Argumentul apărării bisericii adventiste

Aş dori să subliniez în câteva cuvinte un fapt care ar trebui sa fie edificator pentru toţi cititorii. Când am pomenit de D.L. Moody şi B. Graham ca fiind instrumentele prin care puterile întunericului au contrafăcut manifestarea Duhului Sfânt în biserica Sa, am făcut-o fiind bine încredinţat în ceea ce spun. Este adevărat, probabil, că au fost stârnite multe prejudecăţi, dar adevărul trebuie înfăţişat aşa cum este. Nu trebuie însă să generalizăm, susţinând că toţi cei care nu cunosc solia îngerului al treilea nu sunt copiii lui Dumnezeu. Dar, când este vorba despre un val evanghelistic prezentat de evanghelişti care capătă un renume, susţinând că au fost chemaţi de Dumnezeu să facă acea lucrare, în timpul sfârşitului, adică în timpul de după căderea papalităţii, dar mai cu seamă timpul care începe cu anul 1831 când s-a făcut auzită întâiaşi dată solia primului înger prin Miller şi când Dumnezeu descoperă adevărata Evanghelie, ce este pusă în contextul luminii sanctuarului ceresc, acolo unde Hristos îşi desfăşoară activitatea, atunci nu putem vorbi despre persoane călăuzite de Dumnezeu cu nici un chip!!

Toţi evangheliştii care prezintă o evanghelie pe care o numesc Evanghelia lui Hristos, în timpul în care Dumnezeu deja a descoperit adevărata Evanghelie prin întreita solie îngerească, din 1831 încoace, iar aceştia nu cunosc sau dacă au auzit, nu vor să primească solia îngerului al treilea, dacă aceşti evanghelişti consideră că legea lui Dumnezeu a fost desfiinţată prin moartea lui Hristos, că Sabatul nu este important, dacă ei nu ştiu nimic şi nici nu vor să înveţe toate cele privitoare la lucrarea lui Hristos în sanctuarul de sus, atunci ei nu pot fi copiii lui Dumnezeu!!! Ceea ce trebuie să ştie ei este că adevărata convertire a inimii aduce un element nou în suflet, iar acest element este viaţa lui Dumnezeu în care sunt cuprinse Sabatul şi neprihănirea vie a lui Hristos!!! Orice om născut din nou este un împlinitor al legii lui Dumnezeu, iar aceia care au studiat solia îngerului al treilea trebuie să fie şi buni cunoscători ai lucrării lui Hristos în sanctuarul de sus, în sfânta sfintelor!!!

Orice altă prezentare a unei evanghelii care nu înalţă Sabatul şi legea lui Dumnezeu, care nu este centrată în sanctuarul de sus, care nu prezintă viaţa de biruinţă asupra păcatului, să fie anatema, cum spune apostolul Pavel. Din nefericire, nu există nici o mărturie că cei doi evanghelişti ar fi prezentat cu adevărat Evanghelia lui Hristos în contextul soliei îngerului al treilea, singura solie care va fi descoperită lumii printr-o mare strigare!!! Toţi marii predicatori care s-au ridicat să vestească Evanghelia lui Hristos, după toată lumina dăruită lor, în timpul de dinaintea descoperirii soliei îngerului al treilea, sunt fără doar şi poate copii trimişi de Hristos să trezească biserica protestantă din moarte, căci cuvântul inspiraţiei ne spune cu privire la biserica din acea perioadă, deci înainte de 1800, că: "... îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort". Apocalipsa 3,1.

Aşadar, nu trebuie să existe nici un fel de confuzie în mintea cititorului, dacă avem în vedere perioada sfârşitului, cea de după 1800, în care evengheliştii care susţin cu tărie că au fost chemaţi de Dumnezeu să săvârşească o lucrare de convertire a lumii, prezintă o evanghelie din care lipseşte cu desăvârşire mesajul îngerului al treilea!!! Ei trebuie probaţi, toţi, cu Cuvântul lui Dumnezeu şi cu cuvântul care spune clar: ">La Lege şi la mărturie!< Căci dacă nu vor vorbi aşa, nu vor mai răsări zorile pentru poporul acesta". Isaia 8,20. Mărturia despre care se vorbeşte aici este mărturia lui Hristos, cuvântul sigur şi lămurit al adevărului profetic prin solia îngerului al treilea!!! Absolut tot ceea ce auzim trebuie testat cu cuvântul cel sigur al Bibliei, însă trebuie să fim buni cunoscători ai mesajului îngerului al treilea, acesta fiind filtrul prin care trebuie filtrată orice învăţătură prezentată de oricine, ceea ce înseamnă că trebuie să fim bine încredinţaţi cu privire la credinţa personală.

Acum, să ne întoarcem la subiectul acestui episod. Este corect să oferim bisericii adventiste dreptul de a se apăra cu cele mai puternice şi concludente argumente. Nu am făcut şi nici nu voi face efortul de a denigra subtil sau pe faţă biserica adventistă; dimpotrivă am prezentat faptele aşa cum sunt. Ceea ce ne interesează nu este ceea ce a fost cândva această biserică sau cum a apărut, ci ceea ce este astăzi din punct de vedere spiritual! De fapt, am arătat foarte clar că ea a fost o biserică profetică, ivindu-se pe scena istoriei într-un mod providenţial şi ca urmare a împlinirii profeţiei din Apocalipsa 14. Mai mult decât atât, a beneficiat şi de un profet veritabil, care întruneşte pur şi simplu toate criteriile biblice, acelea pe care deja le-am enumerat într-un episod trecut când am vorbit despre profetul adevărat.

Pe lângă aceste lucruri, mai beneficiază şi de comoara Spiritului profetic sau mărturiile Duhului Sfânt, care dau putere de netăgăduit adevărului biblic. Aşadar, fiind chemată de Dumnezeu, biserica adventistă trebuie să aibă toate argumentele necesare cu care să vină în apărarea ei, cum că este în continuare biserica prin care Dumnezeu va încheia lucrarea, deşi eu am arătat contrariul. Trebuie să ştim că au existat mai întotdeauna persoane, mai ales în timpul vieţii profetului Ellen White, care afirmau cu tărie că biserica adventistă ar fi Babilon. Însă, Dumnezeu a trebuit să ia atitudine şi să declare prin mărturiile Sale: "Aceia care susţin că bisericile adventiste de ziua a şaptea sunt Babilon, sau vreo parte a Babilonului, ar fi mai bine să stea acasă". Mărturii pentru predicatori, cap. Biserica rămăşiţei nu este Babilon, subcap. O solie falsă, par. 1.

Biserica adventistă era în mod indubitabil biserica adevărată în care Dumnezeu găsise plăcere să îşi descopere adevărul Său veşnic. "El are o lucrare de făcut pentru biserica Sa. Despre ei nu trebuie să se spună că sunt Babilon, ci că sunt sarea pământului, lumina lumii. Ei trebuie să fie mesagerii vii ce proclamă o solie vie în aceste zile din urmă." Selected Messages, vol. 2, pag. 67. "Dumnezeu are o biserică, un popor ales; şi dacă toţi ar vedea, aşa cum eu am văzut, cât de strâns se identifică Hristos pe Sine cu poporul Său, atunci nu s-ar auzi nici o asemenea solie ca aceea care denunţă biserica drept Babilon." Mărturii pentru predicatori, cap. Biserica rămăşiţei nu este Babilon, subcap. O solie falsă, par. 1.

Ceea ce este şi mai frapant e faptul că Dumnezeu a avut grijă să accentueze că, aceia care prezintă un mesaj de ieşire din biserica adventistă, nu sunt soli trimişi de Dumnezeu, aceştia neavând nimic de a face cu El!! "Când se ridică cineva, fie din mijlocul vostru, fie din afara voastră, care este împovărat cu o solie ce declară că poporul lui Dumnezeu se numără cu Babilonul, şi pretinde că marea strigare înseamnă chemarea afară din el, puteţi şti că el nu are solia adevărului. Nu-l primiţi, nici nu-i uraţi de bine; pentru că Dumnezeu nu a vorbit prin el, nici nu i-a dat vreo solie, ci el a alergat înainte de a fi trimis." Mărturii pentru predicatori, cap. Biserica rămăşiţei nu este Babilon, subcap. Cuvintele de acuzare nu sunt de la Dumnezeu, par. 1.

