Aşadar, Duhul Sfânt ne înfăţişează un model de lucru, un tip prin intermediul Babilonului antic, cu ajutorul căruia să putem înţelege manifestările şi caracterul Babilonului cel mare din Apocalipsa! Astfel, istoria trecutului se va repeta în viitorul apropiat, exact aşa după cum ne spun Scripturile. Acum, se iveşte următoarea întrebare: Pe ce anume şade Babilonul cel mare? Ca să răspundem corect la această întrebare, nu trebuie decât să descoperim pe ce anume şedea sau se afla Babilonul antic, astfel încât să nu fi dus lipsă de nimic şi să nu-i fi fost frică de absolut nici un duşman, oricât de mult ar fi fost asediat! Evident, pe râul Eufrat, Eufratul fizic, fiindcă vorbim despre Babilonul antic!

Dacă Babilonul antic a fost construit pe Eufrat, în mod strategic, devenind astfel, după criteriile omeneşti, o cetate inexpugnabilă, imposibil de cucerit, atunci tot astfel trebuie să fie şi cu Babilonul cel mare. El trebuie să fie clădit pe Eufratul simbolic şi totodată susţinut cu toată forţa apelor acestuia!! Dacă nu aşa ar sta lucrurile, atunci ar fi imposibil să spună vreodată: "Şed ca împărăteasă, nu sunt văduvă şi nu voi şti ce este tânguirea!" Aşadar, Babilonul cel mare şade pe "râul cel mare, Eufrat"! Aici se află toată bogăţia şi puterea lui! Dar, când acest mare râu sau fluviu va seca, cum spun Scripturile, atunci Babilonul cel mare va cădea pentru a nu se mai ridica absolut niciodată. Doar aşa nu se va mai repeta istoria trecutului, iar istoria păcatului va lua sfârşit, neprihănirea şi dragostea divină dăinuind pe un nou pământ întotdeauna într-un prezent continuu, fără sfârşit!

Acest adevăr important este confirmat mai departe în Apocalipsa 17, de altfel acesta fiind capitolul care se ocupă în întregime cu nesăbuinţele Babilonului cel mare, completate fiind de tabloul din Apocalipsa 18 şi 19. Plaga a şasea poate fi mai clar înţeleasă prin intermediul Apocalipsei 17. Aici se arată limpede că Babilonul este întruchipat de o femeie desfrânată în ultimul grad, o femeie care are stăpânire peste împăraţii pământului, adică peste guvernele civile, care îi oferă toată puterea juridică, astfel încât ea să-şi pună în aplicare edictele nimicitoare!!! Pentru a înţelege mai bine acest fapt, această desfrânată notorie este arătată ca şezând "pe ape mari". Apocalipsa 17,1. "Apoi, unul din cei şapte îngeri care ţineau cele şapte potire a venit de a vorbit cu mine şi mi-a zis: >Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care şade pe ape mari. Cu ea au curvit împăraţii pământului; şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!<" Apocalipsa 17,1.2. Ce sunt apele? "Apoi mi-a zis: >Apele pe care le-ai văzut, pe care şade curva, sunt noroade, gloate, neamuri şi limbi<." Apocalipsa 17,15. Prin urmare, Eufratul reprezintă naţiunile lumii care-şi dau tot suportul Babilonului cel mare, adică papalităţii, care mai este sprijinită în mod incredibil de protestantismul apostaziat, numit în Scripturi şi icoana fiarei, adică icoana sau imaginea perfectă a papalităţii medievale!!! (Icoana fiarei repetă pur şi simplu ceea ce a făcut papalitatea în Evul Mediu, fiind cu adevărat chipul modern al acesteia. Să nu uităm niciodată că istoria trecutului se repetă în absolut toate privinţele în domeniul religios).

Aşadar, putem conchide fără nici cea mai mică îndoială că Eufratul simbolic din Apocalipsa 16 este râul de oameni, de popoare ale lumii, pe care va fi clădit Babilonul cel mare. Se observă limpede că amândouă sunt de nedespărţit; căci oriunde este prezent Babilonul, indiferent că este vorba despre cetatea antică sau despre cetatea spirituală din Apocalipsa, Eufratul trebuie să fie şi el prezent ca sursă a puterii lui!!! Deci, plaga a şasea descoperă adevărul formidabil cu privire la secarea râului Eufrat pe care era clădit, până la vremea aceea, Babilonul cel mare. Altfel nu ar avea nici un sens să se spună că Eufratul a secat, dacă acest fapt n-ar avea nici o legătură cu Babilonul! (Vom vedea de altminteri că Babilonul este o capodoperă aproape perfectă a contrafacerii împărăţiei lui Dumnezeu!!)

Nici nu este nevoie să fie amintit Babilonul în versetul pe care-l avem în atenţie, de vreme ce despre el se vorbeşte în capitolele 18 şi 19 din Apocalipsa. Ţinta Duhului Sfânt în privinţa plăgilor este doar să le descrie pe scurt, întrucât multe alte detalii sunt oferite în restul cărţii Apocalipsei, cât şi în cartea lui Daniel. Într-un anumit fel, Apocalipsa este asemenea unui puzzle, care trebuie montat potrivit specificului fiecărei piese în parte. Toate piesele, imaginile pline de simboluri deosebit de semnificative, sunt făcute să se potrivească perfect. Însă, pentru a putea face acest puzzle este nevoie de călăuzirea Aceluia care l-a gândit în felul acesta!!

Prin urmare, secarea marelui râu Eufrat înseamnă, potrivit interpretării Evangheliei, "secarea" sau retragerea întregului sprijin uman şi financiar pentru Babilonul cel mare! Este şi financiar întrucât toţi împăraţii pământului, toate guvernele pământului fac negoţ cu femeia desfrânată, alias Babilonul cel mare. Unii sunt putrezi de bogaţi materialiceşte tocmai din cauza acestui negoţ nelegiuit. "Negustorii pământului o plâng şi o jelesc, pentru că nimeni nu le mai cumpără marfa: marfă de aur, de argint, de pietre scumpe, de mărgăritare, de in subţire, de purpură, de mătase şi de stacojiu; nici feluritele lor soiuri de lemn de tiin, tot felul de vase de fildeş, tot felul de vase de lemn foarte scump, de aramă, de fier şi de marmură; nici scorţişoara, nici mirodeniile, nici miroznele, nici mirul, nici tămâia, nici vinul, nici untdelemnul, nici făina bună de tot, nici grâul, nici boii, nici oile, nici caii, nici căruţele, nici robii, nici sufletele oamenilor... Cei ce fac negoţ cu aceste lucruri, care s-au îmbogăţit de pe urma ei, vor sta departe de ea, de frica chinului ei." Apocalipsa 18,11-13.15.

De unde până mai deunăzi aceste naţiuni, fluviul puterii, a tuturor capacităţilor omeneşti intelectuale, cât şi mulţimea nenumărată a banilor, sprijineau Babilonul în aparenţă de neînfrânt, acum, în timpul fără har, Babilonul cel mare sau femeia desfrânată din cale afară rămâne singură şi goală. Iar, după cum vom vedea, acest râu Eufrat se va întoarce cu totul împotriva cetăţii celei mari şi o va călca în picioare, o va pustii. Dar, ce anume provoacă secarea Eufratului în timpul lipsit de har? Căci este clar că Evanghelia nu mai are nici un efect asupra oamenilor; lor nu li se mai dă nici o solie de avertizare. La această întrebare voi răspunde puţin mai târziu, căci mai întâi trebuie să înţelegem ce înseamnă venirea împăraţilor de la răsărit, şi cine sunt ei!

Armaghedon - principiul tipului şi antetipului

Am stabilit deja că descrierea plăgii a şasea precum şi descrierea Armaghedonului se fac într-un limbaj simbolic, prin care Dumnezeu intenţionează să ne descopere într-un fel anume o realitate ce priveşte viitorul, dar şi una care se desfăşoară de mult timp şi al cărui apogeu va fi atins în timpul plăgii a şasea; este vorba desigur despre războiul Armaghedonului. Acţiunea lui are de a face cu trecutul, prezentul şi viitorul. În numai trei versete, însă, Duhul Sfânt doreşte să ne descopere şi se concentrează totodată asupra începutului sfârşitului acestui război necruţător, Armaghedon, început care, după cum vom vedea, debutează cu lansarea marii avertizări mondiale şi se sfârşeşte cu secarea marelui râu Eufrat până la căderea inclusiv a plăgii a şaptea! Vezi Apocalipsa 16,12-21.

Descrierea celorlalte şase plăgi nu se face într-un limbaj simbolic şi, ca atare, trebuie înţelese exact aşa cum sunt descrise. De pildă, atunci când Dumnezeu ne spune că oamenii au fost dogorâţi de o arşiţă mare, noi trebuie să înţelegem prin acest lucru exact ceea ce spun Scripturile, fiindcă una dintre plăgi vizează soarele. Sau, când se spune că apele se vor preface în sânge, atunci înţelesul acestei descrieri este întocmai acela pe care cuvintele îl spun. Nu este nevoie să căutăm să înţelegem altfel descrierea acestor plăgi. De menţionat că toate aceste plăgi, fără excepţie, au loc într-un timp când harul lui Dumnezeu nu mai există pentru nimeni, când toţi oamenii nelegiuiţi se află sub directa coordonare a lui Satana, fiind lăsaţi la cheremul lui pentru totdeauna, prin alegere personală de bunăvoie!!

Însă, Dumnezeu face o excepţie în descrierea plăgii a şasea, trebuind să folosească un limbaj simbolic, în dorinţa de a ne transmite ceva foarte important. Iar că să înţelegem ce înseamnă secarea Eufratului, atunci introduce tabloul descrierii războiului Armaghedon, care nu începe atunci, în timpul când are loc plaga a şasea!!! Trebuie foarte bine întipărit în minte acest lucru. Tabloul Armaghedonului este unul intermediar, căci prin el Dumnezeu ne atrage privirile spre nişte evenimente care se desfăşoară înainte de plaga a şasea, evenimente ce vor culmina până la urmă cu plaga a şasea şi a şaptea!

