Proba sanctuarului

Prin planul de mântuire, Dumnezeu a avut în vedere reabilitarea totală a omului prin salvarea din păcat, o putere ce ne ţine în sclavia lui îngrozitoare. Întreg acest plan al mântuirii este practic o descoperire a tainei lui Dumnezeu, a acelui monument al ingeniozităţii divine numită întrupare sau naştere a Fiului lui Dumnezeu ca om adevărat. Scopul întrupării era descoperirea caracterului lui Dumnezeu într-un mediu ostil, al păcatului, aşa cum este pământul nostru, descoperirea caracterului lui Satana, ca ucigaş şi tatăl minciunii, şi distrugerea păcatului din inimile tuturor oamenilor care voiesc mântuirea şi viaţa veşnică alături de Dumnezeu.

Toate aceste lucruri trebuiau să fie o manifestare a Fiului lui Dumnezeu în trup omenesc păcătos, predispus la păcătuire, având deci toate slăbiciunile specifice şi cunoscute de oameni în natura şi în viaţa lor personală. În trupul Său uman locuia Spiritul lui Dumnezeu, adică viaţa aceea care nu poate muri, nu poate fi ispitită, şi care este chiar slava lui Dumnezeu. Era o viaţă ascunsă, înfăşurată în singurul material ce putea fi luat prin naştere de pe acest pământ corupt de păcat, şi anume natura omenească. Cel mai bun mijloc de învăţare a acestei realităţi este fără îndoială sanctuarul sau cortul întâlnirii, numit şi cortul mărturiei.

Acest cort magnific, cu precădere în interiorul lui, era un simbol pentru poporul evreu al prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul lor. Prin acest simbol, Dumnezeu le asigura lecţii importante cu privire la taina lui Dumnezeu, însăşi întruparea lui Mesia, precum şi cu privire la izbăvirea de păcatul stăpânitor. Dumnezeu le poruncise astfel: "Să-Mi facă un Locaş Sfânt, şi Eu voi locui în mijlocul lor". Exod 25,8. Ca să descopere minţii lor, care fusese familiarizată îngrozitor cu robia egipteană, planul mântuirii, care prevedea întruparea lui Dumnezeu pe acest pământ, Isus însuşi avea să-i înveţe, dându-le mare pricepere în acest sens, să transpună acest plan al mântuirii în forma unui cort, unde să locuiască Cel veşnic.

Ca să-i facă să înţeleagă că Dumnezeu este o Fiinţă glorioasă, reală, şi nu doar o idee închipuită transpusă sub formă de chipuri sculptate, aşa cum fuseseră obişnuiţi în Egiptul politeist şi păcătos, Isus i-a învăţat să construiască un locaş, care trebuia să fie o dezvăluire a caracterului acestei Persoane sublime, dar şi felul cum urma să se întrupeze pe pământ, chiar în mijlocul naţiunii iudaice, desigur la timpul hotărât. Acel cort neasemuit de frumos nu era decât o slabă închipuire sau reprezentare a lucrurilor cereşti, el fiind doar copia adevăratului sanctuar care nu a fost făcut de mâini omeneşti, ci chiar de Dumnezeu.

     "Poporul însă era leneș în privința învățării lecției. După cum fuseseră obișnuiți în Egipt cu reprezentările materiale ale Dumnezeirii, și acestea de cea mai degradantă speță, le era greu să conceapă existența sau caracterul Celui nevăzut. Fiindu-i milă de slăbiciunea lor, Dumnezeu le-a dat un simbol al prezenței Sale. >Să-Mi facă un locaș sfânt<, a spus Domnul; >și Eu voi locui în mijlocul lor.< Exod 25,8.
     Pentru construirea sanctuarului ca locuință a lui Dumnezeu, lui Moise i s-au dat instrucțiuni să facă toate lucrurile după modelul lucrurilor din ceruri. Dumnezeu l-a chemat pe munte și i-a descoperit lucrurile cerești, iar tabernacolul, cu tot ceea ce ținea de el, a fost lucrat după chipul celor văzute acolo.

     Așadar lui Israel, în mijlocul căruia a dorit să locuiască, i-a dezvăluit gloriosul Său caracter desăvârșit. Modelul le-a fost arătat pe munte când Legea a fost dată de pe Sinai, când Dumnezeu a trecut pe dinaintea lui Moise și a rostit: >Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie<. Exod 34,6." Educaţie, cap. Educaţia poporului Israel, par. 7-9.

Prin acest cort, Dumnezeu a pus la dispoziţia poporului israel, sub privirile lor, ca un lucru vizibil şi pipăibil pentru fiecare dintre ei, un simbol al caracterului Său, adică o reprezentare a ceea ce va fi Mesia în mijlocul lor, atunci când se va întrupa, şi cu aceasta o înfăţişare a ce poate fi omul unit cu Dumnezeu, în planul mântuirii. Dumnezeul cerului voia să-i înveţe că Fiul lui Dumnezeu se va întrupa în mijlocul lor, având un trup exact ca al lor, dar înăuntrul căruia domnea prezenţa şekinei, adică Dumnezeu însuşi. Ceea ce era cortul, având prezenţa şekinei în interiorul sfintei sfintelor, tot astfel trebuia să fie Mesia în mijlocul oamenilor. 

Cu alte cuvinte, acel cort, în ce priveşte materialele din care era făcut, era o descoperire, un simbol al naturii omeneşti, căzute, slabe şi muritoare, cu care Mântuitorul avea să-şi înveşmânte propria dumnezeire, reprezentată foarte bine de şekina din sfânta sfintelor. Este construcţia care descoperea în cel mai impunător mod unirea dintre divin şi uman, dintre Dumnezeu şi om, dintre natura veşnică, neîmprumutată, nederivată şi de sine stătătoare a Fiului lui Dumnezeu, cu natura omenească păcătoasă, slabă şi muritoare, cu tot ce implică acest termen. Între alte lecţii preţioase, aceasta este cea mai impunătoare, cea mai măreaţă din câte există; să descoperi printr-un lucru măreţia caracterului lui Dumnezeu şi felul naşterii precum şi starea lipsită de păcat a Aceluia care îşi propusese să devină Garantul omenirii.

     "Prin Hristos avea să fie împlinit scopul pentru care tabernacolul era un simbol - acea clădire glorioasă, cu pereții săi de aur strălucitor, care aruncau curcubeie de culoare, cu perdele brodate cu heruvimi, cu aroma tămâii perpetuu aprinse, care ajungea în fiecare ungher, cu preoții înveșmântați într-un alb fără pată, iar în taina adâncă din locașul cel mai ascuns, deasupra tronului îndurării, între chipurile îngerilor plecați, care se închinau, slava Celui Preasfânt. În toate acestea, Dumnezeu dorea ca poporul Său să citească țelul pe care-l avea în vedere pentru sufletul omenesc. Mult timp după aceasta, apostolul Pavel aducea înaintea noastră același scop, vorbind prin Duhul Sfânt:

     >Nu știți că voi sunteți Templul lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi? Dacă nimicește cineva Templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu, căci Templul lui Dumnezeu este sfânt: și așa sunteți voi.<" Educaţie, cap. Educaţia poporului Israel, par. 11, 12.

Deci, tabernacolul, ori altfel spus cortul mărturiei, era un simbol al lui Hristos. Ce ţel urmărea Dumnezeu prin acest cort, cu tot ce conţinea el? Desăvârşirea sufletului omenesc, ce trebuie să fie o copie a desăvârşirii Modelului divin, adică a lui Isus Hristos cel întrupat! Pe de o parte, Dumnezeu voia să-i conştientizeze că nici un om nu poate ajunge prin eforturi proprii la o asemenea stare, dar că este cu putinţă dacă urmăm Calea divină - calea iertării şi a izbăvirii de păcat. "O altă lecție, tabernacolul, urma să-i învețe, prin serviciul jertfei, lecția iertării păcatului și a puterii, prin Mântuitorul, de a fi ascultători." Educaţie, cap. Educaţia poporului Israel, par. 10.

