Îngerul al şaptelea şi sfârşitul tainei lui Dumnezeu

Evenimentele petrecute în perioada filadelfiană, la jumătatea sec. al XIX-lea, sunt de cea mai mare importanţă pentru întreaga biserică. Dumnezeu avea să pună la dispoziţia bisericii şi chiar lumii o uşă deschisă, prin acest fapt atrăgând atenţia asupra marii lucrări de curăţire a sanctuarului ceresc, săvârşită de Isus prin judecată, prin judecata bisericii Sale. Am arătat deja că profeţia referitoare la curăţirea sau restaurarea sanctuarului la sfârşitul celor 2300 de ani, venirea Fiului omului la Cel Îmbătrânit de zile, ambele evenimente potrivit lui Daniel, şi intrarea lui Isus în templul ceresc, conform profeţiei din Maleahi 3,1 scot în evidenţă unul şi acelaşi eveniment, şi anume începerea curăţirii templului ceresc prin judecată, căci toate păcatele mărturisite şi adunate acolo, de la Adam şi până la ultimul copil al lui Dumnezeu care va muri până la încheierea timpului de har, trebuie să fie transferate asupra lui Satana, iniţiatorul lor!!

Prin urmare, uşa deschisă ne introduce în atmosfera lucrării lui Isus, ultima, din sanctuarul ceresc, mai precis în sfânta sfintelor, unde începe curăţirea sanctuarului prin judecată. "Însoţit de îngeri cereşti, Marele nostru Preot intră în Sfânta Sfintelor şi acolo se înfăţişează înaintea lui Dumnezeu, pentru a îndeplini ultimele acte ale slujirii Sale în favoarea omului - pentru a îndeplini lucrarea judecăţii de cercetare şi pentru a face ispăşire pentru toţi aceia care au dreptul la binefacerile ei." Tragedia veacurilor, cap. În faţa raportului vieţii, par. 2. Sfârşitul celor 2300 de ani anunţa încheierea primei lucrări a lui Isus în sanctuarul ceresc, corespunzătoare ispăşirii zilnice săvârşită de preot zi de zi în prima încăpere sau sfânta cortului întâlnirii, pentru Israel, şi totodată începutul celei de a doua lucrări a Mântuitorului, tot în sanctuar, corespunzătoare ispăşirii anuale efectuată doar de marele preot o singură dată pe an, în aşa-numita zi a ispăşirii finale, Yom Kippur. 

Cortul întâlnirii, din Israelul antic, era compartimentat în două încăperi, sfânta şi sfânta sfintelor, despărţite printr-o perdea interioară. În fiecare încăpere se săvârşea câte o lucrare specifică; în prima ispăşirea zilnică, iar în a doua ispăşirea anuală, care presupunea curăţirea sanctuarului de păcatele acumulate acolo în tot cursul anului. Ispăşirea zilnică avea în vedere, în sens simbolic, transferul păcatului iudeului plin de căinţă asupra sanctuarului, el fiind eliberat de păcat, după ce-şi mărturisea întreaga vinovăţie asupra capului animalului pentru jertfă, iar ispăşirea anuală se ocupa de curăţirea tuturor păcatelor acumulate în sanctuar şi punerea lor asupra ţapului pentru Azazael, simbolul lui Satana. Aceste două lucrări importante descopereau şi reliefau în simbol ceea ce Marele nostru Preot, Isus Hristos, săvârşeşte în realitate în cer, în templul lui Dumnezeu, nu cu sânge de animale, ci cu însuşi sângele Său!!

Acum, pentru a putea înţelege corect ce lucrare desfăşura Isus în sanctuarul ceresc, Dumnezeu are grijă să ofere Apocalipsa sau descoperirea lui Isus şi din această perspectivă. Această descoperire amplă vine sau i-a fost dată lui Ioan din sanctuarul ceresc care, până la capitolul al unsprezecelea, este înfăţişat aidoma primei încăperi din cortul întâlnirii!!! Ioan vede în acel sanctuar ceresc "şapte lămpi de foc", Apocalipsa 4,5, "cădelniţa" şi "altarul" plin de foc, Apocalipsa 8,5; or, aceste imagini simbolice fac trimitere întocmai la mobilierul care se găsea în sfânta templului pământesc, adică un sfeşnic, un altar al tămâierii de unde preotul lua cărbuni aprinşi pentru a presăra pe tămâia frumos mirositoare din cădelniţa pe care o legăna înainte şi înapoi, şi bineînţeles masa cu pâinile punerii înainte, în acest caz acestea fiind întruchipate în sanctuarul ceresc chiar de Isus, căci El a spus despre Sine că este Pâinea vieţii!!! Hristos este asemănat în tabloul simbolic din Apocalipsa 5,6 cu un miel junghiat, ceea ce demonstrează calitatea Lui de jertfă pentru păcatele omenirii, dar din perspectiva Celui ce a venit să frângă pâinea vieţii, a Evangheliei, pentru noi, El însuşi fiind Pâinea care s-a pogorât din cer. Vezi Ioan 6,33-58. Ca jertfă, Isus a fost frânt asemenea pâinii pentru fiecare păcătos în parte, motiv pentru care a şi instituit Cina cea de taină sau Sfânta Cină!!!

Aşadar, pentru a înţelege ce face Isus după învierea şi înălţarea Sa la cer, Duhul Sfânt a găsit cu cale, într-o manieră demnă doar de mintea lui Dumnezeu, să descopere viitorul bisericii şi al omenirii din perspectiva lucrării de ispăşire, care, pe pământ, era săvârşită în prima încăpere a cortului întâlnirii, lucrare pe care Isus a realizat-o în sanctuarul ceresc până la încheierea celor 2300 de ani, ce deschid o nouă eră în lucrarea lui Isus, şi anume curăţirea sanctuarului ceresc prin judecată, lucrare pe care marele preot de pe pămât o săvârşea o singură dată pe an. De aceea, este de aşteptat ca, în viziune, în Apocalipsa, lui Ioan să-i fie înfăţişat templul ceresc şi sub forma sfintei sfintelor!! Şi chiar aşa se întâmplă. Să citim: "Şi Templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis şi s-a văzut chivotul legământului Său în Templul Său. Şi au fost fulgere, glasuri, tunete, un cutremur de pământ şi o grindină mare." Apocalipsa 11,19. Este ştiut faptul că singura piesă de mobilier din sfânta sfintelor cortului pământesc era chivotul legământului în interiorul căruia se aflau cele două table de piatră pe care erau inscripţionate cele zece principii ale legii morale a lui Dumnezeu!

Ce descoperă acest lucru? Un adevăr formidabil. Această imagine, prezentată lui Ioan, face parte dintr-o viziune care acoperă atrocităţile săvârşite de fiara din adânc, simbolul ateismului francez, manifestat cu precădere în timpul Revoluţiei franceze. După ce are loc acest eveniment, ce coincide cu primirea rănii de moarte a papalităţii chiar prin această fiară din adânc, urmează îngerul al şaptelea, ce face parte integrantă din pecetea a şaptea împreună cu alţi şase îngeri, care sună în mod simbolic din trâmbiţă, în urma căreia se aud nişte glasuri care declară că împărăţia lumii a trecut în mâinile lui Isus. "Îngerul al şaptelea a sunat din trâmbiţă. Şi în cer s-au auzit glasuri puternice, care ziceau: >Împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor<." Apocalipsa 11,15. Doar în acest context i se descoperă lui Ioan sanctuarul ceresc sub imaginea sau înfăţişarea sfintei sfintelor din sanctuarul pământesc!! De ce astfel? Pentru a înţelege că toate evenimentele care au loc după ce îngerul al şaptelea, în mod simbolic, sună din trâmbiţa lui, se petrec în perioada Filadelfia, în timpul sfârşitului, când se încheie şi după ce se încheie cei 2300 de ani!! Acest aspect al problemei este foarte important să fie reţinut.

Mai înainte de a aprofunda acest adevăr sublim, aş dori să remarcăm un alt fapt uimitor. Este legat tot de sanctuar. Când lucrarea din el se încheia, cu alte cuvinte când ispăşirea, deci curăţirea lui, prin sângele ţapului pentru Domnul, simbolul lui Isus, era încheiată, urmând ca păcatele mărturisite din el să fie puse asupra ţapului de trimis în pustie, simbolul lui Satana, atunci nici o lucrare nu mai era săvârşită în interiorul lui, urmând marea sărbătoare a corturilor, când toţi evreii se bucurau împreună că pot sta înaintea unui Dumnezeu sfânt. Această ultimă sărbătoare iudaică avea loc întotdeauna numai după ce era strâns secerişul. Ca sărbătoare, întruchipa marea bucurie a celor răscumpăraţi din toate timpurile de a-l întâlni pe Isus şi de a petrece împreună cu el toată veşnicia. Dar, pentru ca această bucurie să fie deplină şi reală, trebuie ca mai întâi să aibă loc secerişul, adică învierea tuturor copiilor lui Dumnezeu din toate veacurile. Or, această înviere nu va fi posibiă decât dacă cei 144.000 se califică să devină primul rod; şi se vor califica în acest sens. Când aceştia din urmă ajung sigilaţi cu sigiliul Marelui Preot, atunci se atestă că sunt calificaţi ca primul rod, ceea ce face posibilă învierea în siguranţă, şi totodată că lucrarea din sanctuarul ceresc s-a isprăvit, nemaiexistând în felul acesta timp de har. Or, Scripturile descoperă şi acest aspect deosebit de important. 

Să luăm aminte la cuvântul profeţiei, care ne spune astfel: "Şi Templul s-a umplut de fum, din slava lui Dumnezeu şi a puterii Lui. Şi nimeni nu putea să intre în Templu, până se vor sfârşi cele şapte urgii ale celor şapte îngeri." Apocalipsa 15,8. Acest tablou descoperă o realitate incontestabilă, şi anume faptul că în templul ceresc, la ora respectivă, nu se mai săvârşeşte nici o lucrare. Cu alte cuvinte, Isus şi-a încheiat lucrarea de curăţire a templului ceresc, timpul de har s-a încheiat, urmând ca cele şapte plăgi să se abată peste întregul pământ şi peste oamenii rămaşi neschimbaţi. Acest lucru este adeverit de următoarele versete biblice: "După aceea, am văzut deschizându-se în cer Templul cortului mărturiei. Şi din Templu au ieşit cei şapte îngeri care ţineau cele şapte urgii. Erau îmbrăcaţi în in curat, strălucitor şi erau încinşi împrejurul pieptului cu brâie de aur. Şi una din cele patru făpturi vii a dat celor şapte îngeri şapte potire de aur pline de mânia lui Dumnezeu, care este viu în vecii vecilor". Apocalipsa 15,5-7.

Este evident faptul că în timpul celor şapte plăgi din urmă templul ceresc este închis, fiindcă Isus şi-a încheiat lucrarea. Astfel, Apocalipsa ne prezintă imaginea sanctuarului şi a lucrării săvârşite acolo pe toată durata desfăşurării evenimentelor profetizate, din timpul apostolului Ioan şi până la a doua Sa venire. Sanctuarul ceresc este surprins mai întâi ca sfânta, până la capitolul al unsprezecelea, unde Isus face lucrarea de ispăşire specifică celei administrate în sfânta sau prima încăpere a templului pământesc de către preot, o lucrare care s-a desfăşurat de la înălţarea Sa şi până la încheierea celor 2300 de ani, iar apoi sanctuarul ceresc este înfăţişat ca sfânta sfintelor tocmai pentru a ne arăta că Isus îşi începe ultima Sa lucrare, de curăţire a templului ceresc prin judecată, o lucrare specifică doar ispăşirii de peste an din Yom Kippur, după consumarea celor 2300 de ani, adică de la timpul când îngerul al şaptelea începe să sune din trâmbiţă!!

Îngerul al şaptelea începe să devină foarte important, căci are atât de multe lucruri de spus. Aşa că ne vom concentra atenţia asupra lui, dar nu fără a lua în atenţie anumite profeţii uimitoare. Până acum am arătat cu prisosinţă că cele şapte perioade ale bisericii îşi găsesc corespondentul în cele şapte peceţi. Dacă pentru Tiatira au fost necesare două peceţi, pentru Sardes a fost necesară doar pecetea a şasea. Acum, vrem să ştim ce pecete corespunde perioadei Filadelfia, cea de-a şasea perioadă din istoria milenară a bisericii lui Dumnezeu. Evident, ne-a mai rămas doar o singură pecete, numai că aceasta se ocupă de cu totul altceva decât ne-am aştepta în mod obişnuit. De pildă, ar fi fost logic să ne descrie mai bine perioada Filadelfia, pe când ea începe cu şapte trâmbiţe!! Pare bizar, dar totul are un scop pentru Dumnezeu, acesta fiind acela de a ne familiariza cu judecata lui Dumnezeu ce trebuia să cadă asupra puterilor omeneşti unite cu biserica apostaziată şi mai cu seamă asupra bisericii apostaziate, adică papalitatea.

Prin urmare, trâmbiţele trebuie să descopere judecata lui Dumnezeu care, mai întâi, a căzut asupra bisericii cezarilor sau a bisericii imperiale, şi mai apoi asupra bisericii papale. Primele şase trâmbiţe descoperă această realitate. A şasea trâmbiţă, însă, conţine două nenorociri, una referitoare la atacurile mahomedane asupra creştinătăţii, iar cea de a doua referitoare la apariţia flagelului ateismului francez, care a şi dat rana de moarte papalităţii în 1798. Apoi urmează al şaptelea înger care trebuie să sune din trâmbiţa sa. (Când îşi termină misiunea, atunci se întâmplă a treia nenorocire sau cele şapte plăgi de pe pământ). El apare după evenimentele care încheie lunga perioadă de dinaintea timpului sfârşitului, aşa cum sunt descrise în Apocalipsa 11, şi introduce nişte evenimente care au de-a face cu venirea Mântuitorului şi cu primirea împărăţiei Sale. Dar, despre acest înger se vorbeşte mai întâi în Apocalipsa 10. Aici ni se spune în termenii cei mai clari posibil că "în zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui, se va sfârşi taina lui Dumnezeu, după vestea bună vestită de El robilor Săi, prorocilor". Apocalipsa 10,7. Cu alte cuvinte, sunetul trâmbiţei sale aduce cu sine sfârşitul tainei lui Dumnezeu, mai înainte ca împărăţia lumii să treacă "în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său". Apocalipsa 11,15. Înseamnă că sfârşitul tainei lui Dumnezeu trebuie să aibă o strânsă legătură cu uşa deschisă, căci singurul înger a cărui misiune se desfăşoară în perioada Filadelfia este tocmai acest înger, al şaptelea, din cadrul peceţii a şaptea!! Evenimentele pe care le introduce el vin după cele întâmplate papalităţii, ceea ce înseamnă că trâmbiţa sa simbolică trebuie să arunce o mare lumină asupra perioadei Filadelfia!!! Chiar textul biblic ne dezvăluie această realitate.