Trebuie să ne familiarizăm foarte bine cu metoda lui Dumnezeu de prezentare a unui adevăr esenţial prin intermediul unui limbaj simbolic sau al unei pilde bunăoară. Când Dumnezeu ne prezintă plăgile în ordinea lor, atunci când ajunge la plaga a şasea dintr-odată profetului i se înfăţişează tabloul unui râu, pe care l-a recunoscut a fi Eufratul, ce seacă, pentru ca astfel să fie pregătită calea împăraţilor care este musai să vină de la răsărit. În acest punct al prezentării, Duhul Sfânt întrerupe pur şi simplu acţiunea, înainte de a i se prezenta profetului de pe Patmos plaga a şaptea, şi introduce un alt tablou în care sunt înfăţişate trei entităţi, un balaur, o fiară şi un profet mincinos, din gura cărora ieşeau trei duhuri necurate cu înfăţişare de broaşte. Prin acest tablou, Dumnezeu încearcă să ne prezinte cum s-a ajuns de fapt la secarea râului Eufrat şi, mai mult, pe cine reprezintă Eufratul!!! După care, Inspiraţia reia firul evenimentelor căderii plăgilor, întrerupt la plaga a şasea, şi-i prezintă profetului Ioan căderea plăgii a şaptea, cea mai distrugătoare dintre toate, ea fiind practic o încununare a tuturor celor şase de dinainte.

Această metodă de prezentare a unui adevăr, care nu este dus până la capăt decât după ce mai întâi se prezintă alte evenimente ce au menirea să explice mai mult acel adevăr sau chiar să arate care va fi finalul acţiunii începută mai înainte, o găsim frumos descrisă în felul în care Isus enunţă pilda nunţii fiului de împărat! Vezi Matei 22,1-14. Pe scurt, pilda prezentată de Isus, în care înfăţişa crudul adevăr a ceea ce aveau să facă iudeii cu invitaţiile Evangheliei, culminând cu distrugerea naţiunii în anul 70 d.Hr., arată că unui fiu de împărat i s-a făcut nuntă de către tatăl său. Cei poftiţi la nuntă, deci cei care aveau statutul privilegiat de a fi primit deja invitaţiile, în care se făcea cunoscută data nunţii, au refuzat cu nepăsare şi chiar cu încăpăţânare cele două chemări! Apoi, înainte ca Isus să prezinte practic continuarea acţiunii ce survine după refuzul celor două chemări, continuare în care se arată către cine se îndreaptă în cele din urmă robii împăratului ca să adreseze chemarea la nuntă, Isus introduce numaidecât finalul acţiunii în care arată ce se întâmplă în realitate cu cei ce au refuzat cele două invitaţii, când logica povestirii unei acţiuni cere de fapt să se continue cu prezentarea celei de a treia chemări la drumuri şi la garduri şi abia după aceea cu sfârşitul ce avea să se abată peste invitaţii de drept, care au refuzat primele două chemări!!!

     "Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un împărat care a făcut nuntă fiului său. A trimis pe robii săi să cheme pe cei poftiţi la nuntă; dar ei n-au vrut să vină. A trimis iarăşi alţi robi şi le-a zis: >Spuneţi celor poftiţi: 'Iată că am gătit ospăţul meu; juncii şi vitele mele cele îngrăşate au fost tăiate; toate sunt gata, veniţi la nuntă'. Dar ei, fără să le pese de poftirea lui, au plecat: unul la holda lui, şi altul la negustoria lui. Ceilalţi au pus mâna pe robi, şi-au bătut joc de ei şi i-au omorât. Când a auzit împăratul, s-a mâniat; a trimis oştile sale, a nimicit pe ucigaşii aceia şi le-a ars cetatea. Atunci a zis robilor săi: >Nunta este gata; dar cei poftiţi n-au fost vrednici de ea...<" Matei 22,2-8.

Împăratul, simbolul lui Dumnezeu, nu a "trimis" oştile Sale, adică armata romană a lui Titus, să-i distrugă pe evrei şi să le ardă cetatea în anul 70 d.Hr., decât după ce mai întâi este prezentată a treia chemare la ospăţul nunţii tuturor celor de la drumuri şi de la garduri, adică a neamurilor, prin apostolii Săi şi inclusiv prin ucenicii bisericii apostolice!!! Cu toate acestea, Isus introduce sau intercalează între prezentarea acţiunii celor două chemări şi a treia chemare tabloul distrugerii celor ce au refuzat primele două chemări, adică a iudeilor, a bisericii iudaice! În felul acesta, mai înainte de a continua acţiunea, Isus doreşte să arate care este finalul celor neascultători, pentru a da o notă aparte şi pentru a amplifica mai mult consecinţele refuzului primelor două chemări din partea iudeilor!!

Acelaşi mod de prezentare, bazaţi acum pe această tipologie sau acest model de prezentare a unei acţiuni sau a unui adevăr esenţial, îl scoate în evidenţă Duhul Sfânt când ne descrie prin profet plaga a şasea, care, pentru a o putea înţelege, introduce un tablou menit să amplifice mai mult însemnătatea şi importanţa rolului secării Eufratului, tocmai ca să ne ajute să înţelegem corect că Eufratul nu trebuie înţeles ca un râu literal, ca un simplu râu, după cum nici secarea lui nu este totodată secarea fizică a unui fluviu din Orientul Mijlociu!! Ca să putem pricepe bine acest fapt, Dumnezeu introduce tabloul Armaghedonului!! Aceasta este metoda de prezentare a lui Dumnezeu cu care trebuie să ne familiarizăm dacă dorim să înţelegem simbolurile sau o acţiune în profeţie ori într-o pildă, ca cea prezentată mai sus.

Acesta este un prim aspect deosebit de important pentru a înţelege corect plaga a şasea şi războiul Armaghedonului. Aş dori să se observe că nu folosesc niciodată expresia "războiul de la Armaghedon", întrucât în această expresie nu este reflectată intenţia divină!!! Este războiul Armaghedonului, nu de la Armaghedon în încercarea de a indica un anumit loc de pe pământ. Un al doilea aspect foarte important în înţelegerea limbajului simbolic al plăgii a şasea şi al Armaghedonului este cel referitor la principiul tipului şi antetipului! Ce ne spune acest principiu? Că tot ceea ce se întâmplă în Noul Testament, s-a întâmplat sau a avut loc deja în Vechiul Testament!!! Cu alte cuvinte, Vechiul Testament este marea carte a tipurilor, în timp ce Noul Testament este marea carte a antetipurilor!!!

Ca să fiu şi mai explicit: adevărul prezentat în Noul Testament este adevărul explicat al Vechiului Testament! Mergând pe acest fir, atunci, fără să greşesc, pot spune cu încredere că Evanghelia prezentată de Hristos în cartea profetică a lui Daniel este aceeaşi Evanghelie a lui Hristos, dar explicată pe larg, în cartea lui Ioan, Apocalipsa! Acest principiu extraordinar ne conduce implicit la următorul gând, şi anume că tot ceea ce doreşte Dumnezeu să ne înfăţişeze în tabloul plăgii a şasea şi al Armaghedonului, este deja prezentat şi cuprins în cartea lui Daniel, dar şi în cărţile altor profeţi. Or, asta înseamnă că Dumnezeu ne transmite următorul principiu fundamentat în acest adevăr minunat: "Ce a fost va mai fi, şi ce s-a făcut se va mai face; nu este nimic nou sub soare. Dacă este vreun lucru despre care s-ar putea spune: >Iată ceva nou!<, demult lucrul acela era şi în veacurile dinaintea noastră... Ce este a mai fost, şi ce va fi a mai fost; şi Dumnezeu aduce iarăşi înapoi ce a trecut." Eclesiastul 1,9; 3,15.

Prin urmare, adevărul referitor la Armaghedon putem să-l înţelegem doar prin prisma celor ce deja s-au întâmplat în trecut, căci până la urmă Armaghedonul nu este nimic altceva decât o bătălie care repetă la scară planetară ceea ce s-a întâmplat deja în trecut!! El pune pe tapet iarăşi, pentru ultima generaţie, tot ceea ce a avut loc în trecut, doar că de astă dată acest război îngrozitor va angrena, fără putinţă de scăpare pentru cineva, orice minte umană, orice fiinţă inteligentă de pe acest pământ, de fapt toate capacităţile omului prin intermediul bisericii apostaziate a creştinismului şi puterii civile, politice şi juridice a statului!!!

Ar fi imposibil să înţelegem doar din trei versete biblice ce doreşte Dumnezeu să ne transmită cu privire la Armaghedon, de nu am avea în vedere principiile enunţate până acum!! Dacă acest război nu s-ar fi desfăşurat în trecut, de fapt el a fost şi este într-o continuă desfăşurare, dar la o scară subtilă, fără ca oamenii să realizeze acest fapt, atunci de unde am lua informaţiile necesare să ştim ce reprezintă Armaghedonul? Observaţi, vă rog, cum începe cartea Apocalipsei: "Descoperirea lui Isus Hristos pe care i-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând." Apocalipsa 1,1. Această descoperire este Evanghelia lui Hristos pentru toate generaţiile de după învierea şi înălţarea Sa la cer. Dar nu este numai atât. Ea este o descoperire; dar o descoperire a ce anume? A lucrurilor "care au să se întâmple în curând".

Ei bine, aceste lucruri nu sunt ceva nou, ceva ce nu s-a mai întâmplat pe pământ, sub soare, în dispensaţiunea Vechiului Testament. Dimpotrivă, toate aceste lucruri prezentate în Apocalipsa nu sunt altceva decât toate acele lucruri despre care Dumnezeu ne vorbeşte în cartea lui Daniel, pentru că Apocalipsa, în principiu şi în mod absolut, nu este altceva decât descoperirea sau desigilarea şi explicarea mai amplă a tuturor profeţiilor şi simbolurilor din faimoasa carte profetică a lui Daniel!!! Prin aceasta, Dumnezeu doreşte să ne transmită că istoria trecutului se va repeta, dar de astă dată nu va mai cuprinde doar o naţiune sau un imperiu, ci absolut întreaga planetă cu toate popoarele ei, dar mai ales biserica şi puterea statului!!

      "Cartea lui Daniel este desigilată prin Apocalipsa lui Ioan şi ne conduce până la evenimentele finale ale istoriei acestui pământ." Mărturii pentru pastori şi lucrătorii Evangheliei, cap. Sfintele Scripturi, subcap. Rezultatul unui studiu corect, par. 5.