Aşadar, intenţia glorioasă a lui Hristos, în legătură cu acest sanctuar, era să-i conştientizeze că idealul divin nu este doar ca marele Dumnezeu să locuiască printre ei, ci chiar în ei, în sufletul lor, în mintea lor, astfel încât ei să devină temple ale neprihănirii, ale slavei cereşti. Le arăta că El poate locui fără probleme într-un cort, ale cărui materiale proveneau toate din ţara plăcerilor păcatului, Egiptul antic. Acest fapt în sine, referitor la materialele din care era construit cortul, nu întina, nu mânjea prezenţa şekinei, ci dimpotrivă făcea cortul să fie neasemuit de frumos pe dinăuntru. 

Prin urmare, locuirea lui Hristos în inimile noastre, prin prezenţa vieţii Sale spirituale, în aceia care sunt membri ai familiei cereşti prin naşterea din nou, nu este întinată de către natura omenească slabă şi degradată, supusă morţii, ci dimpotrivă prezența Lui sfinţeşte vasul. Este foarte important să observăm distincţia clară între spiritul prezent în cortul mărturiei, sub forma şekinei, şi cortul ca atare. Construcţia era una, şekina era altceva. Deci, avem de-a face cu un spirit, un duh de viaţă, de natură spirituală, şi cu o construcţie care era de natură materială sau materie. 

Tot astfel s-au petrecut lucrurile şi la naşterea lui Hristos. Trupul Său provenea pe filieră umană, după cum era şi normal, şi era un lucru, pe când duhul din El sau propria Lui natură divină nemuritoare, care este de natură spirituală, era alt lucru. În vasul omenesc, ca de altminteri în orice vas sau trup zidit de Dumnezeu al oricăreia dintre făpturile Lui, trebuie să se afle în mod obligatoriu un spirit, adică o prezenţă de natură spirituală, care poate întina, ca în cazul omului păcătos, sau sfinţi vasul respectiv, ca în situaţia omului născut din nou. Este imposibil ca vreuna dintre creaturile lui Dumnezeu, indiferent de starea în care se găsesc, cu păcat sau fără păcat, să fie lipsită de partea spirituală, numită spirit. Aşa ceva nu există, fiindcă aceasta este singura manieră în care creează Dumnezeu. Întruparea lui Hristos atestă în cel mai grăitor mod această realitate indubitabilă: o natură divină, spirituală, dar o prezenţă reală, a fost îmbrăcată, prin naştere, cu un corp material, deci materie. În vasul trupesc al lui Hristos se afla şekina spirituală, adică acel lucru care îl face pe El să fie exact ceea ce susţine că este, şi anume Dumnezeu.

Pentru ca omul să redevină sfânt, este obligatoriu ca în vasul său, în trupul său uman, să locuiască, să se afle viaţa lui Dumnezeu, care nu este altceva decât prezenţa unei naturi divine spirituale. Păcatul ţine şi este doar de natură spirituală, niciodată materială. Carnea noastră, bunăoară, nu poate păcătui, fiindcă-i materie, nu spirit. Dar, cu spiritul, cu duhul care se află în mintea noastră, putem păcătui, căci în inima noastră se află chiar izvorul păcătuirii. Trupul nostru este doar un mijloc prin care se arată păcatul prin fapte păcătoase.

     "În fiecare inimă există nu numai putere intelectuală, ci şi spirituală, o percepţie a ceea ce este drept, o dorinţă de bine. Însă, împotriva acestor principii se luptă o putere opusă. Rezultatul luării din pomul cunoştinţei binelui şi răului se manifestă în experienţa fiecărui om. În natura sa există o înclinaţie către rău, o putere căreia, dacă nu primeşte ajutor, nu i se poate împotrivi. Pentru a putea ţine piept acestei forţe, pentru a atinge acel ideal pe care în adâncul sufletului său îl acceptă ca fiind singurul vrednic de atins, el nu poate găsi ajutor decât într-o singură putere. Puterea este Hristos. Cooperarea cu această putere este cea mai mare nevoie a omului." Educaţie, cap. Legătura educaţiei cu răscumpărarea, par. 4.

Ca atare, putem spune cu certitudine că noi nu păcătuim pentru că facem fapte păcătoase, ci facem fapte păcătoase fiindcă suntem deja păcătoşi. Este întocmai ca pomul cel rău care nu poate face roade bune orice i-am face. El nu este rău fiindcă face roade rele, ci face acele roade tocmai pentru că este incapabil să facă altceva. Cu alte cuvinte, noi nu devenim răi abia când ies la iveală faptele păcătoase pe care le săvârşim, ci le săvârşim fiindcă asta este starea în care ne aflăm şi nu putem face altcumva. Ceea ce ne îndeamnă la păcat este acel spirit rău sau păcătoşenia care se află în vasul nostru, în natura noastră omenească. Prin urmare, spun cu toată siguranţa că noi suntem mai întâi păcătoşi în spirit, nu în carne, de aceea legea lui Dumnezeu ne condamnă înăuntrul nostru acea prezenţă rea cu care ne naştem, şi pe care Hristos nu a avut-o, fiindcă aşa ne învaţă sanctuarul. Aceasta este realitatea Evangheliei veşnice. 

Ca să devenim fii şi fiice ale lui Dumnezeu trebuie ca templul sufletului nostru, adică partea spirituală din noi, domeniul care aparţine spiritului, care este o prezenţă spirituală reală în noi, să fie curăţat prin lucrarea Duhului Sfânt, care distruge acel spirit rău, care este de fapt o viaţă rea, eul lui Satana, spiritul neascultării, etc, şi pune în locul rămas liber duhul vieţii spirituale, adică natura divină a lui Hristos, care este propriul Său caracter. Toată această lucrare se petrece doar în domeniul spiritual, nu are nimic de-a face cu carnea, cu structura ei moleculară; nu o schimbă cu nimic. După cum prezenţa şekinei nu schimba materia din care era făcut cortul, acele materiale trebuind mereu, din timp în timp, să fie schimbate, fiindcă se uzau, tot astfel prezenţa lui Hristos în noi nu ne schimbă carnea deloc. Ea rămâne aceeaşi ca şi înainte de această transformare uimitoare, cu singura deosebire că acum carnea devine o unealtă a neprihănirii, căci neprihănirea şi-a făcut loc în suflet, chiar acolo unde mai înainte era prezentă vrăjmăşia lui Satana, adică acel spirit, acea putere care ne ţinea sub stăpânire şi ne controla şi voinţa, şi natura noastră omenească.

     "Prin curățirea templului, Isus și-a anunțat misiunea Sa mesianică și și-a început lucrarea. Templul acela, înălțat pentru ca Domnul să sălășluiască în el prin prezența Lui, avea ca scop să fie o învățătură vie pentru Israel și pentru lume. Scopul lui Dumnezeu din veacurile veșnice a fost ca fiecare ființă creată, de la serafimul luminos și sfânt până la om, să fie un templu în care Creatorul să locuiască. Din cauza păcatului, omul a încetat să mai fie un templu pentru Dumnezeu. Fiind întunecată și pervertită de rele, inima omului n-a mai dat la iveală slava Celui Sfânt. Dar planul cerului a fost realizat prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. Dumnezeu locuiește în corp omenesc și, prin harul salvator, inima omului devine din nou templul Său. Dumnezeu voia ca Templul din Ierusalim să fie o mărturie continuă despre destinul înalt pus în fața fiecărei ființe. Dar iudeii n-au înțeles însemnătatea clădirii la care priveau cu atâta mândrie. Ei nu s-au consacrat pentru a fi temple sfinte ale Spiritului lui Dumnezeu. Curțile Templului din Ierusalim, pline de zgomot și negustorie nesfântă, reprezentau prea bine templul inimii, întinat de prezența patimilor senzuale și de gânduri nesfinte. Prin curățirea templului de cumpărătorii și vânzătorii lumii, Isus a făcut cunoscută misiunea Lui de a curăța inima de mânjirea păcatului - de dorințele pământești, de plăcerile egoiste și de obiceiurile rele, care strică sufletul." Hristos Lumina Lumii, cap. În templul Său, par. 16.