     "Apoi am văzut un alt înger puternic, care se cobora din cer, învăluit într-un nor. Deasupra capului lui era curcubeul; faţa lui era ca soarele şi picioarele lui erau ca nişte stâlpi de foc. În mână ţinea o cărticică deschisă. A pus piciorul drept pe mare, şi piciorul stâng pe pământ şi a strigat cu glas tare, cum răcneşte un leu. Când a strigat el, cele şapte tunete au făcut să se audă glasurile lor. Şi, când au făcut cele şapte tunete să se audă glasurile lor, eram gata să mă apuc să scriu; şi am auzit din cer un glas care zicea: >Pecetluieşte ce au spus cele şapte tunete, şi nu scrie ce au spus!< Şi îngerul pe care-l văzusem stând în picioare pe mare şi pe pământ şi-a ridicat mâna dreaptă spre cer şi a jurat pe Cel ce este viu în vecii vecilor, care a făcut cerul şi lucrurile din el, pământul şi lucrurile de pe el, marea şi lucrurile din ea, că nu va mai fi nicio zăbavă, ci, că în zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui, se va sfârşi taina lui Dumnezeu, după vestea bună vestită de El robilor Săi, prorocilor." Apocalipsa 10,1-7.

Declaraţia îngerului care ţine în mână o cărticică deschisă are în vedere două lucruri extrem de importante: unul este legat de faptul că nu va mai fi nici o zăbavă, amânare sau timp, potrivit altor traduceri ale Bibliei, iar a doua că taina lui Dumnezeu se va sfârşi doar în zilele când îngerul al şaptelea, din cadrul peceţii a şaptea, va suna din trâmbiţa lui. De fapt, realitatea este că acest înger va putea să sune din trâmbiţă doar dacă "nu va mai fi nici o zăbavă". Numai atunci când nu va mai exista timp, numai atunci acest înger poate să sune din trâmbiţă, fapt care aduce cu sine sfârşitul tainei lui Dumnezeu, altfel misiunea acestui înger nu va putea începe, nu se va putea desfăşura niciodată!!! Ce înseamnă că nu va mai fi timp sau amânare? Despre ce fel de timp este vorba? Răspunsul corect şi biblic la aceste întrebări îl aflăm doar dacă timpul respectiv îl punem în legătură cu cartea deschisă din mâna îngerului!! Dacă acest înger deosebit nu ar fi fost înfăţişat în viziune cu o cărticică deschisă în mână, atunci nimeni nu ar fi putut înţelege ce reprezintă jurământul său legat de faptul că nu va mai fi timp!!!

Cărticica din mâna îngerului este una deosebită. Prezenţa acestei cărţi în mâna îngerului trebuie să conţină adevărul legat de acel timp despre care îngerul jură că nu va mai fi, că s-a încheiat, s-a isprăvit; aceasta fiind de altfel şi singura posibilitate ca îngerul al şaptelea să-şi poată începe misiunea pentru ca taina lui Dumnezeu să se sfârşească. Acum, îngerul care ţine această carte trebuie că este Isus. De unde ştim? Din descrierea pe care o face Ioan, apostolul. "Deasupra capului lui era curcubeul; faţa lui era ca soarele şi picioarele lui erau ca nişte stâlpi de foc." Apocalipsa 10,1. Sub aceeaşi imagine, dar ceva mai amplă, i se prezintă Isus lui Ioan în capitolul întâi. "Şi, în mijlocul celor şapte sfeşnice, pe Cineva care semăna cu Fiul omului, îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare şi încins la piept cu un brâu de aur. Capul şi părul Lui erau albe ca lâna albă, ca zăpada; ochii Lui erau ca para focului; picioarele Lui erau ca arama aprinsă şi arsă într-un cuptor; şi glasul Lui era ca vuietul unor ape mari." Apocalipsa 1,13-15.

Cartea din mâna lui Isus este deschisă, acest fapt fiind unul foarte semnificativ. Aceasta arată că respectiva carte nu este sigilată, ci desigilată, deschisă spre cunoaştere tuturor celor interesaţi!! Singura carte care a fost sigilată şi apoi desigilată, prin ruperea peceţilor, este cartea prezentată în Apocalipsa 5. Când era sigilată, Dumnezeu Tatăl o ţinea în mâna Lui dreaptă, iar acum, când este desigilată şi adusă în starea de a fi deschisă, este ţinută în mână de Acela care singur avea calificarea de a o desigila prin ruperea peceţilor!!! Aşadar, cartea deschisă din Apocalipsa 10 este una şi aceeaşi carte pecetluită cu şapte peceţi, dar desigilată acum, din Apocalipsa 5. Trebuie să observăm, de asemenea, că Isus îi este prezentat în viziune lui Ioan, cu cartea deschisă, numai după ce sunt rupte toate cele şapte peceţi, aceast lucru fiind o dovadă grăitoare care ne arată că această cărticică este cea pe care Dumnezeu Tatăl o ţinea mai înainte în mână, sigilată fiind cu şapte peceţi!!!

Pentru că deja am descoperit împreună că această carte în forma ei sigilată este cartea lui Daniel, sau mai precis acea profeţie care se referă la timp, atunci înseamnă că timpul care se sfârşeşte, după spusele lui Isus, trebuie să fie timpul profetic! "Cartea care a fost pecetluită nu a fost cartea Apocalipsei, ci partea aceea din profeţiile lui Daniel care are legătură cu vremea sfârşitului. Scriptura spune: >Tu însă, Daniele, ţine ascunse aceste cuvinte şi pecetluieşte cartea până la vremea sfârşitului. Atunci mulţi o vor citi, şi cunoştinţa va creşte<. Daniel 12,4. Când cartea a fost deschisă, a fost făcută proclamaţia: >Nu va mai fi nici o zăbavă (timp)<. Apocalipsa 10,6." Solii alese, vol. 2, cap. Cei trei îngeri şi îngerul din Apocalipsa 18, subcap. Soliile celor trei îngeri, în contextul lor mai larg, par. 3.

Daniel 12 face referire la pecetluirea cărţii pe care o pune în legătură cu durata de timp în care cornul cel mic, papalitatea, avea să năpăstuiască pe poporul lui Dumnezeu, până când puterea acestuia din urmă avea să fie zdrobită de tot. "Şi am auzit pe omul acela îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului; el şi-a ridicat spre ceruri mâna dreaptă şi mâna stângă şi a jurat pe Cel ce trăieşte veşnic că va mai fi o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme şi că toate aceste lucruri se vor sfârşi când puterea poporului sfânt va fi zdrobită de tot." Daniel 12,7. Apoi, pentru că Daniel nu înţelegea, acelaşi înger prezentat în Apocalipsa 15, dar care acum este întruchipat în forma unui om îmbrăcat în haine de in, îi repetă că ceea ce este legat de sfârşitul acelor lucruri are de-a face cu vremea sfârşitului, şi că, până la vremea aceea, partea legată de ceea ce se va întâmpla atunci, adică la sfârşitul celor 1260 de ani, priveşte doar generaţia de atunci. Această generaţie va primi lumină îndestulătoare pentru a putea pricepe ce se va întâmpla după ce papalitatea primeşte rana de moarte!

După spusele îngerului Gabriel, care mai apoi sunt repetate de Isus, omul îmbrăcat în in alb, atunci, abia atunci, la finele celor 1260 de ani, cunoştinţa va creşte!! Bazaţi pe această realitate indubitabilă, atunci putem conchide cu certitudine că trâmbiţarea îngerului al şaptelea conţine toată această cunoştinţă!!! Acest înger vine exact la vremea sfârşitului, adică după împlinirea celor 1260 de ani, şi începe să sune din trâmbiţă. Dar, să mergem un pic mai departe. Isus îi oferă lui Daniel nişte detalii impresionante legate în aparenţă de alte durate de timp. El spune astfel: "De la vremea când va înceta necurmata şi de când se va aşeza urâciunea pustiitorului, vor mai fi o mie două sute nouăzeci de zile. Ferice de cine va aştepta şi va ajunge până la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile!" Daniel 12,11.12.

Necurmata am văzut că înseamnă slujirea zilnică a lui Isus în templul ceresc. Ea defineşte practic tot ceea ce face Isus în sanctuarul de sus în favoarea oamenilor. Urâciunea pustiitorului este o expresie prin care este desemnată papalitatea şi atrocităţile pe care avea să le facă împotriva lui Dumnezeu, prigonind poporul lui Dumnezeu şi lipsind lumea de lumina Evangheliei lui Hristos! Această expresie mai este folosită de Isus şi pentru a desemna puterea romană imperială, din care avea să ia naştere Roma eclesiastică. Aşadar, aceeaşi expresie defineşte două puteri opresoare. "De aceea, când veţi vedea >urâciunea pustiirii<, despre care a vorbit prorocul Daniel, >aşezată în Locul Sfânt< - cine citeşte să înţeleagă! - atunci, cei ce vor fi în Iudeea să fugă la munţi." Matei 24,15.16.

Asta înseamnă un singur lucru, şi anume faptul că ceea ce avea să facă Roma imperială cu naţiunea iudaică şi cu templul acesteia, tot astfel avea să procedeze papalitatea cu poporul spiritual al lui Dumnezeu şi cu templul ceresc timp de 1260 de ani sau o vreme, două vremi şi o jumătate de vreme!! Acum, Isus specifică faptul că de la vremea când se va aşeza urâciunea pustiitorului vor mai fi 1290 de zile profetice! Această perioadă de timp nu are ca punct de început perioada celor 1260 de ani, dar, cu toate acestea, se termină exact în anul când se încheie cei 1260 de ani! Anul 508 d.Hr. reprezintă începutul acestei perioade de timp. De ce anul 508? În acest an, papa este instalat în calitate de judecător al creştinătăţii. Este totodată şi anul când liturghia idolatră înlocuieşte necurmata lui Hristos! Interesele papalităţii, care nu-şi putea exercita aşa cum dorea puterea, printre altele susţinând că autoritatea papală este mai presus de cea imperială, a statului politic, încă din vremea papei Gelasius, 496 d.Hr., din cauza vizigoţilor, sunt apărate de către regele francilor, Clovis, care trece de la arianism la catolicism. Cu ajutorul cardinalilor catolici acest Clovis îi distruge pe vizigoţi şi pune bazele primului stat catolic, Francia. Acum, papalitatea avea un aliat de nădejde. Astfel că, anul 508 a intrat în istorie ca fiind anul când începe să fie instaurată jurisdicţia supremă şi idolatră a papalităţii!

Totodată, anul 538 se deosebeşte de anul 508 prin faptul că împăratul Iustinian oferă papei autonomie teritorială şi chiar guvernare independentă. În felul acesta, în mod oficial, în anul 538 papalitatea este recunoscută ca stat, cu puteri depline. De aceea, acest an este considerat anul de început al celor 1260 de ani. Însă, Isus doreşte să ne trimită, prin perioada celor 1290 de ani, chiar la începuturile papalităţii, când interesele sale sunt apărate prin sabie de franci!! Aş dori să accentuez faptul că această perioadă de timp nu are nimic de-a face cu alte evenimente istorice, întrucât Isus este foarte atent să plaseze aceste două perioade lungi de timp, 1290 de ani şi 1335 de ani sau zile profetice, în contextul celeilalte perioade de timp, 1260 de ani, interval în care papalitatea săvârşeşte "minuni", dând de pământ cu necurmata, sanctuarul ceresc şi poporul lui Dumnezeu. Războiul este între această putere malefică şi poporul lui Dumnezeu. Profeţia nu ne vorbeşte, în contextul acestui capitol, decât despre aşa ceva, aşa că ambele perioade de timp sunt menite să atragă atenţia doar asupra papalităţii!!

Dacă anul 508 este începutul celor 1290 de ani, înseamnă că sfârşitul acestei lungi perioade trebuie să fie anul 1798, adică anul când papalitatea primeşte rana de moarte prin ateismul francez. Tot astfel, perioada celor 1335 de zile profetice trebuie să-şi găsească începutul în acelaşi an, 508, deoarece Isus spune că va fi ferice de cine va aştepta şi va ajunge până la sfârşitul acestei perioade! Cu alte cuvinte, după ce se instaurează urâciunea pustiitorului, vor trebui să treacă 1290 de ani, dar, mai ferice va fi de aceia care aşteaptă mai mult, care aşteaptă o perioadă mai lungă, fiindcă la încheierea lor îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţă! Dacă cei 1335 de ani încep în 508, un calcul simplu ne va arăta că sfârşitul lor va fi anul 1843! Or, acest an este exact anul când se încheie cei 2300 de ani.

Putem conchide, fără să greşim, că cele două perioade de timp menţionate de Isus în Daniel 12, sunt incluse şi, deci, fac parte din cea mai lungă profeţie biblică, profeţia celor 2300 de ani! Când această profeţie avea să se încheie, atunci cunoştinţa va creşte datorită misiunii îngerului al şaptelea care suflă din trâmbiţa sa, iar taina lui Dumnezeu se sfârşeşte. Prin urmare, îngerul al şaptelea trebuie să anunţe sfârşitul celor 2300 de ani şi să vestească Evanghelia privitoare la curăţirea templului ceresc prin judecată, căci profeţia lui Daniel spune astfel: "Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi Sfântul Locaş va fi curăţat!" Daniel 8,14. Asta înseamnă în mod indubitabil că taina lui Dumnezeu trebuie că are de-a face cu curăţirea templului ceresc şi cu judecata. Dar, vom afla mai multe despre taina lui Dumnezeu de la sfârşitul celor 2300 de ani, studiind-o din perspectiva tainei celor şapte tunete!

Filadelfia

Ce urma să întreprindă Dumnezeu pentru biserica Sa protestantă, dat fiind faptul că acesteia doar îi mergea numele că trăieşte, însă în realitate era moartă? Starea ei spirituală era caracterizată de decădere din cauza reuşitei papalităţii de a contracara manifestările Reformei. Interpretarea profeţiilor a devenit una catolică, păstrată până astăzi. În consecinţă, nevoia de reformă a protestanţilor era la fel de mare ca nevoia de reformă în biserica papală.

