Dezlegarea celor patru îngeri de la râul Eufrat

O corectă înţelegere a trâmbiţelor înseamnă acceptarea faptului că evenimentele anunţate prin ele au de-a face cu trecutul. Vorbim strict despre primele şase trâmbiţe, întrucât trâmbiţa a şaptea este mult mai complexă. Ea a început să se facă auzită întâiaşi dată în anul 1844. Noi trăim în timpul acestei trâmbiţe, care se va încheia cu cele şapte plăgi devastatoare. O problemă pe care au întâmpinat-o unii comentatori ai profeţiilor este legată de sigiliul lui Dumnezeu. Aceştia au plecat de la premiza că acest sigiliu este acela pe care-l vor primi cei 144.000, motiv pentru care cred că trâmbiţa a cincea are de-a face cu ultima generaţie, că se aplică unor evenimente viitoare. O altă problemă apăsătoare este legată de râul Eufrat, pe care majoritatea interpreţilor îl văd a fi chiar râul care curge astăzi prin Irak. Cu alte cuvinte, metoda lor de interpretare este una strict geografică.

În primul rând, toate trâmbiţele sunt descrise într-un limbaj simbolic, menit a ne descoperi realitatea unor evenimente istorice petrecute cu mult timp în urmă, ceea ce înseamnă că istoria trebuie să fie, în acest caz, complementul sau expunerea profeţiei trâmbiţelor, a celor şase trâmbiţe, căci în tot acest episod vom vorbi doar despre primele şase trâmbiţe. În al doilea rând, faptul că îngerii trâmbiţaşi sunt văzuţi în sfânta sanctuarului ceresc, lângă altarul tămâierii, ar trebui să ne dea deplina siguranţă că toate evenimentele anunţate de ei se petrec până în anul 1844, deoarece din 22 octombrie 1844, potrivit profeţiei celor 2300 de seri şi dimineţi profetice, Isus a început lucrarea în a doua încăpere sau sfânta sfintelor din templul ceresc. Din moment ce îngerii anunţă ivirea unor evenimente când aceştia se găsesc în sfânta templului din cer, atunci este musai să credem, fără să greşim, că acele evenimente nu pot avea loc nicidecum după anul 1844! Duhul Sfânt a ţinut morţiş să introducă mai întâi tabloul sfintei sanctuarului ceresc, mai înainte de a ne prezenta îngerii cu trâmbiţe, tocmai pentru ca noi să înţelegem clar în ce perioadă a istoriei se vor desfăşura toate evenimentele descrise prin primele şase trâmbiţe!!

Fiindcă acesta este adevărul, atunci, în ce priveşte sigiliul lui Dumnezeu, pomenit în cadrul trâmbiţei a cincea, nu are cum să fie sigiliul pe care-l vor primi cei 144.000!!! Acest sigiliu are o strictă legătură cu lucrarea din prima încăpere a templului ceresc, şi nu trebuie confundat cu sigiliul Marelui Preot, acela pe care-l vor primi doar cei 144.000, când sunt în viaţă, sigiliu care are o strânsă legătură doar cu lucrarea lui Isus din sfânta sfintelor sau a doua încăpere a sanctuarului ceresc!! (A se citi studiile referitoare la aceste sigilii). Sigiliul care se găsea pe fruntea copiiilor lui Dumnezeu, în timpul trâmbiţelor, este acelaşi sigiliu despre care vorbeşte Pavel în epistola sa către efeseni. "Şi voi, după ce aţi auzit Cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii voastre), aţi crezut în El şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt care fusese făgăduit şi care este o arvună a moştenirii noastre, pentru răscumpărarea celor câştigaţi de Dumnezeu, spre lauda slavei Lui... Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării." Efeseni 1,13.14; 4,30.

Se observă foarte clar că acest sigiliu al Duhului Sfânt, fiindcă este lucrarea Lui specială în acest sens, şi cuprinde experienţa naşterii din nou şi înaintarea zilnică în harul lui Dumnezeu, până la acea statură a desăvârşirii după măsura luminii, înţelegerii şi punerii în practică a adevărului descoperit al Evangheliei, este doar o arvună, adică un ceva care le asigură primirea celui de-al doilea sigiliu în dar, dar numai atunci când ei sunt deja morţi, căci lucrarea de curăţire a sanctuarului ceresc se desfăşoară într-un timp când toţi copiii mântuiţi, dar adormiţi, morţi, ai lui Hristos, de la Adam şi până la ultimul ce va muri înainte de încheierea harului divin, nu ştiu nimic din ceea ce se petrece pe pământ!!! Primul sigiliu era o necesitatea pentru salvarea sufletului pentru toţi credincioşii din timpurile trecute. Totodată el este o arvună a moştenirii lor şi a noastre, o arvună care asigura din start primirea celui de-al doilea sigiliu doar ca dar, căci toţi aceşti sfinţi îl primesc atunci când sunt morţi. Al doilea sigiliu, însă, va fi căpătat de către cei 144.000 când trăiesc, ei fiind singurii care primesc ambele sigilii, spre deosebire de sfinţii din trecut care şi astăzi se bucură doar de primul sigiliu, numit şi sigiliul Duhului Sfânt. Facilitatea primirii celui de al doilea sigiliu pentru toţi sfinţii adormiţi şi înviaţi mai apoi, devine posibilă datorită calificării celor 144.000 ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu. Fără o astfel de calificare, nu va fi posibilă nici învierea şi nici venirea lui Hristos pe norii cerului. Aceasta presupune realitatea prezenţei unei bisericii fără pată, fără păcat, fără nici cea mai mică zbârcitură a păcatului în suflet.

Aşadar, în virtutea celor spuse, înţelegem în mod corect că sigiliul sau pecetea de care trebuiau să se bucure toţi credincioşii lui Dumnezeu din acele timpuri, care-i ferea de orice vătămare adusă de judecata lui Dumnezeu asupra bisericii apostate, este sigiliul Duhului Sfânt, primul sigiliu indispensabil pentru salvarea sufletului. Acest sigiliu este pus în mod corect în contextul lucrării care, la vremea aceea, avea loc în prima încăpere a templului ceresc, acolo unde îngerii trâmbiţaşi anunţă judecata lui Dumnezeu asupra creştinismului apostaziat. Nu este nevoie să insist mai mult asupra acestui aspect foarte important. Scripturile nu lasă loc la interpretări hazardate, întrucât sunt foarte precise în acest sens. Toate evenimentele trecutului sunt puse în contextul lucrării din sfânta sanctuarului ceresc. Toate evenimentele care au loc şi vor mai avea loc, după 1844 sau după împlinirea celei mai lungi profeţii biblice, a celor 2300 de ani, sunt puse în contextul lucrării din sfânta sfintelor sanctuarului din cer.

Cealaltă problemă de care ne vom ocupa este cea a râului Eufrat. Trebuie luat în sens simbolic sau trebuie înţeles literal? Cum să înţelegem corect? Ei bine, principiul fundamental pentru înţelegerea neîndoioasă a acestei trâmbiţe a şasea este că oriunde e prezent Eufratul, acolo trebuie să fie prezent şi Babilonul. Nu este necesar să fie amintite amândouă în acelaşi text sau aceleaşi texte; este suficient ca doar unul dintre ele să fie subiectul profeţiei!! Acesta este un principiu care nu dă greş niciodată şi care ne ajută să înţelegem corect nu numai trâmbiţa a şasea, ci toate trâmbiţele! Al doilea mare principiu este că, în acest caz, Babilonul trebuie luat sau înţeles în sens spiritual, aşa după cum şi trebuie în fapt; ceea ce înseamnă că intervine al treilea mare principiu, şi anume că interpretarea Eufratului nu va fi niciodată, în acest context, geografică!!! Nu contează locul geografic niciodată atunci când este vorba despre Eufrat şi Babilon, ci ceea ce contează este caracterul lor, singurul care ne conduce la identificarea lor corectă, fără greş.

Ceea ce eşti arată cine eşti în realitate. Sau mai precis, caracterul descoperă identitatea persoanei sau subiectului profeţiei, în cazul nostru Eufratul şi Babilonul. Aici, ca şi în profeţia despre plaga a şasea, Eufratul are aceeaşi identitate, fiindcă are acelaşi caracter ca şi acolo. De vreme ce Babilonul spiritual este simbolul întregului creştinism apostaziat, plin de vinul acestuia, înseamnă în mod precis că Eufratul nu poate fi un râu fizic, ci, dimpotrivă, un râu spiritual pe care este aşezat Babilonul. Da, Eufratul este simbolul puterii oamenilor şi a banilor care susţin Babilonul, şi care de fapt l-au susţinut totdeauna. Unul nu poate exista fără celălalt, căci atunci nu am mai putea vorbi în ruptul capului despre Babilon sau despre Eufrat! Ele există pentru că se însoţesc şi fac front comun împotriva Dumnezeului cerului. Babilonul este instrumentul lui Satana în amăgirea oamenilor, chiar a Eufratului care-i dă întreg suportul şi-l menţine în viaţă!!! Numai din perspectiva aceasta putem înţelege războiul Armaghedonului şi cine sunt de fapt protagoniştii lui, mai bine zis împotrivitorii lui Hristos.

Sunt patru îngeri simbolici care stau la râul Eufrat, aşteptând să fie dezlegaţi pentru eliberarea unor forţe ostile Eufratului şi implicit a Babilonului. Aceste forţe ostile nu pot fi Eufratul, căci Eufratul nu este împotriva Babilonului, din moment ce îl susţine amăgit fiind de acesta prin vinul Babilonului cel mare, dar se va întoarce împotriva acestuia atunci când are loc plaga a şasea, în timpul lipsit de harul lui Dumnezeu. Aici nu este vorba despre secarea Eufratului, ca în cazul plăgii a şasea, ci doar de lipsirea de ocrotirea lui Dumnezeu. Deci, aceste forţe ostile trebuie că provin din afara Eufratului, scopul lor fiind acela de a pătrunde, dacă se poate, în inima Babilonului cu scopul de a-l supune şi eventual de a-l distruge. Ceea ce le împiedică sunt chiar aceşti îngeri simbolici. Cei care au adoptat interpretarea geografică au văzut în aceşti îngeri cele patru sultanate ale mahomedanilor turci, şi asta fiindcă au înţeles râul Eufrat ca fiind Eufratul ce curge în Arabia, în Irakul de astăzi.

Mai mult decât atât, au interpretat Eufratul ca fiind chiar hoardele musulmane care s-au abătut ca un potop asupra Europei Răsăritene. Întrucât Eufratul curge în Arabia şi întrucât cele patru sultanate, Iconia, Damasc, Alep si Bagdad se aflau în acea regiune, au tras concluzia, de altfel singura raţională în acest caz, că Eufratul este simbolul mahomedanilor. Dar, metoda de interpretare geografică nu face altceva decât să încurce lucrurile şi să fie în acelaşi timp greşită. În primul rând, hoardele mahomedane nu pot fi simbolizate prin două lucruri diferite!! Trebuie să observăm că mahomedanismul iese sau se iveşte din "fântâna Adâncului", Apocalipsa 9,2. Or, Eufratul nu are nici un fel de legătură cu această fântână, de aceea nu poate fi simbol pentru acelaşi lucru, pentru hoardele mahomedane, altfel Dumnezeu ne-ar încurca foarte tare în efortul nostru de a înţelege ce doreşte să ne transmită El de fapt în cartea Apocalipsei!!!

Hoardele mahomedane ies din fântâna adâncului şi au dorinţa de a supune Babilonul, numai că Eufratul spiritual îi stă în cale!!! Aceasta este imaginea corectă pe care ne-o oferă profeţia biblică a trâmbiţei a şasea. Aşadar, forţele ostile Babilonului şi Eufratului sunt hoardele mahomedane turceşti. Pentru a înţelege corect trâmbiţele şi evenimentele pe care le descriu sau le anunţă ele, ar fi bine să vedem de ce trebuie să înţelegem că sub trâmbiţa a cincea ne este descoperit mahomedanismul şi nu altceva. În primul rând, trebuie să avem în vedere că trâmbiţele reprezintă judecata lui Dumnezeu asupra creştinismului apostaziat, din cauza strigătului plin de durere al martirilor care au fost seceraţi de Babilonul spiritual, mai întâi prin Roma păgână şi mai apoi prin Roma papală. Strigătul martirilor este practic indiciul care ne ajută să înţelegem lucrurile în felul acesta.

