"Noi avem nevoie de iluminarea Duhului Sfânt pentru a putea înţelege adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu." Parabolele Domnului Hristos, cap. Comoara ascunsă, subcap. În căutarea comorii, penultimul paragraf.
Este greu de presupus pentru o minte religioasă să creadă că în Sfânta Scriptură numele şi titulatura de Dumnezeu aparţine în totalitate şi Duhului Sfânt, asemenea Tatălui şi Fiului, întrucât nu e posibil să găsească scris în Vechiul şi Noul Testament acest adevăr. Tocmai din acest motiv, studiul de faţă va fi o provocare serioasă pentru o astfel de minte, mai cu seamă pentru aceia care cred la modul cel mai sincer şi deschis că Duhul Sfânt nu poate fi o persoană de sine stătătoare, care există prin Sine însuşi, o persoană distinctă de persoana Tatălui şi de persoana Fiului, cu o individualitate în totalitate de Dumnezeu, dar cu totul invizibil. Invit, aşadar, orice minte îndoielnică, şi nu numai, să facă rost de răbdarea cuvenită, dacă nu e cu bănat, şi să citească atent rândurile care urmează, fiindcă ele sunt Evanghelia veşnică referitor la acest aspect al problemei legate de numele şi titulatura de Dumnezeu ce aparţine în mod egal şi Duhului Sfânt, şi aceasta deoarece în Sfintele Scripturi scrie limpede şi înţelept că Duhul Sfânt este Dumnezeu!
Adevărata problemă constă, de fapt, în felul în care citim şi pricepem că în Biblie scrie clar despre Duhul Sfânt că este Dumnezeu. În primul rând, Acela care a făcut posibilă existenţa Bibliei ca o carte scrisă, este Duhul Sfânt. Cu toate că scrierea, cuvintele şi modul de exprimare sunt umane, totuşi ideile sau gândurile îmbrăcate în cuvintele şi modul de exprimare omenesc aparţin Duhului Sfânt, întrucât doar El este, dintre cele trei persoane ale Dumnezeirii, singurul mijloc prin care Cerul poate comunica şi influenţa mintea omului. Este aşa, pentru că creierul, sediul minţii, al raţiunii, este o capodoperă fără egal a lui Dumnezeu. Modelatorul, adică Acela care a dat formă creierului, exact aşa cum se afla în mintea Creatorului, este Duhul Sfânt. Atunci când Fiul lui Dumnezeu a rostit cuvântul prin care urma să apară pământul cu tot ce conţine el, inclusiv şi mai ales omul, bărbatul şi femeia, acel cuvânt rostit, plin de energie creatoare, a devenit pe dată ceea ce era, prin acţiunea modelatoare a Duhului Sfânt nevăzut. Cuvintele rostite de Dumnezeu în procesul creaţiei, nu conţin în ele însele, în afara energiei creatoare, adică viaţă în acţiune, o inteligenţă care să le facă să devină singure ceea ce sunt. Este demn de observat că în lucrarea creaţiei au participat activ doar două persoane ale Dumnezeirii, Fiul lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt, Tovarăşul de lucru al lui Isus în toată opera creaţiei universale şi mai ales în opera mântuirii, a răscumpărării omului din păcat.
În planul existenţei, al lucrurilor însufleţite sau nu, este necesară cooperarea a cel puţin două Fiinţe sau Persoane dumnezeieşti. Asta trebuie să ne înveţe că Dumnezeu este practic o familie, că fiecare dintre cele trei persoane divine şi-a asumat în mod voluntar câte un rol, câte o poziţie (nu funcţie, ca într-un stat) fără ca aceasta să poată fi părăsită vreodată, fiecare dintre ele rămânând consecventă pentru totdeauna rolului asumat benevol. Bunăoară, a doua persoană a Dumnezeirii, şi-a asumat pentru veşnicie poziţia şi calitatea de Fiul lui Dumnezeu, fără de care creaţia cu tot ce conţine ea şi, mai ales, mântuirea nu sunt posibile, nu pot exista. În acest caz, a treia persoană a Dumnezeirii şi-a asumat benevol poziţia şi calitatea de Spirit, de Duhul lui Dumnezeu, a cărui natură rămâne o taină şi a cărui formă nu poate fi vizibilă nici unui ochi, fie om, fie înger ori alte fiinţe inteligente din univers (nu vorbesc despre extratereştrii, căci aşa ceva nu există, mai ales în felul în care le-a îmbrăcat existenţa oamenii de pe acest pământ). Iar Tatăl, s-a ales cu postura de Izvor al vieţii, adică acea Fântână inepuizabilă de viaţă, care alimentează totul, dar absolut totul, adică ceea ce este creat. El şi-a păstrat starea Sa originară, acea stare în care se găseau dintotdeauna toate cele trei persoane ale Dumnezeirii până la punctul asumării acestor roluri extraordinare.