     "Cei care au primit marile binecuvântări ale Reformei nu au mers înainte pe calea pe care pornise în mod atât de nobil Luther. Câţiva bărbaţi credincioşi s-au ridicat din când în când ca să proclame un nou adevăr şi să arate rătăcirile nutrite timp îndelungat, dar majoritatea, ca şi evreii din timpul Domnului Hristos sau ca papistaşii din timpul lui Luther, se mulţumea să creadă cum crezuseră şi părinţii lor şi să trăiască la fel cum trăiseră ei. Din cauza aceasta, religia a degenerat iarăşi în formalism. Au fost păstrate şi nutrite rătăciri şi superstiţii care ar fi fost aruncate la o parte dacă biserica ar fi continuat să meargă în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. Spiritul inspirat de Reformă s-a stins astfel în mod treptat, până când în bisericile protestante nevoia de reformă a ajuns aproape tot atât de mare ca nevoia de reformă în biserica romană din timpul lui Luther. Exista aceeaşi somnolenţă spirituală, acelaşi respect faţă de părerile oamenilor, acelaşi spirit lumesc şi aceeaşi înlocuire a învăţăturilor Cuvântului lui Dumnezeu cu teorii omeneşti. Sub masca religiei se cultivau mândria şi extravaganţa. Bisericile au ajuns corupte din cauza alipirii de lume. În felul acesta, principiile măreţe pentru care trudiseră şi suferiseră atât de mult Luther şi colaboratorii săi, au fost degradate." Istoria mântuirii, cap. Nereuşita de a înainta, par. 3.

De astă dată nu a mai avut loc o unire cu păgânismul, care a dus la formarea papalităţii, ci Satana a avut grijă maximă de a perverti învăţătura protestantă nu numai prin interpretările eronate ale profeţiilor biblice, ci şi prin înălţarea părerilor omeneşti şi mai ales a raţiunii la rang de dumnezeu. Filozofia raţionalistă a câştigat tot mai mult teren în sec. al XVIII-lea şi al XIX-lea, influenţând mediul protestant şi, o dată cu acesta, chiar gândirea şi societatea. La acest curent mai trebuie adăugat umanismul şi forma perfidă a ateismului, numită teoria evoluţionistă. Într-un asemenea mediu, este de înţeles de ce protestantismul era mort.

     "Când Satana a văzut că nu reuşise să zdrobească adevărul prin persecuţie, a recurs din nou la acelaşi plan al compromisului ce dusese la marea apostazie şi la formarea bisericii Romei. El i-a influenţat pe creştini să se unească de data aceasta nu cu păgânii, ci cu aceia care, prin închinarea la dumnezeul acestei lumi, se dovedeau la fel de idolatri.
     Satana nu mai putea ţine Biblia departe de oameni. Ea fusese pusă la îndemâna tuturor. El, însă, a condus mii de oameni să accepte interpretări false şi teorii nesănătoase, fără a cerceta Scripturile pentru a învăţa adevărul ei înşişi. El a stricat învăţăturile Bibliei, iar tradiţiile ce aveau să distrugă milioane de oameni prindeau rădăcini adânci. Biserica susţinea şi apăra aceste tradiţii, în loc să lupte pentru credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna. În timp ce erau cu totul inconştiente de situaţia lor şi de primejdia în care se aflau biserica şi lumea se apropiau cu repeziciune de perioada cea mai solemnă şi mai importantă din istoria pământului: perioada revelării Fiului omului." Istoria mântuirii, cap. Nereuşita de a înainta, par. 4, 5.

Cum semnele care precedau venirea Mântuitorului s-au împlinit rând pe rând, semne despre care vorbeşte pecetea a şasea, acestea constituiau totodată şi un indiciu că ceva deosebit de important trebuie să se întâmple pe tărâmul religios. Dar, ce anume? Era pregătită biserica protestantă pentru aşa ceva? Din moment ce era moartă, se presupune de la sine că nu. Cu toate acestea, Dumnezeu a trebuit să ridice oameni umili, simpli, ca întotdeauna, prin care să atragă atenţia la cel mai important eveniment ce urma să aibă loc după împlinirea celui de al treilea semn, căderea de stele, din 1833, şi despre care biserica Lui protestantă trebuia să ştie. Reţinem că nevoia de reformă în biserica protestantă era exact aceeaşi ca şi în biserica romană. 

Întrebarea era, deci, ce urma să se întâmple după împlinirea tuturor semnelor indicate de pecetea a şasea? Profeţia lui Ioel spune astfel: "Voi face să se vadă semne în ceruri şi pe pământ: sânge, foc şi stâlpi de fum; soarele se va preface în întuneric, şi luna, în sânge, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată". Ioel 2,30.31. Răspunsul ar trebui să fie clar: toate acele semne precedau venirea zilei Domnului! Prin urmare, evenimentul următor ar fi trebuit să fie venirea zilei Domnului!!! Dar, ce implica un asemenea eveniment? Ar fi putut veni Isus pe pământ, fără să aibă o biserică pregătită în acest sens? În nici un caz.

În primul rând, expresia "ziua Domnului" implică un timp în intervalul căruia trebuie să se întâmple anumite evenimente pe care biserica trebuie să le cunoască. Aşa că "ziua Domnului" nu are doar sensul de apariţie a lui Isus pe norii cerului la un anumit moment dat, ci mai cu seamă are menirea de a indica spre un anumit timp precis, în care biserica trebuie să beneficieze de o pregătire specială, care s-o facă aptă pentru întâlnirea cu Domnul ei la vremea potrivită!! Întrucât Hristos este sfânt şi curat, presupune de la sine că, atunci când va veni, credincioşii cu care se va întâlni trebuie să aibă aceeaşi stare spirituală ca a Lui!!! Altfel, cine ar rezista în ziua venirii Sale dacă ar fi un păcătos!! Că aşa stau lucrurile este dovedit prin înseşi cele rostite de Hristos lui Ioan cu privire la biserica aflată în perioafa filadelfiană: "Îngerului Bisericii din Filadelfia scrie-i: >Iată ce zice Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel ce ţine cheia lui David, Cel ce deschide, şi nimeni nu va închide, Cel ce închide, şi nimeni nu va deschide: 'Ştiu faptele tale: iată, ţi-am pus înainte o uşă deschisă pe care nimeni n-o poate închide, căci ai puţină putere, şi ai păzit Cuvântul Meu şi n-ai tăgăduit Numele Meu'<." Apocalipsa 3,7.8.

Hristos se recomandă a fi Acela care "ţine cheia lui David", adică Acela care-şi asumă autoritatea de Împărat, căci ţine cheile împărăţiei. "Cheia lui David" este o expresie ce simbolizează împărăţia lui Dumnezeu!! Această cheie indică spre autoritatea lui Isus, ca Mântuitor şi Mare Preot, ce realizează o lucrare specială pentru oameni, în virtutea jertfei Sale de pe Gologota! Numai El singur poate săvârşi ceva ce nimeni altcineva nu mai poate face! Fiindcă are autoritatea de necontestat asupra împărăţiei Sale, El poate deschide ceea ce oamenii nu pot închide, şi poate închide ce oamenii păcătoşi nu pot deschide. În cazul de faţă, Isus pune la dispoziţia bisericii Sale o uşă deschisă ce nu poate fi închisă de nimeni. Dar, ce reprezintă această uşă? Ce doreşte să ne transmită Mântuitorul prin intermediul acestei profeţii extraordinare? 

Este evident că limbajul e simbolic, căci dacă nu ar fi, atunci ar trebui să căutăm acea uşă aici pe pământ. Înseamnă, deci, că acea uşă este una simbolică menită să ne descopere un adevăr legat de lucrarea lui Isus din sanctuarul ceresc! Prin urmare, noi trebuie să înţelegem că după ce aveau să se împlinească cele trei semne majore, descrise de pecetea a şasea, urma să aibă loc un eveniment care trebuia să debuteze în cer în scopul pregătirii bisericii de pe pământ pentru venirea Mântuitorului! Din acest motiv, Hristos se foloseşte de imaginea unei uşi deschise care arată către acel eveniment. Atunci, înseamnă că acea uşă deschisă are o strictă legătură cu sanctuarul ceresc, căci în perioada filadelfiană, ca şi astăzi de altminteri, Hristos se afla şi se află încă în sanctuarul ceresc. Trebuie că acolo urma să se sfârşească o anumită lucrare pentru a face loc unei alte lucrări, pe care nu o poate săvârşi decât Cel ce ţine cheile împărăţiei, adică Isus în calitate de Mare Preot!!! Fără această lucrare specială, "ziua Domnului", adică ziua venirii Mântuitorului, ar prinde pe nepregătite biserica Sa, şi atunci nimeni nu ar mai putea fi mântuit.

În legătură cu această uşă deschisă, ce are mari implicaţii pentru biserică şi pentru oameni, trebuie să vorbească şi alte profeţii din Vechiul şi Noul Testament. Adevărul este că trezirea bisericii protestante la mijlocul sec. al XIX-lea nici nu ar fi putut avea loc dacă Isus nu ar fi pus la dispoziţie această uşă deschisă. Prin această uşă avea să strălucească cea mai aleasă lumină, ce urma să dea un nou înţeles Evangheliei veşnice. Pentru a înţelege această profeţie a uşii deschise, trebuie să purcedem în a pune cap la cap celelalte profeţii care s-au împlinit în decursul veacurilor, şi care aveau să conducă la deschiderea acestei uşi importante. Toată istoria omenirii, mai cu seamă a conflictului dintre forţele întunericului şi forţele luminii, dintre puterile pământeşti angrenate de Satana în această luptă şi biserica lui Hristos de pe pământ, este zugrăvită frumos în Daniel cap. 2. Tabloul este întregit apoi prin alte imagini simbolice în Daniel 7-9 şi 11, acesta având ca scop să ne familiarizeze cu puterile opresoare prin care a lucrat Satana în decursul timpului, până la a doua venire a lui Isus. Principala putere opresoare prin care Satana a lucrat cel mai mult este cel mai bine scoasă în evidenţă în Daniel 7 şi 8, fiind vorba despre cornul cel mic, alias papalitatea. 

În aceste profeţii uimitoare se arată foarte clar faptul că papalitatea urma să domine lumea şi să deţină supremaţia timp de "o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme". Daniel 7,25. În acest interval de timp, papalitatea "va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Preaînalt, va asupri pe sfinţii Celui Preaînalt şi se va încumeta să schimbe vremurile şi legea". Daniel 7,25. În Daniel 8 ni se spune şi mai desluşit ce avea să facă papalitatea: "S-a înălţat până la oştirea cerurilor, a doborât la pământ o parte din oştirea aceasta şi din stele şi le-a călcat în picioare. S-a înălţat până la căpetenia oştirii, i-a smuls necurmata şi i-a surpat locul Locaşului său celui Sfânt.  Oastea a fost pedepsită din pricina păcatului săvârşit împotriva necurmatei; cornul a aruncat adevărul la pământ şi a izbutit în ce a început". Daniel 8,10-12.

În Daniel 12 ni se indică iară durata precisă de timp cât avea să dureze această activitate luciferică a papalităţii, care în text este simbolizată prin termenul "minuni". "Unul din ei a zis omului aceluia îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului: >Cât va mai fi până la sfârşitul acestor minuni?< Şi am auzit pe omul acela îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor râului; el şi-a ridicat spre ceruri mâna dreaptă şi mâna stângă şi a jurat pe Cel ce trăieşte veşnic că va mai fi o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme şi că toate aceste lucruri se vor sfârşi când puterea poporului sfânt va fi zdrobită de tot." Daniel 12,6.7. Aici este subliniată aceeaşi durată de timp exprimată şi în Daniel 7,25, şi anume "o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme". Pentru a descifra cât înseamnă această perioadă de timp, atunci trebuie să găsim explicaţia tot în Scripturi. Cel mai potrivit pasaj se găseşte în Apocalipsa 12. Aici se spune că femeia, simbolul bisericii lui Dumnezeu, aceeaşi biserică reprezentată în Daniel 12,7 prin poporul sfânt, a cărui putere va fi zdrobită de tot, iar în Daniel 7,25 prin sfinţii lui Dumnezeu, fuge în pustie, adică într-un loc ferit de furia balaurului, simbolul lui Satana, care s-a folosit de papalitate în acest sens, deci într-un loc unde va fi "hrănită o vreme, vremuri şi jumătatea unei vremi, departe de faţa şarpelui". Apocalipsa 12,14.

Aici, avem de-a face exact cu aceeaşi durată de timp amintită în cartea profetică a lui Daniel. Dar cât înseamnă? Răspunsul îl găsim câteva versete mai sus, în Apocalipsa 12, unde se spune următoarele: "Şi femeia a fugit în pustiu, într-un loc pregătit de Dumnezeu, ca să fie hrănită acolo o mie două sute şaizeci de zile". Apocalipsa 12,6. Aici este vorba despre aceeaşi femeie care fuge în pustiu. Aşadar, "o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme" înseamnă "o mie două sute şaizeci de zile". Ca să stabilească foarte clar acest adevăr, Duhul Sfânt reia tema legată de războiul pe care Satana îl duce împotriva bisericii lui Dumnezeu din Apocalipsa 12, în Apocalipsa 13, şi o dezvoltă cât mai mult cu putinţă. Aici ni se spune că "I s-a dat o gură care rostea vorbe mari şi hule. Şi i s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni. Ea şi-a deschis gura şi a început să rostească hule împotriva lui Dumnezeu, să-I hulească Numele, cortul şi pe cei ce locuiesc în cer. I s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruie. Şi i s-a dat stăpânire peste orice seminţie, peste orice norod, peste orice limbă şi peste orice neam". Apocalipsa 13,5-7.

Prin trei expresii diferite, "o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme", "o mie două sute şaizeci de zile" şi "patruzeci şi două de luni", Duhul Sfânt stabileşte în mod foarte precis cât avea să dureze acest război împotriva poporului lui Dumnezeu, şi anume 1260 de zile profetice sau 1260 de ani. În profeţie, o zi profetică este echivalentul unui an literal. Vezi Numeri 14,34 care stabileşte această regulă. Dar, când începe această dominaţie papală? Având în vedere că anul 538 d.Hr. este anul când papalitatea este recunoscută cu drepturi depline de către Iustinian, împăratul roman care îşi avea reşedinţa la Constantinopol, întrucât Imperiul Roman de Apus căzuse sub atacurile celor zece triburi barbare, îndeosebi sub atacurile violente ale vandalilor, hunilor şi otrogoţilor, şi care i-a oferit papei scaunul de domnie al Romei, putem spune cu certitudine că acest an devine anul de când începe supremaţia deplină a papalităţii!