Unul dintre scopurile lui Dumnezeu în cartea Apocalipsei a fost să ne prezinte mai întâi starea spirituală a bisericii sale, prin cele şapte biserici şi prin cele şapte peceţi, pentru ca mai apoi să ne prezinte şi judecata care a căzut asupra acelora care au adus biserica în situaţia respectivă, prin cele şapte trâmbiţe!! Sub primele patru trâmbiţe ne sunt descoperite evenimente care au condus la căderea Romei păgâne, dar şi la slăbirea puterii papalităţii, lovită mai ales prin noua religie ce se profila la orizont, ateismul musulman. În cele din urmă, papalitatea avea să-şi primească ceea ce se cuvenea prin altă formă a ateismului, care a izvorât chiar din interiorul ei, ateismul francez, care nega însăşi ideea de Dumnezeu şi de Mântuitor, situând raţiunea la rang de dumnezeu!!

Profetul Daniel ne ajută să înţelegem cum a pierit Roma păgână. El ne spune următoarele: "După aceea m-am uitat în vedeniile mele de noapte şi iată că era o a patra fiară, nespus de grozav de înspăimântătoare şi de puternică; avea nişte dinţi mari de fier, mânca, sfărâma şi călca în picioare ce mai rămânea; era cu totul deosebită de toate fiarele de mai înainte şi avea zece coarne... Fiara a patra este o a patra împărăţie care va fi pe pământ. Ea se va deosebi de toate celelalte, va sfâşia tot pământul, îl va călca în picioare şi-l va zdrobi. Cele zece coarne înseamnă că din împărăţia aceasta se vor ridica zece împăraţi. Iar după ei se va ridica un altul care se va deosebi de înaintaşii lui şi va doborî trei împăraţi". Daniel 7,7.23.24.

Roma păgână avea să fie împărţită, ulterior devenind Europa de vest. Cele zece triburi barbare au fost: anglii şi saxonii, francii, alemanii, burgunzii, vizigoţii, suevii, ostrogoţii, lombarzii, herulii şi vandalii. Dintre acestea zece, trei triburi aveau să fie nimicite pentru a lăsa loc cornului cel mic sau papalitatea, continuatoarea Romei păgâne, dar pe tărâm religios. Acestea trei au fost: herulii, în 493 dHr., care ocupau Italia, vandalii, în 534 dHr., care ocupau nordul Africii şi, în fine, ostrogoţii, în 538 dHr., ei fiind de altminteri mijlocul folosit pentru distrugerea herulilor, ocupând ulterior Italia. Cele şapte triburi barbare care au mai rămas, prin "smulgerea" celor trei de către cornul cel mic, urmau să se dezvolte şi să devină şapte state dezvoltate în Europa de vest. Acestea sunt: Marea Britanie (saxonii), Franţa (francii), Germania (alemanii sau alamanii), Elveţia (burgunzii), Spania (vizigoţii), Portugalia (suevii) şi Italia (lombarzii).

Acest aspect al fărămiţării şi, deci, al prăbuşirii Imperiului Roman de Apus este surprins de Dumnezeu în cadrul primelor patru trâmbiţe! Motivul nu este acela de a ne învăţa istorie, ci de a ne arăta ce se întâmplă cu toţi acei persecutori ai bisericii lui Dumnezeu, când rămân fără ocrotirea Lui. Astfel, prima trâmbiţă ne descoperă evenimentele legate de invazia vizigoţilor sub Allaric, care în 14 august 410 dHr. cucereşte după un scurt asediu Roma. Vizigoţii au atacat pe uscat acaparând mari teritorii. Profeţia ne vorbeşte despre lovirea pământului cu foc şi sânge. A doua trâmbiţă ne descoperă invazia triburilor germanice ale vandalilor, pe mare, sub comanda lui Genseric, care în intervalul 2-16 iunie 455 dHr. cuceresc şi jefuiesc sistematic cetatea Romei, pregătindu-se astfel terenul pentru viitoarea prăbuşire definitivă a Romei păgâne. Genseric ocupă zonele maritime, acesta devenind stăpânul apelor, potrivit profeţiei biblice. De fapt, profeţia îl simbolizează printr-un munte de foc ce se prăvăleşte asupra apelor, a mării.

Urmează apoi trâmbiţa a treia care ne descoperă invazia hunilor sub neînfricatul şi crudul lor comandant, Atilla. Potrivit profeţiei, atacă partea de vest a Europei pe văile râurilor, or profeţia întocmai acest fapt îl descoperă: râurile şi izvoarele apelor sunt afectate de o stea numită Pelin. De altminteri Atilla este supranumit şi "Biciul lui Dumnezeu", din cauza cruzimii sale, semănând multă amărăciune şi durere popoarelor atacate. În primăvara anului 452 dHr. a invadat Italia. A patra trâmbiţă vizează stingerea puterilor civile ale Romei şi totodată prăbuşirea Imperiului Roman de Apus. În 4 septembrie 476 dHr. împăratul roman Romulus Augustulus este detronat de Odoacru, căpătenia mercenarilor germanici. Persecutorii bisericii lui Hristos au devenit persecutaţi de către triburile barbare care nu aveau cum să mai fie oprite din drumul lor spre fărămiţarea Romei păgâne.

Biserica unită cu cezarii imperiali nu putea avea alt destin decât acela de a fi la rândul ei "persecutată" prin judecăţile lui Dumnezeu. Protecţia divină a fost retrasă, iar Roma păgână s-a prăbuşit. Numai că a urmat la cârma Europei cel mai mare monstru din istoria omenirii - papalitatea. Acele triburi barbare nu au urmărit distrugerea religiei, ci mai degrabă acapararea de teritorii şi dominaţie. Încet, dar sigur, Roma păgână s-a transformat în Roma eclesiastică. Religia a câştigat ascendent asupra tuturor, ajungând să fie impusă. Conta doar punctul de vedere al Bisericii Catolice, al papalităţii. Grozăviile la care aveau să fie supuşi copiii lui Dumnezeu au condus la îngroşarea numărului martirilor. Aşa că judecata lui Dumnezeu trebuia să cadă şi asupra papalităţii şi, în general, de ce nu, asupra întregului creştinism apostat, (şi a celui din Europa de Răsărit) care nu descoperea caracterul lui Dumnezeu, ci dimpotrivă caracterul lui Satana.

Aşa se face că, după formarea papalităţii, Satana pregăteşte o a doua armă pentru anihilarea copiilor lui Dumnezeu. Iar această armă avea să fie mahomedanismul. Era islamului începe undeva în sec. al VII-lea dHr. Satana ataca pe două fronturi pe toţi copiii lui Dumnezeu, pe de o parte prin papalitate, făcând de nedorit creştinismul, iar pe de altă parte, atunci când urma să vină timpul pentru acest lucru, prin islam, care neagă dumnezeirea lui Isus, ispăşirea prin sângele lui Hristos, precum şi lucrarea din sanctuarul ceresc. Ei bine, sub trâmbiţa a cincea şi a şasea Duhul Sfânt surprinde întocmai acele evenimente care au condus la apariţia şi dezvoltarea islamului, prin care avea să biciuiască creştinismul apostat, din cauza retragerii protecţiei Sale. Trebuie să ştim că Satana este foarte iscusit, el întotdeauna pregătind alternative atunci când nu mai poate lucra prin principala sa armă, papalitatea!!! Cunoaşte foarte bine profeţiile, aşa că şi-a pregătit din timp un bici care avea să se dovedească în timp un mare obstacol în calea răspândirii creştinismului în lume.

Islamul este ateism fiindcă neagă dumnezeirea lui Hristos, chiar a Răscumpărătorului şi Creatorului lumii. Profeţia este foarte clară în acest sens. Ne spune că o stea a căzut din cer şi a deschis fântâna adâncului. Această expresie "fântâna adâncului" este menită a ne descoperi ateismul. În Apocalipsa 11,7 ni se atrage atenţia asupra unei fiare care se ridică din adânc, exact din acelaşi loc din care apare şi ateismul musulman. Acea fiară este ateismul francez, care a provocat o rană de moarte papalităţii.

     "Politica Romei fusese ca, sub pretinsul respect faţă de Biblie, să o ţină sigilată într-o limbă necunoscută şi ascunsă de popor. Sub dominaţia ei, martorii au proorocit >îmbrăcaţi în saci<. Dar o altă putere - fiara din abis - urma să se ridice pentru a duce un război făţiş împotriva Cuvântului lui Dumnezeu...
     După cuvintele profetului, cu puţin înainte de anul 1798, o putere de origine şi caracter satanic urma să se ridice pentru a face război împotriva Bibliei. Şi în ţara în care mărturia celor doi martori avea să fie adusă astfel la tăcere, urma să se manifeste ateismul lui Faraon şi destrăbălarea Sodomei.
     Această profeţie şi-a găsit împlinirea cea mai exactă şi mai izbitoare în istoria Franţei." Tragedia veacurilor, cap. Biblia şi Revoluţia Franceză, par. 12, 14, 15.

Ceea ce trebuie să învăţăm, din ceea ce ne descoperă Dumnezeu, este că tot ceea ce iese din adânc înseamnă şi este ateism!! În profeţia biblică ateismul iese totdeauna din adânc, fiindcă izvorul lui este întunericul, abisul, rătăcirea! Dar, să observăm cine este iniţiatorul sau creatorul islamului. "Îngerul al cincilea a sunat din trâmbiţă. Şi am văzut o stea care căzuse din cer pe pământ. I s-a dat cheia fântânii Adâncului şi a deschis fântâna Adâncului. Din fântână s-a ridicat un fum, ca fumul unui cuptor mare. Şi soarele şi văzduhul s-au întunecat de fumul fântânii." Apocalipsa 9,1.2. Steaua care a căzut din cer nu poate fi decât Lucifer însuşi. Limbajul este figurat, dar nu are menirea să scoată în evidenţă persoana vreunui om, ci chiar pe Satana. El e stăpânul adâncului, al întunericului şi al tuturor superstiţiilor. "Peste ele aveau ca împărat pe îngerul Adâncului, care pe evreieşte se cheamă Abadon, iar pe greceşte, Apolion." Apocalipsa 9,11.

Satana ştia că Dumnezeu îşi va retrage scutul Său protector de la Babilonul apostat, creştinismul cu numele acelui timp, şi abia aştepta eliberarea celor patru îngeri simbolici. El a întrevăzut că aşa cum a procedat Dumnezeu cu Roma păgână, tot astfel urma să procedeze şi cu Roma papală, aşa că s-a pregătit intens pentru a manevra altă armă împotriva copiilor lui Dumnezeu. Sub trâmbiţa a cincea ne sunt descoperiţi musulmanii arabi, a căror religie avea să fie preluată de către turci. La început aceştia, turcii, erau politeişti, dar aveau să adopte islamul, dezvoltându-se mai apoi într-un mare imperiu, o adevărată ameninţare la adresa întregii creştinătăţi, şi aşa corupte şi apostaziate. Mai bine de o sută de ani sarazinii arabi, aveau să împungă creştinismul, să-l chinuiască exact aşa cum spune profeţia. "Li s-a dat putere nu să-i omoare, ci să-i chinuiască cinci luni; şi chinul lor era cum e chinul scorpionului, când înţeapă pe un om. În acele zile, oamenii vor căuta moartea, şi n-o vor găsi; vor dori să moară, şi moartea va fugi de ei." Apocalipsa 9,5.6.

Aş dori să subliniez faptul că prin lăcustele trâmbiţei a cincea Isus doreşte să înţelegem elementul mahomedan, oamenii care au făcut totul la porunca lui Mahomed şi a califilor următori, pentru a propaga şi răspândi islamul. Unii comentatori văd în aceste lăcuste, însă, învăţăturile false care au asaltat creştinismul. Dar, pentru învăţăturile false Inspiraţia divină foloseşte expresia "vinul Babilonului", pentru a nu se crea nici un fel de confuzie. Aceste învăţături false, ademenitoare, care îmbracă o formă de evlavie sunt specifice numai Babilonului, nu islamului, care din start este împotriva lui Hristos pe faţă. Ceva ademenitor este ceva menit să te inducă în eroare, susţinând că este adevărul, când de fapt nu este aşa. Islamul este împotriva creştinismului, pe când învăţăturile Babilonului sunt gândite, făurite să dea credit minciunii sau a falsului creştinism tocmai pentru că sunt amestecate cu adevărul!!!