În felul acesta, a apărut în mod logic circuitul binefacerilor sau cercul binecuvântărilor, care constă în următoarea realitate: Dumnezeu Tatăl dă Fiului, care, cu ajutorul Duhului Sfânt, face din gândul şi planul Dumnezeirii realitatea în chip de forme neînsufleţite, (sori, stele, constelaţii) şi forme însufleţite (animale, păsări, insecte, etc) ori cu minte inteligentă, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. În planul creaţiei şi al mântuirii, Fiul primeşte viaţa de la Tatăl pentru a o revărsa asupra tuturor fiinţelor inteligente, iar Duhul Sfânt are grijă de armonia şi fericirea acestor fiinţe care sunt ajutate astfel, prin lucrarea nevăzută a Duhului, să ajungă tot mai asemenea cu Dumnezeu în caracter. "Descoperirea lui Isus Hristos pe care i-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând. Şi le-a făcut-o cunoscut, trimiţând prin îngerul Său la robul Său Ioan, care a mărturisit despre Cuvântul lui Dumnezeu şi despre mărturia lui Isus Hristos, şi a spus tot ce a văzut." Apocalipsa 1,1.2.
"Dar, lăsând la o parte toate aceste imagini nedesăvârşite, noi îl vedem pe Dumnezeu în Isus. Privind la Isus, vedem că slava Dumnezeului nostru este de a da. >Nu fac nimic de la Mine Însumi<, zice Hristos. >Tatăl, care este viu, M-a trimis pe Mine şi Eu trăiesc prin Tatăl.< >Eu nu caut slava Mea, ci slava Celui ce M-a trimis< (Ioan 8,28; 6,57; 8,50; 7,18). În aceste cuvinte, se face cunoscut marele principiu, care este legea vieţii pentru univers. Domnul Hristos a primit toate lucrurile de la Dumnezeu, însă El a primit ca să dea. Tot aşa procedează El şi în curţile cereşti, în slujirea Sa pentru toate fiinţele create: prin Fiul iubit, viaţa Tatălui se revarsă peste toţi şi tot prin Fiul revine, printr-o slujire voioasă şi de proslăvire, în valuri de iubire la Marele Izvor al tuturor. Şi astfel, prin Hristos, circuitul binefacerilor este complet, reprezentând caracterul Marelui Dătător, legea vieţii." Hristos Lumina Lumii, cap. "Dumnezeu cu noi", par. 7.
Legea vieţii înseamnă legea existenţei în sine, faptul că totul e posibil să existe şi să funcţioneze doar prin a da. Dacă Fiul lui Dumnezeu, Isus Hristos, primeşte de la Tatăl viaţa Sa de Dumnezeu (a lui Dumnezeu Tatăl, căci Isus nu este alimentat cu viaţă din Dumnezeu, şi asta deoarece El există prin Sine însuşi, neavând început ca Dumnezeu, ci doar ca înger sau om), ca să o dea fiinţelor inteligente, tot astfel Duhul Sfânt primeşte de la Fiul lui Dumnezeu viaţa Sa jertfită în trup de om, deci caracterul Său ori altfel spus sămânţa Sa divină, care este o natură spirituală, pentru salvarea omului păcătos din păcat. Aceasta este una dintre lucrările cele mai importante ale Duhului Sfânt. Dumnezeu dă, dar ce primeşte? Iată ce: o viaţă care se manifestă "printr-o slujire voioasă şi de proslăvire" în formă de "valuri de iubire"! Acesta este cercul binecuvântărilor sau legea vieţii, a existenţei în sine.
Prin urmare, când toate cele trei persoane ale Dumnezeirii şi-au asumat rolul dorit, într-un mod benevol, voluntar şi cu mare bucurie, a apărut legea vieţii, adică s-a creat certitudinea şi asigurarea unor forme de viaţă care să fie perpetuă. S-a creat posibilitatea, singura de altminteri, ca viaţa ce izvorăşte din Dumnezeu să fie transformată şi menţinută la acei parametri care să facă posibilă existenţa şi manifestarea unor fiinţe dotate cu inteligenţă într-un univers infinit, populat cu tot felul de galaxii şi constelaţii mirifice, fără ca persoana lor să fie pusă în primejdie de intensitatea puterii energiei lui Dumnezeu, care este lumină.