Aceste mărturii, după cum putem constata, sunt foarte puternice şi, pe deasupra, adevărate, fiind scrise sub inspiraţie divină. Aşadar, nu pot fi puse la îndoială fiindcă nu ar fi just un asemenea lucru. Ele declară în mod ferm un adevăr, un adevăr incontestabil!! Dacă ele sunt adevărate, atunci trebuie să fie înţelese corect, numai din punctul de vedere al Duhului Sfânt, întrucât El este adevăratul lor Autor. Şi, ca şi cum acestea nu ar fi de ajuns, biserica adventistă poate prezenta următoarea declaraţie, care nu face altceva decât să întărească toate celelalte declaraţii citate mai sus: "Domnul nu ţi-a dat nici o solie de a numi adventiştii de ziua a şaptea Babilon, şi de a chema pe poporul lui Dumnezeu afară din el. Toate motivele pe care le poţi prezenta nu au nici o greutate faţă de mine cu privire la acest subiect, deoarece Domnul mi-a dat lumina corespunzătoare, exactă, care este opusă unei asemenea solii". Selected Messages, vol. 2, pag. 63.

Aici, solul lui Dumnezeu declară răspicat că ceea ce spun duşmanii bisericii adventiste, o spun fără aprobarea lui Dumnezeu, întrucât ea a primit lumina exactă cu privire la problema implicată! Însă, adevăratul vârf de lance al apărării bisericii adventiste este următoare declaraţie formidabilă, pe deplin adevărată: "Solia care declară că Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea este Babilon, şi cheamă pe poporul lui Dumnezeu afară din el, nu vine de la vreun mesager ceresc sau de la vreun agent uman inspirat de Duhul lui Dumnezeu". Selected Messages, vol. 2, pag. 66. Iar la aceasta se va adăuga următoarea: "A pretinde că Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea este Babilon înseamnă a avea aceeaşi pretenţie pe care o are Satana, care este acuzatorul fraţilor, ce îi acuză înaintea lui Dumnezeu zi şi noapte". Mărturii pentru predicatori, cap. Biserica rămăşiţei nu este Babilon, subcap. O lucrare de amăgire, par. 1.

Aceste declaraţii arată că biserica adventistă nu trebuie numită Babilon, că Dumnezeu nu are nici o solie în acest sens. Această apărare este una dintre cele mai formidabile din câte există, fiind foarte asemănătoare cu apărarea iudaică, atunci când rabinii l-au înfruntat pe Pavel, care susţinea că adevăraţii creştini nu trebuie să aibă părtăşie cu Baal şi că trebuie să iasă din biserica iudaică!! Cum trebuie, deci, înţelese aceste declaraţii inspirate? Din moment ce sunt inspirate, atunci să-l lăsam pe Autorul inspiraţiei să rezolve dilema şi să ne dea răspunsul corect. Principiul pe care mă bazez este descris în următoarele cuvinte: ">Toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu.< Aşa că oricine a ascultat pe Tatăl şi a primit învăţătura Lui vine la Mine". Ioan 6,45.

Dacă Dumnezeu le-a inspirat, atunci tot Dumnezeu ne va oferi răspunsul. În primul rând, trebuie să avem în vedere timpul când au fost scrise aceste declaraţii, care pot fi mult mai multe, însă eu le-am selectat pe cele mai puternice. Ele au fost scrise în vremea când biserica adventistă era biserica aleasă a lui Dumnezeu. Au fost scrise când biserica a primit doar prima chemare, ceea ce înseamnă că ea nu avea cum să piardă statutul de biserică aleasă, fiindcă încă nu i se oferise chemarea a doua la nuntă. Toate declaraţiile au fost scrise în timpul vieţii lui Ellen White. Faptul că ea a rămas în biserică, neavând nici o lumină specială de a ieşi din ea, ceea ce n-ar fi corespuns planului lui Dumnezeu şi felului Lui de a fi, atestă sau este o dovadă că aceasta era atitudinea corectă din partea tuturor credincioşilor la vremea respectivă.

În al doilea rând, toate declaraţiile sunt scrise în contextul în care are loc o nuntă, ceea ce înseamnă că ele, pentru a se împlini întocmai după cum spun, sunt condiţionate de intrarea la nuntă din partea bisericii şi de ascultarea permanentă de Mirele divin, o ascultare de tot adevărul descoperit şi trăit, care produce curăţire! Cele mai puternice profeţii vechi-testamentare invocate de rabinii iudei erau condiţionate de intrarea la nuntă a iudeilor şi curăţirea lor. Cu toate că Dumnezeu făgăduise că, după cum soarele nu poate fi oprit să nu mai strălucească pe cer, iar luna nu poate fi făcută să nu mai reflecte lumina soarelui, tot astfel şi Israel va dăinui pe vecie înaintea Sa, totuşi izraeliţii aveau să piardă definitiv favoarea divină ca biserică aleasă. Deşi profeţia amintea pe nume cine va dăinui pe vecie înaintea lui Dumnezeu, totuşi Israelul la care făcea referire era cel spiritual, adică biserica ce împlineşte toate condiţiile ce implică numai ascultarea de adevărul descoperit şi aplicarea acestuia în viaţa de zi cu zi!

Nu contează dacă o biserică a apărut profetic şi deţine tot tezaurul adevărului, ci ceea ce este important e dacă acea biserică, astăzi, reflectă neprihănirea lui Hristos, are caracterul lui Hristos! Contează doar starea ei spirituală din prezent: este ea pe măsura şi în armonie cu tot adevărul descoperit de Dumnezeu sau nu este deloc? O profeţie referitoare la Israel sau orice altă biserică se împlineşte şi stă în picioare doar dacă acea biserică ascultă şi trăieşte prin credinţă tot adevărul divin, înaintând din lumină în lumină, fără să piardă vreodată prezenţa Duhului Sfânt. Prin urmare, biserica adventistă este astăzi biserica lui Dumnezeu dacă face dovada că nu este laodiceană!!!

Când evreii l-au răstignit pe Isus şi apoi l-au omorât pe Ştefan cu pietre, în anul 34 d.Hr., şi-au pecetluit soarta, iar profeţia care vorbea despre Israel avea în vedere de acum biserica apostolică, adevăratul Israel spiritual al vremii aceleia!!! Tot astfel, când biserica adventistă a căzut în starea laodiceană şi a respins cele două chemări divine, profeţiile sau declaraţiile citate anterior nu mai au nici un fel de aplicaţie la biserica adventistă din prezent, ci au în vedere biserica adventistă spirituală sau Israelul spiritual!!!

Să-i dăm voie lui Pavel să ne convingă. "Spun adevărul în Hristos, nu mint; cugetul meu, luminat de Duhul Sfânt, îmi este martor, că simt o mare întristare şi am o durere necurmată în inimă. Căci aproape să doresc să fiu eu însumi anatema, despărţit de Hristos, pentru fraţii mei, rudele mele trupeşti. Ei sunt israeliţi, au înfierea, slava, legămintele, darea Legii, slujba dumnezeiască, făgăduinţele, patriarhii, şi din ei a ieşit, după trup, Hristosul, care este mai presus de toate lucrurile, Dumnezeu binecuvântat în veci. Amin! Dar aceasta nu înseamnă că a rămas fără putere Cuvântul lui Dumnezeu. Căci nu toţi cei ce se coboară din Israel sunt Israel; şi, măcar că sunt sămânţa lui Avraam, nu toţi sunt copiii lui Avraam; ci este scris: >În Isaac vei avea o sămânţă care-ţi va purta numele<. Aceasta înseamnă că nu copiii trupeşti sunt copii ai lui Dumnezeu; ci copiii făgăduinţei sunt socotiţi ca sămânţă." Romani 9,1-8.

Parafrazându-l pe Pavel, atunci vom spune astfel: "Spun adevărul în Hristos, nu mint; cugetul meu, luminat de Duhul Sfânt, îmi este martor, că simt o mare întristare şi am o durere necurmată în inimă. Căci aproape să doresc să fiu eu însumi anatema, despărţit de Hristos, pentru fraţii mei, rudele mele trupeşti. Ei sunt adventişti, au înfierea, slava, legămintele, darea Legii, slujba dumnezeiască, făgăduinţele, Spiritul profeţiei, deci mărturiile Duhului Sfânt. Dar aceasta nu înseamnă că a rămas fără putere Cuvântul lui Dumnezeu. Căci nu toţi cei ce se coboară din biserica adventistă sunt adventişti; şi, măcar că sunt sămânţa lui Avraam, nu toţi sunt copiii lui Avraam; ci este scris: >În Isaac vei avea o sămânţă care-ţi va purta numele<. Aceasta înseamnă că nu copiii (adventiştii) trupeşti sunt copii ai lui Dumnezeu; ci copiii (adventiştii) făgăduinţei sunt socotiţi ca sămânţă."