Prin cortul mărturiei, ulterior devenit un templu de o extraordinară măreţie, pe vremea lui Solomon şi apoi a lui Irod cel Mare, Dumnezeu caută să ne înveţe două lecţii de cea mai mare importanţă: 1) că întruparea lui Hristos presupunea înveşmântarea vieţii de Dumnezeu, care este de natură spirituală, cu o natură umană păcătoasă şi muritoare, care este de natură materială, cu alte cuvinte, că în carne locuieşte un spirit, fiindcă altfel nu putem exista ca fiinţe morale, şi 2) că omul poate fi eliberat de prezenţa spiritului rău din el, deci de păcat sau de starea de păcătoşenie, doar prin lucrarea supranaturală a Duhului Sfânt, omul devenind astfel un templu al Duhului Sfânt, adică exact ce a preconizat Dumnezeu prin planul mântuirii.

Naşterea lui Hristos este o realitate a ceea ce are loc în toţi aceia dintre oameni care vor să fie eliberaţi de păcat. Hristos a venit ca un om născut din nou din împărăţia lui Dumnezeu, fiindcă exact de acolo a venit până la urmă. Toată această lucrare de izbăvire de păcat are de-a face cu tărâmul spiritual, un tărâm tot la fel de real ca cel material, numai că noi nu îl putem percepe şi accepta decât prin credinţă, întrucât credinţa este singura cheie a cunoaşterii adevărate în tot ce priveşte acest tărâm. Dacă Duhul Sfânt săvârşeşte lucrarea Lui extraordinară în acest domeniu, şi dacă El este Duh sau Spirit prin excelenţă, atunci înseamnă că ne este descoperită realitatea acestui tărâm, astfel încât să nu ne îndoim, dacă dorim.

Dacă Duhul Sfânt este Spirit, ca de altfel şi Dumnezeu, (Ioan 4,24) iar viaţa lui Hristos este de natură spirituală, înseamnă că în mod implicit şi real Satana este spirit, iar viaţa lui este tot de natură spirituală. Fiinţele spirituale sunt întocmai ca şi fiinţele materiale, adică oamenii. Deosebirea este în ce priveşte natura din care am fost creaţi, noi din materie, ca să ne putem înmulţi, iar ei din "vânturi", o suflare de la Dumnezeu care nu are specificul materiei. "Şi despre îngeri zice: >Din vânturi face îngeri ai Lui; şi dintr-o flacără de foc, slujitori ai Lui<." Evrei 1,7.

Putem conchide, aşadar, că adevărul referitor la întrupare şi natura păcatului trece cu brio proba sanctuarului, în sensul că învăţătura aparţine Evangheliei, vine de sus şi este plină de slava lui Hristos. Este un fapt demonstrat chiar prin realitatea templului pământesc, prin care Hristos a urmărit să ne înveţe aceste lecţii extraordinare ce privesc până la urmă mântuirea noastră.

     "Dumnezeu i-a poruncit lui Moise pentru Israel: >Să-Mi facă un locaș sfânt și Eu voi locui în mijlocul lor<, Exod 25,8, și El a locuit în sanctuar, în mijlocul poporului Său. În tot timpul călătoriei lor obositoare prin pustiu, simbolul prezenței Sale a fost cu ei. Tot așa Hristos și-a așezat sălașul în mijlocul taberei noastre omenești. El și-a întins cortul alături de corturile oamenilor, ca El să poată locui între noi și să ne familiarizeze cu caracterul și viața Sa divină. >Și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi plin de har și de adevăr. Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.<" Hristos Lumina Lumii, cap. "Dumnezeu cu noi", par. 14.

Cum arăta cortul mărturiei, cu prezenţa şekinei în el, în vremea lui Moise, tot astfel trebuia să fie făcut Isus Hristos, şi tot astfel ajungem fiecare dintre noi, dacă permitem Duhului Sfânt să repete lucrarea întrupării lui Isus în sufletele noastre. Prezenţa şekinei era o realitate care descoperea existenţa domeniului spiritual, atât în plan real, să-i spunem fizic, pentru că într-o bună zi vom ajunge acasă în cetatea cerească, cât şi în plan sufletesc. În carnea umană, cât şi în natura îngerilor sau a celorlalte fiinţe necăzute în păcat, există un spirit, aşa cum este descoperit prin cortul mărturiei. Nu se poate face rabat de la această realitate incontestabilă.

De aceea, a spune că păcatul sau păcătoşenia nu este o prezenţă reală în sufletul sau în inima omenească încă de la naştere, sub forma unei naturi spirituale, de viaţă rea, ostilă cu totul lui Dumnezeu, înseamnă a tăgădui realitatea învăţăturii conţinute şi descoperite prin intermediul sanctuarului. Noi ne naştem în postura de temple ale întunericului, în care nu se află lumina lui Dumnezeu. Când întunericul este îndepărtat, atunci trupurile noastre şi implicit inimile sau minţile noastre devin temple ale luminii, iar această lucrare are loc doar prin experienţa naşterii din nou, prin credinţă. Despre Hristos stă scris că "În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor". Ioan 1,4. Viaţa aceasta era şekina din cortul mărturiei. Cu toate acestea, se spune mai departe, că nici lumea, nici ai Săi, adică poporul iudeu, nu l-au cunoscut şi nici nu l-au primit. De ce? Pentru că în lume şi în poporul israel se afla întunericul. Aceasta este, din păcate, condiţia umană; ne naştem în întuneric, avându-l în inimile noastre. "El era în lume, şi lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut. A venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit." Ioan 1,10.11.

Şi acum urmează contrastul, în legătură cu cei care au primit Lumina ca pe lumina sufletului lor, care i-a eliberat din robia păcatului, eliberare care nu se face "din sânge", şi "nici din voia firii" noastre, adică prin naşterea din sămânţa lui Adam, ci prin şi din Dumnezeu, ceea ce înseamnă o naştere spirituală. "Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu." Ioan 1,12,13.

Aceasta este Evanghelia conţinută în solia celor trei îngeri din Apocalipsa 14, un adevăr care vine din sfânta sfintelor, din sanctuarul ceresc, marele original după care a fost făcut cel pământesc, cortul mărturiei. Este un adevăr plin de lumină, care va ajuta la edificarea multor minţi ce vor să cunoască realităţile acestei Evanghelii minunate. "Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus." Apocalipsa 14,12.

Păcătoşenia - starea naturală a inimii nerenăscute

Este un fapt adeverit în cel mai grăitor mod că Mesia trebuia să se nască sau să fie făcut "sub lege". Această realitate incontestabilă este încărcată cu toată autoritatea divină. Pur şi simplu nu poate fi tăgăduită. A spune că Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat altfel decât "sub lege", adică a susţine că El nu a fost făcut vinovat, blestem, păcat şi condamnat prin naşterea Sa din femeia aflată în condiţia păcătoasă, înseamnă a tăgădui cu desăvârşire pe Tatăl şi pe Fiul. Înseamnă a deţine un ceva, o învăţătură care nu vine din sanctuarul ceresc şi, deci, care nu este Evanghelia veşnică sau taina lui Dumnezeu descoperită.