Este foarte important de reţinut că toate cele trei persoane ale Dumnezeirii au câte un rol, o poziţie şi o lucrare specifice şi unice, asumate din iubire şi în mod natural, fără ca vreuna dintre ele să părăsească vreodată poziţia deţinută. Bunăoară, lucrarea Tatălui, nu o face Fiul, iar lucrarea Fiului, nu o face Duhul Sfânt. Cu toate acestea, Ei sunt în armonie absolută, iar prin lucrarea deosebită a fiecăruia legea vieţii devine perpetuă, nemuritoare. Având în vedere acest aspect al realităţii cu privire la lucrarea şi poziţia sau rolul fiecăreia dintre cele trei persoane ale Dumnezeirii, atunci noi putem să deosebim lesne în limbajul Bibliei cum este numit Duhul Sfânt chiar Dumnezeu. Acest adevăr indubitabil stă scris în Sfintele Scripturi, după cum voi arăta.
Dacă Autorul inspiraţiei divine este Duhul Sfânt, atunci devine limpede ca cristalul că El se numeşte pe Sine Dumnezeu în Scripturile adevărului, o operă adusă la existenţă prin lucrarea Duhului. Biblia nu este opera directă a lui Dumnezeu Tatăl sau a Fiului lui Dumnezeu, ci este opera directă a Duhului Sfânt. Gândurile, după cum am arătat, îmbrăcate în cuvinte omeneşti, aşa cum se găsesc ele în Biblie, îşi găsesc sediul în mintea lui Dumnezeu, adică a celor trei persoane ale Dumnezeirii, însă lucrarea de a le transmite sau impresiona mintea scribului, profetului sau poetului biblic, aparţine în exclusivitate doar Duhului Sfânt. Prin urmare, El este Autorul inspiraţiei sau chiar Inspiraţia divină. "Duhul Sfânt, trimis din ceruri prin bunăvoinţa iubirii infinite, ia lucrurile lui Dumnezeu şi le descoperă fiecărui suflet care are credinţă în Domnul Hristos. Prin puterea Sa, adevărurile vitale de care depinde mântuirea sunt întipărite în minte, iar calea vieţii este făcută aşa de clară, încât nimeni nu poate greşi. Studiind Scripturile, noi trebuie să ne rugăm ca lumina Duhului cel Sfânt al lui Dumnezeu să strălucească asupra Cuvântului, ca noi să putem vedea şi aprecia comorile lui." Parabolele Domnului Hristos, cap. Comoara ascunsă, subcap. În căutarea comorii, ultimul paragraf.
În virtutea acestei realităţi de netăgăduit, şi anume că Duhul adevărului este cel care a inspirat scriitorii Bibliei, în versetul următor Duhul Sfânt se prezintă pe sine cu numele Său adevărat - Dumnezeu -, o titulatură ce caracterizează şi aparţine în exclusivitate doar celor trei persoane ale Dumnezeirii. Iată dovada: "Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună". 2Timotei 3,16.17.
Insuflarea sau inspiraţia cu gânduri nu este lucrarea Tatălui şi nici a Fiului, întrucât Ei amândoi nu au acest rol în planul mântuirii! Este adevărat că aceste gânduri care formează Biblia noastră îşi găsesc sediul în mintea Tatălui şi a Fiului deopotrivă, şi că Duhul Sfânt, care cercetează toate lucrurile ascunse ale lui Dumnezeu, le cunoaşte, fiindu-i proprii şi minţii Lui, dar transmiterea lor minţii umane, ori altfel spus aducerea lor în cămările minţii omului inspirat, pe care mai apoi le îmbracă sau le exprimă în cuvinte omeneşti, este numai lucrarea Duhului Sfânt, şi asta deoarece aceasta este lucrarea Lui în planul mântuirii şi deci, în circuitul binefacerilor! "Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. În adevăr, cine dintre oameni cunoaşte lucrurile omului, în afară de duhul omului, care este în el? Tot aşa: nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu în afară de Duhul lui Dumnezeu." 1Corinteni 2,10.11.
