"Vă dau o poruncă nouă"

Unul dintre cele mai dificile lucruri, într-o lume a păcatului, este să faci în aşa fel încât o minte să priceapă caracterul lui Dumnezeu în lumina Evangheliei, aşa cum s-a manifestst în mod deplin în viaţa Fiului lui Dumnezeu cel întrupat. Într-o lume în care aproape totul se obţine şi se păstrează prin metode străine de caracterul Celui sfânt, cum poţi înţelege viaţa Mântuitorului, care n-a avut de nici unele şi, totuşi, a fost cea mai bogată fiinţă de pe pământ? Bogăţia Lui era cunoaşterea lui Dumnezeu şi împărtăşirea cu dragostea Lui, o cunoaştere şi o dragoste pe care le-a pus la dispoziţia oamenilor, spre mântuire.

Hristos a venit în lumea noastră, aşa cum nimeni nu se aştepta, deşi era profetizat că se va naşte ca om. A venit să facă lumină în mintea omului cu privire la persoana lui Dumnezeu, pe care îl numea în mod corect şi intim Tată. Un Dumnezeu pe care oamenii îl percepeau a fi sever şi neiertător, foarte greu de înduplecat de vreme ce cerea în continuu jertfe animale, şi chiar umane după concepţia păgână. Da, Hristos a coborât realmente într-o lume plină de întunericul necunoaşterii lui Dumnezeu. A venit la noi în timpul cel mai neprielnic, când omul ajunsese ca un animal de povară, ce trăgea ca un sclav la carul lui Satana.

Satana îl înfierase pe Isus în ceruri şi îi ponegrise Numele Său cel sfânt pe pământ; i-a ponosit imaginea caracterului în cel mai grotesc mod posibil, pervertind percepţia şi capacitatea minţii omeneşti în legătură cu modul cum trebuie înţeles caracterul sfânt şi nobil al lui Dumnezeu. Astfel, omul a ajuns literalmente să atribuie trăsăturile de caracter ale lui Satana chiar Dumnezeului iubitor din ceruri, care nu ştie să facă sau să producă rău nimănui! El este cu totul străin de lucrarea distrugerii, aşa cum ne-o definim noi, aşa cum o traducem noi cu şi în mintea noastră, ca apoi să o punem în practică. În pofida unor dovezi grăitoare cu privire la faptul că Dumnezeu este iubire, cum ar fi lucrurile din natură şi, încă şi mai evident, cele mai profunde şi duioase legături omeneşti, pe care le cunoaşte omul, totuşi Satana a reuşit să orbească mintea noastră cu privire la farmecul, duioşia şi frumuseţea nobleţei divine în felul în care se raportează la omul păcătos.

     "În ciuda existenţei tuturor acestor dovezi evidente, vrăjmaşul oricărui bine a orbit mintea oamenilor, aşa încât ei privesc cu teamă spre Dumnezeu, gândind despre El că este sever şi neiertător. Satana i-a determinat pe oameni să-l considere pe Dumnezeu o fiinţă al cărei atribut principal este dreptatea rigidă şi inflexibilă, asemenea unui judecător aspru şi intransigent, asemenea unui creditor exigent şi neînduplecat. El l-a descris pe Creator ca pe o fiinţă care pândeşte cu suspiciune, ca să observe greşelile şi păcatele oamenilor, pentru a putea aduce asupra lor judecăţile Cerului. Domnul Isus a venit să trăiască printre oameni, tocmai ca să îndepărteze această umbră întunecată şi să-i descopere lumii iubirea nemărginită a lui Dumnezeu." Calea către Hristos, cap. Iubirea lui Dumnezeu faţă de om, par. 5.

Deci, misiunea primordială a Mântuitorului a fost să îi descopere lumii iubirea neţărmurită a lui Dumnezeu. Nu o iubire specială pentru om, ci iubirea întreagă divină, iubirea aceea care este Dumnezeu pentru toţi, fie fiinţe necăzute în păcat, fie căzute în păcat, precum oamenii! În afara dovezilor evidente, precum cele enumerate mai sus, care vorbesc despre dragostea lui Dumnezeu, mai există una de care Satana s-a slujit cel mai bine în distorsionarea înţelegerii caracterului divin din partea omului, iar această dovadă sunt Scripturile Vechiului Testament. Aici, limbajul omenesc, formele de exprimare specifice limbii omeneşti precum şi anumite expresii caracteristice definirii unor stări lăuntrice umane, estompează, pun în umbră dragostea lui Dumnezeu, parcă nelăsând-o să radieze în razele ei cele mai strălucitoare.