Ne aducem aminte că perioada Tiatira are în vedere exact această perioadă de formare şi dominare a lumii din partea papalităţii. Cum perioadele Efes, Smirna şi Pergam caracterizează timpul de până la recunoaşterea papalităţii de către oficialităţile Imperiul Roman de Răsărit, chiar de împăratul acestuia, iar Tiatira scoate în evidenţă era activităţilor papalităţii sau ale femeii Isabela, îndreptate împotriva poporului lui Dumnezeu din acea perioadă, chiar femeia care este silită să fugă în pustie, şi pentru că Sardes tratează perioada care încheie dominaţia papală, prin primirea rănii de moarte, dar şi timpul formării şi consolidării Statelor Unite ale Americii, tărâmul protestant unde-şi avea adăpostul biserica protestantă şi care acum se afla într-o stare specifică morţilor, înseamnă că perioada Filadelfia trebuie să caracterizeze ceea ce se numeşte "vremea sfârşitului", adică o vreme care începe după anul 1798 când papalitatea a primit rana de moarte prin ateismul francez.

Cu alte cuvinte, perioada celor 1260 de ani trebuie să se întindă până la "vremea sfârşitului", fiindcă exact aceasta spune profeţia. (Din anul 538 şi până în anul 1798 sunt exact 1260 de ani). "Tu însă, Daniele, ţine ascunse aceste cuvinte şi pecetluieşte cartea până la vremea sfârşitului. Atunci mulţi o vor citi, şi cunoştinţa va creşte... El a răspuns: >Du-te, Daniele! Căci cuvintele acestea vor fi ascunse şi pecetluite până la vremea sfârşitului<." Daniel 12,4.9. Or, această realitate extraordinară ne conduce la gândul că uşa deschisă trebuie să fie uşa care ne introduce deja în "vremea sfârşitului", adică exact acel timp intermediar între evenimentul uşii deschise şi venirea literală a lui Isus pe norii cerului!!! Asta mai înseamnă că "ziua Domnului", potrivit profeţiei lui Ioel, cuprinde în sine "vremea sfârşitului", care trebuie neapărat să introducă şi chiar introduce, la timpul potrivit, venirea literală a lui Isus pe norii cerului. Adică, mai precis, introduce ceea ce profeţia numeşte "vremea sfârşitului", care la rândul ei include, la un anumit moment dat, potrivit cursului evenimentelor profetice specifice acestei vremi, a doua venire a lui Hristos.

Există un amănunt deosebit de interesant în profeţia legată de perioada celor 1260 de ani, care ne ajută să înţelegem în termeni fără echivoc ce înseamnă în realitate uşa deschisă, de fapt ce eveniment major în profeţie avea să aibă loc exact la vremea sfârşitului, când cunoştinţa va creşte. Iată profeţia care subliniază acest aspect nemaipomenit. "El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Preaînalt, va asupri pe sfinţii Celui Preaînalt şi se va încumeta să schimbe vremurile şi legea; şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui timp de o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme. Apoi va veni judecata şi i se va lua stăpânirea, care va fi prăbuşită şi nimicită pentru totdeauna." Daniel 7,25.26. Deci, după perioada întunecată a celor 1260 de ani, evenimentul care urma să aibă loc în mod precis era cel privitor la judecată!!! Acesta este motivul pentru care Hristos i-a pus înainte o uşă deschisă bisericii din Filadelfia, asta pentru că privea o lucrare de judecată, despre care biserica protestantă trebuia neapărat să ştie.

Cu alte cuvinte, ceea ce Hristos săvârşise până atunci, până la perioada filadelfiană, luase sfârşit, se terminase, uşa deschisă introducându-ne de acum către următoarea şi ultima lucrare pe care trebuie să o mai realizeze Isus, şi anume judecata!! De fapt, la o citire foarte atentă a profeţiei din Daniel 7, se poate vedea limpede cum Dumnezeu introduce chiar o scenă a judecăţii!!! Să luăm aminte la acest cuvânt al profeţiei: "Mă uitam la aceste lucruri, până când s-au aşezat nişte scaune de domnie. Şi un Îmbătrânit de zile a şezut jos. Haina Lui era albă ca zăpada, şi părul capului Lui era ca nişte lână curată; scaunul Lui de domnie era ca nişte flăcări de foc, şi roţile lui ca un foc aprins. Un râu de foc curgea şi ieşea dinaintea Lui. Mii de mii de slujitori îi slujeau şi de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui. S-a ţinut judecata şi s-au deschis cărţile". Daniel 7,9.10.

Această profeţie scoate la iveală o scenă de judecată care se petrece în cer, chiar în prezenţa Lui Dumnezeu Tatăl, căci El este Cel Îmbătrânit de zile. De asemenea, sunt prezenţi şi îngerii, inclusiv cărţile de judecată sau dosarele, ca să folosesc un termen contemporan. Dar, din această scenă lipseşte Avocatul sau Apărătorul. El este introdus puţin mai jos, în aceeaşi profeţie extraordinară. "M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte şi iată că pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel Îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui. I s-a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească, pentru ca să-I slujească toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică şi nu va trece nicidecum, şi Împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată." Daniel 7,13.14.

Acum, rămâne să înţelegem despre ce judecată este vorba. Cert este că ea trebuie să fie evenimentul menit de Dumnezeu să trezească din starea ei de moarte biserica protestantă. Uşa deschisă trebuie să aibă o strictă legătură cu acest eveniment, dar şi cu o cantitate impresionantă de lumină spirituală pe care Dumnezeu începe să o reverse asupra tuturor celor primitori, în vederea pregătirii pentru scena venirii literale a Mântuitorului pe norii cerului. Reţinem, deci, că timpul pentru începerea acestei judecăţi trebuie să aibă loc după sfârşitul perioadei celor 1260 de ani de stăpânire papală!

O altă profeţie care clarifică şi face mai multă lumină în privinţa acestui măreţ eveniment, judecata, este cea din Maleahi capitolul 3. Aici se spune că Isus va intra în templul său din ceruri cu scopul precis de a curăţi pe fiii lui Levi de toate necurăţiile lor. ">Iată, voi trimite pe solul Meu; el va pregăti calea înaintea Mea. Şi deodată va intra în Templul Său Domnul pe care-L căutaţi: Solul legământului pe care-L doriţi; iată că vine - zice Domnul oştirilor. Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui? Cine va rămâne în picioare când Se va arăta El? Căci El va fi ca focul topitorului şi ca leşia înălbitorului. El va şedea, va topi şi va curăţa argintul; va curăţa pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămureşte aurul şi argintul, şi vor aduce Domnului daruri neprihănite. Atunci darul lui Iuda şi al Ierusalimului va fi plăcut Domnului, ca în zilele cele vechi, ca în anii de odinioară<." Maleahi 3,1-4.

Aici, intrarea lui Isus în templu ilustrează aceeaşi scenă din profeţia lui Daniel, când se spune că un Fiu al omului a intrat înaintea Celui Îmbătrânit de zile. Practic este vorba despre unul şi acelaşi eveniment! Doar că profeţia din Maleahi arată în mod concret ce face Isus în templul Său: "El va şedea, va topi şi va curăţa argintul; va curăţa pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămureşte aurul şi argintul, şi vor aduce Domnului daruri neprihănite." Am ajuns, deci, să înţelegem că uşa deschisă trebuie să fie uşa simbolică din sanctuarul ceresc, prin care Isus a intrat la Tatăl în vederea începerii judecăţii de cercetare doar a "fiilor lui Levi", adică doar a bisericii lui Dumnezeu din toate veacurile!!! În sprijinul acestei vederi vine apostolul Petru, care declară: "Căci suntem în clipa când judecata stă să înceapă de la Casa lui Dumnezeu. Şi, dacă începe cu noi, care va fi sfârşitul celor ce nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu?" 1Petru 4,17.

Aşadar, până acum am stabilit că evenimentul judecăţii trebuie să vină după perioada celor 1260 de ani de supremaţie papală, fiindcă aşa este declarat în profeţia lui Daniel, capitolul 7. Cornul cel mic, alias papalitatea, "se va încumeta să schimbe vremurile şi legea; şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui timp de o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme. Apoi va veni judecata." Daniel 7,25.26. Întrebarea care a mai rămas să-i găsim răspuns este următoarea: Când anume începe această judecată? Înainte şi de toate, doresc să subliniez faptul că această judecată nu este cea săvârşită la finele mileniului, adică judecata postmilenială, întrucât atunci nu are loc nici un proces de curăţire a inimilor copiilor lui Dumnezeu, aşa cum declară profeţia lui Maleahi!! Judecata aceea este o judecată efectuată doar pentru aceia care vor pieri veşnic. Nu este nevoie să insist mai mult asupra acestui lucru. Vezi Apocalipsa 20.

După cum deja am fost obişnuiţi, Cuvântul lui Dumnezeu nu ne lasă fără un răspuns cert în această privinţă. Aşa că trebuie să găsim profeţia care lămureşte această întrebare şi ne arată timpul exact când trebuie să înceapă această judecată, pentru care Hristos a făcut necesară deschiderea unei uşi. Tot cartea profetică a lui Daniel face lumină în această privinţă. Ceea ce trebuie observat de către cercetătorul atent al Scripturilor este faptul că, atât în profeţia din capitolul al şaptelea, cât şi în cea din capitolul al doisprezecelea, se vorbeşte despre isprăvile sau "minunile" săvârşite de papalitate pe parcursul a 1260 de ani literali. În acest context se specifică foarte limpede că papalitatea vorbeşte cu trufie, că va face război sfinţilor lui Dumnezeu, în cadrul perioadei specificate, şi-i va birui, că va rosti tot felul de blestemăţii la adresa lui Dumnezeu şi, de asemenea, că va face să înceteze necurmata. (Termenul "jertfă" a fost adăugat în Scripturi de către traducătorii Bibliei. El practic nu există în textul ebraic şi, ca atare, nu are ce căuta lângă termenul "necurmata" sau "continuu" ori "permanent").

În cele două capitole amintite, din Daniel, nu se face referire decât la aceste lucruri. În schimb, în capitolul al optulea al aceleiaşi cărţi, Duhul Sfânt lărgeşte orizontul înţelegerii noastre când ne descoperă mai mult cu privire la acţiunile nimicitoare ale cornului cel mic. Aici ni se spune că acţiunile sale vizează în mod deosebit necurmata şi sanctuarul ceresc!!! "Dintr-unul din ele a crescut un corn mic, care s-a mărit nespus de mult spre miazăzi, spre răsărit şi spre ţara cea minunată. S-a înălţat până la oştirea cerurilor, a doborât la pământ o parte din oştirea aceasta şi din stele şi le-a călcat în picioare. S-a înălţat până la căpetenia oştirii, i-a smuls necurmata şi i-a surpat locul Locaşului său celui Sfânt." Daniel 8,9-11. Deci, pe lângă faptul că a smuls sau a dat de pământ cu necurmata, papalitatea a mai surpat şi sanctuarul ceresc!! Necurmata reprezintă slujirea permanentă a lui Isus, în favoarea oamenilor, în sanctuarul ceresc. Papalitatea a lovit crunt în preoţia, slujba şi sanctuarul lui Dumnezeu şi al creştinătăţii, care este singurul sanctuar adevărat unde credincioşii, de la înălţarea lui Isus, trebuiau să intre prin credinţă. Toate acestea au fost înlocuite prin ritualurile păgâne papale, în speţă liturghia şi mesa, şi prin episcopat. Din cauza acestei blestămăţii fără margini, oamenii din Evul Mediu nu au ştiut că mântuirea se capătă prin credinţă, şi nu au ştiut de existenţa unui sanctuar ceresc, cu atât mai mult că Isus este singurul Mijlocitor şi Preot între om şi Dumnezeu. În acest fel, Evanghelia devenise ceva absolut străin pentru minţile lor. Groaznic întuneric!

Dar, până când avea să continue cornul cel mic să facă astfel de urăciuni? Iată ce ne spune profetul Daniel: "Am auzit pe un sfânt vorbind; şi un alt sfânt a întrebat pe cel ce vorbea: >În câtă vreme se va împlini vedenia despre desfiinţarea necurmatei şi despre urâciunea pustiirii? Până când va fi călcat în picioare Sfântul Locaş şi oştirea?< Şi el mi-a zis: >Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi Sfântul Locaş va fi curăţat!<" Daniel 8,13.14. La prima vedere, pare o contradicţie între ceea ce ni se spune în Daniel 7 şi 12, şi ceea ce se spune în Daniel 8. Ori avem de-a face cu 1260 de ani, ori trebuie să ţinem seama de cele două mii trei sute de seri şi dimineţi!! Adevărul este că nu există nici cea mai măruntă contradicţie aici. Perioada celor 2300 de seri şi dimineţi înseamnă 2300 de zile profetice. Aici nu se are în vedere o perioadă de timp literală, astfel încât să înţelegem că cele 2300 de seri şi dimineţi înseamnă 2300 de zile literale, ci se are în vedere un timp profetic. Întrucât perioada celor 1260 de zile, definită prin sintagma "o vreme, două vremi şi jumătatea unei vremi" trebuie înţeleasă ca fiind o perioadă de timp profetic, atunci, potrivit aceluiaşi criteriu, perioada celor 2300 de zile trebuie să fie tot o perioadă de timp profetic, zilele transformându-se în ani. Perioada de timp specificată într-o profeţie, care vizează viitorul îndepărtat, totdeauna trebuie înţeleasă şi calculată ca timp profetic, adică zilele sau lunile, bunăoară cele patruzeci şi două de luni de supremaţie papală, care corespund exact celor 1260 de zile profetice, din Apocalipsa 13, devin ani literali.