Hristos trebuia să vină exact acolo unde se aflau oamenii, adică în starea de vinovăţie şi condamnare, să fie exact aşa cum sunt oamenii, adică să aibă un trup uman păcătos, ceea ce înseamnă degradat de păcat şi supus legii eredităţii, predispus la păcătuire dacă dorea să dea curs ispitelor lui Satana, pentru că numai în felul acesta putea să ne răscumpere. Cu toate acestea, în pofida faptului că a fost om cu absolut tot ce înseamnă noţiunea de om, aşa cum o cunoaştem fiecare dintre noi, Isus Hristos nu s-a născut cu păcătoşenia specifică omului în condiţiile păcatului, adică cu prezenţa vrăjmăşiei şi a spiritului neascultării în inima Lui. Hristos nu se putea naşte ca prizonier sau captiv al lui Satana. Aşa ceva era imposibil.

     "La timpul cuvenit, El trebuia să fie descoperit în chip de om. El trebuia să-şi ocupe poziţia în fruntea omenirii, luând natura dar nu şi păcătoşenia omului." The Signs of the Times, 29 mai 1901.
     "În El nu era nici vicleşug, nici păcătoşenie,... totuşi El a luat asupra Sa natura noastră păcătoasă." The Signs of the Times, 30 iulie 1902.

Observăm că păcătoşenia este ceva specific omului, ceva care îl caracterizează. Este demn de toată atenţia felul în care Inspiraţia divină ne vorbeşte despre întruparea lui Hristos. Ne spune că Hristos a luat natura umană păcătoasă, adică în condiţia ei degradată cu întreaga aplecare sau înclinaţie puternică, naturală, specifică naturii omeneşti, spre păcat, dar nu şi păcătoşenia omului, care se găseşte în natura omenească. Asta înseamnă că toţi oamenii se nasc având prezenţa păcătoşeniei în natura lor, fapt pentru care noi intrăm în lumea păcatului vinovaţi şi condamnaţi de legea lui Dumnezeu, şi aceasta fiindcă pur şi simplu nu ne putem naşte altfel decât "sub lege".

Trebuie să băgăm de seamă că Hristos nu a luat păcătoşenia naturii omeneşti chiar din momentul zămislirii Sale, ceea ce înseamnă, ca un fapt de la sine înţeles, că, prin naştere din femeie, orice copil primeşte păcătoşenia ca sămânţă spirituală al cărei tată este diavolul. Păcătoşenia nu este altceva decât spiritul şi caracterul care formează chipul şi asemănarea lui Satana în om. Deci, dacă Isus nu a luat păcătoşenia omului la zămislirea Sa, înseamnă că omul o capătă în mod natural, firesc, prin zămislire şi naştere, fiindcă taman aceasta implică de fapt naşterea din femeie. Ar fi inutil să ni se specifice clar că Fiul lui Dumnezeu nu a luat păcătoşenia omului, atunci când a decis să se întrupeze ca om, dacă păcătoşenia ar fi ceva cu totul străin de natura omenească, sau un ceva pe care îl primeşte doar o anumită categorie de oameni, ca şi cum Hristos ar fi ales să mântuiască doar o parte a omenirii, doar aceea care nu primeşte, în chip miraculos, păcătoşenia, adică starea de a păcătui fără voie, care este un ceva ce nu poate fi evitat, care este în realitate o a doua natură a omului.

Păcătoşenia este acea stare în care omul nu are cum să nu păcătuiască, întrucât în el se află chiar spiritul, puterea care îl îndeamnă să facă lucrurile şi poftele păcatului. Ca atare, se poate spune cu convingere că ea este de natură spirituală, nu trupească; este acea prezenţă care mânjeşte şi supune sufletul şi voinţa omului încă de la naşterea lui pe acest pământ. Este acea mânjitură naturală sau firească a inimii, căci nu degeaba ne învaţă Mântuitorul că "Ce iese din om aceea spurcă pe om. Căci dinăuntru, din inima oamenilor, ies gândurile rele, preacurviile, curviile, uciderile, furtişagurile, lăcomiile, vicleşugurile, înşelăciunile, faptele de ruşine, ochiul rău, hula, trufia, nebunia. Toate aceste lucruri rele ies dinăuntru şi spurcă pe om." Marcu 7,20-23. Acest adevăr minunat este întărit şi prin învăţătura pe care Isus i-a dat-o lui Nicodim în noaptea care avea să devină cea mai mare binecuvântare pentru el.

     "Necesitatea renașterii a fost prezentată înaintea ochilor lui Nicodim cu mai puțină insistență, ca modul împlinirii ei. Isus l-a mustrat întrebându-l cum se poate ca să fie neștiutor asupra acestor lucruri, el care este maestru și învățător în Israel și tâlcuitor al profețiilor. A citit în zadar acele Scripturi sfinte, dacă n-a învățat dintr-însele, că inima trebuie mai întâi să fie curățită prin Spiritul lui Dumnezeu de mânjitura ei naturală, înainte de a fi pregătită pentru Împărăția cerurilor. Aici Hristos nu se referă la învierea corpului din mormânt, când o națiune va fi născută într-o zi, ci El vorbea cu privire la activitatea lăuntrică a harului asupra inimii nerenăscute încă." Viaţa lui Isus, cap. Nicodim vine la Isus, par. 14.

Putem observa singuri că mânjitura inimii omului este una naturală, firească, adică este exact starea ei naturală de la naşterea omului pe pământ. Inima nerenăscută poartă totdeauna mânjitura prezenţei păcătoşeniei în ea. Aceasta este starea de a fi a omului nerenăscut.

Mântuitorul nostru nu a preluat această mânjitură a inimii şi nici nu s-a născut cu starea de păcătoşenie, întrucât lucrarea naşterii Lui pe pământ a fost opera Duhului Sfânt. Din acest motiv evident, Fiul lui Dumnezeu a intrat în lumea noastră păcătoasă, a fost zămislit întocmai ca un om născut din nou dinăuntrul căruia, a omului, nu a lui Hristos, este distrusă sau nimicită mânjitura naturală a inimii, adică păcătoşenia cu toată suita sa de înclinaţii rele, care o caracterizează. Hristos nu putea lua asupra lui păcătoşenia datorită faptului că ceea ce urma să îmbrace Duhul Sfânt, cu carnea noastră sau cu natura noastră omenească, era tocmai natura Fiului lui Dumnezeu, care este o viaţă de natură spirituală nemuritoare, existentă prin sine însăşi, lipsită de posibilitatea de a fi măcar ispitită.

Supremaţia diavolului pe pământ nu putea fi frântă şi zdrobită decât într-un singur fel, şi anume prin taina lui Dumnezeu sau prin întrupare, o întrupare în care fusese prevăzută în cele mai mici detalii unirea reală între două naturi reale: de Dumnezeu, şi de om, una fiind de natură spirituală, nemuritoare şi veşnică, cealaltă fiind muritoare şi aflată în stare păcătoasă, adică mutilată din cauza lucrării păcatului în ea şi prin ea. Ce înseamnă zdrobirea supremaţiei diavolului în sufletele oamenilor? Înseamnă distrugerea seminţei sale, prin care se poate reproduce pe sine în caracterul, temperamentul, spiritul şi sufletul oamenilor, sămânţă care poartă numele de păcătoşenie, ea fiind spiritul absurd al neascultării, care este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu.

Prin întruparea Sa, Mântuitorul a demonstrat pe viu că unirea lui Dumnezeu cu omul păcătos este biruinţă totală şi definitivă asupra oricărei forme de ispitire şi asupra puterii păcatului. El a vrut să ne arate astfel că, în pofida faptului că ne naştem cu păcătoşenie, ceea ce ne face în sens spiritual copii ai lui Satana, totuşi putem prin această combinaţie strălucită şi unică, unirea divinităţii lui Isus cu natura noastră omenească, o unire reală ce se săvârșește prin lucrarea nașterii din nou, prin credinţă, să devenim copiii lui Dumnezeu lipsiţi de păcat. A mai vrut să ne arate că de la Adam, prin sămânţa lui, căpătăm doar păcătoşenia, dar că, prin Duhul Sfânt, prin credinţă vie, putem căpăta pentru totdeauna viaţa nemuritoare şi veşnică a lui Dumnezeu, pe care săgeţile lui Satana nu o pot atinge niciodată.