Trebuie că este un fapt dovedit şi lămurit că Dumnezeul care a insuflat toată Scriptura nu poate fi decât Duhul adevărului. Acesta este adevărul soliei îngerului al treilea în această privinţă deosebit de importantă. Biblia nu este o carte oarecare, ci este Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu, adică al Duhului Sfânt. Fiindcă toate gândurile din cuvintele Bibliei sunt inspirate şi fiindcă ele fac parte integrantă din mintea lui Dumnezeu, atunci singura persoană divină care le putea aduce de sus în mintea omului, având în vedere rolul Său în planul mântuirii şi în guvernarea divină, nu putea fi decât Duhul Sfânt. Opera inspiraţiei divine este în întregime lucrarea Duhului Sfânt, iar acest rol, această poziţie nu este asumată nici de Tatăl, nici de Fiul. Aşadar, versetul luat în discuţie este dovada elocventă a faptului că Duhul Sfânt se numeşte pe Sine Dumnezeu, acelaşi statut pe care îl au şi celelalte două persoane ale Dumnezeirii. Biblia nu poate fi înţeleasă decât prin iluminare divină, iar această lucrare este a Duhului. "Noi avem nevoie de iluminarea Duhului Sfânt pentru a putea înţelege adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu."Parabolele Domnului Hristos, cap. Comoara ascunsă, subcap. În căutarea comorii, penultimul paragraf.
Mai există o altă dovadă, la fel de puternică, în favoarea adevărului că Duhul Sfânt este Dumnezeu deplin. Dacă noi ţinem cont de faptul că Duhul Sfânt are un anumit rol în planul creaţiei şi al mântuirii, rol asumat pe vecie, din el decurgând o activitate pe care Tatăl şi Fiul nu o îndeplinesc, fiindcă pur şi simplu nu au acest rol şi nu sunt nici invizibili, atunci ne va fi lesne să deosebim în Biblie versetele care vorbesc strict despre Duhul Sfânt ca fiind Dumnezeu. În Spiritul profeţiei este menţionat un adevăr deosebit în legătură cu un alt statut pe care îl are Duhul Sfânt, şi anume acela de Autor al vieţii spirituale, adică El este acela care plantează sămânţa lui Hristos în inima omului, făcându-l să devină copil al lui Dumnezeu, aparţinător al împărăţiei cereşti. "Autorul vieţii spirituale este nevăzut şi modul exact cum această viaţă este împărtăşită şi susţinută este dincolo de puterea de explicare a omului şi de filozofia lui. Totuşi, lucrările Spiritului sunt totdeauna în armonie cu Cuvântul scris." Faptele apostolilor, cap. Efes, par. 11.
Deci, Duhul Sfânt nu numai că a inspirat toată Scriptura, dar mai ales are grijă, o lucrare specifică doar poziţiei Sale în cadrul guvernării divine, să nască din nou oameni păcătoşi pentru împărăţia Cerului. Lucrarea naşterii din nou este în întregime opera Duhului Sfânt şi, ca atare, este de aşteptat ca Duhul adevărului să se numească pe Sine, în Scripturile inspirate de către El, Dumnezeu adevărat! Şi întocmai acest lucru în face. Aceasta este consecvenţă divină. Mai întâi, să arătăm că şi aceasta este doar lucrarea Duhului, nu a lui Hristos şi nici a Tatălui din cer.
"Drept răspuns, Isus i-a zis: >Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu<. Nicodim I-a zis: >Cum se poate naşte un om bătrân? Poate el să intre a doua oară în pântecele maicii sale, şi să se nască?< Isus i-a răspuns: >Adevărat, adevărat îţi spun, că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din carne, este carne, şi ce este născut din Duh, este duh. Nu te mira că ţi-am zis: Trebuie să vă naşteţi din nou. Vântul suflă încotro vrea, şi-i auzi vuietul; dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul<." Ioan 3,3-8.
Aşadar, potrivit cuvintelor lui Isus, un om păcătos se naşte din nou doar din Duh, nu din carne. Nu spune că se naşte din Dumnezeu Tatăl şi nici din Isus Hristos, chiar dacă într-un sens restrâns este adevărat şi acest lucru, ci spune în mod direct că opera naşterii din nou aparţine în sens absolut Duhului Sfânt. După cum Fiul lui Dumnezeu a fost întrupat într-o femeie prin lucrarea unică şi tainică a Duhului Sfânt, nu a Tatălui din Cer, tot aşa naşterea noastră din nou este aceeaşi lucrare săvârşită de astă dată în inima omului păcătos convertit de către acelaşi Duh care a făcut posibilă intrarea Fiului lui Dumnezeu în lumea noastră ca un om nou, fără păcat.