Dumnezeu, însă, nu se putea face cunoscut decât în acest fel; pur şi simplu nu avea altă posibilitate, nu putea să se folosească de limba Cerului pentru a ni se descoperi, căci atunci cine l-ar fi înţeles? În nobleţea Lui cea mare, a coborât la nivelul înţelegerii umane, inspirându-i pe profeţi să transmită principiile Cerului pământenilor, principii în care se regăseşte şi descriu chiar caracterul Său. Dacă omul ar fi fost ascultător de la bun început, după căderea lui Adam, atunci nivelul capacităţii de înţelegere din partea omului a caracterului lui Dumnezeu, precum şi sensibilităţile minţii la lucrarea Duhului Sfânt în el, ar fi fost pe potriva nivelului strălucirii luminii divine asupra minţii. Mintea ar fi fost înălţată de la o treaptă a înţelegerii la alta, tot mai sus şi mai sus, până când omul ar fi ajuns să se despartă cu totul de păcat, chiar înainte de întruparea obligatorie şi în aceste circumstanţe a Fiului lui Dumnezeu. În acest context, oamenii nu ar fi cunoscut niciodată boala şi ar fi ştiut cum să închidă toate uşile la ispitirile lui Satana.

Astfel, omul nu ar mai fi avut nevoie de Biblie sub nici o formă, de legea celor zece porunci scrisă şi nici de ritualurile şi ceremoniile care se desfăşurau la cortul întâlnirii, cu sens, nici măcar nu ar mai fi avut nevoie de sanctuar sau de un popor sfânt circumcis, pus deoparte în scopul iluminării lumii cu cunoştinţa mântuirii. "Dacă omul ar fi păzit Legea lui Dumnezeu, aşa cum i-a fost dată lui Adam după cădere, cum a fost păstrată de Noe în corabie şi respectată de Avraam, n-ar fi fost nevoie de ritualul circumciziei. Dacă descendenţii lui Avraam ar fi ţinut legământul, a cărui dovadă sau garanţie era circumcizia, n-ar fi căzut niciodată în idolatrie, n-ar fi fost lăsaţi să meargă în Egipt şi n-ar fi fost nevoie ca Dumnezeu să-şi proclame Legea la Sinai, s-o sape în table de piatră şi s-o protejeze prin instrucţiuni precise date în judecăţile şi rânduielile lui Moise." Istoria mântuirii, cap. Legea lui Dumnezeu, subcap. Scrisă pe table de piatră, par. 3.

     "Sistemul jertfelor încredinţat lui Adam a fost, de asemenea, pervertit de către urmaşii săi. Superstiţia, idolatria, cruzimea şi desfrâul au denaturat serviciul simplu şi plin de însemnătate pe care îl rânduise Dumnezeu." Patriarhi şi profeţi, cap. Legea şi legămintele, par. 6.

După cum se poate observa, Satana a folosit patru lucruri în degradarea naturii omeneşti şi mai ales a creierului uman: superstiţia, idolatria, cruzimea şi desfrâul. Când creierul se perverteşte prin ascultarea sugestiilor perfide ale lui Satana, atunci şi limba pe care o folosesc oamenii va fi degradată exact în măsura în care se dă credit filozofiei satanice. Mintea este atrasă tot mai mult spre lucruri care satisfac eul personal, ambiţiile egoiste ale naturii omeneşti, supremaţie, putere, etc. Aşa apare şi se manifestă cruzimea, care de cele mai multe ori se însoţeşte cu desfrâul. Pe fondul decadenţei umane, a slăbirii, a degradării creierului omenesc, forma de exprimare a omului prin limbaj şi comportament nu putea fi altfel. Ascultarea omului, după căderea în păcat, l-ar fi păzit de o astfel de stare de lucruri. Din păcate nu s-a întâmplat aşa. Omului i-a plăcut mai mult sugestiile diavolului, îndepărtându-se tot mai mult de idealul lui Dumnezeu pentru acesta: desăvârşirea.