Adevărata biserică a lui Dumnezeu, potrivit Duhului Sfânt, aşa cum arată Pavel, a fost întotdeauna şi în orice veac doar biserica făgăduinţei, nu biserica fizică, după trup, cea chemată să împlinească planul lui Dumnezeu, dar care mereu a dat greş, lăsându-l baltă pe Dumnezeu şi planul Lui de salvare a omenirii!!! Biserica după trup a aplicat făgăduinţele clare ale Bibliei în favoarea sa, dar fără să împlinească şi condiţiile cerute de Dumnezeu pentru a fi exact ceea ce spunea făgăduinţa. Condiţiile sunt descrise în aceste cuvinte sublime: "Iată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legământ nou. Nu ca legământul pe care l-am încheiat cu părinţii lor, în ziua când i-am apucat de mână să-i scot din ţara Egiptului, legământ pe care l-au călcat, măcar că aveam drepturi de soţ asupra lor, zice Domnul. Ci iată legământul pe care-l voi face cu casa lui Israel după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu". Ieremia 31,31-33.

Toate profeţiile sau declaraţiile care fac referire la Israel sau la orice altă biserică pe care a avut-o Dumnezeu după căderea bisericii iudaice, se împlinesc doar dacă sunt întrunite condiţiile de mai sus, mai întâi cu fiecare membru individual şi apoi cu toată biserica. Hristos este Cap al bisericii doar dacă este mai întâi Capul fiecărui membru al bisericii, în inima căruia sălăşluiesc principiile vii ale neprihănirii, prin sădirea legii sfinte în fiece inimă; ceea ce presupune lucrarea naşterii din nou şi lucrarea de reformă, deci o viaţă de consacrare permanentă în slujba lui Dumnezeu!!

Să luăm aminte la următorul adevăr, care vorbeşte desluşit despre cine este socotit cu adevărat copilul lui Dumnezeu: "Iudeu nu este acela care se arată pe din afară că este iudeu; şi tăiere împrejur nu este aceea care este pe din afară, în carne. Ci iudeu este acela care este iudeu înăuntru; şi tăiere împrejur este aceea a inimii, în duh, nu în slovă; un astfel de iudeu îşi scoate lauda nu de la oameni, ci de la Dumnezeu". Romani 2,28.29. Parafrazându-l iarăşi pe Pavel, vom citi astfel: "Adventist (baptist, penticostal, catolic, ortodox, etc.) nu este acela care se arată pe din afară că este adventist; şi tăiere împrejur nu este aceea care este pe din afară, în carne. Ci adventist este acela care este adventist înăuntru; şi tăiere împrejur este aceea a inimii, în duh, nu în slovă; un astfel de adventist îşi scoate lauda nu de la oameni, ci de la Dumnezeu". Pur şi simplu acesta este adevărul!!!

Aşadar, toate declaraţiile de mai sus, ce vin în apărarea bisericii adventiste, trebuie înţelese doar în contextul condiţiilor bine stabilite de Dumnezeu, fără de care nici o profeţie sau declaraţie nu are vreo împlinire cu adresă la biserica sau poporul despre care chiar ele pot vorbi!!! Să reţinem, deci, că ele au fost scrise în timpul când bisericii adventiste i-a fost oferită doar prima chemare la nuntă. Asta însemna că biserica adventistă rămânea în continuare biserica aleasă a lui Dumnezeu până la primirea celei de a doua chemări la nuntă. Dacă această a doua chemare avea să fie respinsă, după cum s-au şi petrecut în realitate lucrurile, atunci toate acele declaraţii nu mai vorbesc despre biserica adventistă după trup, ci doar despre biserica adventistă a făgăduinţei sau spirituală, nimeni alta decât adevărata biserică a rămăşiţei despre care vorbesc Scripturile în Apocalipsa!!! Această biserică a rămăşiţei are în componenţa sa credincioşi care au scrisă în inimă legea lui Dumnezeu şi se bucură din plin de neprihănirea lui Hristos, care trăiesc viaţa de biruinţă asupra păcatului, asta neînsemnând că au devenit imuni la păcat sau că orice ar face, ei rămân neprihăniţi, ci însemnând că trăiesc prin credinţă tot adevărul primit, chiar dacă mai pot greşi de-a lungul căii spre Cetatea sfântă, care sunt leviţii spirituali la care se adaugă numărul mare de fecioare înţelepte din tot cuprinsul bisericii creştine, când acestea vor auzi marea avertizare.

Aceasta va fi adevărata biserică triumfătoare care va încheia lucrarea lui Dumnezeu pe pământ. Dar despre ea voi vorbi mai mult peste câtăva vreme.

Încă o dată, toate declaraţiile de apărare ale bisericii adventiste sunt adevărate şi inspirate, însă nu pot fi folosite astăzi ca armă de apărare întrucât biserica adventistă nu este biserica făgăduinţei!! ">Iată<, zicea profetul, >securea a şi fost înfiptă la rădăcina pomilor. Deci, orice pom care nu face roadă bună, va fi tăiat şi aruncat în foc.< Valoarea unui pom este hotărâtă nu de nume, ci de roadele lui. Dacă roadele sunt fără valoare, numele nu poate scăpa un pom de la pieire. Ioan a spus iudeilor că situaţia lor faţă de Dumnezeu urma să fie hotărâtă de caracterul şi viaţa lor. Mărturisirile de credinţă erau lipsite de valoare. Dacă viaţa şi caracterul lor nu erau în armonie cu legea lui Dumnezeu, nu erau poporul Lui." Hristos Lumina Lumii, cap. Glasul în pustie, par. 42.

Israel sau biserica adventistă sunt doar un nume, chiar dacă este scris într-o profeţie. Ceea ce contează este caracterul şi viaţa acelui nume. Dacă numele nu este o reflectare fidelă a condiţiilor ce stau la baza tuturor făgăduinţelor lui Dumnezeu, aşa cum le găsim mai sus, în Ieremia 31, şi nu este oglindirea legii trăite a lui Dumnezeu, atunci ceea ce este numit cu numele respectiv nu poate fi biserica lui Dumnezeu!!! Simpla mărturisire de credinţă, simpla declaraţie a teoriei adevărului şi fluturarea lui peste tot, nu fac dintr-un nume copilul sau biserica lui Dumnezeu!! Toate acestea sunt lipsite de valoare câtă vreme caracterul bisericii nu este în armonie cu principiile vii ale legii lui Dumnezeu! Acesta este felul gândirii Duhului Sfânt în această problemă deosebit de importantă! Mintea luminată a lui Pavel a înţeles cum stau lucrurile cu adevărat în ce priveşte biserica iudaică, căci Duhul Sfânt i-a clarificat înţelegerea tuturor argumentelor solide şi inspirate pe care rabinii le fluturau ca pe o dovadă că sunt încă biserica lui Hristos, în pofida faptului că-l răstigniseră pe Mirele lor!!!

A fi plin de Duhul Sfânt înseamnă a gândi ca Dumnezeu şi a vedea lucrurile cum le vede El. Înseamnă a înţelege Scripturile din perspectivă divină! Astfel era mintea lui Pavel. Modul cum el a arătat că biserica iudaică nu mai este biserica lui Dumnezeu este acelaşi mod cum putem înţelege astăzi că biserica adventistă nu mai este biserica lui Dumnezeu!!! Nu am scris nimic din rea-voinţă, ci am căutat pur şi simplu să înţeleg istoria bisericii şi cum trebuie interpretate corect toate argumentele prezentate în apărare de biserica lui Dumnezeu, indiferent care a fost aceasta în decursul timpului. Când am văzut cum interpretează Pavel profeţiile pe care evreii rabini le aduceau în apărarea lor, abia atunci am înţeles principiul sănătos care stă la baza unei interpretări corecte a tuturor argumentelor pe care le folosesc bisericile în apărarea lor.