La data când cornul cel mic săvârşeşte aceste isprăvi luciferice, departe în viitor, dacă ne raportăm la timpul lui Daniel, templul din Ierusalim trebuie că nu mai exista demult. Ştim că a fost ras de pe faţa pământului în anul 70, când, în urma asediului armatelor romane conduse de Titus, au murit peste un milion de evrei. Aşadar, singurul locaş sfânt sau templu, în Evul Mediu, când se întâmplă toate aceste lucruri, adică exact în perioada celor 1260 de ani, era templul ceresc. Pe pământ nu mai există nici un templu în care să se aducă închinare lui Dumnezeu. Faptul că perdeaua dinăuntrul templului iudaic a fost sfâşiată de sus până jos, arată fără putinţă de tăgadă că toate serviciile iudaice împreună cu templul fizic nu mai au nici un rost după învierea Mântuitorului!!! Acum, când încep cele 2300 de zile profetice sau 2300 de ani literali?

Îngerul Gabriel începe să-i explice lui Daniel viziunea referitoare la atrocităţile pe care urma să le săvârşească acel corn malefic, numai că atunci când ajunge la perioada de timp menţionată, văzând că este pe cale să leşine, nu mai continuă efortul de a-i explica când începe această perioadă de timp, de altminteri cea mai lungă profeţie din Biblie, ci hotărăşte să întrerupă explicaţiile. Daniel a fost afectat profund de izbândirea vicleniilor papalităţii şi nu a mai suportat să vadă cum este batjocorită biserica lui Dumnezeu. I s-a făcut rău, a leşinat şi a zăcut bolnav mai multe zile, după spusele lui. Dar, în capitolul următor, al nouălea, Daniel primeşte explicaţia cu privire la această perioadă lungă profetică. El era foarte interesat de profeţia lui Ieremia în care se preciza că după şaptezeci de ani poporul evreu va fi eliberat din robia babiloniană. Chiar în acel an, "anul dintâi al lui Darius, fiul lui Ahaşveroş", Daniel 9,1, Daniel a ştiut că profeţia trebuie să se împlinească. Şi, în timp ce studia cartea lui Ieremia şi medita, a început să se roage asiduu. În timp ce se ruga, a venit numaidecât acelaşi înger, Gabriel, tâlcuitorul profeţiilor, şi a început să-i explice vedenia referitoare la cele 2300 de zile profetice.

Trebuie remarcat aici un fapt extrem de important, şi anume că Gabriel specifică în mod intenţionat că a venit să-i lumineze mintea lui Daniel în legătură cu vedenia. Daniel nu are nici un fel de vedenie sau viziune în cadrul capitolului al nouălea, pentru că studia doar cartea lui Ieremia. Prin urmare, vedenia la care face referire Gabriel nu poate fi decât acea vedenie pe care Daniel o descrie în cadrul capitolului al optulea, şi a cărei explicaţie a rămas neterminată, pentru că el, Daniel, a leşinat şi s-a îmbolnăvit!! Iar această vedenie este cea referitoare la perioada celor 2300 de ani. Acum, îngerul urma să-i explice lui Daniel când încep cei 2300 de ani. "Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispăşirea păcatelor, până la ispăşirea nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii veşnice, până la pecetluirea vedeniei şi prorociei şi până la ungerea Sfântului sfinţilor. Să ştii, dar, şi să înţelegi că de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului până la Unsul, la Cârmuitorul, vor trece şapte săptămâni; apoi timp de şaizeci şi două de săptămâni, pieţele şi gropile vor fi zidite din nou, şi anume în vremuri de strâmtorare. După aceste şaizeci şi două de săptămâni, Unsul va fi stârpit, şi nu va avea nimic. Poporul unui domn care va veni va nimici cetatea şi Sfântul Locaş, şi sfârşitul lui va fi ca printr-un potop; este hotărât că războiul va ţine până la sfârşit, şi împreună cu el, şi pustiirile. El va face un legământ trainic cu mulţi timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare, şi pe aripa urâciunilor idoleşti va veni unul care pustieşte, până va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărât." Daniel 9,24-27.

Mai întâi, Gabriel îi explică profetului atent ce evenimente au loc în prima parte a celor 2300 de ani, parte care include şaptezeci de săptămâni profetice destinate sau "tăiate" doar pentru biserica iudaică. Cele şaptezeci de săptămâni profetice însumează 490 de ani literali, întrucât şaptezeci de săptămâni înmulţite cu şapte zile, cât are o săptămână în mod firesc, conduc la suma de 490 de zile profetice sau ani literali, dacă socotim pentru o zi profetică un an literal. Totodată îngerul fixează şi data de început din momentul când trebuie socotiţi cei 490 de ani. "... de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului până la Unsul, la Cârmuitorul". Pentru că aceşti 490 de ani destinaţi evreilor sunt tăiaţi literalmente din bucata celor 2300 de ani, atunci este înţelept să observăm că începutul celor 2300 de ani coincide exact cu începutul celor 490 de ani. Când a fost dat acest decret de rezidire a Ierusalimului? Istoria şi Biblia confirmă că anul 457 îHr. a fost anul când regele Artaxerxe a dat acest decret. Vezi Ezra 6 şi 7. Cei 490 de ani se întind până în anul 34, când naţiunea iudaică l-a omorât cu pietre pe diaconul Ştefan, arătând în felul acesta că modul cum l-au tratat pe Isus va fi modul cum îi va trata în continuare şi pe ucenicii Săi, fapt care a condus definitiv la lepădarea poporului evreu, ca naţiune şi biserica, în calitate de popor favorizat de Dumnezeu aproximativ 1500 de ani.

     "Îngerul fusese trimis la Daniel cu scopul precis de a-i explica punctul pe care nu-l înţelesese în viziunea din capitolul opt, declaraţia cu privire la timp - >până vor trece două mii trei sute de zile, apoi sfântul locaş va fi curăţit<. După aceea i se porunci lui Daniel: >Ia aminte dar la cuvântul acesta şi înţelege vedenia<, primele cuvinte ale îngerului au fost: >Şaptezeci de săptămâni sunt hotărâte asupra poporului tău şi cetăţii tale cele sfinte<. Cuvântul tradus aici prin >hotărât< înseamnă literal >tăiat<, şaptezeci de săptămâni, reprezentând 490 de ani, sunt declaraţi de înger a fi tăiaţi, ca aparţinând îndeosebi iudeilor. Însă din ce au fost tăiaţi? Cele 2300 de zile erau singura perioadă de timp menţionată în capitolul 8, deci aceasta trebuie să fie perioada din care au fost tăiate cele şaptezeci de săptămâni; ele sunt deci o parte din cele 2300 de zile, iar aceste două perioade trebuie să înceapă în acelaşi timp. Cele şaptezeci de săptămâni erau declarate de înger să înceapă la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului. Şi dacă se putea găsi data acestei porunci, atunci putea fi precizat punctul de plecare pentru marea perioadă de 2300 de zile.
     Decretul căutat se găsea în capitolul şapte din Ezra, versetele 12-26. În forma lui cea mai completă fusese dat de Artaxerxe, împăratul Persiei, în anul 457 în. Hr. Însă, în Ezra 6,14 se spune că a fost clădită Casa Domnului din Ierusalim  >după porunca (>decretul<) lui Cirus, Darius şi Artaxerxe, împăratul Persiei<. Aceşti trei împăraţi, prin emiterea, reafirmarea şi completarea decretului, l-au adus la desăvârşirea prevăzută de profeţie, pentru a marca astfel începutul celor 2300 de ani...
     Dar se constatase temeinic că cele 2300 de zile începuseră atunci când a intrat în vigoare decretul lui Artaxerxe, cu privire la refacerea şi clădirea Ierusalimului, în toamna anului 457 în.Hr. Luând această dată ca punct de plecare, se vedea o armonie desăvârşită în aplicarea tuturor evenimentelor profetizate în explicarea acelei perioade din Daniel 9,25-27. Şaizeci şi nouă de săptămâni, adică primii 483 de ani din cei 2300 urmau să ajungă până la Mesia, Cel Uns; iar botezul lui Hristos şi ungerea cu Duhul Sfânt, anul 27 d.Hr., împlinea exact specificarea făcută. La mijlocul săptămânii a şaptezecea, Mesia urma să fie omorât. La trei ani şi jumătate de la botezul Său, Hristos a fost răstignit, adică în primăvara anului 31 d.Hr. Astfel, cele şaptezeci de săptămâni - sau 490 de ani - erau rezervate pentru iudei. La încheierea acestei perioade, naţiunea a sigilat lepădarea lui Hristos prin persecutarea ucenicilor Săi, iar apostolii s-au îndreptat către neamuri în anul 34 d.Hr. Primii 490 de ani din cei 2300 fiind încheiaţi atunci, mai rămâneau 1810 ani. Şi începând cu anul 34 d.Hr., cei 1810 ani se terminau în anul 1844." Tragedia veacurilor, cap. Un reformator american, par. 24, 25; cap Ce este sanctuarul, par. 3.

Dacă cei 490 de ani, tăiaţi pentru evrei, se termină în anul 34 d.Hr., atunci înseamnă că, în mod logic, în restul anilor rămaşi până la încheierea celor 2300 de ani, adică 1810 ani, trebuie să intre şi perioada celor 1260 de ani de supremaţie papală!! Aşadar, nu este nici o contradicţie în faptul că Inspiraţia divină se concentrează în capitolele 7 şi 12 din Daniel asupra perioadei celor 1260 de ani, iar în Daniel cap. 8 are în vedere profeţia cea mai mare din Biblie, cei 2300 de ani, căci cei 1260 de ani fac parte integrantă din această extraordinar de lungă profeţie. Faptul cel mai interesant este acela că, atunci când se pomeneşte despre locaşul sfânt al lui Dumnezeu, adică templul ceresc, îngerul îl pune în contextul mai larg al celor 2300 de zile profetice; pe când atunci când doreşte să scoată în evidenţă supremaţia cornului cel mic, adică ceva reprezentativ pentru el, îngerul pune totul în contextul celor 1260 de ani!!

Aşadar, pentru că cea mai lungă profeţie biblică se încheie în toamna anului 1844, şi pentru că ea specifica foarte limpede că atunci va debuta curăţirea sau restaurarea templului ceresc, a acelui templu pe care papalitatea l-a surpat şi l-a şters din conştiinţa oamenilor timp de 1260 de ani, înseamnă în mod implicit că în toamna acelui an trebuia să înceapă şi judecata!! Nici nu se poate altfel, căci curăţirea sanctuarului presupune din start o lucrarea de judecată!! În concluzie, înainte de a continua în episodul următor, uşa deschisă de Isus în perioada filadelfiană ne descoperă mari adevăruri, căci prin ea străluceşte slava Evangheliei veşnice, aşa cum nu a strălucitt în nici un alt veac. Vorbim aici despre reabilitarea templului ceresc în conştiinţa şi credinţa tuturor celor credincioşi care vor să înţeleagă acest adevăr, despre o lucrare de judecată a celor credincioşi lui Hristos din toate erele, fapt care implică o curăţire a sanctuarului ceresc de păcatele acumulate acolo. Aşadar, marele eveniment care urma să aibă loc în perioada filadelfiană era lucrarea de curăţire a sanctuarului ceresc prin judecată!!! Acesta este motivul pentru care uşa simbolică a fost deschisă, căci ea indica în mod corect către a doua şi ultima lucrare a lui Isus în sanctuarul ceresc, lucrare ce corespunde cu serviciul marelui preot efectuat în Ziua Ispăşirii pentru întreaga biserică iudaică!!

Sardes

Nu trebuie să scăpăm din vedere niciodată faptul că toate cele şapte biserici antice, din Asia Mică, descoperă starea de spirit, spiritualitatea din mijlocul bisericii apostolice, la vreme respectivă, adică în timpul când apostolul Ioan primeşte cea mai amplă descoperire a istoriei bisericii şi a puterilor satanice, care au făcut tot posibilul pentru distrugerea poporului lui Dumnezeu. Această spiritualitate avea să caracterizeze, într-un fel sau altul, biserica în decursul timpului după căderea bisericii primare. Apostazia ei a condus în decurs de cinci secole la făurirea papalităţii, amestecul ciudat dintre formele şi ceremoniile religiei păgâne şi învăţăturile creştine, fără puterea înviorătoare a Duhului Sfânt.

Perioada Tiatira descoperă biserica în cea mai neagră apostazie a ei, întunericul tuturor superstiţiilor şi persecuţiile cele mai crunte alimentând temerile oamenilor care, în decursul timpului, aveau să construiască în mintea lor imaginea unui Dumnezeu diabolic, ce pedepseşte violent pe oricine nu i se supune. Toţi aceşti oameni, generaţie de generaţie, vreme de peste un mileniu, au fost formaţi să gândească în acest fel, ceea ce avea să dea o notă aparte aşa-numitului creştinism impus de papalitate. Rezultatul final a fost ivirea ateismului, o filozofie care neagă întru totul până şi ideea existenţei lui Dumnezeu, căci oamenii ajunseseră la concluzia că este mai bine fără Dumnezeu decât cu un Dumnezeu violent şi crud, care nu are nici cea mai mică milă faţă de cei lipsiţi de putere şi de apărare. Exact aceasta este imaginea lui Dumnezeu pe care papalitatea a făurit-o în tot timpul stăpânirii ei în Europa. Felul cum ea a procedat faţă de oameni, impunându-le religia ei lipsită de viaţă, susţinând că aceasta este voia lui Dumnezeu, a întipărit în inimile acelor oameni frici şi ura faţă de un asemenea Dumnezeu. De fapt, referitor la ateism, ca să merg chiar în miezul problemei, a fost consecinţa firească a respingerii Reformei, a invitaţiei lui Dumnezeu la pocăinţă!!