Întorcându-mă la cartea lui Daniel, putem să vedem cât de clar se precizează că cei ce vor trăi la vremea sfârşitului, vreme care începe cu anul 1798, şi cuprinde toate generaţiile de atunci încoace, vor fi în stare să priceapă lucrurile scrise în cartea lui profetică, lucruri care pentru Daniel fuseseră sigilate, fiindcă nu vizau timpul său, iar el nu avea nevoie să le cunoască. Îi fusese destul că a leşinat când a văzut ce se petrece cu poporul lui Dumnezeu de-a lungul timpului. Nu putea suporta mai mult. De ce urmau să fie înţelese acest lucruri despre care vorbesc profeţiile sale? Deoarece cartea sa avea să fie desigilată şi descoperită pentru generaţiile din urmă, potrivit cuvântului care spune: "Descoperirea lui Isus Hristos pe care i-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând. Şi le-a făcut-o cunoscut, trimiţând, prin îngerul Său, la robul Său Ioan care a mărturisit despre Cuvântul lui Dumnezeu şi despre mărturia lui Isus Hristos şi a spus tot ce a văzut. Ferice de cine citeşte şi de cei ce ascultă cuvintele acestei prorocii şi păzesc lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape!" Apocalipsa 1,1-3.

Iată ce ne spune cartea lui Daniel: "Tu însă, Daniele, ţine ascunse aceste cuvinte şi pecetluieşte cartea până la vremea sfârşitului. Atunci mulţi o vor citi, şi cunoştinţa va creşte... Ferice de cine va aştepta şi va ajunge până la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile! Iar tu, du-te, până va veni sfârşitul; tu te vei odihni şi te vei scula iarăşi odată în partea ta de moştenire, la sfârşitul zilelor." Daniel 12,4.12.13.

Aşadar, principiul tipului şi antetipului ne arată că ceea ce s-a întâmplat în trecut, se va repeta în viitor, dar la altă scară. Acest principiu trebuie bine fixat în memorie deoarece pe baza lui vom descoperi atât de multe lucruri legate de plaga a şasea şi de războiul Armaghedonului. De fapt, chiar apostolul Pavel vorbeşte foarte limpede despre acest principiu, atunci când ne spune nouă, celor de astăzi: "Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor". 1Corinteni 10,11. "Şi tot ce a fost scris mai înainte a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca, prin răbdarea şi prin mângâierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde." Romani 15,4.

Important este să nu uităm trecutul deloc, fiindcă este plin de învăţături de o însemnătate nebănuită, iar dacă am lua aminte la ele, atunci în mod sigur nu vom repeta istoria trecutului, cel puţin în vieţile noastre!! Numai aceia care învaţă din lecţiile trecutului, numai ei vor şti cum să înfrunte icoana fiarei şi timpul strâmtorării lui Iacov!!

Ideea este următoarea: când Dumnezeu ne vorbeşte despre Armaghedon, în Apocalipsa 16, El doreşte să ne descopere că ceea ce a fost mai înainte, ceea ce s-a întâmplat în era Vechiului Testament, se va repeta mai ales pentru generaţiile din urmă, iar prin plaga a şasea şi a şaptea acestui Armaghedon i se va pune capăt pentru totdeauna, pentru ca niciodată să nu se mai ivească în Universul fiinţelor inteligente create de Isus Hristos - Dumnezeu adevărat şi veşnic! În orice caz, ceea ce trebuie învăţat până la însuşire este faptul că modul de lucru al lui Dumnezeu cu oamenii este întotdeauna acelaşi, că ori de câte ori a căutat să ne ofere adevărurile preţioase ale Evangheliei, totodeauna a folosit acelaşi limbaj, aceleaşi principii de abordare, precum şi multe simboluri care se aseamănă în ambele cărţi Daniel şi Apocalipsa, tocmai ca să ne ajute să înţelegem diferitele faţete ale unei realităţi care s-a întâmplat sau care urmează să se întâmple.

     "Lucrarea lui Dumnezeu de pe pământ prezintă, de la un veac la altul, o asemănare izbitoare în orice reformă mare sau mişcare religioasă. Principiile lui Dumnezeu în procedeele cu oamenii sunt totdeauna aceleaşi. Mişcările importante ale prezentului îşi au paralele în acelea ale trecutului, iar experienţa bisericii din primele veacuri are lecţii de mare valoare pentru timpul nostru." Tragedia veacurilor, cap. Lumină prin întuneric, par. 1.

În concluzie, în acest episod am căutat să stabilesc un adevăr neîndoios şi clar, şi anume că Dumnezeu este neschimbat în felul cum ne prezintă cele ce urmează să se întâmple prin prisma celor ce deja s-au întâmplat. Istoria trecutului se va repeta, iar acest adevăr deosebit de important este cuprins în descrierea războiului Armaghedon, din Apocalipsa 16. Armaghedon adună sau însumează laolaltă trecutul, prezentul şi viitorul în tot ce priveşte războiul împotriva lui Hristos! Acum vorbesc în termeni generali, stabilind principiul de bază al înţelegerii Armaghedonului, urmând să intrăm în detalii în episoadele viitoare.

     "Ne aflăm pe pragul unor evenimente mari şi solemne. Multe dintre profeţii sunt pe punctul de a se împlini într-o succesiune rapidă. Fiecare element al puterii este pe punctul de a fi pus la lucru. Istoria din trecut se va repeta, vechile controverse vor fi readuse la viaţă, iar pericolul va asalta poporul lui Dumnezeu din toate părţile. Tensiunea pune stăpânire pe neamul omenesc. Ea pătrunde pretutindeni pe pământ.
     Studiaţi Apocalipsa în legătură cu cartea lui Daniel, deoarece istoria se va repeta..." Mărturii pentru pastori şi lucrătorii Evangheliei, cap. Sfintele Scripturi, subcap. Puteri de nebiruit care aşteaptă, par. 2, 3.

     "Cei care mănâncă trupul Fiului lui Dumnezeu şi beau sângele Său vor găsi în cărţile Daniel şi Apocalipsa adevărul inspirat de Duhul Sfânt. Ei vor pune în mişcare puteri care nu pot fi biruite. Copiii vor propovădui tainele care au fost ascunse celor mari." Mărturii pentru pastori şi lucrătorii Evangheliei, cap. Sfintele Scripturi, subcap. Puteri de nebiruit care aşteaptă, par. 1.

Armaghedon

Nu putem trece cu nici un chip în abordarea noastră, privitoare la cei 144.000 sau biserica triumfătoare, fără să ne însuşim Evanghelia descoperită în marile evenimente despre care vorbesc Scripturile în Apocalipsa! Evanghelia lui Hristos ne arată ce va face ea în inimile unor oameni care ajung să trăiască asemenea lui Hristos într-o lume a păcatului. Ceea ce trebuie învăţat până la însuşire, este faptul că fără înţelegerea Evangheliei lui Hristos va fi cu neputinţă de prezentat adevărurile sfinţitoare ale Scripturii. Fără o înţelegere adecvată a Evangheliei şi fără prezenţa Duhului Sfânt, este practic imposibil de prezentat adevărul descoperit în Scripturi, un adevăr în mare parte ascuns în formă de simboluri mai ales în cele două cărţi profetice Daniel şi Apocalipsa.

Am prezentat adevărul privitor la cei 144.000, şi oricare altul, din această perspectivă, întrucât este singura alternativă viabilă pentru a lăsa adevărul să strălucească singur. De fapt, toată Scriptura ne prezintă Evanghelia lui Hristos de la început şi până la sfârşit. Mai mult decât atât, o prezentare corectă a adevărului mântuitor, ascuns în formă de simboluri în cele două cărţi pomenite mai sus, trebuie să fie o prezentare doar din perspectiva Evangheliei lui Hristos, de fapt chiar a Evangheliei însăşi, aşa cum este ea în Isus Hristos! A nu înţelege că în cartea Apocalipsei, bunăoară, este prezentată Evanghelia neprihănirii lui Hristos, înseamnă a nu înţelege adevărul şi a nu fi în stare de a discerne corect mesajul lui Hristos pentru tine.

     "Sarcina noastră pentru timpul în care trăim este aceea de a găsi modalitatea cea mai eficientă de a înţelege şi prezenta Evanghelia pe care Hristos în persoană a venit să i-o prezinte lui Ioan pe Patmos - marea Evanghelie numită >Descoperirea lui Isus Hristos pe care i-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând<. Apocalipsa 1,1." Sfaturi către editori, cap. Ilustrarea cărţilor noastre, subcap. Este nevoie de discernământ spiritual, par. 2.

Aceasta este sarcina primordială a oricărui creştin veritabil, a acelora care-şi doresc mântuirea cu orice preţ, fiindcă doresc să cunoască şi să prezinte Evanghelia din perspectiva lui Dumnezeu, creştini care au gândul lui Hristos şi ştiu la ce să se aştepte în viitor pentru că înţeleg evenimentele care se desfăşoară şi ştiu cum să le întâmpine. Aşadar, dacă până acum am descoperit Evanghelia lui Hristos privitoare la cei 144.000, acum a sosit timpul să descoperim Evanghelia marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor privitoare la Armaghedon. Desigur, s-au scris multe cu privire la Armaghedon; ba chiar s-au turnat filme, unii scenarişti dând dovadă de o imaginaţie destul de bogată, dar numai biblică nu. De-a lungul timpului s-au avansat fel şi fel de interpretări din partea teologilor, una care a predominat mai mult fiind cea în care se arată că Armaghedon înseamnă o mare bătălie care se va da între armatele din răsărit, zonă ce include în speţă ţările asiatice, şi armatele din occident, ce cuprinde creştinătatea! Teritoriul ales, înţeles prin traducerea termenului Armaghedon, ar fi o vale din Palestina, acolo unde în vremurile vechi-testamentare s-au dat multe lupte.

Când vorbim despre Armaghedon, ca şi despre orice alt adevăr îmbrăcat în simboluri în Apocalipsa, atunci nu trebuie să avem în vedere interpretările omeneşti, de cele mai multe ori tehnice, reci şi multe dintre ele chiar neavenite. Totuşi, sunt de apreciat străduinţele acestor interpreţi pentru a înţelege Scripturile, nimic de zis. Însă, noi am învăţat că doar o minte spirituală plină de prezenţa inestimabilă a Duhului Sfânt poate pricepe adevărurile de natură spirituală presărate peste tot în Scripturi! Acesta este un principiu foarte clar stabilit de însuşi apostolul Pavel. Prin urmare, este de aşteptat să privim lucrurile referitoare la Armaghedon din perspectiva Evangheliei lui Hristos, căci în Armaghedon este descoperită în întregime Evanghelia Mântuitorului! Lumina care luminează pe orice om venit în această lume, ne va lumina minţile în aşa fel, încât să înţelegem gândul divin cuprins în tabloul Armaghedonului.