Isus afirmă cu tărie, iar El nu poată să mintă, că singura persoană din cadrul Dumnezeirii care poată să producă acest miracol al naşterii din nou este Duhul Sfânt. Aceasta este lucrarea Lui în cadrul planului de răscumpărare şi restaurare în om a chipului lui Dumnezeu. "În toţi aceia care se vor supune lucrării Duhului Sfânt, se va sădi un nou principiu de viaţă; iar chipul lui Dumnezeu, pierdut prin păcat, trebuie să fie refăcut în omenire." Parabolele Domnului Hristos, cap. Asemenea aluatului, par. 4. Isus Hristos s-a oferit ca jertfă pentru răscumpărarea noastră, şi astfel a făcut posibilă salvarea omului păcătos, însă scoaterea sau smulgerea din păcat, transformarea omului în totalitate dintr-un păcătos într-un om sfânt, numai în baza jertfei deja aduse de Mântuitorul, este doar lucrarea Duhului Sfânt, nu a lui Hristos. În sens spiritual, doar Duhul face această lucrare în om, fiindcă El este Mângâietorul, El este Acela care ţine locul lui Hristos pe pământ!
"Toţi aceia care vor fi salvaţi, mari sau mici, bogaţi sau săraci, toţi trebuie să se supună lucrării Duhului Sfânt." Parabolele Domnului Hristos, cap. Asemenea aluatului, par. 6.
Dacă aceasta este altă menire a Duhului Sfânt, aşa după cum am afirmat mai sus, în afara lucrării inspiraţiei Scripturilor, trebuie ca El să se numească pe Sine Dumnezeu şi în privinţa naşterii din nou a omului păcătos în virtutea puterii Sale extraordinare, nimeni alta decât harul divin, căci numai prin har, prin credinţă suntem mântuiţi. Să ascultăm cuvintele Sale pline de însemnătate:
"Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, cu toate că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi). El ne-a înviat împreună, şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Isus. Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. Căci noi suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele." Efeseni 2,4-10.
Despre care persoană a Dumnezeirii se face vorbire în acest pasaj biblic? Toţi credem că apostolul vorbeşte despre Dumnezeu Tatăl, numai că, aşa după cum deja am subliniat, rolul lui Dumnezeu Tatăl nu este şi nu a fost niciodată acela de a ne aduce la "viaţă împreună cu Hristos". Şi de ce? Din simplul motiv că noi suntem mântuiţi prin har, iar harul nu este altceva decât puterea transformatoare şi iluminatoare a Duhului Sfânt!
"Dar în parabola Mântuitorului, aluatul este folosit pentru a reprezenta Împărăţia cerurilor. El ilustrează puterea reînviorătoare şi transformatoare a harului lui Dumnezeu." Parabolele Domnului Hristos, cap. Asemenea aluatului, par. 3.
"Cei reprezentaţi de fecioarele înţelepte primiseră harul lui Dumnezeu, puterea transformatoare şi iluminatoare a Duhului Sfânt care face din Cuvântul Său o candelă pentru picioare şi o lumină pe cărare." Tragedia veacurilor, cap. Profeţii împlinite, par. 9.
Prin urmare, Dumnezeu, care "ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos" şi care "ne-a înviat împreună, şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus", este chiar persoana sublimă a Duhului Sfânt. Din moment ce lucrarea naşterii din nou aparţine Duhului Sfânt, intră doar în sfera Sa de activitate, atunci persoana despre care Duhul ne vorbeşte prin apostolul inspirat, din versetele de mai sus, este chiar propria persoană a Duhului inspiraţiei Bibliei, adică Duhul Sfânt. El este Dumnezeu potrivit mărturisirii Sale, iar El şi Scripturile adevărului nu au cum să mintă. Acesta este adevărul soliei Evangheliei veşnice, a întreitei solii îngereşti în această privinţă.