Prin urmare, lăcustele nu reprezintă învăţăturile false apărute în Europa, ci protagoniştii susţinători ai islamului. Acum, dacă islamul este înfăţişat ca ieşind din fântâna adâncului, împăratul lui fiind chiar Lucifer, atunci înseamnă că Eufratul nu are cum să fie simbol pentru mahomedanism!!! El înseamnă ceea ce a însemnat totodeauna, şi anume puterea oamenilor şi a banilor care sprijină Babilonul spiritual!!! Cei patru îngeri sunt legaţi la râul cel mare, Eufrat. De ce? Pentru că ei sunt de fapt aceiaşi îngeri care ţin în frâu cel patru vânturi ale pământului. Aceşti îngeri sunt simbolul tuturor îngerilor prin care Dumnezeu ocroteşte Terra!! "După aceea am văzut patru îngeri, care stăteau în picioare în cele patru colţuri ale pământului. Ei ţineau cele patru vânturi ale pământului, ca să nu sufle vânt pe pământ, nici pe mare, nici peste vreun copac." Apocalipsa 7,1. Aşadar, ei nu pot fi simbolul celor patru sultanate mahomedane, ci mai degrabă şi în mod just sunt simbolul prezenţei ocrotitoare a lui Dumnezeu în lume. Ei sunt legaţi la râu tocmai pentru a ni se transmite ideea că ei ocrotesc încă Eufratul de atacurile mahomedanilor!! Ocrotirea lui Dumnezeu era bariera prin care mahomedanii nu puteau ataca încă Europa creştină!

Acest fapt, această realitate ne conduce implicit la adevărul că Eufratul reprezintă în text naţiunile Europei care sprijineau cu tezaurele lor, cu bogăţia puterii oamenilor Babilonul acelui timp, adică nimeni alta decât papalitatea!!! Demn de observat este că atacurile sarazinilor au avut ca scop doar chinuirea celor ce nu aveau pecetea Duhului Sfânt, şi asta pentru că cei patru îngeri simbolici încă erau "legaţi" la râul Eufrat, pentru a nu pricinui distrugeri!! Dar, când devenise evident că Babilonul se afundă tot mai mult în apostazie, primul semnal de acest fel fiind persecuţia cruntă la care au fost supuşi valdenzii, culminând apoi, pentru început, cu respingerea luminii Evangheliei oferite prin Luceafărul Reformei, John Wycliffe, atunci "dezlegarea" celor patru îngeri trebuia să devină o certitudine, căci Dumnezeu nu-şi impune prezenţa acolo unde nu este dorit! Iminenţa dezlegării lor, adică a eliberării frâului restrictiv al ocrotirii divine, care are puterea de a reţine patimile, cruzimile şi rebeliunea oamenilor nepocăiţi, este redată foarte bine în aceste cuvinte: "Şi cei patru îngeri, care stăteau gata pentru ceasul, ziua, luna şi anul acela, au fost dezlegaţi, ca să omoare a treia parte din oameni". Apocalipsa 9,15.

Fiindcă interpreţii Bibliei au mizat pe interpretarea geografică, văzând în cei patru îngeri cele patru sultanate mahomedane turceşti, atunci au tras concluzia că perioada de dominaţie a mahomedanismului se va întinde din momentul eliberării furiei lor asupra creştinătăţii şi până la sfârşitul perioadei de un ceas, o zi, o lună şi un an, adică 391 de ani şi 15 zile. (Perioada respectivă s-a calculat conform principiului de interpretare profetică zi-an, adică o zi profetică pentru un an literal a 360 de zile. Un ceas = a 24-a parte dintr-un an, adică echivalentul a 15 zile; o zi = un an; o lună = 30 ani; un an = 360 de ani). Dar, sensul textului ebraic nu este acela de a scoate în evidenţă o perioadă lungă de timp, ci, dimpotrivă, de a ne descoperi timpul când hoardele islamice turceşti încep să semene distrugerea în interiorul creştinismului, prin eliberarea celor patru îngeri! Versiunea Cornilescu este o traducere exactă a sensului ebraic, şi nu lasă loc interpretării textului ca o perioadă lungă de timp. Prin urmare, trâmbiţa a şasea are în vedere incursiunile mahomedane în teritoriul Babilonului spiritual, a creştinismului apostat, care era susţinut de Eufratul spiritual, adică popoarele creştine ale Europei.

Dezlegarea îngerilor devine realitate de pe la jumătatea secolului al XV-lea, când scânteia Reformei deja fusese aprinsă de Wycliffe, fiind apoi dusă mai departe de Jan Huss şi Ieronim, etc. Pentru cei apostaziaţi, în speţă clerul papal şi cel al creştinismului răsăritean, Dumnezeu a trebuit să "dezlege" cei patru îngeri, pentru ca mahomedanii să lovească din greu această categorie de oameni, pe când pentru cei care trebuiau treziţi la o viaţă nouă, Dumnezeu pregătise chiar în inima Babilonului lumina Reformei, dăruită prin marii reformatori. Ar mai trebui să amintesc şi faptul că atacurile sarazinilor sunt categorisite de vulturul care zbura prin mijlocul cerului drept o năpastă usturătoare, un vai care avea să-şi pună amprenta asupra lumii, în general. Apariţia islamului a oprit pentru sute de ani răspândirea creştinismului în Asia mică şi în Asia. Al doilea vai este socotit a fi ateismul francez, într-un fel o continuare a spiritului ateist islamic, cu deosebirea că acesta apare chiar în sânul papalităţii şi respinge cu totul ideea de existenţă a lui Dumnezeu, a unui Răscumpărător şi a mântuirii. Singurul dumnezeu acceptat şi întronat era raţiunea. Al treilea vai este reprezentat de către cele şapte plăgi. (Sub al doilea vai ne este prezentat ateismul, musulman şi francez, care a fost ca un bici pentru creştinismul apostat, şi din care avea să se dezvolte mai apoi altă formă distrugătoare a lui, şi anume comunismul).

Acum, a mai rămas să rezolvăm o singură problemă care a devenit vădită. Dacă expresia "ceasul, ziua, luna şi anul acela", Apocalipsa 9,15, trebuie considerată ca fiind doar începutul sau startul de când încep incursiunile şi expansiunea mahomedanismului în Europa, care debutează cu puţin timp înainte de căderea Constantinopolului, excluzând cele cinci luni profetice, adică undeva în jurul anului 1450 dHr., atunci de ce interpretarea acestei expresii, ca perioadă de timp, este inclusă în mărturia Duhului Sfânt, ce-i drept o singură dată, în cartea Tragedia veacurilor, de vreme ce nu reflectă realitatea căderii definitive a Imperiului Otoman? Însemnarea cu pricina este aceasta: "În anul 1840, o altă împlinire remarcabilă a profeţiei a produs un interes larg răspândit. Cu doi ani mai înainte, Josiah Litch, unul dintre pastorii conducători ai predicării celei de a doua veniri, a publicat o expunere cu privire la Apocalipsa capitolul 9, prezicând căderea Imperiului Otoman. După calculele sale, această putere urma să fie zdrobită >în anul 1840, în luna august<; cu doar câteva zile înainte de împlinire, el scria: >Punând deoparte prima perioadă de 150 de ani, care s-a împlinit exact înainte ca Deacozes să se urce pe tron cu îngăduinţa turcilor, şi ţinând seamă că cei 391 de ani şi cincisprezece zile au început la încheierea acelei prime perioade, ea se va termina la 11 august 1840, când puterea otomană din Constantinopol se aştepta ca să cadă. Şi lucrul acesta cred că se va produce". (Josiah Litch, in The Signs of the Times, and Expositor of Prophecy, 1 august 1840)." Tragedia veacurilor, cap. Un reformator american, par. 45.

Interpreţii mileriţi au considerat că, din moment ce perioada celor cinci luni profetice poate fi calculată potrivit principiului de interpretare zi-an, atunci de ce să nu calculeze şi perioada amintită mai sus tot potrivit aceluiaşi principiu. Au folosit versiunea King James a Bibliei, care înlesneşte calcularea acelei perioade potrivit principiului despre care am vorbit. Numai că textul ebraic descoperă doar timpul când aceşti îngeri reţinători vor slăbi ţinerea în frâu a furiei mahomedane. Nu aceşti îngeri sunt cei care omoară, aşa cum lasă să se înţeleagă textul bilbic, ci furia mahomedană. Ei nu mai reţin furia turcilor, iar Eufratul o va simţi din plin. Apoi, data de 11 august 1840 nu înseamnă pur şi simplu prăbuşirea Imperiului Otoman, ci numai predarea libertăţii sale sub protecţia Eufratului, adică a popoarelor creştine ale Europei!!! La data respectivă Turcia a acceptat protecţia puterilor aliate ale Europei, în speţă Anglia, Franţa, Rusia şi Austria, dar nu a căzut, nu a dispărut ca imperiu decât după primul război mondial. În 22 octombrie 1923 este proclamată Republica Turcia, după ce are loc mai întâi lovitura de stat din 1922, când sultanul Mehmet al VI-lea este detronat.

Aşadar, de ce Inspiraţia divină include această interpretare în mărturiile Duhului Sfânt, dacă principiul de interpretare zi-an nu este valabil în acest caz, iar în anul respectiv Imperiul Otoman doar se pune la dispoziţia sau sub protecţia puterilor aliate ale Europei, deci nu se prăbuşeşte? Există un foarte bun motiv pentru acest fapt. Mai întâi, Litch, încă din 1838, are curajul să prezică prăbuşirea Imperiului Otoman, calculând perioada din profeţia trâmbiţei a şasea potrivit principiului de interpretare zi-an. Apoi, în data respectivă, 11 august 1840, evenimentul petrecut, chiar dacă nu are nimic de-a face cu căderea otomanilor, este menit să atragă atenţia mulţimii oamenilor, a acelora care puneau la îndoială principiile de interpretare milerite, asupra Turciei!! Dumnezeu a văzut cum prin expunerea lui Litch poate atrage atenţia oamenilor seculari şi mai ales religioşi asupra profeţiei, mai cu seamă asupra interpretării profeţiilor care descriu durate de timp!

Miller este omul prin care Dumnezeu a scos la iveală principiul corect de calculare a profeţiilor care conţin timp profetic sau durate de timp profetic. Adică el este acela care a înţeles că profeţiile care conţin zile, luni sau ani profetici, trebuie calculate potrivit principiului de interpretare corectă zi-an, adică unei zile profetice din cadrul unei durate de timp profetic, trebuie să-i corespundă un an literal. Bunăoară, profeţia celor 2300 de seri şi dimineţi, care însumează 2300 de zile întregi, a găsit că poate fi înţeleasă corect dacă zilele respective sunt socotite ani literali. Tot astfel a procedat şi cu cele 1260 de zile profetice, redate şi prin expresia o vreme, vremi sau două vremi şi o jumătate de vreme, ori cu cele 42 de luni, care totalizează tot 1260 de zile profetice sau ani literali. El a înţeles corect acest mod de calculare a profeţiei cu durată de timp profetic din Vechiul Testament, când a observat modul cum Dumnezeu aplică pedeapsa peregrinării lui Israel prin pustie. El le-a socotit patruzeci de ani de peregrinări prin pustie, câte un an pentru fiecare zi din cele patruzeci de zile de iscodire a ţării Canaanului!!! Eşecul necredinţei celor zece iscoade, care au întărit necredinţa şi spiritul de răzvrătire al poporului, a costat moartea acelei generaţii în pustiu. Câte un an literal pentru fiecare din cele patruzeci de zile de iscodire a Canaanului!! "După cum în patruzeci de zile aţi iscodit ţara, tot aşa, patruzeci de ani veţi purta pedeapsa fărădelegilor voastre; adică un an de fiecare zi: şi veţi şti atunci ce înseamnă să-Mi trag Eu mâna de la voi." Numeri 14,34.