Naşterea lui Isus este unică, negăsindu-şi corespondent în nici o altă naştere petrecută pe pământul nostru, în dreptul nici unui om. Prin naşterea Sa, Hristos a vrut să dovedească faptul că nu a intenţionat să vină la noi spulberând legea eredităţii sau oprind ca prin sămânţa lui Adam să primim ca singură moştenire, până la renaşterea noastră spirituală, păcătoşenia sau puterea păcatului ca vrăjmăşie imposibil de supus chiar şi de către Dumnezeu, sau că ne naştem inocenţi, sfinţi şi fără păcat, întocmai cum s-a născut El din Maria. Naşterea Lui sau întruparea este parabola vie, demonstraţia modului cum omul poate deveni un fiu al lui Dumnezeu, cu drepturi depline, ca şi cum nu ar fi păcătuit niciodată, dar numai prin lucrarea unei renașteri spirituale, care este o capodoperă a Duhului Sfânt.

Ea ne învaţă că omul nu devine în mod automat un copil al lui Dumnezeu prin naşterea din sămânţa lui Adam, căci ce este născut din carne este carne, ci că, în ciuda faptului că trebuie să ne naştem în starea de păcătoşenie, deci cu păcătoşenie în inima noastră, totuşi, prin credinţă, Duhul Sfânt poate repeta întruparea Mântuitorului în noi, care poate distruge păcătoşenia sau vrăjmăşia din noi, sădind în schimb natura divină a lui Hristos. Trebuie să înţelegem că naşterea în sine, ca fapt ce caracterizează omul şi pământul nostru, nu ne conferă niciodată statutul de membri ai familiei cereşti. Ceea ce ne face să devenim copii ai lui Dumnezeu este doar naşterea spirituală din Acela care l-a biruit pe Satana, iar acest lucru se face doar prin credinţă, nu altfel.

     "Nici clasa socială, nici naşterea, nici naţionalitatea, nici vreun privilegiu religios nu pot fi dovada că suntem membri ai familiei lui Dumnezeu; ci adevărata dovadă este iubirea - o iubire care îmbrăţişează întreaga omenire." Cugetări de pe muntele fericirilor, cap. Spiritualitatea legii, subcap. "Iubiţi pe vrăjmaşii voştri", ultimul paragraf.

Cu această iubire, care este capabilă să îmbrăţişeze toată lumea, trebuie să fim toţi de acord că este imposibil să ne naştem; nu o putem căpăta la naşterea din părinţii noştri fiindcă ea nu se poate transmite ereditar, ca moştenire din tată în fiu. Ea se capătă doar prin credinţă, şi numai prin credinţa lui Isus, căci El singur este această iubire.

Ar mai trebui să subliniez că păcătoşenia se transmite, ca moştenire, pe cale ereditară, dar în plan spiritual, prin aceleaşi legi care guvernează atât tărâmul natural, fizic, cât şi tărâmul spiritual. Cuvântul care atestă acest fapt real este acesta: "Ce este născut din carne este carne, şi ce este născut din Duh este duh". Ioan 3,6. Legile care guvernează lumea naturală au aceeaşi putere a lucrării lor şi în domeniul spiritual. Întrucât legea care guvernează natura umană ne spune că ea se poate reproduce, înmulţi prin sămânţă, tot astfel aceeaşi lege lucrează la fel şi pe tărâmul spiritual. Dacă natura umană se poate perpetua şi, deci, poate exista prin intermediul principiului seminţei, tot astfel, spiritul sau natura spirituală din interiorul naturii noastre omeneşti se multiplică la rândul ei şi există, se perpetuează mai departe, pe baza aceluiaşi principiu al seminţei. Astfel, sămânța cea rea din noi, de natură spirituală, trebuie înlocuită cu sămânța nepieritoare a Purtătorului ei nemuritor, Isus Hristos. Supremația seminței rele din noi, cu care ne naștem, este distrusă numai atunci când ne naștem din nou, adică spiritual, lucru care face posibilă sădirea seminței lui Hristos în noi prin Duhul Sfânt, sămânță care este viața veșnică, o viață spirituală reală, și care este propria natură divină a lui Hristos.

O dată semănată sămânţa răului, ea urmează să se multiplice prin vieţile oamenilor, care au devenit rele, şi asta pentru că ele conţin sămânţa răului. Păcătoşenia este spiritul care a invadat natura umană, deci nu este un lucru care să fi aparţinut lui Adam şi să ni-l fi transmis cu titlu de vinovăţie şi condamnare la moarte. Păcatul este intrusul care a invadat natura umană a lui Adam, care a mânjit-o şi prin intermediul căreia se transmite mai departe pe cale ereditară. Este acea stare de spirit vrăjmaşă şi plină de neascultare cu care Satana a invadat pur şi simplu partea spirituală şi morală care se găsea în natura omenească a lui Adam. Adică acea parte care îl făcea să fie în armonie desăvârşită cu Creatorul.

Starea de păcătoşenie este firescul ce caracterizează omul în inima lui. Trebuie să facem însă o deosebire esenţială în legătură cu aceasta. Păcătoşenia nu este trupul de carne şi sânge, ci este o natură spirituală aflată în acest trup. Dacă trupul omenesc sau natura omenească ar fi fost păcătoşenia în sine, atunci Isus niciodată nu ar fi putut intra în lumea noastră sfânt şi curat. Trupul poate fi supus şi poate sluji păcătoşeniei şi, deci, lui Satana şi poftelor sale. Dar, acelaşi trup, fără prezenţa păcătoşeniei, având în el viaţa lui Dumnezeu, poate sluji neprihănirii şi, deci, lui Dumnezeu. Prin urmare, legea lui Dumnezeu nu condamnă niciodată natura omenească, trupul de carne şi sânge, ci ţinta ei este păcătoşenia, vrăjmăşia, spiritul neascultării, omul cel vechi, mintea pământească, trupul păcatului, etc, toate fiind unul şi acelaşi lucru.

Păcătoşenia este o natura spirituală aflată în natura omenească, tot la fel după cum viaţa lui Dumnezeu sau neprihănirea Sa este o natură spirituală aflată în vasul pământesc al trupului uman. "Când Adam a ieşit din mâinile Creatorului, era asemănător cu Făcătorul lui, ca natură fizică, mintală şi spirituală." Educaţie, cap. Sursa şi ţelul adevăratei educaţii, par. 8. Omul, deci, aşa cum a fost gândit de Dumnezeu, are o componentă fizică, adică un trup, care este de natură fizică ori materială, are o componentă morală, care ţine de minte, de puterea de a gândi, şi mai are şi o componentă spirituală, care este de fapt o putere (viaţă) de natură spirituală ce are calitatea extraordinară de a ne forma partea morală potrivit principiilor neprihănirii şi sfinţeniei vieţii aceleia spirituale, şi cu aceasta caracterul fiinţei noastre. Asemănarea cu Dumnezeu trebuia să fie din toate punctele de vedere: fizic, moral şi spiritual.

Acest adevăr preţios va fi învăţat mai clar prin intermediul sanctuarului; ceea ce înseamnă că e musai să fie un adevăr ce trebuie să treacă proba sanctuarului, altfel nu avem de-a face cu Evanghelia lui Hristos.

"Născut sub Lege"

Noi trăim în vremea când oamenii nu mai vor să sufere învăţătura sănătoasă a Evangheliei, şi vorbesc în primul rând despre oamenii care pretind că sunt evlavioşi, cei care îngroaşă rândurile creştinismului de astăzi. Această mulţime de persoane cu pretenţie de evlavie nu mai poate deosebi adevărul de minciună şi nici lumina de întuneric. Şi de ce? Pentru că au început să se îndrepte de mult timp spre istorisiri închipuite, istorisiri numite adevărurile descoperite ale Evangheliei, dar care în realitate nu sunt altceva decât imitaţii aproape perfecte ale adevărului revelat al Mântuitorului nostru. Distorsionarea adevărului biblic a devenit o moştenire în marea familie a creştinismului. Aşa că, prezentarea adevărului, dacă nu sună precum contrafacerea acestuia, adică o minciună ce se aseamănă bine cu Evanghelia lui Hristos, îi determină pe auzitori să-şi întoarcă urechile de la el, spre întărirea lor în taina apostaziei şi pierzarea lor veşnică.