Evreii ajunseseră orbi spiritual definitiv o dată cu lepădarea lui Mesia şi respingerea celei de a doua chemări la nuntă. Tot astfel adventiştii sunt orbi definitiv, deşi se cred bogaţi, din cauza laodiceanismului şi a respingerii celei de a doua chemări la nuntă. "Solia către laodiceeni se aplică adventiştilor de ziua a şaptea care au avut mare lumină şi nu au umblat în ea. Aceia care au făcut o mare profesiune de credinţă, dar care nu au ţinut pasul cu Conducătorul lor, vor fi vărsaţi din gura Lui dacă nu se pocăiesc." Selected Messages, vol. 2, pag. 66. Trebuie să înţelegem ca niciodată înainte că între biserica iudaică şi cea adventistă există asemănări izbitoare. Aproape că au istorii identice, tocmai din acest motiv Ellen White a scris această profeţie deosebită: "Cursele lui Satana sunt întinse înaintea noastră, tot aşa cum au fost întinse pentru copiii lui Israel, chiar înaintea intrării lor în ţara Canaanului. Noi repetăm istoria acestui popor". Mărturii, vol. 5, cap. Puterea adevărului, par. 10. Din păcate, biserica adventistă chiar a repetat istoria poporului iudeu, laodiceanismul având corespondent clar în peregrinarea prin pustie timp de patruzeci de ani a iudeilor, înainte de a intra în Canaan!!

Mai mult decât orice, astăzi este timpul cel mai prielnic de a învăţa din istoria trecutului, din istoria bisericii lui Dumnezeu, chemată de El spre a împlini planul Său, căci "aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor. Astfel, dar, cine crede că stă în picioare să ia seama să nu cadă". 1Corinteni 10,11.12.

Marile contrafaceri

Satana este cel mai bun strateg când este vorba de a contraface lucrarea lui Dumnezeu în dăruirea luminii, prin Duhul Sfânt, bisericii Sale de pe pământ. El depune toate eforturile să înşele dacă va fi cu putinţă pe toţi cei aleşi. Aşa că, mai înainte de a avea loc o adevărată manifestare a harului divin în biserica Sa aleasă, prin oameni cu adevărat convertiţi, Satana face tot posibilul să o contracareze printr-o contrafacere crasă, în toate bisericile care-i aparţin, dar în aşa fel încât să semene aproape în totul cu manifestarea Duhului Sfânt! Problema acestei contrafaceri este că se manifestă prin apeluri asupra imaginaţiei, prin excitarea emoţiilor, pe care din păcate credincioşii păcăliţi astfel le numesc credinţă!!

     "Dar multe dintre redeşteptările timpurilor moderne au dat pe faţă un contrast categoric faţă de acele manifestări de har divin care au însoţit, în zilele din vechime, lucrările slujitorilor lui Dumnezeu. Este adevărat că, atunci când se deşteaptă un interes mare, mulţi pretind că sunt pocăiţi, iar bisericile se umplu; cu toate acestea, rezultatele nu sunt o garanţie că ea, credinţa, a adus şi o creştere corespunzătoare a unei adevărate vieţi spirituale. Lumina care arde pentru o vreme moare repede, lăsând ca întunericul să devină mai adânc decât înainte.
     Redeşteptările populare sunt, prea adesea, conduse prin apeluri la imaginaţie, prin trezirea emoţiilor, prin îngăduirea iubirii faţă de ceea ce este nou şi senzaţional. Convertiţii câştigaţi în felul acesta au prea puţină dorinţă să asculte de adevărul biblic şi au un interes slab faţă de mărturiile profeţilor şi ale apostolilor. Dacă nu are nimic senzaţional, serviciul religios nu are nici o atracţie pentru ei. O solie care face apel la raţiune fără zel nu trezeşte nici un răspuns. Avertizările clare ale Cuvântului lui Dumnezeu, care urmăresc în mod direct interesele lor veşnice, nu sunt luate în seamă." Tragedia veacurilor, cap. Redeşteptări moderne, par. 6, 7.

Astfel de manifestări trebuie să se fi petrecut în preajma şi în timpul celor două chemări la nuntă, adresate de Dumnezeu bisericii adventiste prin solii Săi credincioşi. O primă contrafacere a lucrării Duhului Sfânt în biserica adventistă, pe care Lucifer încerca să o pregătească în bisericile Babilonului, având în vedere că urma să vină timpul pentru a se face auzită prima chemare la nuntă, s-a dat pe faţă prin marele val evanghelistic al cărui protagonist a fost D.L. Moody, care se considera chemat de Dumnezeu să facă o astfel de lucrare. Avea să-şi înceapă lucrarea în anul 1873. Acest val evanghelistic are loc, deci, în timpul când în America deja se făcuseră auzite cele trei solii îngereşti, şi ar fi de aşteptat ca acest Moody să prezinte oamenilor mesajul Evangheliei veşnice conţinut în solia îngerului al treilea. Este de aşteptat ca el să prezinte importanţa Sabatului şi a legii lui Dumnezeu, precum şi neprihănirea lui Hristos, singura în stare să ne facă biruitori ai păcatului prin trăirea unei vieţi de biruinţă în Hristos Isus, prin credinţă.

Cu părere de rău, însă, nu există nici o dovadă că el ar fi prezentat vreodată mesajul îngerului al treilea. În primul rând, Moddy ar fi trebuit să cunoască acest mesaj întrucât era contemporan cu marii pionieri adventişti, dar şi cu profetul bisericii Ellen White. În al doilea rând, el nu a fost niciodată adventist de ziua a şaptea. În al treilea rând, cum ar fi putut Dumnezeu să încredinţeze o solie de redeşteptare spirituală în rândurile bisericii Sale printr-un om care aparţinea Babilonului!? El nu a făcut niciodată o lucrare de evanghelizare în interiorul bisericii adventiste.

Ar putea, oare, Dumnezeu să încredinţeze o solie de redeşteptare şi Duhul Sfânt unui om care nu a acceptat niciodată Sabatul şi întreaga solie a îngerului al treilea, mai ales adevărul privitor la lucrarea lui Hristos în sanctuarul ceresc, trecând pe lângă James White sau Ellen White, ori alt mare pionier adventist, consacraţi lucrării la care chiar Dumnezeu îi chemase? Este drept să se suţină că Moody a fost omul lui Dumnezeu la vremea aceea, câtă vreme Scripturile ne spun: "Nu, Domnul Dumnezeu nu face nimic fără să-şi descopere taina Sa slujitorilor Săi proroci" (Amos 3,7), iar în mijlocul bisericii adventiste se afla deja un profet, canalul cel sigur de comunicare între Dumnezeu şi mişcarea Sa? Închipuiţi-vă numai acest lucru: ar fi fost onest ca Dumnezeu să aleagă un om din Babilonul spiritual, căci toate bisericile protestante ale acelei vremi deveniseră Babilon prin refuzul soliei celor trei îngeri, căruia să-i ofere un adevăr preţios pe care profetul Său credincios Ellen White nu trebuia să-l ştie, deşi ea era profetul ales de Dumnezeu? "A doua solie îngerească din Apocalipsa capitolul 14 a fost predicată mai întâi în vara anului 1844, cu această ocazie a avut loc o aplicaţie mai directă la bisericile din Statele Unite, unde avertizarea cu privire la judecată fusese vestită mai mult, dar respinsă în general şi unde decăderea în biserici fusese mai rapidă. Dar solia celui de-al doilea înger nu şi-a atins împlinirea totală în anul 1844. Bisericile au ajuns atunci la decădere morală, ca urmare a respingerii luminii soliei venirii; dar aceasta nu a fost totală. atunci când ele au continuat să lepede adevărurile deosebite pentru vremea aceea, au decăzut din ce în ce mai mult." Tragedia veacurilor, cap. O avertizare respinsă, par. 4 de la sfârşit.

Nu aceasta este calea lui Dumnezeu, potrivit textului biblic amintit mai sus. Biserica Sa totdeauna a fost trezită din interior, nu din exterior. Oamenii care au adus solia lui Dumnezeu în biserică au fost totdeauna oameni care aparţineau acelei biserici, oameni a căror credinţă se întemeia pe adevărul descoperit acelei biserici de care aparţineau. D.L. Moody nu a fost niciodată omul ales de Dumnezeu prin care să se manifeste Duhul Sfânt!! Dimpotrivă, a fost un om prin care Lucifer a iniţiat o contrafacere a manifestării harului divin în mijlocul bisericii adventiste, ce urma să aibă loc în toamna anului 1888! Adevăraţii Săi copii, aleşi pentru această mare lucrare, ce coincidea cu prima chemare a bisericii adventiste la nuntă, au fost Ellet Waggoner şi Alonzo Jones.