Acelaşi principiu de calcul al lui Dumnezeu, pentru împlinirea unei profeţii cu durată de timp, este descoperit şi în Ezechiel 4,6, având menirea de a întări cele enunţate în Numeri 34. "După ce vei isprăvi aceste zile, culcă-te a doua oară pe coasta dreaptă şi poartă nelegiuirea casei lui Iuda patruzeci de zile; îţi pun câte o zi pentru fiecare an." Acum, Miller a prezis în mod corect că în anul 1844 trebuie să se sfârşească cea mai lungă profeţie din Scripturi, cea a celor 2300 de seri şi dimineţi. El deja începuse din 1831 să predice acest lucru. Pentru a veni mult în ajutorul acestei vestiri, Dumnezeu îi încurajează şi pe alţi adepţi ai lui Miller să studieze profeţiile. Printre ei se afla şi Litch, care s-a ocupat de trâmbiţe, în special a şasea. Deşi el foloseşte acelaşi principiu în interpretarea a ceea ce a presupus a fi perioada cuprinsă în expresia "ceasul, ziua, luna şi anul acela", totuşi această greşeală avea să se dovedească de un real folos, prin aceea că, mai întâi, în 1840, evenimentul produs în august avea strictă legătură tocmai cu Imperiul Otoman, iar, pe de altă parte, interpretarea trâmbiţei a şasea, în cazul nostru ce vizează timpul, punea într-o lumină puternică principiul de interpretare zi-an, ajutând mulţimile acelui timp, familiarizate acum cu vestirea lui Miller, să dea credit acestui fel corect de interpretare biblică a profeţiei!!

Dumnezeu a văzut că era necesar să dea un nou impuls mişcării aşteptătorilor lui Hristos, care se împărtăşeau de lumina Evangheliei veşnice vestite de Miller şi asociaţii săi. Aşa că, sub inspiraţie divină, profetul mişcării, la mult timp după ce au loc aceste evenimente, include în Tragedia veacurilor această interpretare a trâmbiţei a şasea, nu datorită corectitudinii interpretării, mai ales că Imperiul Otoman nici nu se prăbuşise, aşa cum susţinea Litch încă din 1838, ci pentru a surprinde efectul prin care această interpretare eronată a dat un nou impuls mişcării advente, prin aceea că a întărit definitiv în minţile multor oameni de atunci că modul de interpretare a profeţiei biblice stabilit de Miller este cel corect. Cu alte cuvinte, principiul de interpretare zi-an este acela care stă la baza înţelegerii corecte a tuturor profeţiilor care includ perioade de timp profetic, până în anul 1844!! Totodată, în mişcarea născută atunci au aderat şi bărbaţi de cultură, chiar cu poziţie. Dovada acestui lucru se află în cuvintele următoare: "Chiar la data fixată, Turcia, prin ambasadorii ei, a acceptat protecția puterilor aliate ale Europei, aşezându-se în felul acesta sub controlul popoarelor creştine. Evenimentul a împlinit profeţia cu exactitate. Când s-a aflat, mulţimile s-au convins de corectitudinea principiilor de interpretare profetică adoptate de Miller şi colaboratorii săi şi un impuls minunat a fost dat mişcării advente. Bărbaţi de cultură cu poziţie s-au unit cu Miller atât în predicarea, cât şi în publicarea vederilor sale, astfel că, de la 1840 la 1844, lucrarea s-a întins cu repeziciune." Tragedia veacurilor, cap. Un reformator american, par. 46.

Dumnezeu a folosit greşeala unui credincios sincer, dându-i o conotaţie pozitivă în minţile aşteptătorilor, dar şi ale altor oameni mai puţin religioşi, pentru a da un nou avânt noii mişcări, ce avea să se bucure de mesajul celor trei îngeri, în detrimentul tuturor celorlalte biserici protestante care l-au refuzat, preferând să rămână în întuneric. Aceeaşi metodă a folosit-o Duhul Sfânt şi cu Miller, care credea că Isus vine a doua oară în primăvara anului 1844, iar acest lucru nu s-a întâmplat. Deşi evenimentul prezis nu a avut loc, totuşi cele întâmplate, adică dezamăgirea, i-a condus pe cei rămaşi fideli Cuvântului lui Dumnezeu la o cercetare şi mai profundă şi atentă, până când au descoperit greşeala şi au înţeles că, de fapt, Isus nu vine pe pământ, ci intră la Tatăl din cer în a doua încăpere a sanctuarului ceresc. Desigur, Dumnezeu nu doreşte să se folosească de greşelile umane, pentru că intenţia Lui ar fi să acopere, să ţină ascunse anumite înţelegeri şi adevăruri ale profeţiei, ci El face tot posibilul ca mintea cercetătorului serios al Scripturilor să ajungă la concluzia corectă. Numai că problema de care se loveşte mereu Dumnezeu este ideea sau teoria greşită a cercetătorului cu privire la anumite înţelegeri ale adevărului biblic.

De pildă, ucenicii lui Hristos, deşi Isus le-a spus de cel puţin trei ori că va fi răstignit, nu au putut crede, chiar dacă au auzit ceea ce Isus a spus, că acest eveniment se va întâmpla. Au fost ca unii care nu ştiu cu ce să asocieze spusele lui Isus, întrucât cărturarii iudei învăţaseră poporul să creadă că Mesia vine în glorie şi măreţie, şi nu ca un prunc slab, în carnea şi sângele noastre păcătose, slabe şi muritoare!! În mintea lor nu intra sub nici o formă ideea răstignirii, deşi Scripturile vorbeau desluşit despre aşa ceva! Această singură idee greşită i-a trimis pe ucenici într-o dezamăgire cumplită, atunci când Isus chiar a fost răstignit.

Josiah Litch a întins principiul de interpretare zi-an asupra unei profeţii care nu are nimic de-a face cu aşa ceva, fiindcă a fost indus în eroare de cele cinci luni profetice ale trâmbiţei a cincea, care chiar aşa se calculează: o zi profetică pentru un an literal. Cinci luni profetice înseamnă 5 luni X 30 zile = 150 de zile profetice, adică 150 de ani literali. Fiindcă la 11 august 1840 ceva avea să se întâmple cu Turcia otomană, iar Dumnezeu ştia acest lucru, şi fiindcă această dată fusese prezisă cu exactite înainte de a se întâmpla evenimentul cu pricina, urmare calculului profeţiei pe baza principiului zi-an, Dumnezeu avea totuşi să scoată o mare binecuvântare de aici, în sensul că a întipărit în minţile cercetătorilor şi a mulţimilor în toiul acelor vremuri "corectitudinea principiilor de interpretare profetică adoptate de Miller şi colaboratorii săi", fapt care a condus la avântul mişcării aşteptătorilor.

Din acest punct de vedere trebuie privită consemnarea în Tragedia veacurilor a acestui eveniment. Nu este o greşeală umană, ci o intenţie divină. Dumnezeu doreşte să înţelegem corect de ce a fost consemnată, şi nu să înţelegem că aşa trebuie interpretată trâmbiţa a şasea, dacă avem în vedere timpul menţionat în ea. Dumnezeu a căutat să dea credit, în general şi în esenţă, corectitudinii principiilor de interpretare profetică adoptate de Miller şi asociaţii săi. Numai din această raţiune este corectă dată de 11 august 1840, altfel nu are relevanţă, fiindcă Imperiul Otoman, după cum am spus, avea să se destrame după primul război mondial. Să nu uităm niciodată că Dumnezeu caută permanent să scoată lucruri bune şi utile pentru oameni din multele lor greşeli!! El nu aşteaptă ca noi să greşim, pentru a se folosi de greşelile noastre, ci El face tot posibilul să înţelegem corect voia divină cu scopul de a ne feri de orice dezamăgiri şi greşeli, dacă se poate.

Cele şapte trâmbiţe şi cele şapte plăgi - asemănări izbitoare

Ar trebui sa fie clar ca lumina zilei pentru orice minte onestă că cele şapte trâmbiţe reprezintă cu adevărat judecata lui Dumnezeu asupra bisericii apostate, care a persecutat şi omorât pe copiii credincioşi ai lui Dumnezeu păzitori ai poruncilor Sale. Ştim deja că profeţiile biblice pot fi înţelese corect doar dacă avem în vedere principiul tipului şi antetipului, sau faptul că istoria trecutului se repetă cu toată siguranţa posibilă în viitor, precum şi faptul că Dumnezeu nu se schimbă în nici o împrejurare, metodele Lui de lucru fiind absolut aceleaşi. Ceea ce a fost, va mai fi. Ancoraţi în aceste două mari principii, atunci putem să înţelegem că judecata lui Dumnezeu în cele şapte trâmbiţe se va repeta în viitor sub forma celor şapte plăgi. Nu vorbim despre o judecată identică în sensul manifestării aceloraşi evenimente, ci doar în sensul răspunsului pe care Dumnezeu îl oferă bisericii apostate pentru persecutarea poporului Său credincios.

Să pornim, aşadar, în urmărirea asemănărilor izbitoare dintre cele şapte trâmbiţe şi cele şapte plăgi. În primul rând, ambele sunt judecata sau mânia lui Dumnezeu asupra bisericii apostate: Babilonul spiritual şi mai apoi, în viitor, Babilonul cel mare. Ambele judecăţi reprezintă răspunsul lui Dumnezeu la strigătul martirilor, al acelora din primele veacuri şi din Evul Mediu şi, mai apoi, al celor din viitor, care vor "împlini numărul tovarăşilor lor de slujbă şi al fraţilor lor", pentru că or "să fie omorâţi ca şi ei". Apocalipsa 6,11. "Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră înjunghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră. Ei strigau cu glas tare şi ziceau: >Până când, Stăpâne, Tu, care eşti sfânt şi adevărat, zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?< Fiecăruia din ei i s-a dat o haină albă şi li s-a spus să se mai odihnească puţină vreme, până se va împlini numărul tovarăşilor lor de slujbă şi al fraţilor lor, care aveau să fie omorâţi ca şi ei." Apocalipsa 6,9-11.

Acest adevăr este întărit şi prin spusele îngerului apelor, care declară: "Drept eşti Tu, Doamne, care eşti şi care erai! Tu eşti sfânt, pentru că ai judecat în felul acesta. Fiindcă aceştia au vărsat sângele sfinţilor şi al prorocilor, le-ai dat şi Tu să bea sânge. Şi sunt vrednici." Apocalipsa 16,5.6. Acum putem înţelege mai bine că apostazia trecutului se va repeta în viitor, chiar sub ochii noştri, că acţiunile prigonitoare ale bisericii apostate în cârdăşie cu statul, din Evul Mediu, se vor repeta de astă dată la scară planetară faţă de toţi disidenţii care nu acceptă pretenţiile lor sau sistemul lor de închinare impus!! Babilonul trecutului va ajunge Babilonul cel mare al viitorului. Prin urmare, putem spune cu siguranţa cea mai deplină că trecutul va fi reînviat din nou, dar cu o putere aproape irezistibilă pentru toţi cei ce nu-l cunosc pe Dumnezeu şi viaţa de biruinţă asupra păcatului.

Acum, să intrăm mai în profunzimea similitudinilor dintre cele şapte trâmbiţe şi cele şapte plăgi. Ceea ce este descris mai jos, ar trebui să fie cât se poate de edificator pentru oricine.

Cele şapte trâmbiţe

1. "... au fost aruncate pe pământ." Apoc. 8.7

2. "... a fost aruncat în mare: şi a treia parte din mare  s-a făcut sânge, şi a treia parte din făpturile  care erau în mare şi aveau viaţă au murit:" Apoc. 8,8.9

3. "... a căzut peste a treia parte din râuri  şi peste izvoarele apelor... şi a treia parte din ape s-au prefăcut în pelin." Apoc. 8,10.11

4. "... a fost lovită a treia parte din soare, şi a treia  parte din lună, şi a treia parte din stele." Apoc. 8,12

5. "... Şi soarele şi văzduhul s-au întunecat  de fumul fântânii." Apoc. 9,2

6. "Dezleagă pe cei patru îngeri care sunt legaţi  la râul cel mare, Eufrat... ca să omoare a treia parte  din oameni." Apoc. 9,14.15

7. Când va suna trâmbiţa a şaptea se va sfârşi taina lui Dumnezeu. "Şi au fost fulgere, glasuri, tunete, un cutremur de pământ şi o grindină mare." Apoc. 10,7; Apoc. 11,19

Cele şapte plăgi

1. "... a vărsat potirul lui pe pământ." Apoc. 16,2

2. "... a vărsat potirul lui în mare. Şi marea s-a facut sânge, ca sângele unui om mort. Şi a murit orice făptură vie." Apoc. 16,3.

3. "... a vărsat potirul lui în râuri şi în izvoarele apelor. Şi apele s-au făcut sânge." Apoc. 16,4

4. "... a vărsat potirul lui peste soare." Apoc. 16,8.