     "Căci va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă; ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute şi îşi vor da învăţători după poftele lor. Îşi vor întoarce urechea de la adevăr şi se vor îndrepta spre istorisiri închipuite." 2Timotei 4,3.4.

O apostazie adâncă, plină de întuneric cuprinde creştinismul din prezent. Aproape că toţi sunt ancoraţi în doctrina bisericii, pe care o numesc în mod incredibil Evanghelia, deşi este vădit faptul că doctrina îi separă cu totul pe unii de alţii. Dacă acest creştinism este diversificat şi lipsit de unitate, atunci cum poate fi numită doctrina bisericii Evanghelia lui Hristos? Cea mai mare năpastă, însă, o trăiesc adventiştii. Într-un mod cu totul straniu, prea mulţi dintre ei au ajuns să caute rătăcirea, amăgirea şi dezamăgirea. Alţii, deja îşi dau învăţători după poftele lor; sunt plătiţi să prezinte cu nonşalanţă teorii amăgitoare. Marea tragedie este că "ei trebuie să ajungă şi mai rău. Dacă Isus s-ar arăta înaintea lor, l-ar dispreţui". Spalding and Magan Collection, cap. Copie a primelor trei viziuni, subcap. Naţiunile, par. 7.

Adevăruri care au strălucit odinioară de frumuseţea slavei lui Dumnezeu şi de puterea Duhului Sfânt, sub forma întreitei solii îngereşti, acum sunt doar o teorie searbădă despre ceva numit cu numele adevărului. Dar, simpla teorie a adevărului nu va salva pe nimeni. Adventismul a fost destinat să fie lumina lumii pentru toate generaţiile din urmă, din vremea sfârşitului. A fost îmbrăcat cu slava lui Dumnezeu, iar acest lucru nu poate fi tăgăduit cu nici un chip. Adevărurile advente sunt soluţia lui Dumnezeu pentru rezolvarea definitivă a marii lupte dintre Hristos şi Satana. Toate, absolut toate provin din sanctuarul ceresc, ele suportând proba sanctuarului cu acurateţe. Adică adevărurile întreitei solii îngereşti, o dată descoperite lămurit minţilor omeneşti şi primite, trebuie să aducă rod, întorcându-se înapoi în sanctuarul ceresc mai pline de slavă, potrivit cu toate capacităţile şi înzestrările primitorilor care au făcut din ele viaţa lor personală. Când aceste adevăruri strălucesc în caracterul primitorului, atunci ele constituie dovada că sunt de origine divină, unind mai deplin viaţa lui cu viaţa Dătătorului, Isus Hristos. Primim, ca să dăm înapoi cu dobândă. Dobânda vine de la sine dacă umblăm în lumină. Acesta este circuitul slavei şi al binefacerilor divine, circuit care stă la temelia armoniei cu Dumnezeu şi a unuia cu altul.

Orice adevăr descoperit trebuie să suporte proba sau testul sanctuarului ceresc. Dacă nu îl trece, atunci avem de-a face cu o contrafacere meşteşugit alcătuită. În primul rând, aceste minunăţii de adevăruri, care sunt Evanghelia lui Isus Hristos, vin din sfânta sfintelor a sanctuarului sau templului ceresc. Aici îşi găsesc originea ele pentru generaţiile din urmă, singurele generaţii care au nevoie de aceste adevăruri fabuloase în forma în care au fost dăruite de Dumnezeu, prin revelaţie specială ca să întâmpine o nevoie absolut specială. În pofida acestei revelaţii speciale, aproape că toate adevărurile conţinute în întreita solie îngerească, numite Evanghelia veşnică, şi-au pierdut puterea, nu mai mişcă inimile până acolo, încât să producă pocăinţa adevărată şi să aibă loc experienţa naşterii din nou şi a cunoaşterii persoanei Mântuitorului. Ele au ajuns pur şi simplu în stadiul de "lucruri plăcute", fiind jefuite de puterea transformatoare a Duhului Sfânt prin căderea în întunericul apostaziei.

Unul dintre aceste "lucruri plăcute" este cel legat de natura păcatului. Acesta este adevărul fundamental care, o dată cunoscut şi însuşit, pe calea lui Dumnezeu, adică prin descoperirea lui din sanctuarul ceresc, din sfânta sfintelor, ne conduce către lumina aceea prin care Dumnezeu va lumina întreaga lume. "După aceea, am văzut coborându-se din cer un alt înger, care avea o mare putere; şi pământul s-a luminat de slava lui." Apocalipsa 18,1. Primind adevărul care vine din sanctuar de la Dumnezeu înseamnă să avem priceperea de a discerne înţelesul Scripturilor potrivit cu gândul care era în Hristos Isus. Cu alte cuvinte, ştiu că am înţeles un adevăr sau adevărul Evangheliei, dacă în mintea mea Duhul Sfânt a stabilit legătura armonioasă între toate acele texte ale Bibliei care fac referire la el, astfel încât lumina lui să corespundă nevoii timpului în care trăim. Iar cunoaşterea nevoii timpului, a cerinţelor lui, potrivit celei mai lungi profeţii a Bibliei, cea referitoare la cele 2300 de seri şi dimineţi, din Daniel, 8,14, şi înţelegerea pe care trebuie să o căpătăm prin descoperirea şi lămurirea minţii noastre a adevărului care trebuie să se plieze exact pe nevoia timpului prezent, se află în întregime în Spiritul profeţiei.

     "Şi m-am aruncat la picioarele lui ca să mă închin lui. Dar el mi-a zis: >Fereşte-te să faci una ca aceasta! Eu sunt un împreună-slujitor cu tine şi cu fraţii tăi care păstrează mărturia lui Isus. Lui Dumnezeu închină-te!< (Căci mărturia lui Isus este duhul prorociei)." Apocalipsa 19,10.

Bunăoară, dacă mi-am însuşit o teorie cu privire la îndreptăţirea prin credinţă, dar înţelegerea mea nu depăşeşte lumina reformatorilor, atunci înseamnă că ceea ce cunosc şi ceea ce numesc eu adevăr în această privinţă, nu este adevărul care să suporte testul sanctuarului ceresc, şi asta pentru că nu vine din sfânta sfintelor. Dacă Evanghelia îndreptăţirii prin credinţă a rămas la stadiul înţelegerii reformatorilor, atunci trebuie să ştiu că nu deţin adevărul, adevărata lui cunoaştere, întrucât acest adevăr trebuie să fie revelat într-o lumină specială din sfânta sfintelor, nu din sfânta, care a fost închisă în 1844. Tot astfel, dacă adevărul despre natura păcatului nu depăşeşte graniţele cunoaşterii sfântului Augustin, a lui Calvin sau a altor teoreticieni ai Bibliei, atunci trebuie să ştiu cu certitudine că nu deţin, nu cunosc Evanghelia cu privire la natura păcatului.

Adevărul descoperit, adevărul lui Dumnezeu nu îl raportăm niciodată la oameni, ci numai la Dătătorul lui - Isus Hristos. Toate teoriile despre adevăr sunt rezultatul încercării oamenilor de a înţelege ce au scris părinţii bisericeşti, reformatorii, inclusiv scriitorii Bibliei. Revelaţia şi Inspiraţia divină nu lucrează niciodată în felul acesta. Adevărul lui Dumnezeu vine doar pe o singură cale, iar această Cale este Isus Hristos aflat în sfânta sfintelor sanctuarului ceresc. Spiritul profeţiei este ajutorul special oferit de Dumnezeu pentru toţi cei ce vor să aibă pricepere să-l cunoască pe Isus Hristos şi mântuirea Sa, doar pe calea Sa. Prin urmare, Evanghelia veşnică oferită credincioşilor aşteptători, ulterior deveniţi adventişti, nu este altceva decât mărturia lui Isus, adică Spiritul profeţiei.