Că aşa stau lucrurile, ne este dovedit prin mărturia Duhului Sfânt care nu poate să mintă. "În multe din redeşteptările care au avut loc, în ultima jumătate de veac, au fost la lucru aceleaşi influenţe, într-o măsură mai mare sau mai mică, dar care se vor manifesta şi în mişcările mai mari ale viitorului. Se va manifesta o exaltare emoţională, o amestecare a adevărului cu rătăcirea, care are ca scop inducerea în eroare. Însă nimeni nu trebuie să fie amăgit. În lumina Cuvântului lui Dumnezeu nu este greu de stabilit natura acestor mişcări. Oriunde oamenii neglijează mărturia Bibliei, întorcându-se de la acele adevăruri clare şi cercetătoare de suflet, care cer lepădare de sine şi renunţare la lume, putem fi siguri că binecuvântarea lui Dumnezeu nu este revărsată. Şi după regula pe care Isus Hristos a dat-o: >Îi veţi cunoaşte după roadele lor< (Matei 7,16), este evident că aceste mişcări nu sunt lucrarea Duhului lui Dumnezeu." Tragedia veacurilor, cap. Redeşteptări moderne, par. 10.

În categoria redeşteptărilor care avuseseră loc "în ultima jumătate de veac" intră şi valul evanghelistic al lui Moody, întrucât cartea din care am citat a fost scrisă în anul 1884, la unsprezece ani după ce Moody îşi începe lucrarea evanghelistică în America!!! Aşadar, lucrarea lui Moody nu era decât o contrafacere a lucrării Duhului Sfânt ce urma să se manifeste în biserica adventistă prin Jones şi Waggoner mai târziu, în 1888. Întotdeauna contrafacerea are loc înaintea adevăratei lucrări a Duhului Sfânt. Şi tot în maniera aceasta va lucra Satana înainte de a fi oferită lumii marea strigare prin cea mai bogată revărsare a Duhului Sfânt din toate timpurile asupra copiilor Săi credincioşi. "Înainte de revărsarea finală a judecăţilor lui Dumnezeu peste pământ, în mijlocul poporului lui Dumnezeu va avea loc o aşa reînviorare a evlaviei de la început, cum nu s-a mai văzut din timpurile apostolice. Duhul şi puterea lui Dumnezeu vor fi revărsate peste copiii Săi. În vremea aceea, mulţi se vor despărţi de bisericile acelea în care dragostea pentru lume a luat locul iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de Cuvântul Său. Mulţi, atât slujitori, cât şi laici, vor primi cu bucurie acele adevăruri mari pe care Dumnezeu le-a rânduit să fie vestite în vremea aceea, pentru a pregăti un popor pentru a doua venire a Domnului. Vrăjmaşul sufletelor doreşte să împiedice această lucrare: şi înainte ca să vină timpul pentru o astfel de lucrare, el va încerca să o împiedice, introducând o contrafacere. În bisericile pe care va reuşi să le aducă sub puterea lui amăgitoare, va face să pară că s-a revărsat o binecuvântare deosebită a lui Dumnezeu; se va manifesta ceea ce se crede a fi un mare interes religios. Mulţimile se vor bucura că Dumnezeu lucrează în mod minunat pentru ei, când de fapt aceasta este lucrarea altui spirit. Sub o aparenţă religioasă, Satana va căuta să-şi întindă influenţa peste lumea creştină." Tragedia veacurilor, cap. Redeşteptări moderne, par. 9.

Aceeaşi lucrare de contrafacere a lui Satana trebuie să o vedem şi înainte dar şi în timpul celei de a doua chemări la nuntă adresate bisericii adventiste, care a avut loc în 1950. De data aceasta omul prin care a lucrat puterile întunericului a fost Billy Graham! El şi-a început lucrarea de evanghelizare în anul 1949, prin radio, televiziune şi săli supraaglomerate sau în aer liber. Pe la sfârşitul anilor 1950 a început o adevărată cruciadă evanghelistică ce a avut ecou în întreaga lume. Este deceniul când adventiştii renunţă la adevărul privitor la natura umană decăzută şi păcătoasă pe care Isus a luat-o prin întruparea Sa! Nu trebuie să ne lăsm înşelaţi de rezonanţa numelor acestor doi evanghelişti, căci nici unul dintre ei nu a înălţat Sabatul şi sanctuarul lui Dumnezeu din cer, de unde şi vine bogata lumină sub forma soliei îngerului al treilea, singura prin care Dumnezeu va încheia lucrarea. Orice adevăr primit din partea lui Dumnezeu este primit doar prin solia îngerului al treilea, iar manifestarea Duhului Sfânt se face numai în contextul acestei solii, căci El este adevăratul Autor al acestei mari solii!! Se poate observa uşor că nici unul dintre ei nu a provenit din biserica adventistă, care până în 1962 a fost biserica lui Dumnezeu. Anul respectiv este anul când Conferinţa Generală, în sesiunea ei, a rămas fermă pentru totdeauna în răspunsul ei cu privire la solicitarea celor doi misionari, Wieland şi Short, ca biserica întreagă să accepte Evanghelia lui Hristos prezentată în 1888.

Orice trezire religioasă adevărată în timpul sfârşitului trebuie să aibă la bază vestirea soliei îngerului al treilea, care este Evanghelia veşnică şi neprihănirea lui Hristos în contextul sanctuarului ceresc!!! Aceasta este singura solie prin care Hristos, Rafinorul ceresc, poate să îşi cureţe copiii adevăraţi, primitorii acestei frumoase solii, numiţi şi fiii lui Levi! Sabatul şi neprihănirea lui Hristos, ambele descoperind caracterul lui Dumnezeu, sunt miezul soliei îngerului al treilea. Numai în felul acesta poate fi penetrat adâncul întuneric spiritual care îneacă omenirea!!

De altfel, noi ar trebui să vedem acelaşi tipar în timpul lui Hristos şi al apostolilor. În vremea lui Hristos au existat oameni care pretindeau că sunt Mesia, dar care de fapt erau nişte impostori. Aşa au fost Iuda Galileanul, a cărui lucrare a avut loc în timpul când Ioan Botezătorul şi Isus încă erau copii, Teuda, un impostor care se credea profet şi care a amăgit sute de oameni să-l urmeze, şi-a început această lucrare de amăgire în timpul apostolilor, înainte de anul 50, şi bineînţeles Baraba, tâlharul care pretindea că-i Mesia chiar în timpul lucrării lui Hristos. Despre primii doi aminteşte chiar Gamaliel în Fapte 5,36.37.

Să vedem acum ce s-a întâmplat după respingerea definitivă a celei de a doua chemări la nuntă din partea bisericii adventiste. În mod normal, potrivit tiparului biblic, ori de câte ori Dumnezeu a trimis o solie specială, adaptată nevoilor imperioase ale bisericii Sale, printr-un mesager, iar biserica respinge acea solie, pecetluindu-şi astfel soarta, mai ales dacă vorbim despre cele două chemări la nuntă, se formează o nouă biserică, a celor ce au acceptat mesajul vestit, în jurul mesagerului lui Dumnezeu. Bunăoară, Hristos a format o nouă biserică în sânul bisericii iudaice, nu cu scopul de a o separa de vechea biserică, ci mai degrabă ca prin ea să trezească pe Israel. Dar, întrucât biserica iudaică a respins cele două chemări, în jurul apostolilor s-au adunat toţi cei care au primit cuvântul vestit prin ei de Duhul Sfânt, rezultând astfel o biserică separată. Evanghelia respinsă de unii a condus la formarea altei biserici, care a primit-o!!

Tot astfel, când Luther a început să predice îndreptăţirea prin credinţă, deşi nu avea nici un gând să se despartă de biserica mamă, Roma papală, refuzul acesteia din urmă de a primi Evanghelia a condus în cele din urmă la constituirea unei noi biserici în jurul lui Luther. La fel s-au petrecut lucrurile cu cele trei solii îngereşti. Când Miller a vestit Evanghelia veşnică bisericii sale, neprimirea acesteia a condus la o separare şi la formarea unei noi biserici ce se strânsese în jurul lui Miller, de unde şi numele de milleriţi. Dar nu acelaşi lucru îl putem vedea întâmplându-se o dată cu respingerea celei de a doua chemări în 1962 de biserica adventistă. În jurul lui Wieland şi Short nu s-au strâns adepţi care mai apoi să formeze o biserică în afara bisericii adventiste!!