Reforma, însă, a adus destulă lumină în mijlocul întunericului medieval. Dumnezeu a făcut ca în minţile cele mai umile să strălucească lumina Sa mângâietoare, până acolo încât s-a înţeles că mântuirea este un dar şi se obţine doar prin credinţă, fără faptele aducătoare de moarte, fără nici cea mai mică încercare de a câştiga bunătatea şi mila lui Dumnezeu pentru iertare!! Aşa au apărut Wycliffe, Hus şi Ieronim, Luther, Melanchton, Zwingli, Calvin, Tyndale, Knox, etc. Biblia a fost tradusă în limba poporului şi pusă în circulaţie, cu atât mai mult, cu cât în timpul lui Luther fusese inventat tiparul. Această invenţie nu a fost întâmplătoare chiar în acel timp. Protestantismul a adus multă lumină în minţile oamenilor, care au realizat că Dumnezeu nu este totuşi aşa cum l-a zugrăvit papalitatea, prin cuvânt şi prin fapte, adică rău, distant şi rece, fără milă pentru cei ce nu sunt catolici! Cu toate acestea, lumina aceasta adusă prin Reformă a penetrat doar o parte din întunericul ce învăluise toată Europa. Îndreptăţirea prin credinţă a întărit foarte mult adevărul privitor la libertatea conştiinţei, căci, aşa cum susţinea Luther, libertatea este însăşi esenţa credinţei. Avea să se înţeleagă în mod clar că, în materie de conştiinţă, singura autoritate acceptată trebuie să fie doar autoritatea lui Dumnezeu, prin Cuvântul inspirat!! Conştiinţa trebuie înlănţuită doar de Cuvânt şi nu de oameni sau biserici. Că biserica nu are nici un fel de autoritate în această privinţă. Se poate spune că începutul marii apostazii a condus la înlocuirea autorităţii lui Dumnezeu cu cea a bisericii, astfel ivindu-se un monstru - papalitatea. "De fapt, începutul marii apostazii a fost încercarea de a înlocui autoritatea lui Dumnezeu cu aceea a bisericii. Roma a început să recomande ceea ce Dumnezeu interzisese şi a sfârşit prin a interzice ceea ce El poruncise în mod clar." Tragedia veacurilor, cap. Părinţii peregrini, par. 2.

Când biserica, oricare ar fi ea, ajunge să poruncească chiar şi adevărul, care în acest caz este doar o teorie a lui, nu numai anumite rânduieli sau un anumit tipar de gândire în ce priveşte linia doctrinară, atunci chiar acest fapt în sine demonstrează că Dumnezeu este străin de acea biserică şi că numele pe care-l are, nu-l merită, acesta fiind doar o contrafacere grosolană a creştinismului lui Hristos. Duhul Sfânt nu porunceşte, ci defineşte adevărul şi îl recomandă raţiunii fără nici un fel de constrângere, fără tertipuri sau ameninţări. Când recomandă adevărul lui Hristos, Duhul Sfânt ajută totodată şi mintea pentru a-l cerceta în mod liber şi neconstrâns, dacă aceasta doreşte!!! Omul are toată libertatea să accepte sau să respingă adevărul, fără să fie ameninţat cu pedepse!! Din respect faţă de inteligenţa pe care El a creat-o şi pentru libertatea cu care a dotat omul inteligent, căci fără libertate oamenii inteligenţi nu se pot exprima şi nu pot gândi, Dumnezeu se recomandă pe Sine în adevărul descoperit exact aşa cum este, ca un susur blând şi subţire.

Aşadar, în perioada Tiatira, Dumnezeu oferă papalităţii o "vreme să se pocăiască" prin intermediul marii lucrări a Reformei! Zeci de mii sau poate chiar sute de mii de catolici devin protestanţi, formându-se astfel biserica protestantă, ce în mod evident se desparte de Roma papală. Dacă perioada Tiatira scoate în evidenţă papalitatea, în primul rând, şi începuturile formării protestantismului, atunci înseamnă că perioada Sardes trebuie să caracterizeze şi să fie totodată imaginea fidelă a stării spirituale a bisericilor protestante!! Să vedem ce ne spune Cuvântul lui Dumnezeu: "Îngerului Bisericii din Sardes scrie-i: "Iată ce zice Cel ce are cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele: >Ştiu faptele tale: că îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort<". Apocalipsa 3,1.

De unde ştim, totuşi, că perioada Sardes priveşte protestantismul? Nu poate fi papalitatea întrucât aceasta a respins Reforma, arătând cu tot înadinsul şi încăpăţânarea, ca sistem organizat, că "nu vrea să se pocăiască de curvia ei!". O dată respinsă marea Evanghelie a îndreptăţirii prin credinţă de către papalitate, este evident că interesul lui Dumnezeu e acela de a se concentra asupra bisericii Sale protestante, în scopul oferirii de lumină suplimentară, care să pregătească un popor pentru venirea lui Isus. Aşa că atenţia lui Dumnezeu se concentrează asupra bisericii separate de Roma papală, adică protestantismul. În perioada Sardes vorbim deja despre urmaşii reformatorilor, generaţiile acelora care nu avuseseră învăţătura Isabelei şi care, din acest motiv, trebuiau să ţină cu tărie ce aveau, până va veni Isus!!

Acest adevăr este dovedit prin pecetea a şasea. Menirea peceţilor este aceea de a ne ajuta să înţelegem că cele şapte biserici antice sunt de fapt şapte perioade din istoria bisericii lui Dumnezeu, până la sfârşitul timpului, al celei de a doua veniri a lui Isus. Sub simbolul a patru cai coloraţi ne este reprezentată starea spirituală a bisericii, de la apostazie până la formarea protestantismului, din catolicism, în perioada Tiatira. Perioada Sardes, însă, nu mai este reprezentată în pecetea a şasea printr-un cal, căci dincolo de culoarea gălbuie a celui de al patrulea cal, simbolul palorii morţii spirituale şi fizice, prin întunericul şi persecuţia acumulate în decursul perioadelor Smirna şi Pergam, apostazia şi decadenţa morală şi spirituală, înainte de instalarea ruinei mondiale, nu mai sunt reprezentate prin cai, ci prin Babilonul cel mare şi icoana fiarei!!! În Sardes, biserica protestantă este reprezentată doar printr-un mort căruia, în mod paradoxal, îi merge numele că trăieşte!!! Sună bizar, dar exact aceasta era starea spirituală a protestantismului la mult timp după marea Reformă, tocmai fiindcă a pierdut spiritul Reformei şi, o dată cu el, chiar Evanghelia îndreptăţirii prin credinţă!!!

Observaţi, vă rog, că pecetea a şase nu zugrăveşte starea spirituală a bisericii protestante din perioada Sardes, ci ne oferă indicii sau semne care vorbesc despre biserica în timpul căreia acestea au loc, semne care trebuiau să vestească timpul încheierii celor 2300 de ani, profetizaţi în Daniel 8,14, şi care, o dată întâmplate, trebuiau să introducă "vremea sfârşitului". "Când a rupt Mielul pecetea a şasea, m-am uitat şi iată că s-a făcut un mare cutremur de pământ. Soarele s-a făcut negru ca un sac de păr, luna s-a făcut toată ca sângele, şi stelele au căzut din cer pe pământ, cum cad smochinele verzi din pom, când este scuturat de un vânt puternic." Apocalipsa 6,12.13. Aşadar, perioada Sardes trebuie să se întindă până la vremea sfârşitului, semnele care au loc dovedind acest lucru. Prin vremea sfârşitului trebuie să înţelegem vremea care începe după anul 1844, căci aici se sfârşesc cei 2300 de ani care fac loc lucrării de curăţire a sanctuarului ceresc.

Vremea pocăinţei pusă la dispoziţie de Dumnezeu, în perioada Tiatira, avea menirea de a reîmprospăta toate adevărurile Evangheliei în mijlocul bisericii catolice, dacă aceasta, ca organizaţie, avea să le primească prin intermediul preoţilor ei luminaţi, chiar acei reformatori care au stat în primele rânduri în acest scop, şi de altminteri cu care a şi început Reforma. Scopul lui Dumnezeu nu a fost doar acela de a aduce lumină şi de a reforma întreaga papalitate şi, o dată cu aceasta, întreaga lume creştină cunoscută până la vremea aceea, ci mai ales de a pregăti o biserică în stare să cunoască profeţiile şi care să ştie ce va avea loc la vremea sfârşitului, astfel încât să fie gata pentru înălţarea la cer. Papalitatea a refuzat oferta lui Dumnezeu, fapt care a condus pe de o parte la crearea protestantismului, de acum biserica lui Dumnezeu, iar pe de altă parte la apariţia ateismului care avea să dea o cruntă lovitură, aproape mortală, papalităţii. Această biserică protestantă este cea care trebuia să ducă mai departe stindardul adevărului. Numai că avea să se molipsească de spiritul delăsării, nedorind să înainteze în cunoaşterea şi primirea unei mai mari cantităţi de lumină, preferând să rămână doar la ceea ce au statornicit refomatorii. Pe deasupra, avea să fie afectată grav de spiritul şi forţa Contrareformei, răspunsul papalităţii la Reformă.

Înainte de a discuta despre acest aspect, pentru a înţelege de ce protestantismul este asemănat printr-un mort căruia îi mergea doar numele că trăieşte, este bine să înţelegem Evanghelia din pecetea a şasea. Această pecete ne descoperă perioada Sardes. Toate semnele pomenite în cadrul peceţii a şasea trebuie localizate în timp chiar înaintea anului 1844. Aici se vorbeşte despre un mare cutrmur de pământ şi despre alte semne evidente în soare, în lună şi în stele. De fapt, pecetea a şasea este tabloul împlinirii profeţiei lui Ioel. "Voi face să se vadă semne în ceruri şi pe pământ: sânge, foc şi stâlpi de fum; soarele se va preface în întuneric, şi luna, în sânge, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată." Ioel 2,30.31. Această profeţie face parte dintr-un context mai larg care privea în primul rând revărsarea Duhului Sfânt. Partea referitoare la revărsarea Duhului Sfânt s-a împlinit în timpul Zilei Cincizecimii, când biserica apostolică s-a bucurat de cea mai mare binecuvântare posibilă, şi anume prezenţa Duhului Sfânt în mijlocul ei, în ideea terminării lucrării lui Dumnezeu. Apostolul Petru aplică profeţia lui Ioel chiar la revărsarea Duhului Sfânt din acea zi memorabilă.

     "Atunci Petru s-a sculat în picioare, cu cei unsprezece, a ridicat glasul şi le-a zis: >Bărbaţi iudei şi voi toţi cei care locuiţi în Ierusalim, să ştiţi lucrul acesta şi ascultaţi cuvintele mele! Oamenii aceştia nu sunt beţi, cum vă închipuiţi voi, căci nu este decât al treilea ceas din zi. Ci aceasta este ce a fost spus prin prorocul Ioel: 'În zilele de pe urmă, zice Dumnezeu, voi turna din Duhul Meu peste orice făptură; feciorii voştri şi fetele voastre vor proroci, tinerii voştri vor avea vedenii, şi bătrânii voştri vor visa vise! Da, chiar şi peste robii Mei şi peste roabele Mele voi turna, în zilele acelea, din Duhul Meu şi vor proroci. Voi face să se arate semne sus în cer şi minuni jos pe pământ, sânge, foc şi un vârtej de fum; soarele se va preface în întuneric, şi luna în sânge, înainte ca să vină ziua Domnului, ziua aceea mare şi strălucită. Atunci oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit'<." Fapte 2,14-21.

Profeţia face referire la două momente ale timpului. Mai întâi, o revărsare a Duhului Sfânt, şi, după aceea, semnele care trebuiau să aibă loc "înainte ca să vină ziua Domnului, ziua aceea mare şi strălucită". Partea a doua a acestei profeţii nu s-a mai împlinit, fiindcă biserica apostolică a eşuat în misiunea ei. Aşa că timpul pentru cea de-a doua venire a Mântuitorului urma să se prelungească nepermis de mult, potrivit viitorului desigilat după apostazia bisericii apostolice. Stegarii bisericii fiind înlăturaţi unul câte unul, taina fărădelegii a crescut până ce a cuprins toată biserica, transformând-o în scaunul de domnie al Satanei. Perioada celor 2300 de ani se apropia de finalul ei, iar Dumnezeu avea nevoie de o biserică vie care să cunoască timpul cercetării ei, şi care să ştie ce urmează să se întâmple la finele acestei mari perioade profetice.

Observaţi că profeţia lui Ioel vorbeşte despre aceste semne ca trebuind să aibă loc înainte de venirea zilei Domnului. Asta înseamnă că toate semnele descrise sub simbolul peceţii a şasea trebuie să aibă loc "înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată", potrivit profeţiei lui Ioel!! Dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că biserica aflată în această perioadă, când trebuie să se întâmple toate aceste evenimente naturale, trebuie să fie caracterizată de starea spirituală specifică perioadei Sardes. Cum papalitatea deja era decăzută şi în afara oricărei salvări ca organizaţie, înseamnă mai departe că singura biserică ce corespunde descrierii Sardes este biserica protestantă. Ei îi merge numele că trăieşte, iar acest nume este protestantism, căci protestantismul este ceva viu în adevăratul sens al cuvântului doar dacă este însoţit de prezenţa Duhului care a iniţiat Reforma protestantă!!! Îi mergea numele că trăieşte, pentru că Reforma protestantă o formase ca biserică, dar se fălea doar cu numele, faptul că trăieşte, când de fapt era moartă spiritual!! Aşadar, protestantismul este mort din punct de vedere spiritual tocmai fiindcă îi lipseşte suflul puterii Duhului Sfânt! Cu alte cuvinte, Isus doreşte să ne transmită faptul că, la vremea când toate aceste semne se împlinesc, protestantismul, biserica lui Dumnezeu, în speţă cea din Statele Unite, se afla în apostazie!!!

     "Starea bisericii în această vreme este arătată în cuvintele Mântuitorului din Apocalipsa: >Îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort<.
     Dar, pe măsură ce spiritul umilinţei şi consacrării în biserică a făcut loc mândriei şi formalismului, iubirea pentru Hristos şi credinţa în revenirea Sa s-au răcit. Absorbiţi în căutarea de plăceri şi afaceri lumeşti, aceia care pretindeau a fi poporul lui Dumnezeu au fost orbi la sfaturile Mântuitorului cu privire la semnele revenirii Sale. Învăţătura cu privire la a doua venire fusese neglijată; Scripturile, care vorbeau despre aceasta, au fost întunecate de interpretări eronate, până când au fost ignorate şi uitate într-o mare măsură. Această situaţie s-a manifestat îndeosebi în bisericile din America. Libertatea şi confortul de care s-au bucurat toate clasele sociale, dorinţa ambiţioasă după bogăţie şi lux, care dădea naştere unei închinări avide după câştigarea de bani şi dorinţa nestăvilită după popularitate şi putere, care păreau să fie la îndemâna tuturor, i-au făcut pe oameni să-şi concentreze interesele şi nădejdile asupra lucrurilor vieţii acesteia şi să îndepărteze cândva, în viitor, ziua solemnă, când ordinea actuală a lucrurilor va trece." Tragedia veacurilor, cap. Vestitorii dimineţii, par. 34, 32.