Evanghelia despre natura păcatului trebuie să fie descoperirea mărturiei lui Isus într-un sens special, care trebuie să corespundă unei nevoi speciale şi unui timp special, numit în Scripturile adevărului vremea sfârşitului. "Tu însă, Daniele, ţine ascunse aceste cuvinte şi pecetluieşte cartea până la vremea sfârşitului. Atunci mulţi o vor citi, şi cunoştinţa va creşte." Daniel 14,4. Putem observa cu uşurinţă că ni se spune că la vremea sfârşitului "cunoştinţa va creşte"; această cunoştinţă este mărturia lui Isus pentru ultimele generaţii de la 1844 încoace. Toţi cei care păstrează mărturia lui Isus nealterată trebuie că au Spiritul profeţiei. Lumina ce vine din sanctuarul de sus, din sfânta sfintelor, trebuie să strălucească şi mai tare, pe măsură ce ne apropiem de evenimentele finale descrise în marile profeţii ale Bibliei.

Aşadar, Dumnezeu trebuie să fi trimis deja lumina bogată cu privire la natura păcatului, fiindcă tot o abordăm aici, în afara altor pleiade de adevăruri extraordinare. Cu alte cuvinte, înţelegerea din prezent cu privire la acest adevăr trebuie să depăşească cu mult ceea ce au crezut copiii lui Dumnezeu în trecut, până la vremea sfârşitului, despre natura păcatului. Voi aborda această problemă în legătură cu modul cum a trebuit să fie născut Fiul lui Dumnezeu. Deja am arătat că El a trebuit să devină om real, carne din carnea noastră şi sânge din sângele nostru. Întrucât condiţia omului era aceea de căzut în păcat, deci decăzut şi muritor, afectat de prezenţa păcatului, atunci Isus trebuia să intre în această lume a păcatului exact în această condiţie - de om cu carne şi sânge decăzute şi muritoare, afectate de puterea şi lucrarea păcatului, în sensul că trupul Său, cu care şi-a îmbrăcat divinitatea nemuritoare, era unul degradat şi slăbit din cauza păcătuirii oamenilor timp de patru milenii.

Dar asta nu-i totul. Scripturile adevărului ne lămuresc pe deplin asupra unui fapt care este prea puţin înţeles. Ele ne spun în felul următor despre naşterea ca om a Fiului lui Dumnezeu: "Dar, când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege..." Galateni 4,4. Naşterea din femeie a presupus, ca un lucru de la sine înţeles în condiţiile existenţei păcatului, că Fiul lui Dumnezeu trebuia să fie născut şi sub lege. Asta înseamnă că el a acceptat să se nască exact în condiţia în care se găsesc toţi oamenii de pe pământ, adică sub lege. Legea aceasta este legea lui Dumnezeu.

Ca să întâmpine pe om, aflat într-o stare de neajutorare extremă, Hristos trebuia să vină exact acolo unde se afla omul păcătos. Aici Duhul lui Dumnezeu ne descoperă care era această condiţie extremă, şi anume sub lege. Nici un om, şi nici măcar Mântuitorul nostru, nu poate, nu a putut şi nu va putea să evite vreodată să se nască altcumva decât sub lege, şi asta fiindcă naşterea din femeie înseamnă întotdeauna şi în orice împrejurare naştere sub lege. Ce înseamnă a fi sub lege? Înseamnă a te afla în sfera sau sub jurisdicţia legii lui Dumnezeu. Iar acest lucru ce înseamnă mai departe? Înseamnă a te afla în condiţia de vinovat şi condamnat de către legea sub jurisdicţia căreia te afli, în cazul nostru chiar legea lui Dumnezeu.

Jurisdicţia legii lui Dumnezeu cuprinde toată suflarea omenească, fără excepţie, inclusiv pe Fiul lui Dumnezeu cel întrupat, El însuşi nefăcând excepţie de la acest lucru. Că a fi născut sub lege înseamnă a fi găsit vinovat şi condamnat reiese din aceste cuvinte inspirate şi explicite, pe înţelesul tuturor: "Ştim însă că tot ce spune Legea, spune celor ce sunt sub Lege..." Romani 3,19. Ce spune legea lui Dumnezeu oricărui om care s-a născut pe acest pământ? Iată ce spune: "Nu este niciun om neprihănit, niciunul măcar... toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu<. Romani 3,10.23. De ce nu este nici un om neprihănit? Pentru că este dovedit că "toţi, fie iudei, fie greci, sunt sub păcat". Romani 3,9. Aici, iudeii sunt reprezentanţii, deci un simbol al tuturor celor ce declară că sunt creştini, fie cu numele, fie în spirit, deci născuţi din nou; pe când grecii reprezintă întreaga lume care nu se declară creştină, adică lumea păgână. "În ochii lui Dumnezeu, întreaga lume este vinovată de călcarea legii Sale." Credinţa şi faptele, cap. Standardul adevăratei sfinţiri, subcap. Condamnaţi de lumina pe care o resping, par. 1.

Concluzia Duhului Sfânt, potrivit minţii lui Dumnezeu, este că întreaga suflare omenească se află sub păcat, fiindcă-i lipseşte neprihănirea cerută de legea lui Dumnezeu. Deci, a ne afla sub lege, prin naştere, înseamnă a fi găsiţi vinovaţi şi condamnaţi de către marele standard al neprihănirii, şi anume legea lui Dumnezeu. Aceasta este singura condiţie firească în care se găsesc toţi oamenii, de la naşterea lor. Din acest punct trebuia să înceapă mântuirea noastră. În acest loc, sub lege, trebuia să fie pus Mântuitorul nostru, fiindcă era singurul loc de unde îşi putea începe existenţa ca om şi Răscumpărător al omului vinovat şi condamnat din pricina păcatului, om care intră în această lume fără neprihănirea cerută de legea lui Dumnezeu. Aşa ne naştem toţi, fără neprihănire.

Acest adevăr este dovedit fără putinţă de tăgadă în cuvintele următoare: "Ştim însă că tot ce spune Legea, spune celor ce sunt sub Lege, pentru ca orice gură să fie astupată, şi toată lumea să fie găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu". Romani 3,19. Observăm că ce spune legea, spune doar celor aflaţi sub jurisdicţia ei. Şi cine sunt cei aflaţi sub jurisdicţia ei? "Toată lumea". Textul nu ne spune că sub lege s-ar afla doar cei păcătoşi din lume, ci ne spune limpede că sub lege se nasc toţi oamenii, se află toată lumea. Şi întrucât toată lumea se află sub lege, atunci devine evident că starea în care se află lumea, înaintea legii lui Dumnezeu, este aceea de vinovată, fiindcă exact aceasta ne spune textul.

     "Cât de extinsă este jurisdicţia legii? Ea include fiecare suflet din această lume. Nimeni nu este scutit de ascultarea faţă de ea. Nu există nici un suflet pe care să nu-l declare vinovat. Legea este etalonul neprihănirii şi >nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar<." Waggoner despre Romani, cap. Harul fără plată al lui Dumnezeu, subcap. Marea concluzie, par. 6.