Este adevărat, foarte adevărat că acest termen, Armaghedon, a suscitat un interes deosebit de-a lungul timpului, multe minţi dorind să ştie în mod sincer ce implică. În orice caz, toţi înţeleg în mod corect că este vorba despre un război, o mare luptă. În acest sens, nu există decât un singur loc în toată Sfânta Scriptură unde este pomenit acest cuvânt ce strecoară fiori oricărei minţi omeneşti, iar acesta este desigur Apocalipsa: "Apoi am văzut ieşind din gura balaurului şi din gura fiarei, şi din gura prorocului mincinos trei duhuri necurate, care semănau cu nişte broaşte. Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite şi care se duc la împăraţii pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului celui Atotputernic. - >Iată, Eu vin ca un hoţ. Ferice de cel ce veghează şi îşi păzeşte hainele, ca să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea!< - Duhurile cele rele i-au strâns în locul care pe evreieşte se cheamă Armaghedon." Apocalipsa 16,13-16.

Aici se vorbeşte despre un război numit Armaghedon. Desigur, unii vor spune că locul se numeşte Armaghedon şi nu războiul în sine, căci războiul respectiv, potrivit interpretării lor, se desfăşoară în locul numit Armaghedon. Dar, menirea termenului "locul", din textul de mai sus, nu este aceea de a indica spre o anumită regiune de pe pământ, căci Duhul Sfânt are în vedere altceva, şi vom vedea pe parcursul studiului nostru ce anume.

În primul rând, Armaghedon este, potrivit Scripturilor, "războiul zilei celei mari a Dumnezeului celui Atotputernic", ceea ce înseamnă că în acest război sunt cuprinşi absolut toţi oamenii de pe pământ, indiferent de vârstă: bărbaţi, femei, tineri, adolescenţi şi copii!! Mai mult, este un război care va încerca la maximum posibil caracterul fiecărui om care va fi implicat în acest război. După cum vom vedea pe parcursul studiilor viitoare, acest război uriaş reprezintă efortul final al diavolului pentru a-şi stabili împărăţia sa pe pământ exact aşa sum s-a străduit să o stabilească în cer!!!

Nu trebuie să ne lăsăm păcăliţi de aparenta informaţie puţină referitoare la acest război, întrucât cei mai mulţi consideră că nu sunt sau că nu există suficiente informaţii despre Armaghedon. Cu alte cuvinte, dacă Dumnezeu a considerat că este de maximă importanţă să cunoaştem cele privitoare la Armaghedon, atunci de ce ne-a oferit atât de puţină informaţie? Dar, oare aşa stau lucrurile? Scripturile nu au nimic de zis cu privire la Armaghedon decât în acele patru versete citate mai sus, din Apocalipsa?

Prea mulţi, dacă nu toţi pun războiul Armaghedonului pe seama plăgii a şasea, fiindcă pare că vine ca o completare la această plagă. Din moment ce după plaga a şasea este introdus Armaghedonul, atunci logica ne cere să admitem că acest război are strict de-a face cu această plagă! Dar nu aşa stau lucrurile, nu aşa trebuie înţeles mesajul divin! Ci, mai degrabă trebuie să înţelegem că în timpul plăgii a şasea războiul Armaghedon ajunge la sfârşitul lui, căci chiar acest lucru ne spune Dumnezeu că aduce cu sine plaga a şasea, despre care vom discuta în amănunt la timpul potrivit.

Este adevărat că există o strânsă legătură între plaga a şasea şi Armaghedon, dar nu trebuie să punem pe seama ei toată durata de desfăşurare a acestui război, ci numai finalul lui!! Dumnezeu a găsit cu cale să ne vorbească sub forma unui limbaj simbolic despre o realitate care s-a desfăşurat în cer şi care mai apoi a cuprins şi pământul nostru, realitate pe care El a codificat-o cu numele Armaghedon!!! De vreme ce Armaghedonul este un război, înseamnă că, aşa cum este specificul oricărui război, avem de-a face cu un limbaj simbolic, codificat. Dumnezeu, prin intermediul cărţilor profetice Daniel şi Apocalipsa, a căutat să comunice bisericii sale de pe pământ, într-un limbaj codificat, tot ce este necesar în vederea pregătirii ei pentru a întâmpina lupta cea mare foarte bine pregătiţi, astfel încât Mielul lui Dumnezeu să iasă biruitor, după cum se va şi întâmpla.

Orice general bun, care doreşte să câştige războiul, îşi transmite planurile de luptă şi modul cum trebuie să acţioneze armata sa pe terenul de luptă, prin intermediul unor informaţii codificate. Duşmanii procedează la fel, iar dacă ambele armate doresc să intre în posesia informaţiilor adversarilor lor, atunci trebuie să fie capabili să le decodifice! De ce Dumnezeu a ales să codifice mesajul Evangheliei în cele două cărţi profetice ale Bibliei, şi nu numai? Răspunsul este simplu: pentru a-şi apăra biserica, pe credincioşii Săi adevăraţi. Dacă nu ar fi făcut-o, şi ar fi inspirat profeţii să scrie pe şleau totul, adică aşa cum aveau să decurgă evenimentele în lumea noastră de la căderea în păcat, atunci Lucifer şi acoliţii săi ar fi câştigat lupta de mult timp.

Să ne gândim un pic. Dumnezeu a promis ca între şarpe, simbolul diavolului, şi om va exista totdeauna o vrăjmăşie pe care Satana nu poate să o distrugă cu nici un chip. Mai mult, El a promis că sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui, făcând astfel aluzie la întruparea lui Isus şi moartea lui pe cruce şi implicit distrugerea lui Satana. Limbajul este codificat, fiindcă Isus, Creatorul, nu spune în mod clar cine este samânţa, şi nici când avea să vină. Menirea limbajului folosit atunci era de a transmite omului adevărul referitor la salvarea lui prin venirea unui Mântuitor în lumea noastră, prin femeie, fără să spună cine avea să fie femeia respectivă. De fapt, identitatea ei, nu avea să fie descoperită niciodată până la timpul când Maria este înştiinţată de Gabriel că din ea se va naşte Mesia!

Cu toate că limbajul este codificat, Satana a întrezărit că el face referire la venirea lui Isus pe pământ, în felul acesta căutând permanent să distrugă, într-un fel sau altul, pe toţi întâii născuţi ai celor credincioşi. Când Dumnezeu a ales un popor prin care să descopere planul Său, Satana a lucrat tot timpul să-l conducă la păcat şi, deci, departe de Dumnezeu, în vederea nimicirii lui, pentru ca astfel să nu mai fie posibilă întruparea Mântuitorului! Satana a înţeles limbajul, motiv pentru care a ispitit oameni necredincioşi să-i pună în aplicare planurile! El cunoaşte foarte bine Scripturile şi, ca atare, acţionează în consecinţă.

Doresc să reţinem că Dumnezeu a îmbrăcat într-un limbaj simbolic evenimentele viitoare tocmai pentru a nu da prilej minţilor nesfinţite să fie folosite de Lucifer la maximum pentru distrugerea lucrării Sale. În acelaşi timp, Dumnezeu este bucuros ca toţi oamenii să înţeleagă limbajul Bibliei pentru a pricepe corect mesajul divin, cu condiţia ca ei să intre în experienţa naşterii din nou pentru a se putea bucura astfel de gândul care era şi în Hristos Isus, gând numit şi mintea lui Dumnezeu!!!

Am accentuat acest fapt pentru că doresc să arăt că descrierea plăgii a şasea, precum şi a Armaghedonului este o descriere care foloseşte un limbaj simbolic, spre deosebire de restul celor şase plăgi care se vor abate asupra pământului cu o furie greu de imaginat şi care trebuie luate literal, fără a fi descrise prin metafore sau simboluri!! Din aceste raţiuni, plaga a şasea nu poate fi înţeleasă prin încercarea de a localiza geografic Eufratul şi locul numit Armaghedon, ca să înţelegem ce înseamnă secarea Eufratului şi invazia de la răsărit!!! Cu alte cuvinte, nu putem folosi o interpretare geografică pentru a înţelege plaga a şasea şi Armaghedonul!

Dacă este folosit un astfel de limbaj codificat, înseamnă că Dumnezeu are de gând să ne transmită ceva deosebit de important. Oriunde este prezent sau folosit acest limbaj al simbolurilor, acolo trebuie să ştim că se află adevăruri ce trebuie ştiute, care sunt descoperite prin intermediul altor părţi ale Bibliei şi care vorbesc despre acelaşi eveniment, dând chiar mai multă informaţie în acest sens! Aşa este de pildă Daniel 11, care oferă o informaţie foarte bogată cu privire la tot ceea ce Dumnezeu descoperă anterior lui Daniel, Inspiraţia axându-se mai mult, de astă dată, pe evenimentele de după fărămiţarea imperiului macedonean, până la distrugerea lumii! Cu alte cuvinte, tabloul descoperirilor din Daniel 2, 7 şi 8 este întregit prin explicarea şi adăugarea unor ample informaţii în Daniel 11.

Ceea ce trebuie să avem în minte până aici, şi vă asigur că vom înţelege mai mult şi tot mai mult pe măsură ce înaintăm în acest studiu benefic, este că descrierea plăgii a şasea şi a Armaghedonului se face printr-un limbaj simbolic, ceea ce înseamnă că interpretarea geografică nu-şi are locul în descifrarea acestui limbaj şi-n aflarea adevărului! Apoi, chiar dacă avem impresia că Duhul Sfânt ne vorbeşte foarte puţin despre plaga a şasea şi despre Armaghedon, totuşi vă asigur că există atâta informaţie, încât este suficientă pentru a acoperi cel puţin cinci volume imense! Cartea lui Daniel este bogată în informaţii privitoare la războiul Armaghedonului, la fel ca şi cartea lui Ieremia sau Isaia, ca să nu mai pomenesc chiar de întreaga carte a Apocalipsei.

Apoi, Armaghedon, şi asta rămâne să descoperim mai departe, nu înseamnă un război între două tabere de oameni necredincioşi, ostile una alteia, în nu ştiu ce vale sau câmpie din Palestina. Scriptura spune foarte limpede că este războiul zilei celei mari a Dumnezeului cel atotputernic, însemnând în mod precis că acest război este îndreptat numai şi numai împotriva lui Dumnezeu, mai precis împotriva lui Isus Hristos!!! Şi-n ultimă instanţă, Dumnezeu doreşte să ne descopere Evanghelia lui Isus Hristos în tot ce înseamnă Apocalipsa, mai ales în ce priveşte războiul Armaghedonului! Or, asta mai înseamnă că acest război este un război final între neprihănire şi păcat, sau între puterea creatoare, sfinţitoare şi răscumpărătoare a lui Isus Hristos sau Evanghelia Sa şi puterile întunericului, ale nelegiuirii, adică tot ce se află sub comanda lui Satana!! Dar, vom înţelege mai mult în episoadele următoare.