Semnele care vorbeau despre apropierea unui eveniment remarcabil s-au împlinit pe rând, exact aşa cum specifica profeţia lui Ioel, profeţie reluată de pecetea a şasea, fiindcă partea referitoare la împlinirea semnelor încă nu avusese loc. Ele au avut menirea să atragă atenţia lumii protestante că ceva deosebit de solemn urmează să se întâmple. Primul mare semn a fost "un mare cutremur de pământ". Acest semn este marele cutremur de la Lisabona din 1755, care s-a făcut simţit pe trei continente, având o întindere de patru milioane de mile pătrate şi producând primul tsunami de mari proporţii din istoria omenirii!!

     "Aceste semne au fost văzute înainte de începutul secolului al XIX-lea. Şi ca o împlinire a acestei proorocii, în anul 1755 a avut loc cel mai groaznic cutremur care a fost cunoscut vreodată. Deşi în general este cunoscut sub numele de cutremurul din Lisabona, el s-a întins pe o mare parte din Europa, Africa şi America. A fost simţit în Gröenlanda, în Indiile de Vest, în insulele Madeira, în Norvegia şi Suedia, Marea Britanie şi Irlanda. El s-a extins pe o suprafaţă de 4 milioane de mile pătrate. În Africa, şocul a fost aproape tot atât de puternic ca şi în Europa. O mare parte a oraşului Alger a fost distrusă; iar la o mică distanţă de Maroc, un sat de 8 sau 10.000 de locuitori a fost înghiţit cu totul. Un val uriaş a măturat coasta Spaniei şi Africii, inundând oraşe şi provocând o mare distrugere.
     În Spania şi Portugalia, şocul s-a manifestat cu o violenţă extremă. La Cadix, valul fluxului se spune că a fost de 18 metri înălţime. >Munţii cei mai mari din Portugalia au fost zguduiţi puternic, din temelie, iar unii dintre ei s-au despicat din vârf şi s-au rostogolit într-un mod ciudat, părţi mari dintre ei fiind aruncate în văile învecinate. S-a spus că au ieşit flăcări din aceşti munţi.< (Sir Charles Lyell, Principles of Geology, p. 495).
     >La Lisabona, în adâncurile pământului s-a auzit un bubuit de tunet şi îndată după aceea o zguduitură puternică a distrus o mare parte din oraş. În timp de aproximativ şase minute, au pierit 60.000 de persoane. La început apele oceanului s-au retras lăsând ţărmul uscat, apoi au revenit cu violenţă, ridicându-se cu 15 metri şi chiar mai mult deasupra nivelului obişnuit. Printre alte ravagii care au avut loc la Lisabona în timpul catastrofei, a fost şi prăbuşirea unui chei nou construit, în întregime din marmură, foarte costisitor. Un mare număr de oameni se refugiaseră acolo, căci părea un loc sigur de scăpare, în care ar fi fost la adăpost de căderea zidurilor; dar deodată cheiul s-a prăbuşit cu toţi oameni de pe el şi nici un om n-a mai ieşit la suprafaţă.< (Idem, p. 495).
     >Zguduitura cutremurului a fost urmată imediat de prăbuşirea tuturor bisericilor şi mănăstirilor şi aproape a tuturor clădirilor publice mari şi a peste un sfert din celelalte case. La aproape două ore după cataclism, focul a izbucnit în mai multe cartiere, mistuind oraşul cu deosebită violenţă timp de trei zile, încât acesta a fost cu totul pustiit. Cutremurul s-a produs într-o zi de sărbătoare, când bisericile şi mănăstirile erau arhipline de oameni, dintre care foarte puţini au scăpat< (Encyclopedia Americana, art. “Lisabon”, ed. 1831). >Groaza poporului era dincolo de orice imaginaţie. Nimeni nu plângea, era mai presus de lacrimi. Toţi alergau încoace şi încolo, înnebuniţi de groază şi uimire, bătându-şi feţele şi pieptul strigând: 'Misericordia! A venit sfârşitul lumii!' Mamele îşi uitaseră copiii şi alergau ţinând crucifixuri în braţe. Din nefericire, mulţi au alergat în biserici pentru ocrotire; dar în zadar se invocau lucrurile sfinte, în zadar îmbrăţişau altarele sărmanele făpturi; statui, preoţi şi oameni au fost îngropaţi într-o ruină comună<. S-a apreciat că 90.000 de persoane şi-au pierdut viaţa în acea zi fatală." Tragedia veacurilor, cap. Vestitorii dimineţii, par. 15-18.

Al doilea semn care trebuia să fie în ton cu primul, ca o împlinire a profeţiei peceţii a şasea, era cel referitor la întunecarea soarelui şi a lunii. Acest fenomen bizar s-a întâmplat în anul 1780. Însuşi Isus citează şi întăreşte în cuvintele Sale profeţia lui Ioel, arătând când trebuie să se întâmple toate aceste fenomene. "Îndată după acele zile de necaz >soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer, şi puterile cerurilor vor fi clătinate<." Matei 24,29. Zilele de necaz la care face referire Isus reprezintă persecuţia papală, scurtată cu mult timp înainte de sfârşitul celor 1260 de zile profetice, care se încheie în anul 1798.

     "Douăzeci şi cinci de ani mai târziu, a apărut al doilea semn menţionat în profeţie: întunecarea soarelui şi a lunii. Ceea ce a făcut ca acest semn să fie şi mai impresionant a fost faptul că timpul împlinirii lui fusese precis arătat. În discuţia Mântuitorului cu ucenicii Săi de pe Muntele Măslinilor, după descrierea perioadei lungi de încercare pentru biserică - cei 1260 de ani de persecuţie papală - cu privire la care El făgăduise că necazul avea să fie scurtat, a menţionat câteva evenimente care aveau să preceadă venirea Sa şi a fixat timpul când primul dintre ele urma să fie văzut: Dar >în zilele acelea, după necazul acesta, soarele se va întuneca, luna nu-și va mai da lumina ei<. (Marcu 13,24). Cele 1260 de zile sau ani s-au încheiat în anul 1798. Însă, cu un sfert de veac mai înainte, persecuţia aproape că încetase cu totul. În urma acestei persecuţii, după cuvintele lui Hristos, soarele urma să se întunece. Astfel că, la 19 mai 1780, această profeţie s-a împlinit.
     >Aproape cel mai tainic şi încă neexplicat fenomen de felul acesta, dacă nu chiar singurul..., este ziua întunecată de la 19 mai 1780, întunecarea cea mai inexplicabilă a întregii părţi vizibile a cerului şi a atmosferei din Noua Anglie.< (R.M. Devens, Our First Century, p. 89).
     Un martor ocular care trăia în Massachusetts descrie evenimentul în felul următor: >Dimineaţa soarele a răsărit pe un cer curat, dar în scurtă vreme a fost acoperit. Norii au coborât negri şi ameninţători şi din ei izbucneau fulgere şi se rostogoleau tunete, căzând şi puţină ploaie. Către ora nouă, norii s-au subţiat şi au căpătat o culoare ca arama sau alama, iar pământul, stâncile, copacii, clădirile, apele şi oamenii au fost schimbaţi de această lumină ciudată, nepământeană. Câteva minute mai târziu, un nor negru şi greu s-a răspândit pe tot cerul, în afară de o fâşie îngustă la orizont, şi era atât de întuneric cum este de obicei vara la ora nouă seara...
     Teama, îngrijorarea şi groaza au umplut treptat sufletele oamenilor. Femeile stăteau la uşă privind tabloul întunecat; oamenii s-au întors de la câmp; tâmplarul şi-a lăsat uneltele, fierarul şi-a părăsit foalele, negustorul tejgheaua. Şcolile şi-au suspendat cursurile, iar copiii au fugit tremurând acasă. Călătorii s-au oprit la ferma cea mai apropiată. Ce se va întâmpla? Şopteau toate buzele şi se întrebau toate inimile. Părea că un uragan era gata să sufle peste toată ţara sau ca şi cum venise ziua încheierii tuturor lucrurilor.<
     >Au fost aprinse lumânări, iar focul din cămin lucea ciudat ca într-o seară de toamnă fără lună.... Păsările s-au retras în coteţe şi s-au dus la culcare, vitele s-au înapoiat în staul ca pentru noapte şi rumegau. Broaştele orăcăiau, păsările cântau cântece de seară, iar liliecii zburau. Însă oamenii ştiau că nu venise noaptea...<
     >Dr. Nathanael Whittaker, pastorul bisericii Tabernacol din Salem, a ţinut slujba religioasă în casa de rugăciune, ţinând o predică în care a susţinut că întunecimea era supranaturală. S-au ţinut adunări în multe alte locuri. Textele biblice pentru aceste predici neprevăzute erau fără excepţie acelea care arătau că întunericul era în acord cu profeţia Scripturii... Întunericul a fost foarte dens la scurtă vreme după ora 11.< (The Essex Antiquarian, April 1899, vol. 3, nr. 4, pp. 53.54). Într-o mare parte a ţării întunericul a fost atât de mare în timpul zilei, încât oamenii n-au putut vedea cât este ceasul, n-au putut mânca şi nici nu şi-au putut îndeplini treburile lor casnice fără lumina lumânărilor.
     Întunecimea intensă a zilei a fost urmată, cu o oră sau două înainte de căderea serii, de un cer în parte curat, iar soarele a apărut cu toate că era încă voalat de o ceaţă întunecată şi deasă.
     >După apusul soarelui, norii s-au îngrămădit şi s-a întunecat foarte repede... Nici întunericul nopţii n-a fost mai puţin obişnuit şi mai puţin înfricoşător decât acela al zilei; cu toate că era aproape lună plină, nu se putea vedea nici un obiect decât cu ajutorul unei lumini artificiale care, atunci când era privită din casele învecinate şi din alte locuri îndepărtate, părea ca un întuneric egiptean prin care abia puteau pătrunde razele.< (Isaiah Thomas, Massachusetts Spy; or, American Oracle of Liberty, vol. 10, nr. 472, May 25, 1780). Un martor ocular al acestei scene spunea: >Nu puteam să înţeleg că, dacă orice corp luminos din univers ar fi fost îmbrăcat într-o întunecime de nepătruns sau şi-ar fi încetat existenţa, întunericul n-ar fi fost mai complet<. (Scrisoarea trimisă de Dr. Samuel Tenney, din Exeter, New Hampshire. December 1785, în Massachusetts, Historical Society Collections, 1792, prima serie, vol. 1, p. 97). Cu toate că la ora nouă în seara aceea răsărise luna şi era aproape plină, >n-a avut puterea să risipească umbrele morţii<. După miezul nopţii întunericul a dispărut, iar luna, când a fost văzută imediat după aceea, avea culoarea sângelui.
     Ziua de 19 mai 1780 a rămas în istorie ca >Ziua întunecoasă<. Din vremea lui Moise n-a mai fost o întunecime de aceeaşi densitate, întindere şi durată, care să fi fost înregistrată vreodată. Şi întreaga descriere a acestui eveniment, aşa cum ne este redată de martorii oculari, este, desigur, confirmarea cuvintelor Domnului, raportate de prorocul Ioel cu douăzeci şi cinci de veacuri mai înainte de a fi împlinite: >Soarele se va întuneca, iar luna se va preface în sânge înainte de a veni ziua cea mare şi grozavă a Domnului<. (Ioel 2, 31). Tragedia veacurilor, cap. Vestitorii dimineţii, par. 19-24, 26-28.

Al treilea şi ultimul semn, a fost căderea de stele sau ploaia meteorică, eveniment care a avut loc cu zece ani înainte de împlinirea profeţiei celor 2300 de ani.

     "În anul 1833, la doi ani după ce Miller începuse să prezinte în public dovezile cu privire la apropiata venire a lui Hristos, a apărut ultimul din semnele care fuseseră prezise de Mântuitorul ca semn al venirii Sale pentru a doua oară. Căci însuşi Isus spusese: >Stelele vor cădea din cer<. (Matei 24, 29). Iar Ioan, în Apocalipsa, declara şi el că a văzut în viziune semnele care trebuiau să vestească ziua Domnului: >Stelele cerului au căzut din cer pe pământ cum cad smochinele verzi din pom când este scuturat de un vânt puternic<. (Apocalipsa 6,13). Această profeţie şi-a găsit o împlinire impresionantă şi izbitoare în marea ploaie meteorică din 13 noiembrie 1833. Aceasta a fost manifestarea cea mai întinsă şi magnifică a unei căderi de stele care a fost raportată vreodată, >întregul firmament deasupra Statelor Unite fiind atunci, timp de ore întregi, într-o mişcare plină de flăcări. Nici un fenomen ceresc n-a avut loc vreodată în această ţară, de la întemeierea ei, care să fi fost privit cu admiraţie atât de intensă de o anumită categorie de oameni sau cu o aşa de mare groază şi zbucium de o altă categorie<. >Frumuseţea maiestuoasă şi măreţia ei zăbovesc încă în mintea multora.... Niciodată n-a căzut o ploaie mai deasă cum au căzut meteoriţii spre pământ; la răsărit, la apus, la miazănoapte şi la miazăzi era la fel. Într-un cuvânt, tot cerul părea în mişcare. Manifestarea, aşa cum a fost descrisă în jurnalul profesorului Siliman, s-a văzut în toată America de Nord... De la ora două noaptea până în zorii din ziua următoare, cerul fiind foarte clar şi fără nori, un joc neîncetat de lumini strălucitoare şi orbitoare s-a menţinut pe tot cerul.< (R.M.Devens, American Progress; or, The Great Events of the Greatest Century, cap. 28, pp. 1-5)...
     În New York, în Journal of Commerce, din 14 noiembrie 1833, a apărut un articol lung cu privire la acest fenomen minunat, conţinând următoarea declaraţie: >Nici un filozof sau savant cred că n-a vorbit şi nici n-a scris despre un eveniment ca acela de ieri dimineaţă. Acum optsprezece secole, un profet a prevestit cu exactitate, dacă ne va fi greu să înţelegem că stelele care cad sunt stele căzătoare ... singurul sens în care acest lucru este posibil să fie adevărat<.
     În felul acesta, s-a manifestat ultimul din acele semne ale venirii Sale, cu privire la care Hristos i-a avertizat pe ucenicii Săi: >Când veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că Fiul omului este aproape, este chiar la uşi<. (Matei 24, 33). După aceste semne, Ioan a văzut petrecându-se următorul mare eveniment, şi anume cerurile strângându-se ca un sul, în timp ce pământul se cutremura, munţii şi insulele erau mutate din locul lor, iar cei nelegiuiţi îngroziţi căutând să fugă dinaintea Fiului omului. (Apocalipsa 6,12-17)." Tragedia veacurilor, cap. Un reformator american, par. 42, 44, 45.