Aşadar, mântuirea şi răscumpărarea omului trebuia să înceapă din postura de vinovaţi şi condamnaţi de legea lui Dumnezeu, adică din postura de născuţi "sub lege". Or, Fiul lui Dumnezeu a acceptat să fie pus sub lege, chiar de la şi prin naşterea Sa din femeie. Dar toţi ştim că Isus Hristos nu a înfăptuit nici un păcat, că El era neprihănirea lui Dumnezeu, că legea lui Dumnezeu nu avea ce să condamne în  El sau la El. Atunci cum putea să devină vinovat, blestemat, şi condamnat de legea care nu putea să-l condamne? Prin imputare, prin faptul că a hotărât să fie înlocuitorul omului, de la naşterea acestuia şi până la moartea lui pe tărâmul blestemului păcatului. Astfel, chiar dacă era fără păcat lăuntric, Hristos a fost socotit vinovat şi condamnat încă de la naştere, pur şi simplu pentru că a ales să stea în locul tuturor oamenilor păcătoşi născuţi fără neprihănire pe acest pământ.

Aceasta este taina lui Dumnezeu şi trebuie acceptată aşa cum este - El, Cel sfânt şi nepătat, născut sub lege, a fost făcut vinovat, blestem, păcat şi condamnat pentru păcatele tuturor oamenilor. El s-a născut fără păcat, cu toate acestea a acceptat starea omului lipsit de neprihănire încă de la naşterea Sa, adică starea de vinovat şi condamnat de legea lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Lui i-a fost socotită, imputată o astfel de stare, în primul rând pentru că era neprihănit şi, în al doilea rând, pentru că numai aşa putea să înceapă lucrarea mântuirii noastre. El a fost cu certitudine Purtătorul păcatelor omenirii încă de la naşterea Sa; El nu a devenit astfel doar din momentul când toate păcatele omenirii au fost puse asupra Lui în grădina Ghetsemani şi pe crucea Calvarului; ci El a fost născut să fie direct Purtătorul de păcat. Aşa a intrat în lumea noastră, iar Duhul lui Dumnezeu confirmă acest fapt în maniera cea mai impresionantă cu putinţă, fără posibilitatea unei înţelegeri greşite a sensului cuvintelor: "Dar, când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege, pentru ca să căpătăm înfierea". Galateni 4,4.

El a venit "ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege". Prin urmare, răscumpărarea noastră începe "sub lege" şi se termină prin căpătarea înfierii noastre în familia Tatălui ceresc, o înfiere care se obţine numai prin credinţă, prin tăria harului divin. Păcatul ne stăpâneşte atât vreme cât ne aflăm sau vrem să rămânem "sub lege", dar când prin har, prin credinţă dorim înfierea, atunci păcatul este distrus, nimicit în noi, locul lui fiind luat de către viaţa lui Dumnezeu. "Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har." Romani 6,14.

     "A fi sub lege înseamnă a fi vinovat, condamnat şi supus blestemului. Fiindcă este scris: >Ştim însă că tot ce spune Legea, spune celor ce sunt sub Lege, pentru ca... toată lumea să fie găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu<. Aceasta deoarece >toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu<. Romani 3,19.23; 6,14.
     Iar vinovăţia păcatului aduce blestemul...
     Dar, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu,  >Dumnezeu trimis pe Fiul Său,... făcut sub Lege, ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege< (KJV Bible). Prin venirea Lui, El a adus răscumpărare fiecărui suflet aflat sub lege. Dar, pentru a aduce în mod desăvârşit răscumpărare oamenilor aflaţi sub lege, trebuia ca El însuşi să vină la oameni exact acolo unde sunt ei, exact aşa cum sunt ei, adică sub lege.
     Asta înseamnă că a fost >făcut<. El a realizat aceasta fiindcă a fost >făcut sub lege<. El a fost făcut >vinovat<. El a fost făcut condamnat de lege. A fost >făcut< la fel de vinovat ca orice om aflat sub lege. El a fost >făcut< sub condamnare în măsură la fel de deplină ca orice om aflat sub condamnare, din cauza încălcării sale de lege. El a fost >făcut< sub blestem la fel de complet ca orice om din lume care este sau poate fi sub blestem. Deoarece este scris: >Cel spânzurat (pe lemn) este blestemat înaintea lui Dumnezeu<. Deuteronom 21,23.   
     În ebraică, exprimarea este şi mai sugestivă, deoarece traducerea literală spune: >Cel spânzurat pe lemn este blestemul lui Dumnezeu<. Exact aceasta este forţa realităţii în ce-l priveşte pe Hristos, fiindcă este scris că El a fost >făcut blestem<. Astfel, când El a fost făcut sub lege, a fost făcut tot ceea ce înseamnă a fi sub lege. El a fost făcut vinovat, a fost făcut condamnat, a fost făcut blestem." Calea consacrată pentru desăvârşirea creştină, cap. "Născut sub lege", par. 1, 2, 6-8.

Aşadar, starea şi poziţia în care se află umanitatea, de la căderea în păcat, sunt starea şi poziţia de a fi născuţi "sub lege" şi de a fi găsiţi "sub lege", până în momentul când intrăm în împărăţia harului lui Dumnezeu prin experienţa naşterii din nou, prin credinţă. Această realitate neîndoioasă descoperă faptul că nimeni nu poate alege să păcătuiască, când vrea el, câtă vreme deja se află "sub lege". A fi "sub lege" înseamnă cu certitudine a păcătui din fire, înseamnă a face exact acele lucruri, în gând, în intenţie şi în faptă, pe care le interzice legea lui Dumnezeu. A fi "sub lege" mai înseamnă a fi captivul păcatului şi al lui Satana. "Prin păcătuire, omul devenise un copil al răului, captivul lui Satana, vrăjmaşul lui Dumnezeu." The Bible Echo, 1 noiembrie 1892, "În toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi", par. 2.

Dar, s-a născut Isus Hristos captiv al lui Satana? Nu, nicidecum, deoarece El a intrat în lumea noastră fără acel lucru care face din om, încă de la naşterea sa, captivul lui Satana, adică fără păcătoşenia sau păcatul ca prezenţă reală spirituală în om. Hristos a acceptat tot ce implică starea umanităţii, cu întreaga ei degradare, mai puţin păcatul sau păcătoşenia ei. Păcătoşenie înseamnă o stare de a fi în care este prezent păcatul ca putere vrăjmaşă în om, în sufletul său. Este practic o putere de natură spirituală în om, care îl face neasemenea chipului lui Dumnezeu, adică înseamnă lipsa neprihănirii în suflet. Neprihănirea lui Dumnezeu este însăşi viaţa lui Dumnezeu. Nimeni nu se naşte din carne, adică prin legea firii, având neprihănirea lui Dumnezeu, ci mai degrabă ne naştem "sub lege", legea lui Dumnezeu care condamnă păcătoşenia cu care ne naştem. De aceea se spune că ne naştem "sub lege"; adică ne naştem în regim de vinovăţie şi de condamnare din pricina păcătoşeniei care se transmite ereditar din tată în fiu, de la căderea în păcat, până la a doua venire a Mântuitorului.

Când Fiul lui Dumnezeu, care avea să devină Isus Hristos pe vecie, a fost făcut sau născut "sub lege", Tatăl s-a angajat ca Fiul Său, prin naşterea Lui în lumea păcatului, să fie exact ceea ce este omul în condiţia degradării şi lucrării păcatului în trupul şi mintea sa, cu tot ce implică acest fapt real, inclusiv predispoziţia ereditară de a păcătui în orice fel, dacă voieşte, cu o singură excepţie, care nu avea cum să fie cu putinţă, realizabilă în planul mântuirii, fiindcă pur şi simplu ar fi fost de-a dreptul imposibil, iar această excepţie este prezenţa păcătoşeniei în Fiul Său zămislit în chip de om adevărat. Zămislirea Fiului lui Dumnezeu în pântecele Mariei nu avea cum să cuprindă păcătoşenia omului, ca stare ce caracterizează sufletul său, moralitatea şi spiritualul din el. Ceea ce ne mânjeşte pe noi, oamenii, este tocmai această păcătoşenie sau prezenţa păcatului, ca spirit şi putere, în suflet. Această condiţie a sufletului ne face să fim "sub lege".

Dar, despre această realitate sublimă, incontestabilă, care trebuie să treacă proba sanctuarului, vom afla mai multe în studiul următor.