În acest context, Dumnezeu avea să se descopere pe Sine oamenilor binevoitori a asculta exact în limbajul cunoscut acestora, aşa slab şi păcătos cum este, cu toate defectele lui. Aşa că Vechiul Testament este proiecţia idealului divin în limbaj uman; este, daca vreţi, descoperirea caracterului divin potrivit priceperii scribilor cărora Dumnezeu li s-a descoperit, adică profeţilor. Omul care citeşte Vechiul Testament, căci este un corp de scrieri inspirate, este impresionat mai mult de ceea ce îi izbeşte privirile, adică de limbajul folosit, cu precădere expresiile care descriu anumite stări de mânie, de furie, de lipsă de milă, în care Dumnezeu a îmbrăcat mesajul divin, stări care de altminteri îi sunt proprii omului căzut în păcat. Dumnezeu se descoperă ca fiind mânios, plin de furie, gata să distrugă pe oricine şi orice. Aceasta este percepţia omului păcătos.

Cu toate acestea, atenţia cercetătorului profund se va concentra asupra mesajului divin, care ascunde principiile dreptăţii, cât şi ale milei. Vechiul Testament este întru totul lucrarea harului divin asupra minţii scriitorului. Deşi cuvintele sunt pur omeneşti, totuşi conţinutul lor, mesajul pe care îl transmit este voia descoperită a lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă, pentru cine pricepe, dragoste care slujeşte celui nevoiaş, adică omului păcătos. Aici, în Vechiul Testament, Dumnezeu a spus: "... Domnul vă iubeşte", Deuteronom 7,8, "să iubiţi pe străin", Deuteronom 10,19, "să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi", Levitic 19,18. În mod paradoxal, însă, din cauza întunericului cu care diavolul a înfăşurat ca un giulgiu mintea omului, acesta, adică omul, nu a înţeles şi nu înţelege nici astăzi că Dumnezeu este dragoste în felul Lui, conform realităţii cereşti, nu în felul şi după înţelegerea noastră.

Felul în care Dumnezeu s-a descoperit pe Sine în Vechiul Testament a ajuns să fie îndreptat împotriva Sa, prin răstălmăcirea mesajului divin din cauza cuvintelor în care a fost aşezat acesta. Am fost învăţaţi să ne agaţăm de cuvinte, nu de conţinut, teologizăm cuvinte, filozofăm pe marginea unor versete care descriu crime săvârşite în urma unor porunci divine. De ce-ul nostru se concentrează strict asupra cuvintelor omeneşti, şi astfel îl descriem pe Dumnezeu după închipuirea noastră, conform limbajului biblic şi nu a mesajului divin, mesaj care este înţeles doar de către o minte spirituală.

Din cauza degradării omului, prin neascultare continuă, Hristos a ştiut că acesta are nevoie de iluminarea minţii lui într-un mod cu totul deosebit, cu privire la înţelesul corect al mesajului Vechiului Testament, deci cu privire la adevărul cuprins în scrierile Vechiului Testament, adevăr care descoperă frumos caracterul lui Dumnezeu. Tot ceea ce dăruise Dumnezeu omului, fusese greşit înţeles şi pervertit. Dumnezeu a ajuns un fel de criminal odios în mintea multora, un cineva care nu se mai satură de sânge, un răzbunător implacabil pe care nu trebuie să îl superi niciodată.

Dumnezeu a oferit atâta lumină pentru înţelegerea caracterului Său, pe cât a putut să ducă cei ascultători şi doritori să îl cunoască. Însă limitele limbii, modul de exprimare, educaţia, cultura, obiceiurile, perceperea realităţii înconjurătoare, a capacităţii intelectului nu i-au oferit lui Dumnezeu prea mari posibilităţi să se descopere altfel şi într-o măsura grandioasă, nespus de frumoasă. Aşa ni se înfăţişează Dumnezeu în Vechiul Testament. Dar, Isus a venit să dea la o parte întunericul superstiţiilor, a idolatriei, a cruzimii şi a desfrâului cu care au fost înlănţuiţi oamenii de către Satana timp de milenii şi să îl descopere pe Tatăl Său exact aşa cum este. De fapt Isus, punându-se în locul omului, a arătat pe viu ce înseamnă să îl cunoşti pe Dumnezeu şi cum să descoperi caracterul Său, exact aşa cum oamenii după căderea lui Adam în păcat ar fi putut să o facă dacă ar fi ascultat necontenit de El!