Ba mai mult, Duhul ne spune într-un mod lămurit, fără nici o putinţă de tăgadă, că "noi suntem lucrarea Lui". Cum suntem noi lucrarea noi? Suntem lucrarea Lui prin faptul că suntem născuţi din nou, iar acest lucru înseamnă că noi "am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele". A fi zidit în Hristos Isus înseamnă a beneficia de lucrarea naşterii din nou şi de cea a sfinţirii de zi cu zi, la orice moment al experienţei sale s-ar afla un creştin autentic. Iată cum Duhul ne spune pe şleau despre Sine că este Dumnezeu, numindu-se singur cu numele Dumnezeu. Isus s-a recomandat lui Moise ca fiind Cel ce există prin Sine însuşi, iar potrivit acestui adevăr veşnic şi acestui raţionament, atunci înseamnă că, o dată ce Duhul Sfânt se numeşte pe Sine Dumnezeu, El afirmă despre Sine totodată că există prin Sine însuşi. Deci, Duhul Sfânt este Dumnezeu pentru că Dumnezeu este Duhul. "Căci Domnul este Duhul; şi unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenia." 2Corinteni 3,17.
Aceste dovezi prezentate în favoarea adevărului că Duhul Sfânt este Dumnezeu reprezintă doi martori vii care au la baza lor un "Stă scris" foarte concludent. Aşadar, în Sfintele Scripturi avem scris într-un mod inteligent, propriu gândirii divine, că Duhul Sfânt este Dumnezeu, bineînţeles dacă dorim să acceptăm această realitate şi mai ales dacă avem o minte iluminată de acelaşi Spirit care le-a inspirat şi vedem în aceste dovezi adevărul aşa cum doreşte Duhul Sfânt să fie înţeles. Nu este necesar să scrie pe filele Scripturilor, pentru toţi ochii muritori, că Duhul Sfânt este Dumnezeu, exact în aceste cuvinte, ci este scris în aşa fel, încât cercetătorul serios al Scripturilor, care primeşte lumină divină, să fie făcut în stare de către Duhul inspiraţiei, să înţeleagă lămurit despre ce persoană a Dumnezeirii este vorba în textul Scripturilor. Când vom avea în vedere şi vom cunoaşte corect rolurile asumate de cele trei persoane ale Dumnezeirii, în planul creaţiei şi al răscumpărării omului păcătos, atunci vom cunoaşte despre care dintre persoanele Dumnezeirii se vorbeşte sau se scrie în mod direct în Sfintele Scripturi. Nu este necesar să se amintească numele Duhul Sfânt, ci este suficient să se menţioneze titulatura Lui, şi anume Dumnezeu.
Când avem în vedere rolurile asumate de către cele trei persoane ale Dumnezeirii în planul creaţiei universale şi de răscumpărare a omului păcătos, roluri (sau posturi ale datoriei izvorâte din iubire) care stau la temelia legii vieţii sau a circuitului binecuvântărilor, fără de care Universul cu tot ce se află în el nu este posibil să existe, atunci vom avea înţelegerea corectă a textului biblic aşa cum intenţionează Duhul adevărului să o avem. Trebuie să înţelegem profund ce înseamnă că doar o minte spirituală poate raţiona şi înţelege lucrurile spirituale, adevărurile spirituale veşnice care brăzdează întreaga Scriptură. Avem nevoie să ajungem la această experienţă cât mai grabnic. Trebuie să învăţăm să ne familiarizăm cu lucrările profunde, cu manifestările minunate şi cu felul de gândire al Duhului Sfânt.
Este persoana Dumnezeirii care se va manifesta în mediul adventist, mai întâi şi întâi, printr-o mare trezire religioasă, care va avea drept urmare o cernere foarte serioasă, când o majoritate se va descoperi în postura fecioarelor nechibzuite. Trebuie să băgăm de seamă că în pilda celor zece fecioare trezirea prin strigătul de la miezul nopţii nu aduce cu sine o trecere din tabăra fecioarelor neînţelepte în cea a celor înţelepte. Se produce doar o trezire şi totodată o conştientizare a propriei experienţe religioase; astfel, cine este născut din nou şi se află deja în şcoala sfinţirii, va avea un beneficiu enorm de pe urma revărsării Duhului Sfânt, recunoscând prezenţa şi chemarea lui Dumnezeu la o treaptă mai înaltă a recunoaşterii şi acceptării Evangheliei în prezentarea ei ca slava specială a lui Dumnezeu pentru o generaţie specială, pe când cei care nu beneficiază de lucrarea naşterii din nou şi a reformei în viaţa lor, vor trebui să constate că experienţa lor religioasă nu le permite să recunoască înţelepciunea Duhului în manifestarea Sa de trezire spirituală. Cei din urmă, pur şi simplu vor respinge, rând pe rând, Evanghelia cuprinsă în solia Martorului credincios adresată bisericii laodiceene, adică mediului adventist, îngroşând astfel rândurile Babilonului spiritual.