Nu înseamnă că mesajul lor nu a avut un impact major asupra întregii mişcări adventiste. Spuneam că unele copii ale manuscrisului lor au ajuns la enoriaşi, fiind foarte entuziasmaţi de conţinutul lor. Dar, cu toate acestea, nu s-a format o nouă biserică. Motivul este că cei doi au acţionat cu prea multă prudenţă, nedorind să facă valuri prea mari, din respect faţă de conducerea adventistă. Aşa că cei care au îmbrăţişat aceleaşi puncte de vedere ca Wieland şi Short au rămas cuminţi în interiorul bisericii adventiste. Însă, ca orice trezire religioasă adevărată, mai ales că purta amprenta Duhului Sfânt, lucrurile nu putea să rămână în felul acesta.

Aşa că Duhul Sfânt a avut în atenţie, pentru prima oară în istorie, un alt continent, şi anume Australia!! Este foarte interesant periplul bisericii lui Dumnezeu în lume: din Egipt - Africa, în Palestina - Asia Mică, apoi în Europa şi mai apoi în Statele Unite ale Americii. Pentru că America l-a refuzat pe Dumnezeu prin biserica adventistă, Duhul Sfânt a găsit alt tărâm unde să formeze o nouă biserică, iar acest nou tărâm, după cum am spus, era Australia. Ne aducem aminte că Ellen White fusese exilată de Conferinţa Generală tocmai în Australia, pentru a scăpa de ea. Însă, aici, în urma activităţii sale şi a colaboratorilor ei a luat fiinţă o frumoasă biserică adventistă. Nu peste mult timp, înainte de 1900, avea să se înfiinţeze una dintre cele mai prestigioase instituţii de învăţământ ale adventiştilor, la început Şcoala iar mai apoi Colegiul Avondale.

În timp ce în Statele Unite se făcuse vâlvă cu manuscrisele celor doi misionari, în Australia, prin 1954, într-o atmosferă relativ paşnică în biserica adventistă în general, dar şi la Colegiul Avondale, bibliotecarul Colegiului a rugat nişte studenţi să facă puţină ordine în depozitul de carte de la subsolul clădirii. Acolo erau multe cutii pline de praf în care se aflau o droaie de cărţi. Studenţii cu pricina s-au apucat să scoată cărţile în încercarea de a arunca ce nu era bun şi de a păstra ce era de folos. Prin maldărul de cărţi au găsi nişte ediţii foarte vechi ale cărţilor lui Waggoner şi Jones. Le-au răsfoit mai mult din curiozitate; ba chiar s-au apucat să le citească.

După o lectură fugară, au constatat că nu pot fi cărţi de aruncat, ba dimpotrivă conţinutul lor este plin de putere. Ei nu mai auziseră niciodată despre posibilitatea trăirii unei vieţi de biruinţă asupra păcatului! Nu ştiau cum să fii izbăvit de puterea păcatului şi să fii liber în Hristos. Aşa că s-au înarmat cu toate acele cărţi, s-au dus la un anume doctor Boyd care, văzându-le, a şi început să le dactilografieze. Fiind multiplicate în felul acesta, au şi fost distribuite peste tot în toată Australia, bineînţeles în biserica adventistă. Aceste cărţi prăfuite, dar multiplicate, aveau să stea la baza marii mişcări de trezire din Australia iniţiată de fraţii Brinsmead. A fost un adevărat cutremur în biserica adventistă, căci Conferinţa Generală credea că a adus la tăcere orice formă de manifestare a repunerii pe tapet a soliei de la 1888.

Cei doi fraţi, în speţă Robert, au trezit un real interes pentru solia din 1888 în toată biserica adventistă. În jurul lor s-a format un grup mare de adventişti primitori ai soliei, care ulterior, nereuşind să fie aduşi la tăcere, au fost excluşi din biserica adventistă. S-a format astfel o nouă biserică, purtătoare a stindardului soliei îngerului al patrulea. În pofida unor vederi eronate cu privire la judecata de cercetare susţinute de Robert Brinsmead, mişcarea căpăta avânt şi amploare. Cu toate acestea, s-a întâmplat un fapt inexplicabil. Mişcarea nou formată avea să se destrame, iar mulţi dintre cei ce ieşiseră sau fuseseră alungaţi din biserica adventistă, formând mişcarea de trezire din Australia, s-au întors înapoi în biserica de unde au plecat!!! Totul se întâmpla pe la începutul anilor 1970. Brinsmead însuşi avea să treacă de la o extremă la alta în decursul anilor, până când a ajuns să respingă solia îngerului al treilea cu totul, astăzi fiind doar un simplu fermier oarecum ateu.

Avea să se stingă efortul lui Dumnezeu de a pregăti un popor pentru întâmpinarea Mirelui pe norii cerului? Până aici aveau să înainteze lucrurile? În mod normal, ar fi trebuit să existe măcar o grupă de oameni credincioşi care să păstreze ferm solia îngerului al treilea, căci până la urmă orice manifestare a Duhului Sfânt în descoperirea preţioasei solii din 1888 trebuie să aibă ecou în mintea unor oameni care doresc să trăiască solia neprihănirii lui Hristos! Nu ne vom depărta de mediul adventist, căci aici este singura zonă unde se păstrează spiritul soliei îngerului al treilea! Încetul cu încetul ne apropiem de conceptul biblic al rămăşiţei celor ce păzesc poruncile lui Dumnezeu şi au credinţa lui Isus. Mediul adventist s-a fragmentat foarte mult, în speţă după anul 1955, tocmai din cauza lipsei Evangheliei pe care au refuzat-o definitiv când a fost prezentată sub forma celei de a doua chemări la nuntă, fiecare grupare formată susţinând că este adevărata continuatoare a bisericii adventiste. Cum au evoluat totuşi lucrurile, rămâne să descoperim în continuare, căci e clar că spiritul soliei îngerului al treilea, care trebuie să se manifeste printr-un alt înger sub forma marii strigări, trebuie să supravieţuiască mai departe.

A doua chemare la nuntă

Evanghelia veşnică înseamnă un principiu viu şi activ în viaţa credinciosului, un principiu care a nimicit păcatul înlocuindu-l cu neprihănirea vie a lui Hristos şi cu prezenţa reală a Duhului Sfânt. Ea înseamnă, din această perspectivă, biruinţa deplină asupra păcatului cunoscut şi mărturisit şi, cu ajutorul Duhului Sfânt şi a propriilor eforturi personale, sfinţirea continuă a vieţii zi de zi!! Aceasta este Evanghelia conţinută în solia îngerului al treilea care, din păcate, are nevoie de un alt înger, al patrulea, pentru a deveni marea strigare sau marea avertizare a îngerului al treilea pentru o lume condamnată. Această Evanghelie, prezentată în anul 1888, a fost respinsă de biserica adventistă, în speţă de conducerea ei. Prima chemare reprezintă, deci, invitaţia lui Dumnezeu pentru biserica adventistă de a primi pocăinţa şi Evanghelia, spre a fi readusă la starea de neprihănire pierdută prin căderea în starea laodiceană.

Să observăm durerea profetului din mijlocul acestei biserici, care, ca un adevărat vizionar, se întreba pe bună dreptate cel fel de viitor se află înaintea unei biserici fără dragostea dintâi şi unitatea credinţei!!! "A avut loc o îndepărtare de Dumnezeu printre noi, iar lucrarea plină de zel pentru pocăinţă şi întoarcere la dragostea dintâi, esenţială pentru restaurarea noastră înaintea lui Dumnezeu şi pentru regenerarea inimii, încă nu a fost făcută. Necredinţa a dat năvală în rândurile noastre; pentru că este la modă a te despărţi de Hristos şi a face loc scepticismului. Pentru mulţi strigătul inimii a fost: >Noi nu vrem ca acest Om să stăpânească peste noi!< Baal, Baal este alegerea. Religia multora dintre noi va fi religia Israelului apostaziat, deoarece ei îşi iubesc căile şi uită calea lui Dumnezeu. Adevărata religie, singura religie a Bibliei, care învaţă iertarea numai prin meritele unui Mântuitor răstignit şi înviat, care pledează în favoarea neprihănirii prin credinţa Fiului lui Dumnezeu, a fost desconsiderată, vorbită de rău, ridiculizată şi respinsă. Ea a fost denunţată că ar conduce la entuziasm şi fanatism. Însă ea este viaţa lui Isus Hristos în suflet, este principiul activ al iubirii împărtăşite prin Duhul Sfânt, acel singur lucru care va face sufletul rodnic pentru fapte bune. Iubirea lui Hristos este forţa şi puterea oricărei solii a lui Dumnezeu care a ieşit vreodată de pe buze omeneşti. Ce fel de viitor se află înaintea noastră dacă nu vom reuşi să ajungem la unitatea credinţei?" Mărturii pentru predicatori, cap. Primejdia adoptării politicii lumeşti în lucrarea lui Dumnezeu, subcap. Adevărata religie desconsiderată, par. 1.