De aceea, într-o împrejurare Hristos a spus astfel: "Aţi auzit că s-a zis celor din vechime... Dar Eu vă spun" Matei 5,21.22. El repetă de căteva ori acest lucru, în încercarea de a destupa mintea ascultătorilor Săi, când s-a pornit să descrie principiile împărăţiei lui Dumnezeu pe muntele fericirilor. El a subliniat că ceea ce s-a spus în Vechiul Testament vechilor evrei, şi cu aceasta omenirii, ar fi putut fi scris altfel dacă oamenii ar fi fost ca El, adică ascultători de Dumnezeu. Vechiul Testament ar fi avut un înţeles nou şi mai profund, dacă oamenii neascultători şi poporul evreu nu l-ar fi pus pe Dumnezeu în situaţia să dea porunci de felul celor menţionate acolo, porunci care trebuiau să explice pe înţelesul lor greoi legea cea mare a iubirii lui Dumnezeu.

Interesant este că Mântuitorul aşază într-un context nou mesajul Vechiului Testament, pe care evreii îl răstălmăciseră. De fapt, tot El este cel care a dat legea pe Sinai precum şi poruncile şi legile adiacente, care o însoţeau. El le descoperă acum faptul că dacă poporul evreu ar fi fost grabnic la pricepere şi dispus să asculte, atunci modalitatea descoperirii Sale atunci, la Sinai, ar fi fost ca pentru un popor cu adevărat sfânt şi fără păcat, asemenea Mântuitorului, care acum se afla pe muntele fericirilor. Nu ar mai fi fost necesare tunete şi fulgere, ci toţi, asemenea lui Moise, ar fi putut fi acoperiţi de slava Tatălui şi a Fiului şi ar fi vorbit cu Dumnezeu faţă către faţă. Intenţia lui Dumnezeu cu ei este descoperită în aceste cuvinte sublime: "Tu îi vei aduce şi-i vei aşeza pe muntele moştenirii Tale, în locul pe care Ţi l-ai pregătit ca locaş, Doamne, la Templul pe care mâinile Tale l-au întemeiat, Doamne! Şi Domnul va împărăţi în veac şi în veci de veci". Exod 15,17.18.

Aceasta este promisiunea lui Dumnezeu făcută înainte de evenimentul petrecut la şi pe muntele Sinai; este cântarea lui Moise şi a copiilor lui Israel. Dar, nu s-a întâmplat acest lucru nici în ziua de azi, din cauza neascultării şi rebeliunii.

Pentru Hristos, Scripturile Vechiului Testament aveau un cu totul alt înţeles decât ceea ce pricepuseră oamenii, în speţă poporul evreu, până în vremea aceea. El a privit la conţinut, la mesaj, nu la cuvinte; a citit şi El ceea ce citim şi noi astăzi. El nu a filozofat pentru că nu a făcut filozofie, nu a teologizat pentru că nu a făcut teologie, ci a căutat să îl descopere pe Dumnezeu ascuns în cuvinte omeneşti slabe şi păcătoase, un Dumnezeu constrâns din pricina limitelor umane să se ascundă în limba şi expresiile acestora, în felul lor de a se exprima. Descoperirea Tatălui din cer în limba, gesturile, comportamentul şi învăţăturile Sale este grăitoare şi nemuritoare. El a scos din ţărâna necunoaşterii şi nepriceperii omului adevăratul înţeles al mesajului divin, chiar adevărul cu privire la caracterul unui Tată iubitor. Şi, mai mult, a aşezat într-un context absolut nou adevărul Vechiului Testament sub forma Noului Testament. "Aţi auzit că s-a zis în vechime o mulţime de lucruri neadevărate despre Tatăl din cer, dar Eu vă spun că Dumnezeu este dragoste", acesta a fost de la început şi până la sfârşitul vieţii Sale mesajul lui Hristos pentru noi.

Ca să întărească acest fapt, avea să le spună ucenicilor Săi astfel: "Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii". Ioan 13,34.35. Incredibil, porunca de a se iubi unii pe alţii era nouă pentru ucenici! Deşi în Vechiul Testament scria negru pe alb: "Domnul vă iubeşte", totuşi Isus le spune cu hotărâre, dar cu blândeţe, să se iubească unii pe alţii, dar nu oricum, ci aşa cum i-a iubit El, adică nu aşa cum interpretau cărturarii iubirea lui Dumnezeu în Vechiul Testament, ci aşa cum a dat-o pe faţă Hristos faţă de ucenicii Săi. De ce spune Isus că această poruncă era nouă? Era nouă pentru că ucenicii nu se iubiseră unii pe alţii aşa cum îi iubise Mântuitorul. Asta fiindcă în mintea lor imaginea lui Dumnezeu era doar o proiecţie fariseică, o proiecţie a învăţăturilor rabinice care deformaseră cu totul înţelesul adevărat al iubirii lui Dumnezeu descoperite în sulurile vechi-testamentare.