5. "... a vărsat potirul lui peste scaunul de domnie al fiarei. Şi împărăţia fiarei a fost acoperită de întuneric." Apoc. 16,10

6. "... a vărsat potirul lui peste râul cel mare, Eufrat. Şi apa lui a secat..." Apoc. 16,12

7. "S-a isprăvit!" Şi au urmat fulgere, glasuri, tunete... un mare cutremur de pământ... o grindină mare... a căzut din cer peste oameni." Apoc. 16,17.18.21

Obserăm că aceste judecăţi sunt asemănătoare atât în natura lor, cât şi în ce priveşte ordinea lor. Pur şi simplu urmează aceeaşi ordine! Pe cine vizează aceste judecăţi? Pe "oamenii care n-aveau pe frunte pecetea lui Dumnezeu". Apocalipsa 9,4. Acest adevăr trebuie aplicat tuturor trâmbiţelor, întrucât nu vizează doar trâmbiţa a cincea. Deoarece biserica persecutoare este luată în vizor, atunci este lesne de înţeles că astfel de judecăţi cad totdeauna numai asupra celor ce nu au sau sunt lipsiţi de sigiliul lui Dumnezeu! Nu putem vorbi în nici un caz de oameni lipsiţi de sigiliul Duhului Sfânt doar în cadrul trâmbiţei a cincea. Este exclus aşa ceva.

Tot astfel se întâmplă şi cu privire la cele şapte plăgi. Ele vor cădea doar asupra celor ce au semnul fiarei pe frunte şi pe mână, deci asupra acelora care nu au sigiliul lui Dumnezeu. Aceste ultime plăgi nu vor cădea asupra celor apostaziaţi decât după ce mai întâi este pus şi al doilea sigiliu asupra bisericii lui Dumnezeu, care va deveni biserica celor 144.000. "Apoi a urmat un alt înger, al treilea, şi a zis cu glas tare: >Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui; şi va fi chinuit în foc şi în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului. Şi fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor. Şi nici ziua, nici noaptea n-au odihnă cei ce se închină fiarei şi icoanei ei şi oricine primeşte semnul numelui ei!<" Apocalipsa 14,9-11. "Şi am văzut un alt înger, care se suia dinspre răsăritul soarelui şi care avea pecetea Dumnezeului celui Viu. El a strigat cu glas tare la cei patru îngeri, cărora le fusese dat să vatăme pământul şi marea, zicând: >Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până nu vom pune pecetea pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru!< Şi am auzit numărul celor ce fuseseră pecetluiţi: o sută patruzeci şi patru de mii, din toate seminţiile fiilor lui Israel." Apocalipsa 7,2-4. "Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus." Apocalipsa 14,12.

Ar mai trebui să menţionez faptul că, în timp ce sfinţii lui Dumnezeu de pe pământ, în timpul trâmbiţelor, au putut fi ocrotiţi de acele judecăţi primind doar sigiliul Duhului Sfânt, acea lucrare care are de-a face cu experienţa naşterii din nou şi cu o înaintare în şcoala reformei atât cât le-a permis lumina avută şi înţelegerea adevărului pe care l-au pus în practică, nu tot aşa se va întâmpla cu cei 144.000 care au nevoie de ambele sigilii, al Duhului Sfânt şi al lui Hristos, ca Mare Preot! De ce astfel? Pentru că ultimele şapte plăgi vor cădea într-un timp lipsit de har, când sanctuarul ceresc va fi închis, Hristos nemaipledând pentru nimeni la ora aceea, nici măcar pentru cei 144.000, ei trebuind să reziste încercării timpului strâmtorării lui Iacov doar prin credinţă, asemenea Mântuitorului în grădina Ghetsimani şi pe cruce!!! Sigiliul al doilea presupune sfârşitul tainei lui Dumnezeu şi al lucrării Evangheliei în sufletul lor! Acest sigiliu are de-a face cu îndepărtarea şi mai mult de la cei sfinţi a păcatelor mărturisite, care la vremea aceea se vor găsi în sanctuarul ceresc. Adică înseamnă plasarea păcatelor lor mărturisite, din sanctuar, asupra lui Satana, purtătorul lor de drept, fără putinţa întoarcerii acestora asupra copiilor lui Dumnezeu, care atunci vor fi cei 144.000!! Cu alte cuvinte, cei 144.000 nu mai pot fi făcuţi de Satana să păcătuiască într-un timp când nu mai există nici har, nici Mijlocitor în sanctuarul ceresc, în ciuda tuturor ispitelor sale crunte. În cei 144.000 nu mai există nimic care să răspundă provocărilor diavolului şi a oamenilor nelegiuiţi.

Trâmbiţele sunt judecăţi care au de-a face cu un timp când Isus îşi continuă lucrarea Sa în prima încăpere a sanctuarului ceresc, pe când cele şapte plăgi au de-a face cu un timp când Isus îşi isprăveşte lucrarea în a doua încăpere a sanctuarului, adică într-un timp când nu va mai exista harul divin pentru toţi cei lipsiţi de sigiliul lui Dumnezeu. Într-un anumit fel, templul ceresc este strâns legat de aceste judecăţi, cu atât mai mult cu cât, îngerii care anunţă aceste judecăţi, şi în timpul trâmbiţelor, şi în timpul celor şapte plăgi, fie se află, fie ies din templul din cer! Mai întâi, cei şapte îngeri cărora li s-au dat trâmbiţe se află în templul ceresc, în sfânta, acolo unde se desfăşura mai departe o lucrare de mijlocire pentru toţi copii lui Dumnezeu şi pentru toţi aceia dintre oameni care nu erau la fel de vinovaţi ca prigonitorii poporului lui Dumnezeu. "Şi am văzut pe cei şapte îngeri, care stau înaintea lui Dumnezeu; şi li s-au dat şapte trâmbiţe. Apoi a venit un alt înger, care s-a oprit în faţa altarului, cu o cădelniţă de aur. I s-a dat tămâie multă, ca s-o aducă, împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, pe altarul de aur care este înaintea scaunului de domnie... Şi cei şapte îngeri care aveau cele şapte trâmbiţe s-au pregătit să sune din ele." Apocalipsa 8,2.3.6.

Apoi, aceiaşi îngeri, de astă dată purtând judecăţile ultimelor plăgi, ies din templul ceresc, semn că timpul de har precum şi mijlocirea lui Isus s-au încheiat pentru totdeauna pentru toţi locuitorii vinovaţi ai pământului. "Apoi am văzut în cer un alt semn mare şi minunat: şapte îngeri care aveau şapte urgii, cele din urmă, căci cu ele s-a isprăvit mânia lui Dumnezeu... După aceea, am văzut deschizându-se în cer Templul cortului mărturiei. Şi din Templu au ieşit cei şapte îngeri care ţineau cele şapte urgii." Apocalipsa 15,1.5.6. Aceşti îngeri sunt de fapt tot cei şapte care au sunat din trâmbiţă anunţând judecăţile asupra bisericii apostate, înainte de anul 1844. De unde ştim că sunt aceiaşi? Din Cuvântul lui Dumnezeu, care ne spune că aceşti şapte îngeri vin cu nişte urgii care isprăvesc definitiv mânia lui Dumnezeu. În mod firesc, ceea ce începi trebuie isprăvit sau dus la bun sfârşit. Ei au anunţat mai întâi judecăţile înainte şi în timpul Evului Mediu, sunând fiecare din trâmbiţa lui, pentru ca mai apoi să anunţe cele şapte urgii sau plăgi devastatoare pentru generaţia din urmă, în speţă pentru Babilonul cel mare. Observaţi, vă rog, cum este descris acest fapt: "Apoi am văzut în cer un alt semn mare şi minunat: şapte îngeri care aveau şapte urgii, cele din urmă..." Apocalipsa 15,1, iar în Apocalipsa 9,20 se spune: " Ceilalţi oameni, care n-au fost ucişi de aceste urgii..." Judecăţile din timpul trâmbiţelor sunt numite urgii, exact acelaşi termen fiind folosit şi pentru ultimele şapte plăgi!! Dacă acele judecăţi sunt urgii, atunci în mod cert şi logic cele şapte plăgi sunt ultimele urgii din şirul celor întâmplate deja.

Aceşti îngeri, după cum afirmam în episodul trecut, sunt de fapt oameni răscumpăraţi. O altă dovadă se află şi în cuvintele următoare: "Erau îmbrăcaţi în in curat, strălucitor şi erau încinşi împrejurul pieptului cu brâie de aur." Apocalipsa 15,6. Pentru cine cunoaşte Scripturile, ar trebui să ştie că inul curat şi strălucitor este o caracteristică a celor răscumpăraţi şi mântuiţi, a oamenilor sfinţi care vor moşteni împărăţia cerului şi noul pământ! Prin acest simbol este descoperit adevărul privitor la caracterul celor sfinţi de pe pământ, a oamenilor credincioşi care au ascultat până la capăt de Domnul lor şi Dumnezeul lor preamărit, Isus Hristos. "Să ne bucurăm, să ne înveselim şi să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soţia Lui s-a pregătit şi i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat." (Inul subţire sunt faptele neprihănite ale sfinţilor.)" Apocalipsa 19,7.8. Prin urmare, inul subţire şi curat trebuie asociat în profeţie cu oamenii răscumpăraţi, cu biserica celor întâi născuţi, şi nu cu îngerii care nu au căzut în păcat. Deci, cei şapte îngeri cu trâmbiţele sunt aceiaşi şapte îngeri care poartă mânia lui Dumnezeu sub forma celor şapte plăgi. Un alt amănunt este acela că ei poartă brâie de aur, ori această piesă de vestimentaţie de obicei o purta preotul; ceea ce înseamnă că sunt şi preoţi după rânduiala lui Melhisedec!! Or, preoţi după rânduiala lui Melhisedec nu pot fi decât oamenii răscumpăraţi, niciodată îngerii!

Mai putem remarca, de asemenea, şi faptul că primele patru judecăţi, de sub primele patru trâmbiţe, sunt descrise în aşa fel, încât reiese că nu sunt generale, adică nu se întâmplă pe o arie foarte extinsă. Ele cad doar peste "a treia parte" a pământului, a apelor, a copacilor, a soarelui, a lunii şi a stelelor!! Or, exact acelaşi lucru este adevărat şi despre primele patru plăgi, care nu sunt generale, adică nu acoperă întregul pământ, nu-i biciuiesc pe toţi oamenii deodată care mai trăiesc la vremea aceea pe pământ. Pe când ultimele două judecăţi din cadrul trâmbiţelor a cincea şi a şasea, sunt catalogate drept vaiuri, deci ceva foarte groaznic, comparativ cu cele deja întâmplate; ceea ce înseamnă că ele acoperă o zonă foarte întinsă, iar această zonă nu poate fi decât teritoriul Babilonului spiritual decăzut al timpului aceluia! Tot astfel stau lucrurile şi cu ultimele trei plăgi, care sunt generale, ele acoperă tot pământul şi vizează pe orice om care are semnul fiarei şi numărul numelui ei!

     "M-am uitat şi am auzit un vultur care zbura prin mijlocul cerului şi zicea cu glas tare: >Vai, vai, vai de locuitorii pământului din pricina celorlalte sunete de trâmbiţă ale celor trei îngeri care au să mai sune<." Apocalipsa 8,13.

     "Aceste plăgi (primele patru din cele şapte) nu sunt generale, căci locuitorii pământului ar fi nimiciţi cu totul. Totuşi, vor fi cele mai îngrozitoare calamităţi care au fost cunoscute vreodată de muritori." Tragedia veacurilor, cap. Timpul strâmtorării, par. 41. (Dacă primele patru plăgi nu sunt generale, atunci este evident că ultimele trei sunt).

Acum, un alt aspect deosebit de semnificativ este acela că ultimele şapte plăgi sunt parte integrantă a trâmbiţei a şaptea!! Toate evenimentele care au loc în timpul trâmbiţei a şaptea privesc generaţiile de la timpul sfârşitului, adică după anul 1844. Potrivit Scripturilor, aşa după cum am şi arătat într-un episod din urmă, îngerul al şaptelea trebuie să anunţe sfârşitul tainei lui Dumnezeu, care începe cu o lucrare de curăţire a sanctuarului ceresc prin judecată, şi isprăveşte cu sigilarea copiilor lui Dumnezeu cu pecetea lui Hristos, chiar înainte de încheierea timpului de har. Taina lui Dumnezeu cuprinde Evanghelia neprihănirii lui Hristos, în voi, nădejdea slavei. Din acest motiv, sfârşitul tainei lui Dumnezeu trebuie să fie totodată şi sfârşitul lucrării Evangheliei în sufletul celor credincioşi. Când adevăraţii copii ai lui Hristos ajung chipul şi asemănarea Sa, întruchiparea sfinţeniei şi curăţiei morale, fără nici un păcat şi fără nici o pată asupra caracterului lor, atunci se poate spune cu adevărat că taina lui Dumnezeu s-a isprăvit în ei. După acest eveniment urmează timpul strâmtorării lui Iacov şi, deci, cele şapte plăgi.