Dorinţa expresă a lui Dumnezeu este încheierea căsătoriei lui Hristos cu biserica Sa. Prin urmare, căsătoria încheiată în mod deplin între Hristos şi biserica Sa face posibilă, fiind şi singura cale în acest sens, întoarcerea lui Hristos pe norii cerului. Când El vine a doua oară trebuie deja să găsească pe pământ o biserică "fără pată şi fără zbârcitură sau altceva de felul acesta". Efeseni 5,27. În această biserică trebuie să se fi pus capăt tuturor păcatelor iar neprihănirea veşnică trebuie să fie adusă în inima fiecărui credincios în mod individual!!! Biserica aceasta extraordinară trebuie să ajungă desăvârşită, fără nici un cusur, înainte de încheierea timpului de har, care are loc în vremea când se dă decretul morţii!!

Deci, indiferent ce se va mai întâmpla pe pământ, nunta sau căsătoria aceasta trebuie să aibă loc. Ea astăzi este în curs de desfăşurare, iar când Isus părăseşte sfânta sfintelor nunta aceasta trebuie să se fi încheiat deja, ceea ce va face posibilă trăirea bisericii Sale de pe pământ, unită pentru vecie cu Hristos şi desăvârşită, fără mijlocitor!!! "Fiecare caz fusese hotărât pentru viaţă sau pentru moarte. În timp ce Isus slujise în sanctuar, judecata continuase pentru neprihăniţii care erau morţi şi apoi pentru neprihăniţii aflaţi în viaţă. Hristos îşi primise Împărăţia după ce făcuse ispăşire pentru poporul Său şi le ştersese păcatele. Era hotărât cine aveau să fie supuşii Împărăţiei. Nunta Mielului luase sfârşit. Şi Împărăţia şi măreţia ei în întregime au fost date lui Isus şi moştenitorilor mântuirii, iar Isus urma să domnească ca Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor." Scrieri timpurii, cap. Încheierea vestirii celei de-a treia solii îngereşti, par. 3.

Nunta aceasta cuprinde în sine căsătoria dintre Hristos şi biserica Sa de pe pământ şi totodată primirea Împărăţiei Sale. Ceea ce trebuie să ştim este că Isus nu-şi poate primi Împărăţia dacă mai întâi nu s-a desăvârşit căsătoria cu biserica Sa de pe pământ!!! În acest context era nevoie urgentă de adresarea celei de a doua chemări bisericii adventiste, cu care dorea nespus să încheie lucrarea pe acest pământ. Am arătat deja că existau toate condiţiile ca sfârşitul lumii să se petreacă chiar în timpul formării mişcării îngerului al treilea, la mijlocul sec. al XIX-lea. Ar mai trebui să subliniez şi faptul că, în momentul adresării primei chemări din partea lui Dumnezeu, în 1888, existau toate condiţiile pentru decretarea edictului duminical şi formarea chipului fiarei!!!

În data de 21 mai 1888, senatorul Blair a introdus un proiect de lege, care a fost trimis Comitetului pentru Muncă şi Educaţie spre a fi discutat şi eventual legiferat de Senat şi Camera Reprezentanţilor Statelor Unite ale Americii!! Acest proiect viza practic o lege duminicală cu caracter naţional, deci care să acopere întregul teritoriu al Statelor Unite!!! În preambulul acestei legi se spunea că aceasta este "o lege care să asigure poporului bucuria primei zile a săptămânii, cunoscută ca Ziua Domnului, ca zi de odihnă şi care să asigure respectarea ei ca zi de închinare religioasă". Legea duminicală naţională, Introducere, pag. 5.

Alonzo Jones a participat la discuţiile care au avut loc în cadrul acestui Comitet pentru Muncă şi Educaţie, ca reprezentat al bisericii adventiste, şi a pledat pentru cauza lui Dumnezeu în data de 13 decembrie 1888. Interesant este faptul că sesiunea conferinţei de la Minneapolis, când se lansează prima chemare la nuntă, are loc aproximativ tot în aceeaşi perioadă, de fapt între lunile octombrie şi noiembrie 1888. Dacă poporul adventist ar fi primit pocăinţa şi Evanghelia lui Hristos, atunci probabil făurirea chipului fiarei era o chestiune de timp. Dar, pentru că au respins chemarea la nuntă, prin mesagerul Său credincios, Alonzo Jones, Dumnezeu a putut împiedica, pentru o mare perioadă de timp, în care intră şi timpul prezent, adoptarea şi legiferarea acestui proiect de lege duminical. Jones a pledat atât de bine, încât Comitetul nu a aprobat niciodată până astăzi acel proiect de lege, în aparenţă murind pentru totdeauna.

Dacă Dumnezeu nu ar fi oprit acel curs al evenimentelor care se întrevedeau, atunci biserica ar fi intrat într-o luptă cu fiara şi icoana fiarei complet nepregătită, iar căsătoria dintre Hristos şi biserica Sa nu ar fi putut avea loc, întrucât bisericii îi lipsea Evanghelia!!! Iar acest lucru ar fi împiedicat pur şi simplu venirea lui Hristos pe norii cerului, căci El nu poate veni dacă pe pământ nu găseşte o biserică absolut curată, desăvârşită prin ascultare de Evanghelia cea veşnică!! Aşa că Dumnezeu a amânat din milă, prin reuşita lui Jones, căruia omenirea şi mai ales biserica creştină îi datorează enorm, plus timpul de linişte din prezent, dezvoltarea unor evenimente prevăzute în cartea Apocalipsei. Trebuia încă să fie adresată chemarea a doua la nuntă.

După cum Dumnezeu a adresat prima chemare la nuntă bisericii iudaice în timpul vieţii lui Isus, prin apostolii Săi, când fusese vestită chemarea la pocăinţă şi primirea Evangheliei, tot astfel prima chemare pentru biserica adventistă s-a făcut auzită în timpul vieţii profetului Ellen White, prin Waggoner şi Jones. Menirea profetului era aceea de a da credit vestirii acestei chemări, după cum menirea prezenţei lui Isus în timpul ucenicilor era aceea de a da putere tuturor celor vestite, care toate arătau spre El!! Dar, a doua chemare adresată naţiunii iudaice a fost dată după moartea şi învierea lui Hristos, căci era nu numai Mesia ci şi Profetul despre care vorbea Moise în cărţile sale. Tot astfel trebuiau să se petreacă lucrurile şi cu a doua chemare adresată biserici adventiste. Ea trebuia să vină la un alt timp, după moartea lui Ellen White, un timp în care chemarea viza altă generaţie!!!

Vestirea primei şi celei de a doua chemări la nuntă trebuie să fie identică, să cuprindă în sine chemarea la pocăinţă şi primirea Evangheliei sfinte şi a neprihănirii lui Hristos. Prin urmare, vestirea celei de a doua chemări la nuntă adresată bisericii adventiste trebuia să cuprindă Evanghelia lui Hristos, cu îndemnul la o pocăinţă generală, colectivă a bisericii, din cauza păcatului respingerii primei chemări a generaţiilor anterioare!!! Din cauza lipsei Evangheliei, biserica adventistă ajunsese tot mai coruptă, având loc tot mai dese despărţiri de biserică şi formarea unor grupe de credincioşi care pretindeau că sunt adevărata biserică a lui Hristos. Pe fondul acesta, urma să se împlinească următoarea profeţie: "În biserici trebuie să aibă loc o manifestare extraordinară a puterii lui Dumnezeu, dar ea nu va mişca pe aceia care nu s-au umilit înaintea Domnului şi nu au deschis uşa inimii prin mărturisire şi pocăinţă. În manifestarea acestei puteri care luminează pământul cu slava lui Dumnezeu, ei vor vedea doar ceva pe care în orbirea lor îl vor socoti periculos, ceva care le va trezi temerile, şi se vor lega strâns să i se împotrivească. Deoarece Domnul nu lucrează conform ideilor şi aşteptărilor lor, ei se vor opune lucrării. >De ce<, zic ei, >să nu fim în stare să cunoaştem Spiritul lui Dumnezeu, de vreme ce am fost în lucrare aşa de mulţi ani?< Deoarece ei nu au răspuns avertizărilor, stăruinţelor soliilor lui Dumnezeu, ci în mod persistent spun: >Sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic<. Talentul, experienţa îndelungată nu vor face din oameni canale de lumină dacă nu se pun sub razele strălucitoare ale Soarelui neprihănirii". The Review and Herald Extra, 23 decembrie 1890.