Jertfa lui Hristos trebuia să le deschidă tuturor celor credincioşi o nouă înţelegere a iubirii, deci a caracterului sau slavei lui Dumnezeu. Numai aici, la cruce, au ajuns îngerii loiali să rupă orice verigă de simpatie pentru diavolul şi să îl dezrădăcineze din mintea lor pentru totdeauna. Caracterul lui Dumnezeu are un înţeles nou în lumina crucii de pe Golgota, căci Isus a împrăştiat întunericul aruncat de diavolul asupra oamenilor cu privire la iubirea lui Dumnezeu şi la capacitatea Lui de a nu obosi niciodată să iubească şi să se dăruiască în iubire tuturor. Aceasta este legea vieţii Sale, iar acuzele lui Satana nu au nici un temei.

Acolo, la cruce, pe dealul Golgotei, şi nu mai puţin în viaţa Mântuitorului, s-a arătat pentru totdeauna că Dumnezeu nu ştie să facă rău, că a fost dispus să meargă la cea mai înjositoare moarte, fără să-şi renege dragostea pentru un neam de oameni păcătoşi şi nepăsători pe deasupra, doar pentru ca să-i ştie mântuiţi, fiind dispus chiar să le ofere propriul scaun de domnie doar pentru ca ei să se bucure o veşnicie alături de El. Acolo, s-a arătat pentru totdeauna că lucrarea de distrugere, aşa cum o traducem noi în mintea noastră, aşa cum îi dăm noi înţelesul şi o punem în seama lui Dumnezeu, este o lucrarea străină de caracterul Său şi pe deasupra şi ciudată, căci ce legătură ar putea fi vreodată între distrugere şi dragoste? Ar fi de neînţeles ca Dumnezeu să-şi descopere dragostea prin Fiul Său, iar dacă este respinsă să treacă la nimicirea păcătosului. Crucea de pe Golgota ar trebuie să ne inspire gânduri şi motivaţii noi în legătură cu caracterul lui Dumnezeu. Ea este poarta prin care străluceşte pe vecie iubirea neasemuită a lui Dumnezeu întregii suflări din tot universul creat.

Să luăm aminte la aceste cuvinte nemuritoare:

     "Dorinţa cea mare, pe care Hristos şi-a exprimat-o la această ultimă întâlnire cu ucenicii, era ca ei să se iubească unii pe alţii aşa cum El îi iubise. Despre lucrul acesta le vorbise de multe ori: >Vă poruncesc<, le repetase El adesea, >să vă iubiţi unii pe alţii<. Cele dintâi cuvinte pe care le-a rostit după ce a fost singur cu ei în camera de sus au fost: >Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii<. Porunca aceasta era nouă pentru ucenici, deoarece ei nu se iubiseră unii pe alţii aşa cum îi iubise Hristos. El a văzut că ei trebuie să fie stăpâniţi de idei şi îndemnuri noi; că trebuie să trăiască după principii noi; prin viaţa şi moartea lui Hristos, ei trebuiau sã ajungă la o nouă înţelegere a iubirii. Porunca de a se iubi unii pe alţii avea un înţeles nou în lumina jertfei Sale. Toată lucrarea harului este o slujire continuă, plină de iubire şi de strădanii pline de lepădare de sine şi jertfire de sine. În tot timpul cât a fost Hristos pe pământ, iubirea lui Dumnezeu se revarsă de la El în râuri nestăvilite. Toţi cei plini de Duhul Lui vor iubi aşa cum a iubit El. Acelaşi principiu care îndemna pe Hristos la lucru îi va îndemna şi pe ei în legăturile lor unul cu altul.
     Aceastã iubire este dovada că ei sunt ucenici. >Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii ei, dacă veţi avea dragoste unul pentru altul.< Când oamenii sunt strâns legaţi, nu prin forţă sau interese egoiste, ci prin iubire, ei dau dovadă despre lucrarea unei influenţe care este mai presus de orice influenţă omenească. Oriunde ar exista aceastã unire, ea este o dovadă că s-a refăcut în om chipul lui Dumnezeu şi că a fost sădit un nou principiu de viaţă. Ea ne dovedeşte că în natura divină se află putere pentru a sta împotriva forţelor supranaturale ale răului şi că harul lui Dumnezeu biruie egoismul inimii fireşti." Hristos Lumina Lumii, cap. Să nu vi se tulbure inima, par. 56, 57.