Ceea ce se petrece în timpul când îngerul al şaptelea suflă din trâmbiţa lui, timp care a început în termeni practici în 1831, fiindcă atunci a început să se audă pentru prima oară solia primului înger, prin fermierul William Miller, trebuie cunoscut până la însuşire desăvârşită. Credincioşii adevăraţi trebuie să se familiarizeze cu Evanghelia cea veşnică, cea care cuprinde curăţirea sanctuarului şi lucrarea judecăţii de cercetare a bisericii lui Hristos din toate timpurile. Când taina lui Dumnezeu se va sfârşi cu adevărat, după ce poporul lui Dumnezeu este curăţit şi sigilat, reflectând întocmai puritatea neprihănită a sfinţeniei lui Hristos, atunci se face următoarea proclamaţie: "Împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor." Apocalipsa 11,15. Este timpul pentru apariţia lui Hristos pe norii cerului.

Cine nu profită astăzi încă de timpul de har pus la dispoziţie, prin străduinţe neobosite de a cunoaşte adevărul Scripturilor privitor la trâmbiţa a şaptea, riscă în mod sigur să primească şi chiar va primi semnul fiarei şi numărul numelui ei, lipsindu-se astfel de sigiliul lui Hristos şi rămânând să se confrunte cu mânia lui Dumnezeu manifestată prin ultimele şapte plăgi! Fie ca cei şapte îngeri să nu ajungă încă să iasă din templul ceresc cu urgiile lor, căci atunci s-a isprăvit cu veşnicia pentru toţi cei condamnaţi la uitare veşnică!

     "Judecăţile lui Dumnezeu vor veni peste aceia care caută să prigonească şi să distrugă pe poporul Său. Îndelunga Sa îngăduinţă cu cei răi îi încurajează pe oameni în neascultare, dar pedeapsa lor nu este mai puţin sigură şi teribilă din cauză că este mult amânată. >Căci Domnul se va scula ca la muntele Peraţim, şi se va mânia ca în valea Gabaonului, ca să-şi facă lucrarea, lucrarea Lui ciudată, ca să-şi împlinească lucrul, lucrul Lui nemaiauzit< (Isaia 28,21). Pentru Dumnezeul nostru cel milostiv, pedeapsa este un act ciudat. >Pe viaţa Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului< (Ezechiel 33,11). >Domnul, Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat!< >Domnul este îndelung răbdător, dar de o mare tărie; şi nu lasă nepedepsit pe cel rău< (Exod 34,6.7; Naum 1,3). Prin lucruri grozave în neprihănire, El va reface autoritatea Legii Sale călcate în picioare. Asprimea pedepsei care îl aşteaptă pe cel nelegiuit poate fi înţeleasă după neplăcerea Domnului de a aduce la îndeplinire judecata." Tragedia veacurilor, cap. Timpul strâmtorării, par. 38.

Cele şapte trâmbiţe

Despre starea laodiceană s-ar putea scrie mult mai mult, însă nu este scopul meu de a mă ocupa strict de acest lucru. Cine doreşte să înţeleagă acest adevăr are la dispoziţie pilda celor zece fecioare, sfatul Martorului credincios şi multe alte declaraţii inspirate din mărturiile Duhului Sfânt. Eu am subliniat acele aspecte care caracterizează laodiceanismul, precum orbirea, sărăcia şi lipsa discernământului spiritual. Orice minte care studiază atent, critic, înţelept şi cu un fin spirit de observaţie, va înţelege că starea laodiceană este starea în care mediul adventist va intra nepregătit în era marii avertizări mondiale, cu excepţia celor înţelepţi, a fecioarelor înţelepte. Pilda celor zece fecioare nu lasă loc nici unui dubiu în această privinţă. Este un fapt, o realitate absolut certă. Cuvântul lui Dumnezeu se va împlini sigur, fără echivoc.

Acum, ne vom îndrepta atenţia către cele şapte trâmbiţe şi vom încerca să înţelegem rostul acestora în derularea sulului profetic. Este adevărat că şi aici s-au făcut tot felul de interpretări şi comentarii, s-au scris volume întregi numai în ce priveşte primele patru trâmbiţe. Ca să aflăm corect adevărul privitor la aceste trâmbiţe nu este nevoie să citim aceste volume sau alte interpretări ale nu ştiu căror teologi de marcă sau mai puţin de marcă. Abordarea lor ar putea fi interesantă, însă pe noi ne interesează punctul de vedere al Scripturii, felul de gândire al Duhului Sfânt. Din momente ce Biblia este propriul ei interpret, atunci înseamnă că răspunsul corect se află în ea, fiindcă Biblia ne oferă chiar cheia înţelegerii corecte a acestor trâmbiţe. Trebuie înţeles, fără doar şi poate, principiul care a condus la necesitatea acestor trâmbiţe în planul profetic sau în profeţia biblică. În primul rând, trebuie să pricepem încă de la început că Dumnezeu nu a intenţionat, nu a plănuit niciodată necesitatea acestor trâmbiţe, ci ele sunt consecinţa apostaziei bisericii timpului respectiv.

Drumul ales de biserica apostolică, după moartea apostolilor, şi hotărârea ei încăpăţânată de a urma propria cale, mai târziu în cârdăşie cu statul, pe care ajunsese să îl domine, a condus în mod neîndoios la manifestarea judecăţii lui Dumnezeu prin intermediul trâmbiţelor! De fapt, păgânismul, manifestat prin intermediul Imperiului roman, şi mai apoi biserica apostaziată, alias Isabela rău famata, au atras după sine urmările fireşti ale modului cum au tratat adevărata biserică a lui Dumnezeu, sfinţii care nu au dorit decât să rămână cu şi lângă Hristos şi Evanghelia Sa. Deciziile statului păgân şi ale biserici apostaziate faţă de adevăraţii credincioşi, copiii lui Dumnezeu, au atras după sine şi consecinţe pe măsură. Orice acţiune îşi are reacţiunea ei. Batjocorirea harului şi bunătăţii divine, alungă în cele din urmă prezenţa lui Dumnezeu de la aceia care îl resping cu bună ştiinţă!

Dumnezeu îşi retrage ocrotirea divină de la aceia care, cu hotărâre, preferă păcatul şi nelegiuirea, decât lumina şi neprihănirea lui Dumnezeu. Principul acesta extraordinar este enunţat de unul dintre profeţii mici, Obadia. "Căci ziua Domnului este aproape pentru toate neamurile. Cum ai făcut, aşa ţi se va face; faptele tale se vor întoarce asupra capului tău." Obadia 1,15. Sub simbolul trâmbiţelor ne este descoperit cum faptele cele rele ale prigonitorilor şi mai ales ale bisericii apostaziate se întorc chiar asupra capului lor. Acesta este cursul firesc al oricăror acţiuni de felul acesta. Aşadar, trâmbiţele sunt simbolul judecăţilor lui Dumnezeu ce cad asupra celor apostaziaţi, care au pretins că sunt adevărata biserică, singura prin care Dumnezeu avea dreptul să vorbească şi să înfăptuiască, pedepsind pe oricine, inclusiv regi, care nu i se supuneau!!! Ivirea acestor judecăţi a devenit o necesitate nedorită de Dumnezeu, însă prin retragerea harului divin doar astfel de lucruri pot avea loc. Habar nu avem cât de mult, cât de enorm de mult îi datorăm lui Dumnezeu pentru mila pe care ne-o arată zi de zi, indiferent că-l cunoaştem sau nu. Dar, într-o bună zi, această milă va fi epuizată de păcatul omenirii împotriva Duhului Sfânt, manifestat prin făurirea icoanei fiarei şi concretizat definitiv, ca o pecete, prin decretul morţii.

Simbolul trâmbiţei a fost ales de către Dumnezeu pentru că ea reprezintă o judecată care cade sau se abate asupra celor ce sunt lipsiţi de ocrotirea Lui. În alte contexte, desigur, trâmbiţa poate însemna şi altceva. Pe noi ne interesează doar evenimentele care sunt ascunse sub simbolul celor şapte trâmbiţe, iar aici vorbim despre judecata lui Dumnezeu asupra celor care au năpăstuit poporul lui Dumnezeu. Îngerii care sună din trâmbiţă vestesc practic nişte evenimente care urmează să aibă loc pe pământ şi de care au parte doar aceia dintre oameni care nu au sigiliul lui Dumnezeu, mai precis sigiliul Duhului Sfânt!! Iată şi contexte în care trâmbiţa veşteşte o lucrare de judecată, ca în Yom Kippur, sau o năpastă venită asupra celor lipsiţi de harul lui Hristos: "În a zecea zi a lunii a şaptea, să pui să sune cu trâmbiţa răsunătoare; în ziua Ispăşirii, să sunaţi cu trâmbiţa în toată ţara voastră." Levitic 25,9. "Ghedeon şi cei o sută de oameni care erau cu el au ajuns la capătul taberei la începutul străjii de la mijlocul nopţii, îndată după ce puseseră pe păzitori. Au sunat din trâmbiţă şi au spart ulcioarele pe care le aveau în mână. Cele trei cete au sunat din trâmbiţă şi au spart ulcioarele; au apucat făcliile cu mâna stângă, şi trâmbiţele cu mâna dreaptă ca să sune şi au strigat: >Sabia Domnului şi a lui Ghedeon!<" Judecători 7,19.20 ">Sunaţi din trâmbiţă în Sion! Sunaţi în gura mare pe muntele Meu cel sfânt, ca să tremure toţi locuitorii ţării. Căci vine ziua Domnului, este aproape!<" Ioel 2,1.

Aceste judecăţi vor fi mai bine înţelese dacă avem în minte că se desfăşoară în cadrul marelui război dintre Mihail şi îngerii Săi, şi Lucifer şi demonii săi, numit şi războiul Armaghedon. Vom înţelege mai bine, în episodul următor, asemănările izbitoare dintre cele şapte trâmbiţe şi cele şapte plăgi. Cert este că, războiul Armaghedon se sfârşeşte prin secarea marelui râu Eufrat, ultimele şapte plăgi fiind de asemenea judecata lui Dumnezeu asupra Babilonului cel mare, asupra creştinismului apostaziat, asupra prigonitorilor poporului lui Dumnezeu. Numai că această acţiune se desfăşoară într-un timp lipsit cu totul de harul lui Dumnezeu, doar asupra acelora care au semnul fiarei şi numărul numelui ei, pe când judecăţile aduse prin trâmbiţe se desfăşoară într-un timp plin de har, dar numai asupra celor care nu au sigiliul lui Dumnezeu; într-un fel putem spune doar asupra acelora care nu mai beneficiază, în dreptul lor, ca persoane, de mila, de harul lui Dumnezeu!! Vezi Apocalipsa 9,4.5.

După cum una dintre plăgi vizează Eufratul, secarea lui ducând definitiv la distrugerea Babilonului cel mare şi la sfârşitul razboiului Armaghedon, tot astfel, una dintre trâmbiţe are de-a face cu Eufratul, care, deşi nu seacă, nu mai beneficiază de protecţia specială a lui Dumnezeu! Vom aloca spaţiu suficient acestei trâmbiţe a şasea pentru a putea înţelege în mod corect dezlegarea celor patru îngeri.

Acum, se iveşte pe bună dreptate următoarea întrebare: Ce anume a făcut necesară abaterea acestor judecăţi asupra bisericii imperiale, a cezarilor, şi asupra bisericii Evului Mediu, papalitatea, de fapt asupra creştinismului apostaziat? Această necesitate, după cum spuneam, nu a venit ca o parte a planului lui Dumnezeu, întrucât El nu foloseşte constrângerea, nici forţa şi nici alte mijloace pentru pedepsirea păcătoşilor, ci a venit ca urmare a acţiunilor şi deciziilor Romei imperiale şi a celei eclesiastice împotriva poporului credincios al lui Dumnezeu, pe care l-a persecutat sute de ani, acţiuni şi decizii ce au îndepărtat opreliştea harului divin, tocmai protecţia de care oamenii au atâta nevoie! Mai întâi, aceste judecăţi se abat asupra Romei cezarilor, fiindcă este imperiul care a lansat prigoana asupra creştinilor bisericii apostolice, prin Nero, Traian şi sfârşind cu Diocleţian. Apoi, judecăţile trâmbiţelor se abat asupra creştinismului apostaziat, în speţă biserica papală.