Dumnezeu ne cheamă să cercetăm Biblia şi să o înţelegem numai în lumina Duhului Sfânt, Autorul nevăzut al vieţii spirituale. Persoana Lui divină este cea mai mare putere din Univers pe care Dumnezeu a angajat-o în schimbarea omului păcătos dintr-un suflet cu totul pierdut şi dat morţii veşnice, într-un veritabil copil al lui Dumnezeu care merită, prin Hristos, să şadă pe scaunul de domnie al Fiului lui Dumnezeu. "Dumnezeu a promis Duhul Său, cea mai mare putere din Univers, să fie întrupat în oameni ca, prin credinţa în Isus Hristos, omenirea să poată fi înălţată." The Signs of the Times, 4 septembrie 1893.
El este cea mai mare putere din Univers, nu fiindcă este mai mare decât Tatăl sau Fiul, ci pentru că este rolul şi poziţia Sa asumată să fie astfel, potrivit legii vieţii. Bunăoară, dacă Fiul lui Dumnezeu nu ar rosti cuvântul ca să devină ceea ce este în sine însuşi, potrivit şi exact cu propriul său conţinut, atunci Duhul Sfânt nu ar putea da chip şi formă acelui cuvânt, nu l-ar putea modela potrivit cu ceea ce se află în mintea Fiului lui Dumnezeu, din simplul motiv că acesta nu este rostit la existenţă. Când cuvântul este rostit, atunci puterea care-l face să existe intră în acţiune instantaneu. Tot la fel, dacă Isus nu ar primi de la Tatăl din ceruri viaţa Sa, a lui Dumnezeu Tatăl, ca să o poată revărsa peste toate fiinţele inteligente, atunci aceasta, viaţa divină în sine, care este o energie spirituală divină, nu ar putea ajunge la nici una dintre făpturile din universul lui Dumnezeu, din simplul motiv că Tatăl nu îşi face partea.
Fiecare dintre cele trei persoane ale Dumnezeirii are o poziţie pe care nu o părăseşte niciodată, şi nici Unul nu încearcă să facă partea Celuilalt. De asemenea, fiecare înger îşi are rolul şi partea sa în salvarea omului, dacă ar părăsi-o atunci prinţul întunericului ar câştiga bătălia în dreptul acelui suflet sau în toată aria de activitatea a îngerului sau îngerilor sfinţi care-şi părăsesc poziţia desemnată lor. "Fiecare înger are un post specific datoriei sale şi pe care nu i se permite să îl părăsească pentru un nici alt loc. Dacă l-ar părăsi, puterile întunericului vor avea câştig de cauză..." The S.D.A. Bible Commentary, vol. 4, pag. 1173. Acest principiu de viaţă era parte integrantă a caracterului şi gândirii lui Isus, când se afla întrupat pe pământ. Dacă s-ar fi abătut de la acest post al datoriei Sale, ca să facă voia Sa, şi nu voia Tatălui din cer, atunci planul mântuirii ar fi dat greş. Trebuie să reţinem că Fiul, ca şi Duhul, pot face orice, întrucât sunt atotputernici, însă potrivit legii vieţii, care implică doar slujire voioasă, naturală şi benevolă, atunci fiecare dintre persoanele Dumnezeirii rămâne fidelă postului datoriei asumate voit şi neimpus, făcând posibilă existenţa, manifestarea şi perpetuarea veşnică şi nemuritoare a legii vieţii sau altfel spus a circuitului binecuvântărilor sau binefacerilor.
Înţelese potrivit minţii lui Dumnezeu, cuvintele Scripturii au menirea încredinţată lor de către Duhul Sfânt. Atunci ele radiază cu lumina lui Dumnezeu asupra minţii noastră, dându-ne lumina cunoaşterii plinătăţii lui Dumnezeu - Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Amin!
"Duhul Sfânt aşteaptă să fie cerut şi primit. Domnul Hristos trebuie să fie din nou descoperit în toată plinătatea Sa prin puterea Duhului Sfânt." Parabolele Domnului Hristos, cap. Mărgăritarul de mare preţ, ultimul paragraf.