"În cetate n-am văzut niciun Templu"

Întrucât am luat în discuţie grupul celor 144.000, în Apocalipsa 14 şi 7, vorbind pe-ndelete despre ei, subliniind mai cu seamă importanţa covârşitoare a calităţii ireproşabile a caracterului lor şi totodată a spiritualităţii lor de excepţie, obligatorii pentru a face faţă tuturor încercărilor omeneşti şi a ispitirilor diavolului, şi întrucât am scos în evidenţă faptul că ei se califică să devină cele dintâi roade, asemenea Mântuitorului, precum şi împăraţi şi preoţi pentru Dumnezeu, ceea ce înseamnă că ei cunosc ce se petrece în sanctuarul de sus, putem spune acum că a sosit timpul să înţelegem adevărul legat de acest sanctuar extraordinar. De-a lungul timpului mulţi creştini adventişti, dacă au fost cu adevărat creştini, au renunţat la adevărul despre sanctuar. (Atât Sabatul cât şi sanctuarul sunt pilonii credinţei adventiste). Aceştia sunt cei care au respins mai întâi mărturiile Duhului Sfânt, pe considerentul că nu sunt în armonie cu Sfintele Scripturi în ce priveşte învăţătura despre sanctuar. Au rămas doar la Scripturi, zic ei, dar nici pe acelea nu le înţeleg, căci o dată lepădat singurul mijloc de cunoaştere şi înţelegere a lor, Spiritul profeţiei sau mărturia lui Isus, ajungi în situaţia de a nu înţelege Scripturile!

Fără a intra în detalii, trebuie doar să accentuez faptul că Duhul Sfânt nu se poate contrazice pe Sine în nici o împrejurare. Inspiraţia Scripturilor este de aceeaşi natură ca şi inspiraţia Spiritului profetic. Unul şi acelaşi Duh a făcut aceeaşi lucrare şi într-un caz şi în celălalt. Adevărata problemă există doar în mintea celui ce se îndoieşte, pentru că nu poate armoniza învăţătura despre sanctuar din Scripturi cu cea din mărturia lui Isus pentru generaţiile de după anul 1844. Dar, trebuie să spun că sunt întrebări legitime care apar în mintea căutătorului sincer în legătură cu existenţa unui sanctuar ceresc sub forma unei construcţii bipartite, cu două încăperi. Există cu adevărat o construcţie în cer, împărţită în două, mobilată asemenea cortului întâlnirii? Există în cer un chivot care să conţină două table de piatră? Dar, masa cu pâinile punerii înainte? Dacă există un altar al tămâierii, atunci ce sens ar avea arderea fizică a tămâii în cer, câtă vreme îngerii şi mântuiţii înălţaţi la cer pot vedea nestingheriţi frumuseţea slavei Tatălui, fără să fie nevoie de o perdea şi de fumul tămâii care să-i apere de şekina divină?

Un lucru curios la prima vedere este şi faptul că Ioan vizionarul scrie că în cetatea Noul Ierusalim nu a văzut nici un templu, adică nu a văzut sanctuarul cu cele două încăperi despre care scrisese anterior. Vezi Apocalipsa 4,5; 8,3; 11,19. Acest fapt face lucrurile şi mai confuze, însă doar în aparenţă.

     "Pe când se afla în viziune, apostolului Ioan i-a fost îngăduit să privească templul lui Dumnezeu din ceruri şi a văzut >şapte lămpi de foc<, care ardeau >înaintea scaunului de domnie< (Apocalipsa 4,5). El a văzut un înger care avea >o cădelniţă de aur. I s-a dat tămâie multă, ca s-o aducă împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, pe altarul de aur, care este înaintea scaunului de domnie< (Apocalipsa 8,3). În viziune, profetului i s-a îngăduit să privească în prima încăpere a Sanctuarului din ceruri şi a văzut acolo >şapte lămpi de foc< şi >altarul de aur<, reprezentate prin sfeşnicul de aur şi altarul tămâierii din sanctuarul de pe pământ. Din nou, >Templul lui Dumnezeu care este în ceruri a fost deschis< (Apocalipsa 11,19) şi el a privit dincolo de perdeaua dinăuntru, în Sfânta Sfintelor. Aici a văzut >chivotul legământului Său< (Apocalipsa 11,19), reprezentat prin lada cea sfântă făcută de Moise pentru a cuprinde Legea lui Dumnezeu." Patriarhi şi profeţi, cap. Cortul şi serviciile lui, paragraful al şaselea de la sfârşit.

Pentru a înţelege corect adevărul privitor la sanctuar, dacă există cu adevărat sau nu în cer în forma cu care Moise ne-a obişnuit, atunci trebuie să plecăm de la următoarea întrebare: Ce a reprezentat modelul pe care Dumnezeu i l-a arătat lui Moise în viziune, model după care avea să prindă chip întocmai cortul întâlnirii pe pământ?

     "Să faci Cortul şi toate vasele lui după chipul pe care ţi-l voi arăta...Vezi să faci după chipul care ţi s-a arătat pe munte." Exod 25,9.40. "Cortul să-l faci după chipul care ţi s-a arătat pe munte." Exod 26,30. "Părinţii noştri aveau în pustiu Cortul întâlnirii, aşa cum îl rânduise Cel ce a spus lui Moise să-l facă după chipul pe care-l văzuse." Fapte 7,44.

     "Aşa cum s-a spus, sanctuarul pământesc a fost ridicat de Moise după modelul ce i-a fost arătat pe munte. El era >o asemănare pentru vremurile de acum, când se aduc daruri şi jertfe<; cele două încăperi sfinte ale lui erau >chipurile lucrurilor care sunt în ceruri<... Moise a făcut sanctuarul pământesc "după chipul pe care-l văzuse". Pavel declară că, atunci când au fost gata, >cortul şi toate vasele pentru slujbă< erau >chipurile lucrurilor care sunt în ceruri< (Fapte 7,44; Evrei 9,21-23). Iar Ioan spune că a văzut Sanctuarul din ceruri. Sanctuarul acela în care Isus slujeşte pentru noi este marele original, după care sanctuarul ridicat de Moise era numai o copie." Patriarhi şi profeţi, cap. Cortul şi serviciile lui, paragraful al şaselea de la sfârşit.

Aşadar, răspunsul la întrebarea de mai sus este că modelul arătat lui Moise este originalul după care trebuia făcută copia lui, adică templul sau cortul pământesc. Ceea ce înseamnă că sanctuarul din cer este marele original după care cortul întâlnirii avea să prindă chip ca o copie a acestuia. Dacă aş lăsa lucrurile aici, atunci repede s-ar trage concluzia că sanctuarul din cer, din moment ce este originalul, are şi el două încăperi mobilate asemenea încăperilor cortului întâlnirii. Următoarea întrebare, însă, ar trebui să ne conducă mai în adâncul problemei. În ce sens modelul arătat de Dumnezeu lui Moise este originalul? I s-a arătat lui Moise cu adevărat realitatea cerească, un sanctuar bipartit, în aşa fel încât el să-l transpună pe pământ ca şi construcţie drept copie a acelui sanctuar ceresc? Ce înseamnă realmente originalul respectiv? Cu alte cuvinte, este acel model arătat lui Moise realitatea cerească exact aşa cum este ea sau Dumnezeu a venit mai degrabă în ajutorul lui Moise înfăţişând realitatea cerească în forma unui templu prin care dorea să comunice evreilor ceva absolut esenţial privitor la mântuirea oamenilor?

Sunt întrebări absolut legitime la care trebuie să găsim şi răspunsul cuvenit. În primul rând, atunci când un profet este luat în viziune, el nu părăseşte în sens fizic pământul acesta. Ci viziunea are loc doar în mintea lui în timp ce el nu mai respiră, nu vede şi nu aude nimic din ce se petrece în jurul său şi nici nu simte nimic în situaţia în care ar fi ciupit sau prins de mână. În momentul viziunii, profetului îi sunt oferite imagini sau ilustraţii prin care Dumnezeu înfăţişează sau reprezintă lucrurile cereşti sau realitatea cerească. Şi vorbesc în mod deosebit despre sanctuarul ceresc. Cu alte cuvinte, imaginile văzute de profet în viziune sunt doar nişte reprezentări, nişte înfăţişări ale unor lucruri reale, dar fără să fie neapărat reflectarea exactă a realităţii fizice cereşti!!! Aici este cheia care ne ajută să înţelegem adevărul cu privire la realitatea sanctuarului ceresc!

Mintea umană păcătoasă, degenerată de păcat, nu ar putea pricepe deloc realitatea cerească şi i-ar fi imposibil să o descrie dacă ea nu i-ar fi înfăţişată sub forma unor imagini sau ilustraţii cu care mintea este familiară, de altfel imagini specifice culturii, educaţiei şi timpului în care profetul respectiv trăieşte!! Trebuie să ne aducem aminte că însuşi Isus nu a putut asemăna împărăţia cerurilor cu absolut nimic de pe acest pământ. Din acest motiv, El a căutat diverse tablouri şi imagini din natură mai cu seamă, sau din diverse întâmplări cotidiene, transpuse în pilde, prin care a încercat să ne înveţe adevărul legat de realitatea cerească, unde legea lui Dumnezeu este fundamentul societăţii cereşti şi a Universului. Adevărul este că realitatea în care trăim noi, o realitate în care abundă păcatul, nu este cu nici un chip realitatea cerească în care abundă neprihănirea şi sfinţenia.

Modul cum Isus a procedat să ne transmită învăţătura corectă a adevărului, prin pildele Sale inegalabile, când se perinda printre oameni, este practic asemănător cu modul cum o face în viziune, când caută să transmită oamenilor, prin profet, adevărurile extraordinare legate de realitatea cerească, în speţă lucrarea mântuirii, care se desfăşoară în cer! Numai că, ceea ce trebuie să reţinem este faptul că realitatea cerească este doar reprezentată prin ilustraţii pe care mintea umană are capacitatea de a le înţelege şi de a le defini. A nu se înţelege cu nici un chip că realitatea cerească nu este una palpabilă, de natură fizică, căci este tocmai aşa ceva; numai că este cu mult mai mult decât ne putem imagina cu mintea noastră slabă, pipernicită de păcat şi limitată!