Ei bine, aceste trâmbiţe sunt pur şi simplu răspunsul lui Dumnezeu la strigătul simbolic al tuturor martirilor prigoniţi şi omorâţi de Babilonul apostaziat potrivit peceţii a cincea!!! "Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră înjunghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră. Ei strigau cu glas tare şi ziceau: >Până când, Stăpâne, Tu, care eşti sfânt şi adevărat, zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?<" Apocalipsa 6,9.10. Cum este posibilă, totuşi, o astfel de legătură? Ar fi în conformitate cu gândul lui Dumnezeu? Dacă urmărim cu maximă atenţie şi cu un spirit fin de observaţie, atunci vom sesiza că aceste trâmbiţe, ce aduc judecăţile lui Dumnezeu, sunt chiar răspunsul Lui la strigătul martirilor. Dar, după ce anume ne dăm seama că aşa stau lucrurile? Este foarte simplu, şi va deveni şi mai clar când voi arăta similitudinile clare între cele şapte trâmbiţe şi cele şapte plăgi, că, de vreme ce Dumnezeu, prin îngerul apelor, ne spune într-o manieră fără echivoc că plăgile din viitor sunt judecăţile lui Dumnezeu asupra Babilonului cel mare, pentru că acesta a "vărsat sângele sfinţilor şi al prorocilor", Apocalipsa 16,6, cetatea cea mare fiind chiar aceea în care "a fost găsit sângele prorocilor, şi al sfinţilor, şi al tuturor celor ce au fost înjunghiaţi pe pământ", Apocalipsa 18,24, atunci trebuie că exact în acelaşi fel trâmbiţele sunt judecăţile lui Dumnezeu asupra Babilonului decăzut, din timpul respectiv, fiindcă acesta a vărsat sângele tuturor "celor ce fuseseră înjunghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră". Apocalipsa 6,9.

Aşadar, ambele categorii de judecăţi cad, fiecare la timpul lor, asupra Babilonului apostaziat şi decăzut, recunoscută fiind setea sa pentru sângele celor ce, prin viaţa lor, au arătat că Hristos este Domnul şi Mântuitorul lor!! Devine clar ca lumina zilei că sângele martirilor trebuie răzbunat. Pentru martirii care au murit înainte de începerea lucrării lui Hristos în a doua încăpere a sanctuarului de sus, Dumnezeu a răspuns prin intermediul primelor şase trâmbiţe, iar pentru martirii care se vor adăuga la numărul acestora, ici şi colo, înainte de promulgarea decretului morţii, Dumnezeu va răspunde prin ultimele şapte plăgi! Aşadar, potrivit Cuvântului lui Dumnezeu, trâmbiţele reprezintă judecata lui Dumnezeu asupra Babilonului timpului aceluia, întrucât sângele martirilor din acel timp trebuia răzbunat.

Să luăm seama acum la felul cum se desfăşoară activitatea în sanctuarul ceresc, chiar înainte şi în timpul când se fac auzite trâmbiţele, care aduc cu ele lucruri teribile pentru cei ce nu au avut sigiliul lui Dumnezeu. Tăcerea din cer, ca urmare a ruperii celui de al şaptelea sigiliu, semnifică spiritul solemn ce caracterizează Cerul datorită lucrării ce este pe cale să fie săvârşită de cei şapte îngeri. Este semn că ceva deosebit de grav urmează să se întâmple pe pământ. Toată acţiunea se desfăşoară în prima încăpere a sanctuarului ceresc, fiindcă se are în vedere timpul de dinaintea lui 1844, când Hristos îşi îndeplinea conştiincios lucrarea Sa de mijlocire în sfânta sanctuarului ceresc. Tablou înfăţişat profetului în versetele 2-5 nu este în sine realitatea obiectivă, palpabilă a Cerului, ci el este menit doar să ne vorbească într-un limbaj simbolic despre ceea ce se întâmplă în cer. Este evident că în cer nu are ce să caute tămâie sau fum de tămâie, ori un altar al tămâierii şi cădelniţa specifică lucrării preotului.

Înainte de a se face auzit sunetul trâmbiţelor, rând pe rând, este introdus tabloul unei lucrări speciale, care, la vremea respectivă, avea loc în sfânta, ce corespundea întocmai cu lucrarea ispăşirii zilnice înfăptuită de preoţi zi de zi în sanctuarul pământesc. Acest fapt ne arată, fără putinţă de tăgadă, că lucrarea pe care Hristos o săvârşea în cer, în numele omului şi înaintea Tatălui din cer, este acea lucrare specifică ispăşirii zilnice, corepunzătoare lucrării pe care preoţii o făceau în prima încăpere a sanctuarului pământesc. Cu alte cuvinte, după înălţarea Sa, Isus şi-a început lucrarea de ispăşire, în virtutea sângelui Său curăţitor, pentru toţi aceia care doreau beneficiile ei. Această realitate extraordinară este descoperită prin ruperea sigiliului al şaptelea, ultimul al cărţii sigilate, chiar de către Mielul lui Dumnezeu. "Când a rupt Mielul pecetea a şaptea, s-a făcut în cer o tăcere de aproape o jumătate de ceas." Apocalipsa 8,1.

Este deschisă astfel, sub nişte imagini simbolice, panorama lucrării care se desfăşura în cer înaintea Tatălui. Asta înseamnă că trâmbiţele şi evenimentele despre care vorbesc ele au loc într-o perioadă de timp înainte de anul 1844! De ce astfel? Pentru că îngerii cu trâmbiţe sunt localizaţi în sfânta, iar această lucrare nu s-a încheiat mai devreme de anul 1844! Din acest motiv, vorbim despre nişte evenimente care, deşi sunt judecăţile lui Dumnezeu pentru răzbunarea sângelui martirilor, se întâmplă într-un timp de har, în intervalul cuprins între căderea bisericii apostolice şi vestirea solemnă a primului înger din Apocalipsa 14. Acum trebuie să fim foarte atenţi la ceea ce i se arată profetului în viziune. El ne spune: "Şi am văzut pe cei şapte îngeri, care stau înaintea lui Dumnezeu; şi li s-au dat şapte trâmbiţe". Apocalipsa 8,2. La o primă vedere nu pare un text deosebit de important, care să ne atragă atenţia. Dar, el devine foarte profund atunci când îl punem alături de următorul verset: "Apoi a venit un alt înger, care s-a oprit în faţa altarului, cu o cădelniţă de aur. I s-a dat tămâie multă, ca s-o aducă, împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, pe altarul de aur care este înaintea scaunului de domnie". Apocalipsa 8,2.

Avem de-a face cu prezenţa unor îngeri, dintre care şapte primesc nişte trâmbiţe, iar un altul, care nu este din numărul celor şapte, se opreşte înaintea altarului, ia cădelniţa şi începe să facă lucrarea de mijlocire ce, în realitate, este specifică numai lui Hristos, fiindcă El este singurul Mijlocitor între Dumnezeu şi om, la urma urmei. Din acest motiv, foarte mulţi comentatori văd în acest înger cu cădelniţa chiar pe Isus Hristos. Dacă vom da dovadă de ascuţime a minţii şi de o legătură strânsă cu Dumnezeu, atunci ar trebui să sesizăm nişte nuanţe inerente cel puţin acestor două texte sau versete biblice. Despre cei şapte îngeri se spune că stau înaintea lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că acela este locul destinat lor; este poziţia pe care ei de drept o deţin în urma calificării speciale căpătate în acest sens!! Potrivit acestei raţiuni, trebuie că aceşti îngeri deosebiţi nu sunt îngeri creaţi, necăzuţi în păcat, ci oameni răscumpăraţi, salvaţi din păcat! În realitate, cartea Apocalipsei ne dezvăluie locul şi lucrarea în sanctuar a tuturor oamenilor răscumpăraţi, sub simbolul îngerilor, mai puţin a îngerului din Apocalipsa 10, căci El este chiar Hristos!

Acest adevăr capătă sens numai dacă înţelegem lucrarea pe care ei o pot săvârşi în numele lui Hristos şi doar prin meritele Sale, ale sângelui Lui ispăşitor, când avem strict în vedere îngerul cu cădelniţa. Observaţi, vă rog, că Mielul, adică Isus, rupe a şaptea pecete; urmează apoi o tăcere solemnă, după care în scenă sunt introduşi nişte îngeri. Dacă Inspiraţia divină ar fi vrut să ni-l descopere pe Isus ca Mijlocitor, în acest tablou din debutul capitolului opt pe care-l dezbatem, atunci de ce lui Ioan nu îl înfăţişează chiar pe Mielul care rupe pecetea a şaptea ca Acela care ia cădelniţa şi mijloceşte pentru sfinţi? De ce, totuşi, el vede cum un alt înger în afara celor şapte, vine şi ia cădelniţa, făcând o lucrare asemănătoare Domnului mântuirii? Dacă este un alt înger, atunci în mod cert nu poate fi Mielul!!

Tabloul simplu şi clar este acesta: Ioan vede cum Isus rupe ultimul sigiliu, iar apoi vede şapte îngeri şi un altul care face o lucrare specifică Omului Isus Hristos. Acest lucru înseamnă că îngerul cu cădelniţa nu este Isus Hristos. Faptul că el poate săvârşi o lucrare asemănătoare Marelui Preot, Isus Hristos, aruncă o lumină nemaipomenită cu privire la identitatea celor şapte îngeri care au şapte trâmbiţe. Adică, toţi aceşti îngeri sunt îngeri, ca să folosesc termenul biblic, din categoria oamenilor răscumpăraţi! Da, întocmai acesta este adevărul. Ei sunt împăraţi şi preoţi pentru Dumnezeul lor, înaintea căruia slujesc zi şi noapte, calificaţi fiind să facă lucrarea Marelui Preot!!! Aşa ne spune cuvântul lui Dumnezeu. Ceea ce se întâmplă în Apocalipsa 8,1-6, nu este decât continuarea tabloului descris în Apocalipsa 4 şi 5.

Acolo, Ioan este "răpit în Duhul", adică este luat în viziune, şi este dus în sfânta sanctuarului ceresc, unde vede scaunul de domnie al Tatălui, pe cei douăzeci şi patru de bătrâni şi cele patru făpturi vii, simbolul oamenilor răscumpăraţi şi înălţaţi la cer prin sângele ispăşirii; bătrânii sunt simbolul tuturor copiilor lui Dumnezeu, a martirilor în speţă, de la Adam până la Ioan Botezătorul, care au fost înviaţi în dimineaţa învierii lui Isus, iar făpturile vii sunt cei patru mari profeţi, Moise, Enoh, Ilie şi Ioan Botezătorul, care au făcut câte o lucrare absolut specială în urma căreia s-au calificat să ocupe poziţia lui Lucifer şi a celorlalţi trei heruvimi ocrotitori dezertori. Tot aici vede şi cartea sigilată cu şapte peceţi şi Mielul care este singurul îndrituit să o desfacă. Dar, mai este un amănunt foarte important, despre care am scris cu mult timp în urmă, acela că aceşti oameni răscumpăraţi deosebiţi, cele patru făpturi vii şi bătrânii, rostesc şi recunosc un adevăr de care nici o minte onestă nu trebuie să se îndoiască. Acest adevăr este următorul: "Vrednic eşti Tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile: căci ai fost junghiat şi ne-ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam. Ai făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru, şi noi vom împărăţi pe pământ!" Apocalipsa 5,9.10. K.J.V. Bible.

Aceştia sunt nu numai răscumpăraţi din toate popoarele, ci, pe deasupra, mai sunt şi calificaţi ca preoţi şi împăraţi pentru Dumnezeu!!! Ei nu sunt preoţi cu numele, ci chiar sunt preoţi în adevăratul sens al cuvântului, putând să efectueze în numele lui Hristos şi doar în virtutea sângelui Său ispăşitor lucrarea de mijlocire în favoarea sfinţilor lui Dumnezeu de pe pământ! Un alt amănunt care izbeşte privirea, în legătură cu aceşti oameni răscumpăraţi, tocmai pentru a sublinia calitatea lor de preoţi, este acela că sunt văzuţi ca având în mâini potire pline cu rugăciunile sfinţilor lui Dumnezeu de pe pământ, indiciul cel sigur că ei au dreptul să facă mijlocire. "Când a luat cartea, cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au aruncat la pământ înaintea Mielului, având fiecare câte o lăută şi potire de aur pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor." Apocalipsa 5,8.