Aşadar, semnele care anunţau un eveniment deosebit de solemn, şi anume începerea judecăţii de cercetare în 22 octombrie 1844, descoperă faptul că biserica protestantă este reprezentativă pentru perioada Sardes, întrucât ea era biserica în ajutorul căreia îi venise "pământul". "Dar pământul a dat ajutor femeii. Pământul şi-a deschis gura şi a înghiţit râul pe care-l aruncase balaurul din gură." Apocalipsa 12,16. Aici, termenul "pământ" indică spre aceeaşi zonă din care avea să iasă fiara ca un miel. Practic sunt unul şi acelaşi teritoriu. "Apoi am văzut ridicându-se din pământ o altă fiară, care avea două coarne ca ale unui miel şi vorbea ca un balaur." Apocalipsa 13,11. Trebuie să înţelegem că după ce femeia simbolică din Apocalipsa 11, adică biserica lui Hristos, sau ce a mai rămas din ea, fuge mai întâi în pustie pentru a fi "hrănită o vreme, vremuri şi jumătatea unei vremi, departe de faţa şarpelui", mai departe, peste timp, ea este adăpostită de "pământ", care îi sare în ajutor. Apocalipsa 11,14. Faptul că fuge în pustie demonstrează că aceasta este biserica persecutată de papalitate timp de 1260 de zile profetice. Dar, mai înainte ca această perioadă de persecuţie să se termine, din cauza prigonirii credincioşilor puritani de către Biserica Anglicană, aceştia şi-au găsit refugiul pe teritoriul neocupat şi nepopulat, adică "pământul" Statelor Unite ale Americii! Această ţară este statul făurit de protestanţi şi este cel mai reprezentativ pentru a spune protestantism. Din acest motiv, faptul că două dintre cele trei semne s-au întâmplat aici, în Statele Unite, arată fără putinţă de tăgadă că Sardes şi pecetea a şasea ne vorbesc despre unul şi acelaşi lucru, biserica protestantă, care a luat naştere datorită Reformei din sec. al XVI-lea.

Mărturia lui Hristos nu lasă nici un dubiu în această privinţă, întrucât afirmă răspicat că "Această situaţie s-a manifestat îndeosebi în bisericile din America". Situaţia se referă în primul rând la starea spirituală decăzută a acestei biserici protestante, alcătuită ce-i drept din mai multe biserici protestante. Acum, a mai rămas să înţelegem care este cauza principală pentru care biserica protestantă a ajuns decăzută, moartă din punct de vedere spiritual. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune: "Scripturile, care vorbeau despre aceasta, au fost întunecate de interpretări eronate, până când au fost ignorate şi uitate într-o mare măsură". Scripturile vorbeau despre a doua venire, cât şi despre semnele care o preced, acelea care întregesc pecetea a şasea, şi despre care am vorbit mai sus. Dar, cum s-a ajuns la situaţia în care tocmai biserica protestantă, care ar fi trebuit să fie vie, să ajungă moartă şi să nu mai înţeleagă Scripturile, care au făcut atât de multă lumină în timpul marilor reformatori? (Totul pleacă de la interpretările eronate ale Scripturilor, după cum se spune mai sus).

În primul rând, nu ar fi ajuns astfel dacă urmaşii reformatorilor nu s-ar fi mulţumit să rămână strict doar la ceea ce au susţinut reformatorii. S-au format grupuri şi mai apoi biserici, fiecare fiind delimitate de punctul de vedere al câte unui mare reformator, pe care l-au şi urmat. Aşa au apărut, luteranii şi calviniştii. Nu s-au putut pune de acord asupra unor puncte, aşa că fiecare grupare a mers pe drumul ei. Însă, cea mai mare contribuţie la derutarea protestantismului, până acolo încât acesta a apostaziat devenind un mort, a adus-o Contrareforma catolică. Papalitatea ştia că nu are un cler bine pregătit ca să răspundă interpretărilor protestanţilor, mai ales că cei din urmă susţineau cu mare tărie şi în mod corect că papalitatea este cornul cel mic din Daniel 7 şi 8. Împotriva acestei interpretări biblice corecte, papistaşii nu aveau nici o replică. Pe deasupra, clerul era corupt până în măduva oaselor şi, deci, neputincios în a contracara Reforma şi argumentele solide ale protestanţilor, iluştrii cunoscători ai Scripturilor.

În faţa acestei situaţii aproape fără ieşire, papa Paul al III-lea, cu sprijinul monarhilor catolici din Spania şi Imperiul Habsburgic, a iniţiat ceea ce avea să se numească Reforma catolică sau Contrareforma. El a convocat Conciliul de la Trent, care s-a desfăşurat în mai multe sesiuni pe o durată de timp foarte mare, între anii 1545 şi 1563, iar în cadrul acestor sesiuni avea să se ia mai multe măsuri, printre care: oprirea răspândirii protestantismului, reformarea şi înnoirea papalităţii, combaterea abuzurilor din sânul papalităţii, interzicerea cărţilor eretice, impunerea de noi discipline severe clerului catolic şi crearea de noi ordine religioase care să combată cu succes protestantismul. Pe lângă aceste măsuri mai poate fi amintită reorganizarea Inchiziţiei. Ne vom concentra doar asupra aspectului legat de combaterea şi oprirea răspândirii protestantismului.

Prin Ordinul iezuit, principalul promotor al Contrareformei, deosebit de loial papei, papalitatea a găsit modalitatea de a combate interpretarea protestantă cu privire la cornul cel mic, aşa încât să abată atenţia de la papalitate către viitorul mult prea îndepărtat sau, dimpotrivă, către trecutul demult uitat. Atuul protestanţilor era acela că profeţia referitoare la cornul cel mic şi la lucrările lui împotriva poporului lui Dumnezeu se desfăşura tocmai sub ochii lor. Primul care a ajuns la concluzia corectă că acel corn este papalitatea a fost Eberhard din Salzburg, prin 1240. Această interpretare biblică a fost adoptată de toţi reformatorii, iar Cuvântul lui Dumnezeu dădea un nou farmec Evangheliei, fiindcă în profeţie indica exact spre papalitate, simbolizată printr-un corn.

     "În timpul primelor patru secole, Roma, ca cea de-a patra putere mondială - Babilonul, Medo-Persia şi puterea macedoneană (sau Grecia) dispăruseră de pe scena lumii - a constituit punctul focal de interes profetic contemporan timpului respectiv în expunerile lui Hipolit şi a altor interpreţi creştini. În secolul următor, centrul atenţiei s-a schimbat către cele zece coarne, ca fiind cele zece regate barbare de pe teritoriul Romei antice, aşa cum a subliniat Sulpicius Severus şi Ieronim. Apoi, în perioada medievală târzie şi în era Reformei protestante a strălucit raza pătrunzătoare prin care s-a recunoscut clar şi s-a confirmat că cel de-al unsprezecelea corn, cornul cel mic, este papalitatea - identificare ce fusese stabilită de către Eberhard din Salzburg aproximativ pe la 1240. Această identificare a fost confirmată de Wycliffe, Luther, Knox şi mulţi alţii, fiind socotită de protestanţi incontestabilă." The Prophetic Faith of Our Fathers, vol. IV, pag. 207.

Pentru a răsturna interpretarea biblică şi corectă protestantă, papalitatea a apelat la trei iezuiţi de marcă pentru a oferi o interpretare plauzibilă, în aşa fel încât să abată atenţia de la papalitate ca fiind cornul cel mic. Cei trei iezuiţi au fost Ribera din Salamanca, Belarmin din Roma şi Alcazar din Sevilla. Primii doi au promovat aşa-numita interpretare futuristă sau viitoristă, în timp ce ultimul a pus bazele interpretării preteriste.

     "Acestea erau destinate să înfrunte şi să distrugă interpretarea istorică a protestanţilor. Cu toate că păreau a se exclude reciproc, fiecare alternativă iezuită se potrivea obiectivului în mod egal, căci ambele îndepărtau aplicarea profeţiilor de la biserica Romei. Una făcea lucrul acesta prin faptul că punea sfârşitul profeţiei înainte de începutul Romei papale. Cealaltă făcea aceasta prin faptul că omitea imensa eră a dominaţiei papale, îngrădindu-l pe antihrist la o perioadă de timp scurtă într-un viitor încă îndepărtat, chiar înaintea sfârşitului. De aceea, adesea această teorie este numită teoria omisiunii." The Prophetic Faith of Our Fathers, vol. II, pag. 486, 487.

Dar, să încercăm să pătrundem mai mult în atmosfera acelui ev, când papalitatea era răscolită de Reformă gândindu-se cum s-o anihileze, şi să vedem cum s-a ajuns aici.

     "Pentru câtăva vreme, după începerea Reformei, conducerea romano-catolică a evitat cu grijă expunerea profeţiilor din Daniel şi Apocalipsa. Ei păreau neînstare să pareze forţa aplicaţiilor incriminatorii protestante a profeţiilor referitoare la antihrist, care subminau chiar temeliile catolice...
     Dar, care dintre diferitele profeţii despre antihrist urmau să aibă loc între timpul imperiului de fier al Romei şi domnia sfinţilor? În Germania, Elveţia, Franţa, Danemarca, Suedia, Anglia şi Scoţia se declarase simultan şi cu putere, prin voce şi prin condei, că papalitatea era antihristul specificat de profeţie. Simbolurile lui Daniel, Pavel şi Ioan se aplicau cu o vigoarre teribilă. Sute de cărţi şi broşuri au întipărit argumentele lor asupra conştiinţei Europei. Într-adevăr, au fost acaparate într-o aşa mare măsură minţile oamenilor, încât Roma, alarmată, a văzut că trebuie să contracareze cu succes această identificare a lui antihrist cu papalitatea, sau pierdea bătălia.
     Ea a simţit forţa teribilă a argumentelor folosite împotriva ei. Şi a descoperit, spre dezamăgirea ei, că nu mai poate să-şi păstreze membrii prin simple ritualuri, dogme sau prin forţă. Trebuia să-şi întemeieze dovezile şi expunerea în mod plauzibil a profeţiei biblice pentru a contracara armonia de neînfrânt a poziţiei reformatorilor. Catolicismul trebuia să aibă predicatori care să egaleze dinamica elocvenţei şi învăţăturii Reformei. Iezuiţii au fost convocaţi să ajute în această situaţie critică şi au furnizat o metodă foarte isteaţă, necesară atât pentru apărare, cât şi pentru atac.
     Din rândurile iezuiţilor s-au ridicat doi partizani fermi, hotărâţi să înlăture stigmatul de la papalitate prin localizarea antihristului la un punct al timpului, încât să nu poată fi aplicat Bisericii Romane...
     În reacţia care a urmat, catolicismul şi-a dezlănţuit toate rezervele asupra celor ce au aderat la Reformă. Însă, Contrareforma nu a condamnat pur şi simplu Reforma, în general; ci ea a atacat poziţia profetică cu care toţi protestanţii erau de acord. Au respins interpretarea pe care ei o expuseseră în mărturiile lor solemne şi pe care le-au sigilat cu sângele lor. În acest fel, au atacat şi au condamnat izvorul profetic al manifestării protestantismului...
      Roma simţise forţa cumulată a acestor profeţii. Ea trebuia să procedeze într-un fel cu ele. Nu exista nici o cale decât să tăgăduiască aplicabilitatea la papalitate, deoarece existenţa lor integrală nu putea fi negată în Scripturi. Citadela catolică trebuia să fie apărată pe temeiul profetic. Aplicaţia repetată protestantă la papalitate ca fiind antihristul, sub diverse simboluri, trebuia să fie contracarată şi combătută, dacă se urmărea ca fortăreaţa protestantă să fie copleşită.
     Degetul incriminator al profeţiei - îndreptat de către Daniel, Pavel şi Ioan - trebuia să fie abătut. Simbolurile trebuiau să fie împinse cu totul în afara tărâmului medieval şi a istoriei contemporane. "The Prophetic Faith of Our Fathers, vol. II, pag. 484-486.

Lucrurile sunt clare acum. Primii doi iezuiţi amintiţi mai sus, Ribera şi Belarmin, arătau în teoria lor viitoristă că cele şaizeci şi nouă de săptămâni din Daniel 9 se întind până la Calvar, deoarece atunci, încercau să susţină ei, a luat sfârşit dispensaţiunea legii morale, care a fost înlocuită de cea a harului. De atunci, de la Calvar, începe vremea neamurilor care se va întinde până la o dată în viitor, când se va împlini cea de-a şaptezecea săptămână. Această interpretare este prezentă şi astăzi în rândurile protestanţilor, îndeosebi ca şi comentariu la Daniel 9, ce poate fi găsit în partea de început sau la sfârşitul Bibliilor cu comentarii în acest sens.

     "În felul acesta, prin comentariul lui Ribera, a fost pusă temelia pentru acea mare structură a viitorismului, pe care s-au bizuit şi au extins-o aceia care au urmat, până când a devenit poziţia unanimă catolică. Şi astfel, minunea minunilor, în sec. al XIX-lea acest sistem iezuit de interpretare a ajuns să fie adoptat de un număr crescând de protestanţi, până când, astăzi, viitorismul, dezvoltat şi împodobit cu teoria răpirii la cer, a devenit credinţa îndeobşte acceptată a aripii fundamentaliste a protestantismului popular." The Prophetic Faith of Our Fathers, vol. II, pag. 493.

Teoria lui Alcazar, preteristă, arată că toate profeţiile lui Daniel, în speţă cele referitoare la cornul cel mic şi la durata de opresiune a poporului lui Dumnezeu, şi mai ales cele şaptezeci de săptămâni profetice, s-au întâmplat în primul secol, după învierea lui Hristos. Cu toate că se contrazic flagrant, aceste teorii au adus cu ele rezultatul scontat. Au penetrat protestantismul, spiritualitatea a scăzut, iar interpretarea profeţiilor a devenit interpretarea catolică, pe care protestantismul o are şi astăzi!! În activitatea lor misionară, iezuiţii au făcut tot posibilul şi au reuşit să reducă impacul Reformei, astfel încât protestantismul sec. al XIX-lea a ajuns plin de întuneric. Ajunsese mort, cu toate că îi mergea numele că trăieşte, fălindu-se doar cu numele de protestant. Prin urmare, Sardes este caracteristica dominantă a bisericii protestante, moartea spirituală fiind emblema acesteia.