Aşadar, reprezentarea lucrurilor cereşti sau a realităţii cereşti, este doar o simplă reprezentare a realităţii cereşti şi nu realitatea cerească în sine, fizică aşa cum este ea, în care trăieşte Dumnezeu; reprezentarea sub forma unor ilustraţii sau imagini, aşa cum i se perindă prin minte profetului, ca în cazul lui Ioan vizionarul, nu este intenţionată de către Dumnezeu să fie reflectarea exactă, fidelă a realităţii fizice cereşti, ci este menită să fie doar o transfigurare a acesteia, doar o înfăţişare într-o formă care să vină în ajutorul minţii omului, o formă pe care el să o poată înţelege şi defini pentru sine. Numai pe această cale pot înţelege oamenii muritori, slabi şi limitaţi adevărul privitor la realitatea cerească!! Prin aceste imagini Dumnezeu nu a căutat altceva decât să ne transmită nişte învăţături de natură spirituală pentru ca noi să putem înţelege ceva despre măreţia lui Dumnezeu, despre lucrarea mântuirii şi despre realitatea cerească.

Dacă aşa stau lucrurile, atunci înseamnă la modul cel mai sigur că modelul pe care Dumnezeu i l-a arătat lui Moise în viziune nu este altceva decât o ilustraţie sau o înfăţişare a realităţii cereşti privitoare strict la planul răscumpărării, în speţă lucrarea ispăşirii şi a mântuirii noastre făurită de şi prin Isus Hristos!!! Dumnezeu a îmbrăcat realitatea cerească în forma unui templu, a unei clădiri, în dorinţa de a explica prin intermediul lui toată lucrarea mântuirii!! Nici că se putea mai frumos aşa ceva, fiindcă numai o minte divină putea crea aşa ceva!!! Cum să explici oamenilor păcătoşi şi lipsiţi de o educaţie adecvată, de fapt unor foşti sclavi, fiindcă aşa ceva fuseseră evreii în Egipt, lucrarea mântuirii sau planul lui Dumnezeu pentru salvarea omului păcătos?

Aşadar, modelul arătat de Dumnezeu pe munte, lui Moise, este originalul doar în raport cu copia lui, şi-n acelaşi timp este original pentru că el însumează practic, într-o manieră cât se poate de simplă şi plină de învăţătură, toată lucrarea mântuirii pe care Hristos o desfăşoară în cer, în noul Ierusalim pentru noi, muritorii. Este originalul pentru că este imaginea cea mai fidelă prin care Dumnezeu descoperă oamenilor ce se petrece în cer, sau mai precis ce săvârşeşte Dumnezeirea în cer în folosul oamenilor. Iată ce spunea profetul mişcării adventiste în legătură cu viziunile privitoare la realităţile cereşti şi la sanctuar: "Mi s-au dat ilustraţii ale lucrurilor cereşti şi ale sanctuarului, astfel încât am fost aşezaţi în lumina care strălucea peste noi în raze clare şi distincte." Gospel Workers, 1915, pag. 302.

Este foarte important să pricepem intenţia lui Dumnezeu, mai precis mesajul Său aşternut în scris în urma primirii viziunilor de către profeţi de-a lungul timpului. Ei nu au făcut altceva decât să scrie ceea ce au văzut, şi-atât. Ei nu au scris o interpretare a lor în legătură cu ce au văzut, ci doar au scris exact ceea ce au văzut, chiar dacă multe lucruri nu le-au înţeles poate niciodată în timpul vieţii lor. Da, Dumnezeu a găsit cu cale să ne explice planul mântuirii prin intermediul unei clădiri bipartite şi a unei curţi, în care se aflau altarul arderilor de tot şi ligheanul pentru spălarea picioarelor preoţilor. Întreg planul mântuirii este cuprins şi înfăţişat prin intermediul unui cort, fiindcă aşa a dorit Dumnezeu să vină în ajutorul nostru. Mai apoi Hristos avea să se folosească de acest fel de a gândi când le-a oferit oamenilor învăţăturile preţioase ale Evangheliei prin intermediul unor pilde nemuritoare! El a înţeles corect mesajul lui Dumnezeu transmis prin profeţi, referitor la templul ceresc, neconsiderând că sus în cer se găseşte o structură solidă sub forma unui templu, cu două încăperi, cu două perdele şi cu mobilierul asemănător templului lui Irod. El nu a văzut lucrurile în felul acesta, de vreme ce numea templul ceresc "casa Tatălui Meu"!! "În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus." Ioan 14,2.

Cu alte cuvinte, Hristos a înţeles că prin intermediul sanctuarului pământesc Dumnezeu a transmis mai bine de o mie de ani adevăruri importante cu privire la lucrarea mântuirii în ansamblul ei, aşa cum se desfăşoară în cer. Mai mult decât atât, a priceput cu mintea Lui umană că templul ceresc nu este altceva decât locul locuinţei lui Dumnezeu sau locaşul, reşedinţa universală a lui Dumnezeu, o reşedinţă, un locaş unde încap şi se bucură milioane de îngeri slujitori!

     "Templul ceresc - locaşul Împăratului împăraţilor, în care >mii de mii de slujitori îi slujeau şi de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui< (Daniel7,10), acel templu plin de slava tronului cel veşnic, unde serafimii, strălucitorii lui păzitori, îşi acoperă faţa în adorare - nu poate fi reprezentat în toată vastitatea şi slava lui de nici o construcţie pământească. Cu toate acestea, adevărurile importante cu privire la Sanctuarul ceresc şi cu privire la lucrarea cea mare ce se săvârşeşte acolo pentru mântuirea omului trebuia să fie făcute cunoscute, învăţate, prin sanctuarul pământesc şi slujbele lui." Patriarhi şi profeţi, cap. Cortul şi serviciile lui, paragraful al cincilea de la sfârşit.

Potrivit înţelegerii lui Hristos, templul ceresc este locaşul împăratului împăraţilor, locul de domnie al Tatălui din cer, un templu în care se află multe locaşuri, în care sunt prezenţi milioane de îngeri. El nu este o construcţie bipartită, căci ar fi absurd ca în cer să spunem că un loc este mai sfânt decât altul, potrivit terminologiei folosită în Vechiul Testament prin care sunt desemnate cele două despărţituri din cortul întâlnirii: sfânta şi sfânta sfintelor! De asemenea, este absurd pentru raţiunea umană, pentru inteligenţa noastră să spunem să în templul din ceruri s-ar afla un sfeşnic din aur masiv, alimentat cu ulei de măsline, care trebuie să ardă încontinuu fără să se stingă; la fel după cum este un nonsens să credem că acolo s-ar afla o masă cu douăsprezece pâini ce trebuie înlocuite în fiecare Sabat!! Dar, ce să mai zicem de altarul tămâierii? La ce ar folosi fumul de tămâie acolo? Pe cine să ferească sau să protejeze de cine?

Ceea ce trebuie să înţelegem este că Dumnezeu nu a căutat să ne transmită ceva despre topografia locurilor cereşti, cum arată realitatea cerească, aşa încât să ştim şi noi cum arată cerul, realitatea în care sălăşluieşte Dumnezeu! Acolo sunt "lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc". 1Corinteni 2,9. Lucrarea mântuirii şi mai ales întruparea lui Hristos pe pământul nostru, jertfa Sa, moartea şi învierea Sa, toate la un loc trebuia să ne fie făcute cunoscut de către Dumnezeu, în aşa fel încât noi să pricepem gândul lui Dumnezeu faţă de noi. Aşa că a cuprins tot acest plan al mântuirii într-o ilustraţie sau, dacă vreţi, a căutat să înfăţişeze sau să reprezinte lucrarea mântuirii, a salvării noastre din păcat, cu tot ce cuprinde ea, în forma unui templu, a unei construcţii împărţită în două încăperi tocmai pentru ca noi să putem înţelege că lucrarea de răscumpărarea săvârşită de către Hristos pentru noi se realizează în două etape distincte, ceea ce presupune două momente de timp distincte, despre care noi trebuia să ştim!

De ce a înfăţişat-o printr-un templu? Dintr-un motiv foarte simplu. Locul domniei lui Dumnezeu este în sine un templu. Dumnezeu nu ar putea locui decât într-un templu. Numai că noi nu trebuie să înţelegem că templul lui Dumnezeu are două încăperi, două perdele şi este mobilat în felul în care era mobilat cortul întâlnirii sau mai târziu templul lui Solomon. Toate aceste piese de mobilier au un scop didactic în sine, prin ele Duhul Sfânt dorind să ne transmită nişte adevăruri de natură spirituală, singurele care pot clădi un caracter moral asemănător caracterului lui Dumnezeu!!! Absolut toate piesele de mobilier sunt un simbol al lui Isus Hristos, fiecare destăinuind sau descoperind o parte a lucrării lui Hristos în planul mântuirii!! Apoi, cum să ni-l înfăţişeze Dumnezeu pe Duhul Sfânt şi lucrarea Acestuia? Cea mai aleasă formă nu putea fi decât uleiul sau untdelemnul de măsline!

Cum să înfăţişezi jertfa lui Hristos dacă nu printr-o victimă, un animal de jertfă, adus pe altarul arderilor de tot din curtea cortului întâlnirii? Cum să arăţi oamenilor că Mesia urmează să se întrupeze şi să moară pentru oamenii păcătoşi pe pământ, dacă nu prin curtea sanctuarului pământesc în mijocul căreia trebuia să se găsească musai altarul pentru jertfe sau jertfelnicul? Curtea templului pământesc era simbolul acestui pământ, arătând către întruparea, moartea şi învierea lui Mesia. În timp ce construcţia pământească în sine era un simbol, vorbea despre templul ceresc.

Aşadar, pentru a simplifica lucrurile, modelul pe care Dumnezeu i l-a arătat lui Moise constituie doar o reprezentare a realităţii cereşti şi nu realitatea fizică cerească în sine, este originalul fiindcă după el trebuia construit cortul întâlnirii. Dacă este o reprezentare a realităţii cereşti, o transfigurare a ei, atunci înseamnă că în cer nu se află nicicum o construcţie cu două încăperi din care Dumnezeu se mută când într-una, când într-alta. Când vorbim despre cer, vorbim în primul rând despre cetatea lui Dumnezeu, Noul Ierusalim, locul locuinţei Sale din veşnicie!! Că aşa stau lucrurile este confirmat de Sfânta Scriptură, care ne spune. "În cetate n-am văzut niciun Templu; pentru că Domnul Dumnezeul cel Atotputernic ca şi Mielul sunt Templul ei". Apocalipsa 21,22.