Pentru a întări această idee şi pentru a evidenţia realitatea ce o cuprinde, în Apocalipsa 8 se reia imaginea îngerului-preot ce poate efectua o lucrare de mijlocire pentru poporul lui Dumnezeu, în numele lui Hristos!! Observaţi, vă rog, că singurii care pot sluji ca mijlocitori, în numele lui Hristos, sunt doar oamenii răscumpăraţi, fiindcă aceasta ni se spune clar în Apocalipsa 5. Aici se află dovada acestui fapt incontestabil. Pe baza acestui principiu, că numai oamenii răscumpăraţi pot fi preoţi în cer şi pot desfăşura realmente o lucrare de mijlocire, putem afirma cu tărie şi fără echivoc că îngerul cu cădelniţa este un om răscumpărat! Prin urmare, nu Hristos, Mielul care rupe pecetea a şaptea, este îngerul care se opreşte înaintea altarului din sfânta sanctuarului ceresc, ci chiar un om răscumpărat, preot şi împărat pentru Dumnezeul lui. (De altminteri, acest înger este reprezentativ şi pentru cei şapte îngeri, care şi ei la rândul lor pot efectua aceeaşi lucrare, numai că aici sunt scoşi în evidenţă ca purtători ai judecăţii sau mâniei lui Dumnezeu, acesta fiind un alt rol pe care îl deţin oamenii răscumpăraţi înălţaţi la cer, în calitate de preoţi şi împăraţi. Această calitate de purtători ai mâniei divine se face din perspectiva rolului şi calificării lor ca împăraţi ai neprihănirii!!)

     "Apoi a venit un alt înger, care s-a oprit în faţa altarului, cu o cădelniţă de aur. I s-a dat tămâie multă, ca s-o aducă, împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, pe altarul de aur care este înaintea scaunului de domnie. Fumul de tămâie s-a ridicat din mâna îngerului înaintea lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile sfinţilor." Apocalipsa 8,3.4.

Este demn de observat faptul că acestui înger i se dă, şi nu ia, multă tămâie!!! În Scripturi, tămâia este simbolul meritelor lui Isus, a sângelui Lui ispăşitor. "Dimineaţa şi seara universul ceresc priveşte fiecare cămin care se roagă, iar îngerul cu tămâia, ce reprezintă sângele ispăşirii, găseşte acces la Dumnezeu." The S.D.A. Bible Commentary, vol. 7, pag. 971. Rugăciunile sfinţilor, în amestec cu tămâia, meritele caracterului lui Hristos, produc fumul frumos mirositor, datorită sângelui ispăşirii, care se înalţă la tronul lui Dumnezeu în chip desăvârşit, fiind astfel primite ca o mireasmă plăcută de către Tatăl din cer!! Acest înger-preot are dreptul câştigat şi totodată calificarea, prin răscumpărare, de a aduce înaintea Tatălui din cer rugăciunile sfinţilor lui Dumnezeu, dar numai în amestec sau asezonate cu tămâia! Totodată, fumul nu poate fi produs decât de foc, şi cum pe altarul tămâierii din sfânta cortului întâlnirii trebuia să ardă continuu, zi şi noapte, focul sacru, simbolul caracterului lui Dumnezeu, tot astfel şi în acest tablou fumul este produs prin "arderea" tămâii frumos mirositoare. În acest fel, sunt scoase în relief suferinţele lui Hristos prin care se face primirea rugăciunilor copiilor adevăraţi ai lui Hristos. Focul sacru nu este focul nimicitor şi nu a fost niciodată, din moment ce este simbolul caracterului lui Dumnezeu, mai precis a iubirii, bunătăţii şi dreptăţii lui Dumnezeu!

În cădelniţa sa de aur, rugăciunile sfinţilor amestecate cu tămâia devin desăvârşite, şi astfel sunt primite cu mult drag de Tatăl ceresc. Ceea ce Isus, în calitate de Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec poate să facă, tot astfel pot să facă şi ceilalţi fii ai Săi, preoţi şi împăraţi după aceeaşi rânduială, dar numai în baza meritelor neprihănite ale Sale. Ei nu pot face lucrarea de mijlocire prin ei înşişi, cu de la sine putere, fiindcă acest lucru este o imposibilitate. Ar însemna să fie mântuitori ce au murit pentru păcatele omenirii. Doar Hristos singur poate face mijlocire prin autoritatea Sa de Dumnezeu deplin, Creator şi Mântuitor. Toţi ceilalţi fii ai Săi, înălţaţi la cer, oameni răscumpăraţi şi calificaţi ca preoţi şi împăraţi, pot face lucrarea de mijlocire doar pentru că au dreptul câştigat de a li se da "tămâie multă". Această tămâie simbolică nu este a lor, ci este sângele ispăşirii.

După ce îngerul răscumpărat prezintă rugăciunile copiilor lui Dumnezeu înaintea Tatălui, este înfăţişat apoi în celălalt rol al său, de mesager purtător al mâniei lui Dumnezeu, aceeaşi calitate pe care o au şi cei şapte îngeri cu trâmbiţe. "Apoi îngerul a luat cădelniţa, a umplut-o din focul de pe altar şi l-a aruncat pe pământ. Şi s-au stârnit tunete, glasuri, fulgere şi un cutremur de pământ." Apocalipsa 8,5. Ceea ce trebuie să înţelegem este că, mai întâi, Duhul Sfânt ne introduce în atmosfera lucrării de mijlocire în favoarea poporului lui Dumnezeu de pe pământ, prin fraţii lor din cer, bătrânii şi cele patru făpturi vii, reprezentaţi foarte bine prin îngerul din Apocalipsa 8, adică faptul că pe pământ, la vremea când au loc evenimentele descrise prin trâmbiţe, poporul lui Dumnezeu adevărat are asigurat harul lui Dumnezeu, sigiliul Duhului Sfânt. Dar nu este numai atât. Duhul Sfânt ne atrage atenţia şi asupra faptului că pământul întreg nu este lipsit cu totul de harul lui Hristos, câtă vreme mijlocirea continuă pe o bază sigură în sanctuarul ceresc. Nu uităm că totul se desfăşoară în sfânta sanctuarului ceresc. Harul se va isprăvi numai atunci când încep cele şapte plăgi, adică în viitor. Pământul nu a fost, până astăzi, lipsit în totalitate de harul lui Hristos.

În al doilea rând, Duhul Sfânt doreşte să surprindă şi ce anume se petrece atunci când dreptatea lui Dumnezeu, lipsită de milă, se abate asupra, doar asupra acelora care au ales definitiv să rămână lipsiţi de sigiliul Duhului Sfânt, chiar de harul lui Dumnezeu. (Acest sigiliu nu trebuie confundat cu sigiliul lui Hristos. Singura biserică ce se va bucura de plinătatea ambelor sigilii, când încă este în viaţă, fără să sufere în vreun fel moartea, va fi doar biserica celor 144.000. Credincioşii care au rămas cu Hristos şi în Hristos, în ciuda tuturor ostilităţilor, în timpul zugrăvit prin cele şapte trâmbiţe, au beneficiat de primul sigiliu, sau sigiliul Duhului Sfânt, care era de ajuns să le asigure mântuirea şi veşnicia). Să luăm seama cu mare atenţie la ce face îngerul cu cădelniţa. Dacă focul de pe altar arde tămâia producând în mod simbolic fumul plăcut mirositor înaintea lui Dumnezeu, de astă dată acelaşi foc este vărsat pe pământ. Îngerul umple cădelniţa cu acest foc, dar fără ca în ea să se găsească tămâia! Acesta este punctul cel mai important.

Focul sacru lipsit de tămâie, în cădelniţă, nu asigura în veci protecţia preotului, în situaţia în care acesta ar fi îndrăznit să se abată de la această regulă obligatorie!!! Focul împreună cu tămâia asigura din belşug harul protector al lui Dumnezeu, şi observăm că el este asigurat doar sfinţilor de pe pământ, pe când focul lipsit de tămâie simbolizează dreptatea lui Dumnezeu dezbrăcată de milă de către păcătosul rămas nepocăit, care a ales să respingă iubirea, bunătatea şi mila lui Dumnezeu prin persecutarea copiilor Lui dragi!! Acest foc, această dreptate divină se manifestă totdeauna prin retragerea protecţiei divine. Iar tabloul aruncării acestui foc pe pământ vorbeşte de la sine. "Apoi îngerul a luat cădelniţa, a umplut-o din focul de pe altar şi l-a aruncat pe pământ. Şi s-au stârnit tunete, glasuri, fulgere şi un cutremur de pământ." Apocalipsa 8,5. Mânia lui Dumnezeu urma să se manifeste asupra prigonitorilor sfinţilor lui Dumnezeu, ca răspuns cert la strigătul tuturor martirilor omorâţi de fiii împărăţiei întunericului. Focul sacru este sfinţenie şi neprihănire pentru sfinţii care ştiu să îşi trimită rugăciunile în sanctuar, dar este mânie pentru cei ce îşi bat joc de bunătatea lui Dumnezeu!

Retragerea ocrotirii divine aduce cu sine judecăţi la care prigonitorul prea puţin se gândeşte. Această acţiune este urmarea alegerii şi hotărârii înverşunate a păcătosului, care-l sileşte astfel pe Dumnezeu să-şi retragă mila protectoare de deasupra capului lui. Judecata lui Dumnezeu manifestată asupra Ierusalimului rămas nepocăit, ne descoperă felul cum s-a manifestat aceeaşi judecată şi faţă de prigonitorii sfinţilor lui Dumnezeu, în timpul pe care îl are în vedere trâmbiţele.

     "Suferinţele lor sunt reprezentate adesea ca o pedeapsă care a venit asupra lor, ca urmare a hotărârii directe a lui Dumnezeu. În felul acesta, marele amăgitor caută să-şi ascundă lucrarea. Printr-o respingere continuă a iubirii şi a milei divine, iudeii au făcut ca ocrotirea lui Dumnezeu să le fie retrasă, dar lui Satana i-a fost îngăduit să-i conducă după voinţa lui.
     Noi nu cunoaştem cât de mult îi datorăm lui Hristos pentru pacea şi ocrotirea de care ne bucurăm. Puterea restrictivă a lui Dumnezeu este aceea care fereşte omenirea de a cădea cu totul sub stăpânirea lui Satana. Cel neascultător şi nerecunoscător are multe motive de recunoştinţă faţă de mila şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, care ţine în frâu puterea crudă şi răufăcătoare a celui rău. Dar atunci când oamenii trec peste limitele răbdării divine, această putere este retrasă. Dumnezeu nu stă înaintea păcătosului ca un executor al sentinţei date împotriva nelegiuirii; dar îi lasă pe cei care au respins mila Sa să culeagă ceea ce au semănat. Orice rază de lumină respinsă, orice avertizare dispreţuită sau neluată în seamă, orice pasiune îngăduită, orice călcare a Legii lui Dumnezeu este o sămânţă semănată, care aduce un seceriş ce nu dă greş. Duhul lui Dumnezeu, căruia păcătosul I s-a împotrivit cu înverşunare este în cele din urmă retras de la acesta, şi atunci nu mai are nici o putere să-şi stăpânească pornirile rele ale sufletului şi nici o ocrotire faţă de răutatea şi vrăjmăşia lui Satana. Distrugerea Ierusalimului este o avertizare înfricoşată şi solemnă pentru toţi aceia care glumesc cu posibilităţile harului divin şi se împotrivesc chemărilor milei dumnezeieşti. Niciodată n-a existat o mărturie mai hotărâtă cu privire la ura lui Dumnezeu faţă de păcat şi la pedeapsa sigură care va cădea peste cel vinovat." Tragedia veacurilor, cap. Distrugerea Ierusalimului, par. 44, 45.

Ceea ce trebuie să reţinem este că felul în care s-a manifestat judecata sau mânia lui Dumnezeu, prin retragerea protecţiei divine, în timpul primelor şase trâmbiţe, va fi exact acelaşi fel cum va proceda Dumnezeu în timpul celor şapte plăgi, cu deosebirea că, la vremea aceea, tot pământul va fi lipsit de harul lui Dumnezeu, cu excepţia celor 144.000. Cele şase trâmbiţe stau ca mărturie pentru ceea ce se va întâmpla în timpul lipsit de har, asupra Babilonului cel mare!