Acum, dacă în cer nu există realmente o construcţie fizică de tipul celei despre care vorbim, adică un templu asemenea celui pământesc, totuşi aceasta nu înseamnă că nu există un templu ceresc!! El există dintotdeauna şi va exista şi în veşnicie. Dumnezeul nostru măreţ nu poate locui decât într-un templu, iar acest templu măreţ nu-i altceva decât propria lui cetate, Noul Ierusalim. Acest adevăr formidabil este adeverit de Duhul lui Dumnezeu, atunci când ne spune: "Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră, şi marea nu mai era. Şi eu am văzut coborându-se din cer, de la Dumnezeu, cetatea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. Şi am auzit un glas tare care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: "Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor". Apocalipsa 21,1-3.

Adevăratul templu ceresc este însăşi cetatea lui Dumnezeu, numită şi cortul lui Dumnezeu, în care îşi vor găsi casa toţi oamenii mântuiţi de pe acest pământ!!! Despre ei stă scris astfel: "Pe cel ce va birui îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu, şi nu va mai ieşi afară din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, Noul Ierusalim, care are să se coboare din cer de la Dumnezeul Meu, şi Numele Meu cel nou". Apocalipsa 3,12. Asta înseamnă că locuinţa veşnică a tuturor mântuiţilor va fi Noul Ierusalim, întrucât numai aici se găseşte scaunul de domnie al Tatălui şi al Mielului. Acest templu măreţ este locuinţa personală a lui Dumnezeu, locul unde se află scaunul de domnie al lui Dumnezeu, locul unde mijloceşte Mântuitorul pentru noi. "În Templul din ceruri, locuinţa lui Dumnezeu, tronul Său este întemeiat pe neprihănire şi judecată." Tragedia veacurilor, cap. Ce este sanctuarul?, par. 20.

De ce în cetatea lui Dumnezeu apostolul Ioan nu vede nici un templu? Deoarece nu a avut niciodată aşa ceva, fiindcă cetatea însăşi este chiar templul în sine!!! Taina harului divin este cuprinsă în însuşi templul pământesc şi în lucrarea care se desfăşura acolo, o taină despre care Dumnezeu a dorit să ne vorbească şi să ne-o descopere puţin câte puţin, de-a lungul timpului, şi prin care a vrut să ne înfăţişeze măreţia lucrării de răscumpărare săvârşită prin Isus Hristos, cu absolut tot ce implică ea. Prin modelul unui templu şi a serviciilor sale oamenii puteau înţelege această taină a harului divin. Nu ar fi existat o altă cale mai bună. Prin urmare, Dumnezeu a găsit cu cale să reprezinte planul mântuirii cu tot ce implică el sub forma unui sanctuar, a unui templu, care să vină în ajutorul oamenilor explicându-le astfel taina harului divin, chiar lucrarea mântuirii.

O altă mărturie care atestă că profetul mişcării adventiste înţelegea corect că templul ceresc, chiar sanctuarul care trebuie curăţit de păcatele mărturisite, după cum mărturiseşte Daniel în cap. 8, versetul 14, din cartea care-i poartă numele, este cetatea Noul Ierusalim, e mărturia următoare: "Eu cred că sanctuarul, ce trebuie curăţit la sfârşitul celor 2300 de zile, este Noul Ierusalim, în care Isus este slujitor." Cuvânt către mica turmă, în scrisoarea adresată lui Eli Curtis, par. 12.

Dacă Dumnezeu ar fi avut în vedere să ne înfăţişeze topografia cerului, chiar realitatea fizică a cerului, atunci trebuie să ştim că niciodată cortul întâlnirii sau sanctuarul pământesc nu ar fi putut fi desfiinţate prin moartea şi învierea Mântuitorului, căci acestea ar fi fost chiar realitatea cerească transpusă direct pe pământ, dar la altă scară!!! Or, în astfel de împrejurări realitatea cerească nu poate fi desfiinţată nicicum. Dar, templul pământesc împreună cu serviciile lui şi-au găsit împlinirea şi totodată sfârşitul lor în Isus Hristos!!! Ele nu ne mai pot vorbi acum despre lucrarea de mântuire, căci tot ceea ce ne învăţau serviciile sanctuarului şi sanctuarul pământesc însuşi au fost împlinite în Hristos.

Nimeni nu mai are nevoie de preot şi de jertfă ca să se apropie de Dumnezeu. De fapt, menirea sanctuarului şi a serviciilor sale era aceea de a-i învăţa pe oameni cum să se apropie de Dumnezeu, cum să se închine Lui şi cum să scape de păcat. Fără preot nu putea avea loc nicicum vreo lucrare de ispăşire, de iertare şi de apropiere de Dumnezeu. Însă, prin jertfa neasemuită a lui Hristos toată slujba sanctuarului pământesc, şi cu asta chiar a prezenţei sanctuarului respectiv pe pământ, a luat sfârşit definitiv. Acum putem să ne apropiem de Dumnezeu pe calea cea nouă şi vie, Isus Hristos. Avem acces direct la Dumnezeu prin Isus Hristos, chiar la tronul lui Dumnezeu.

     "Totul este cuprins de groază şi confuzie. Preotul era gata să înjunghie victima; dar cuţitul cade din mâna sa fără putere şi mielul scapă. Tipul întâlneşte antitipul în moartea Fiului lui Dumnezeu. Marele sacrificiu a fost adus. Drumul spre sfânta sfintelor este liber. Se pregăteşte o cale nouă şi vie pentru toţi. Nu mai era deloc nevoie ca toţi cei păcătoşi şi întristaţi să aştepte venirea marelui preot. De aici înainte, Mântuitorul avea să oficieze ca preot şi apărător în curţile cereşti. Era ca şi când un glas ar fi spus închinătorilor: Acum s-a terminat cu toate jertfele şi darurile pentru păcat. Fiul lui Dumnezeu a venit după Cuvântul Său: "Iată-Mă (în sulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule". >Cu însuşi sângele Său>, >El a intrat în Locul Preasfânt... după ce a căpătat o răscumpărare veşnică< (Evrei 10,7; 9,12)." Hristos Lumina Lumii, cap. Golgota, ultimul paragraf.

Cu alte cuvinte, nu mai este necesar vreun serviciu preoţesc pe pământ pentru a ne apropia de Dumnezeu. Ci putem avea o comuniune liberă cu Dumnezeu prin Isus Hristos, în virtutea sângelui ispăşirii vărsat pentru noi pe Golgota! În cer, în cetatea lui Dumnezeu şi apoi aici pe pământ, tot în cetatea Noul Ierusalim nu este nevoie de nici un templu, căci între cei mântuiţi şi Dumnezeu nu poate sta ceva prin care să se facă apropierea de Dumnezeu. Atunci ei vor avea o legătură deschisă cu Tatăl şi cu Fiul, fără prezenţa vreunui mijlocitor, aşa cum vor avea nevoie mai departe toţi îngerii şi toate celelalte fiinţele necăzute în păcat! Ba mai mult, ei vor vedea necontenit faţa Tatălui, căci au acces direct în locul cel mai tainic, şi anume sfatul Dumnezeirii!

     "Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului vor fi în ea. Robii Lui îi vor sluji. Ei vor vedea faţa Lui, şi Numele Lui va fi pe frunţile lor." Apocalipsa 22,3.4.

     ">În cetate n-am văzut nici un Templu; pentru că Domnul Dumnezeu, cel Atotputernic, ca şi Mielul, sunt Templul ei< (Apocalipsa 21,22). Poporul lui Dumnezeu are privilegiul să păstreze o legătură deschisă cu Tatăl şi cu Fiul. >Acum vedem ca într-o oglindă întunecată< (1Corinteni 13,12). Privim chipul lui Dumnezeu reflectat ca într-o oglindă, în lucrările naturii şi în procedeele Sale cu oamenii, dar atunci îl vom vedea faţă în faţă, fără vălul înceţoşat între noi. Vom sta în prezenţa Lui şi vom privi slava feţei Sale." Tragedia veacurilor, cap. Sfârşitul luptei, al şaptelea paragraf de la sfârşit.

Cel ce stă pe scaunul de domnie al Mielului are privilegiul Celui care l-a mântuit, de a intra în slava Tatălui, în sânul lui Dumnezeu, chiar în sfatul Dumnezeirii şi de a se bucura astfel de faţa Tatălui ceresc. Evident că numai oamenii răscumpăraţi sunt calificaţi să facă acest lucru. Unul dintre scopurile sanctuarului pământesc a fost acela de a ne învăţa chiar acest lucru. El arăta că numai cel ce era calificat să fie preot putea intra în templu, ca să slujească poporului. Numai o singură dată pe an marele preot putea intra în sfânta sfintelor. Aceasta descoperă un adevăr extraordinar, şi anume că în timp ce numai Isus poate administra beneficiile ispăşirii, totuşi toţi mântuiţi sunt calificaţi prin meritele lui Hristos să devină preoţi şi împăraţi după rânduiala lui Melhisedec, rânduială care le asigură privilegiul de a intra în "sfânta sfintelor", adică în sânul Dumnezeirii, acolo unde doar Hristos putea intra cândva, motiv pentru care Satana a găsit nod în papură şi s-a răzvrătit!

Se spune că "drumul spre sfânta sfintelor este liber", după ce Isus a înviat, doar pentru că "marele sacrificiu a fost adus", asta însemnând că de acum înainte, datorită reuşitei lui Hristos să ne salveze, potrivit planului de mântuire, este asigurată permanent intrarea directă la Tatăl a tuturor oamenilor mântuiţi, atunci când aceştia vor fi făcuţi nemuritori şi aşezaţi pe scaunul de domnie al Mielului!!! Să nu uităm niciodată adevărul cuvintelor următoare: "Celui ce va birui îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie." Apocalipsa 3,21.

În concluzie, cetatea Noul Ierusalim este adevăratul templu ceresc în care mijloceşte Hristos şi care trebuie curăţit de toate păcatele mărturisite şi aflate acolo. Din acest motiv, nu există nici un templu în cer aşa cum ni-l închipuim noi, asemenea sanctuarului pământesc, căci nu a existat niciodată. Templul pământesc a avut rostul de a ne descoperi cele două faze ale lucrării lui Isus şi importanţa lor pentru încheierea istoriei păcatului. Când Hristos a înviat, s-a dus în cer, adică în cetatea Noul Ierusalim, El "s-a aşezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi", Evrei 8,1, ca slujitor pentru oameni, administrând beneficiile ispăşirii potrivit serviciului zilnic pe care preotul îl oficia în sanctuarul pământesc. Când a sosit împlinirea timpului pentru a începe ispăşirea finală, ce implică o curăţire a templului ceresc, atunci Hristos a început cea de-a doua Sa lucrare şi ultima în favoarea oamenilor, potrivit serviciului săvârşit de marele preot o dată pe an în ziua ispăşirii. Acest lucru s-a întâmplat în 22 octombire 1844, potrivit celei mai lungi profeţii biblice, consemnate în Daniel 8,14.

     "După înălţarea Lui la cer, Mântuitorul nostru trebuia să-şi înceapă lucrarea ca Marele nostru Preot. Pavel spune: >Hristos n-a intrat într-un locaş de închinare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaş de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu< (Evrei 9,24). După cum lucrarea Domnului Hristos avea să constea din două mari părţi, fiecare dintre ele întinzându-se pe o anume perioadă de timp şi având un loc deosebit în Sanctuarul ceresc, tot astfel slujba preînchipuitoare avea loc în două părţi, slujba zilnică şi slujba anuală, şi pentru fiecare era rânduită o despărţitură a tabernacolului. După cum Domnul Hristos, la înălţarea Sa, S-a înfăţişat înaintea lui Dumnezeu ca să mijlocească cu sângele Său în favoarea credincioşilor pocăiţi, tot astfel preotul, în slujba zilnică, stropea sângele jertfei în locul sfânt, pentru păcătos. Sângele lui Hristos, ce era menit să-L elibereze pe păcătosul pocăit de condamnarea Legii, nu avea să şteargă păcatul; acesta avea să rămână scris în sanctuar până la ispăşirea finală; tot astfel în simbol, sângele jertfei pentru păcat îndepărta păcatul de la cel pocăit, dar rămânea în sanctuar până la ziua cea mare a ispăşirii." Patriarhi şi profeţi, cap. Cortul şi serviciile lui, paragraful al treilea de la sfârşit.

Un fapt interesant pe care doresc să-l scot în evidenţă este legat de locul unde Hristos s-a dus în cer sau în cetate. Acest loc este locul aflat "la dreapta scaunului de domnie al Măririi", Evrei 8,1. Întrebarea este: Unde se afla scaunul de domnie al lui Dumnezeu atunci, în sfânta sau în sfânta sfintelor? Pavel îl asociază cu sfânta sfintelor, deşi mai degrabă termenul folosit de el este "locurile sfinte", cu referire la întregul sanctuar sau templu ceresc, chiar cetatea cerească, potrivit sensului intenţionat de acesta în scrierea epistolei către evrei. Ideea pe care doresc s-o subliniez este aceea că scaunul de domnie al Tatălui se află în cetatea sfântă de sus. În acel loc, potrivit Scripturilor, se află nu numai scaunul de domnie al lui Dumnezeu Tatăl, ci şi scaunul de domnie al lui Hristos împreună cu scaunele de domnie ale celor răscumpăraţi şi înălţaţi la cer, de la Enoh până la cei înviaţi în timpul învierii lui Hristos, simbolizaţi prin cei douăzeci şi patru de bătrâni şi prin cele patru făpturi vii!! Aici se află locul unde s-a suit Isus, şi aici este locul de unde mijloceşte pentru noi de la înălţarea Sa.

     "Numaidecât am fost răpit în Duhul. Şi iată că în cer era pus un scaun de domnie, şi pe scaunul acesta de domnie şedea Cineva. Cel ce şedea pe el avea înfăţişarea unei pietre de jasp şi de sardiu; şi scaunul de domnie era înconjurat cu un curcubeu ca o piatră de smarald la vedere. Împrejurul scaunului de domnie stăteau douăzeci şi patru de scaune de domnie; şi pe aceste scaune de domnie stăteau douăzeci şi patru de bătrâni, îmbrăcaţi în haine albe; şi pe capete aveau cununi de aur. Din scaunul de domnie ieşeau fulgere, glasuri şi tunete. Înaintea scaunului de domnie ardeau şapte lămpi de foc, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu. În faţa scaunului de domnie mai este un fel de mare de sticlă, asemenea cristalului. În mijlocul scaunului de domnie şi împrejurul scaunului de domnie stau patru făpturi vii, pline cu ochi pe dinainte şi pe dinapoi." Apocalipsa 4,2-6.

Între cei douzeci şi patru de bătrâni şi cele patru făpturi vii şi scaunul de domnie al Tatălui, la mijloc, se află scaunul de domnie al Mielului. "Şi la mijloc, între scaunul de domnie şi cele patru făpturi vii şi între bătrâni, am văzut stând în picioare un Miel. Părea junghiat şi avea şapte coarne şi şapte ochi, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu trimise în tot pământul." Apocalipsa 5,6.

Că ceea ce am spus, referitor la locul unde Hristos s-a dus după înălţarea Sa, este adevărat, reiese foarte limpede din versetul acesta: "Din scaunul de domnie ieşeau fulgere, glasuri şi tunete. Înaintea scaunului de domnie ardeau şapte lămpi de foc, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu". Apocalipsa 4,5. Aici se face trimitere la sfânta din sanctuarul pământesc, unde era localizat sfeşnicul, un simbol al lui Hristos, ca Lumina lumii, dar şi al Duhului Sfânt, Cel care face ca lumina să fie lumină şi adevărul adevăr! Intenţia divină, de fapt a Duhului Sfânt, este să ne transmită că toate piesele de mobilier care împodobeau ambele încăperi ale cortului întâlnirii trebuie asociate în templul ceresc sau în cetatea sfântă de sus cu locul sau cu scaunul de domnie al lui Dumnezeu!!! Oriunde sunt prezente ele, acolo trebuie că se află şi scaunul de domnie al Tatălui din cer. Din acest motiv, este inutil să spunem că Isus s-a dus în sfânta sau în sfânta sfintelor într-un sanctuar care de fapt nu există în cetatea lui Dumnezeu!!! (Profetul vorbeşte despre înălţarea lui Isus în Sfânta, după învierea Sa, doar pentru că Dumnezeu a dorit ca noi să înţelegem cum trebuie ce lucrare desfăşoară Mântuitorul în cer, până la 22 octombrie 1844. Apoi, îi este înfăţişat tabloul trecereii Tatălui în sfânta sfintelor, împreună cu Fiul, pentru că Duhul Sfânt a găsit cu cale să înfăţişeze în felul acesta realitatea începerii celei de a doua etape în lucrarea pe care Hristos o săvârşeşte în cer din data menţionată anterior. Printr-o astfel de reprezentare a lucrurilor puteam înţelege corect ce lucrare desfăşoară Isus în cer, la dreapta Tatălui).

De fapt, Hristos s-a dus într-un singur loc, la dreapta scaunului de domnie al Măririi, adică al Tatălui din cer, chiar lângă Tatăl. Acel loc a rămas permanent locul de unde El mijloceşte pentru noi. Metafora uşii deschise face trimitere la realitatea începerii celei de a doua etape a Mântuitorului a lucrării de ispăşire: curăţirea sanctuarului ceresc de păcatele acumulate acolo. Dacă nu există o construcţie cu numele de templu în interiorul cetăţii lui Dumnezeu, atunci trebuie să fie evident că nu există nici uşi. Vezi Apocalipsa 3,8. Pe de altă parte, este adevărat că profetului i se prezintă în viziune trecerea Tatălui din sfânta în sfânta sfintelor, urmat fiind apoi de Fiul Său. Dar acest lucru este menit să fie doar un tablou sau o reprezentare a unei realităţi cereşti care avea legătură strictă cu începerea în 1844 a celei de a doua faze a lucrării lui Isus în sanctuarul ceresc. Pur şi simplu aşa a găsit cu cale Dumnezeu să înfăţişeze profetului realitatea lucrării de curăţire a templului ceresc. Duhul lui Dumnezeu rămâne mai departe în atmosfera creată de viziunile pe care El le-a dat profeţilor biblici, pentru a ne explica mai departe ce se întâmplă în cer. Ne pune la curent cu cele cereşti exact prin acelaşi fel în care a inspirat profeţii biblici, în cazul nostru Ioan vizionarul. Este practic acelaşi limbaj. Rămâne ca noi să înţelegem corect mesajul divin.

Totuşi, se poate spune cu adevărat că, o dată cu înălţarea lui Isus la tronul lui Dumnezeu, noi avem acces direct în "sfânta sfintelor", fiindcă această încăpere era asociată permanent cu prezenţa şekinei. Numai preotul intra o singură dată pe an acolo, dar acum, când perdeaua de la mijloc a fost sfâşiată, ea fiind simbolul trupului jertfit al lui Hristos, avem acces toţi, mai întâi prin credinţă, iar apoi prin vedere, în mod fizic, chiar în sânul Tatălui din cer!!! Nu-i un lucru extraordinar? "Astfel, dar, fraţilor, fiindcă prin sângele lui Isus avem o intrare slobodă în Locul Preasfânt, pe calea cea nouă şi vie pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua dinăuntru, adică trupul Său, şi, fiindcă avem un Mare Preot pus peste casa lui Dumnezeu, să ne apropiem cu o inimă curată, cu credinţă deplină, cu inimile stropite şi curăţate de un cuget rău şi cu trupul spălat cu o apă curată. Să ţinem fără şovăire la mărturisirea nădejdii noastre, căci credincios este Cel ce a făcut făgăduinţa." Evrei 10,19-23.

Drumul spre tronul Tatălui, tron căruia îi era asociat sfânta sfintelor din sanctuarul pământesc, a fost deschis pentru fiecare om mântuit imediat după înălţarea lui Hristos. Beneficiile ispăşirii specifice slujbei zilnice din sanctuarul pământesc au fost administrate de Isus de la dreapta scaunului de domnie al Măririi, şi tot de acolo, începând cu anul 1844, au fost şi sunt administrate în continuare beneficiile ispăşirii legate de curăţirea sanctuarului, specifice lucrării săvârşite de marele preot în lucrarea de peste an sau ziua ispăşirii! Tabloul zugrăvit de apostolul Ioan în Apocalipsa 4 şi 5 ar trebui să fie edificator pentru orice minte onestă cu privire la locul de unde Hristos administrează beneficiile ispăşirii sau ale sângelui Său ispăşitor pentru noi toţi, încă de la înălţarea Sa.