Bisericile la care se face referire în profeţia de mai sus nu sunt bisericile protestante, căci în mijlocul lor va avea loc o contrafacere a lucrării Duhului Sfânt, cu atât mai mult, cu cât ele nu ştiu nimic despre solia îngerului al treilea. Bisericile respective sunt bisericile adventiste din tot cuprinsul lumii, fiindcă doar ele susţin cu emfază că sunt bogate şi că nu duc lipsă de nimic!! Această profeţie, făcută după anul 1888, după câte se poate constata, şi-a găsit împlinirea în mod deosebit în anul 1950! Acesta este anul când Dumnezeu oferă a doua chemare bisericii adventiste. Trebuie să subliniez că în perioada cuprinsă între 1888 şi 1950, în biserica adventistă nu a fost adresată sub nici o formă a doua chemare, ce trebuia să aibă puterea primei chemări, adică să trezească biserica din somnul ei de moarte!!!

De astă dată protagoniştii chemării sunt doi misionari, tineri la vremea aceea, care veniseră din Africa să participe la sesiunea Conferinţei Generale din 1950. Ei aveau o adâncă povară pe suflet. Văzuseră degringolada din biserica lor iubită, multele ameninţări din partea evanghelicilor care până la urmă aveau să dea rod, conducând biserica adventistă la schimbarea adevărului despre natura umană a lui Hristos, teorie ce avea să semene multă nedumerire în biserică, nedumerire ce s-a accentuat între timp până în zilele noastre. Aceşti doi misionari înţeleseseră ca nimeni alţii la vremea aceea că solia prezentată de Waggoner şi Jones în 1888 a fost respinsă de conducerea bisericii, văzând în această lepădare chiar răstignirea lui Hristos!!! Numele celor doi misionari credincioşi au fost Robert Wieland şi Donald Short.

Ceea ce introducea nou această chemare era apelul la o pocăinţă colectivă, la pocăinţa întregii biserici, trebuind mărturisite păcatele părinţilor spirituali care au respins Duhul Sfânt în 1888. Ei au mers drept la ţintă în această cerere, solicitând Conferinţei Generale să studieze solia din 1888, după care să o pună la dispoziţie întregii biserici. Aici doresc să amintesc un fapt întristător. Cărţile lui Jones şi Waggoner nu circulau deloc printre adventişti, fiindcă nici măcar nu erau tipărite. Prea mulţi adventişti sinceri nici măcar nu auziseră de Jones şi Waggoner!!! Interesantă însă a fost atitudinea celor de la Conferinţa Generală, care au primit propunerea celor doi cu interes şi chiar le-a solicitat să pună argumentele lor pe hârtie, ceea ce s-a şi întâmplat.

În decurs de numai câteva săptămâni, cei doi au elaborat un manuscris de aproximativ 250 de pagini, pe care l-au intitulat 1888 Reexaminat. Când a fost terminat, a fost supus membrilor Conferinţei Generale spre analiză. În felul acesta, îngerul al patrulea făcea primii paşi în reintroducerea soliei neprihănirii prin credinţă, aşa cum era prezentată în 1888. Era dovada cea mai evidentă a reîntoarcerii îngerului al patrulea!!! Povara pusă asupra lui Wieland şi Short este în mod incontestabil o povară a slujirii credincioase specifică lucrării Duhului Sfânt asupra inimii celor doi!!! Trebuie să înţelegem modul de lucru al Duhului Sfânt. Întrucât conducerea bisericii respinsese Evanghelia lui Hristos prezentată sub forma primei chemări la nuntă în 1888, atunci tot conducerea bisericii trebuia vizată mai întâi prin a doua chemare la nuntă, fiindcă îndreptarea lucrurilor trebuia să înceapă de la cap!!!

Răspunsul pe care l-au dat conducătorii bisericii adventiste, deci la cel mai înalt nivel posibil, arată la modul cel mai evident că ei au înţeles natura problemei dinaintea lor. Iată o parte a răspunsului lor:

     "Peste tot în manuscrisul vostru este evident că voi credeţi că denominaţiunea ar trebui să îndrepte anumite lucruri ce ţin de anul 1888, şi apoi vă aşteptaţi să aibă loc o recunoaştere şi o mărturisire. Acest lucru este cu adevărat mai mult decât o sugestie, voi solicitând cu tărie ca să se urmeze această cale. Extrasele următoare sunt citate din manuscrisul vostru:
     >Fiecare eşec al poporului lui Dumnezeu de a urma lumina strălucitoare de pe cărarea lor din secolul trecut, trebuie să fie îndreptată cu desăvârşire de către generaţia din prezent, înainte ca bisericii rămăşiţei să i se poată acorda reabilitare divină înaintea lumii.< Pag. 2.
     >Înaintea bisericii rămăşiţei se află un raport greu ce trebuie pus în ordine. Cu cât mai curând este rezolvată problema, într-un mod sincer şi corect, cu atât este mai bine.< Pag. 2.
     >O astfel de abordare a problemei va cere ca această generaţie să recunoască faptele situaţiei şi să îndrepte în totalitate tragica greşeală.< Pag. 38.
     Apoi la pag. 137 scrieţi că este esenţială >o pocăinţă denominaţională< înainte ca marea strigare să poată fi primită." Pag. 8, 9. Scrisoare adresată de Conferinţa Generală a Adventiştilor de Ziua a Şaptea ca răspuns la manuscrisul 1888 Reexaminat, de R.J. Wieland şi D.K. Short, 4 decembrie 1951.

Acest răspuns arată clar şi este o dovadă a faptului că oamenii din fruntea bisericii au înţeles perfect apelul adresat de Dumnezeu prin cei doi misionari. Prin urmare, era de aşteptat ca ei să îndrepte tragica respingere şi păcatul celor care au lepădat prima chemare adresată de Dumnezeu în 1888. Dar, în loc de un răspuns favorabil, plin de recunoaştere şi mărturisire a păcatului odios săvârşit de generaţia anterioară, ei au dat un răspuns care a condus biserica adventistă într-o epocă de total întuneric, şi permanent pe deasupra. Răspunsul lor practic reprezintă respingerea celei de a doua chemări şi, o dată cu acest lucru, pierderea statutului bisericii adventiste de mireasă a lui Hristos pentru totdeauna. Vorbim aici despre o organizaţie religioasă, nu despre anumiţi credincioşi din interiorul bisericii adventiste, întrucât respingerea a fost făcută de cel mai înalt for al bisericii adventiste, nu de către un individ sau o grupă de credincioşi din interiorul bisericii. Iată care a fost răspunsul lor, în cele din urmă:

     "Noi nu credem că este în armonie cu planul şi scopul lui Dumnezeu pentru conducerea din prezent a mişcării să recunoască sau să mărturisească, fie în public, fie în particular, orice greşeală făcută de către o generaţie din trecut. În multe ocazii au fost perioade de apostazie în zilele lui Israel, şi câteodată aceste îndepărtări de Dumnezeu au fost cu adevărat foarte dureroase, dar noi nu găsim că Domnul cere generaţiei următoare să mărturisească greşelile şi fărădelegile generaţiei de dinainte, ca o condiţie pentru revărsarea binecuvântării Sale peste poporul Său. Dumnezeu i-a chemat pe copiii Săi să se pocăiască de păcatele lor, iar când ei s-au întors la El cu toată inima, i-a primit cu bunătate şi le-a dat cele mai bogate binecuvântări divine.
     Acelaşi lucru este adevărat în experienţa primilor ucenici ai lui Isus, dar dintr-un alt punct de vedere. Până la timpul înălţării lui Isus, ei încă mai păstrau vederi eronate cu privire la împărăţia lui Dumnezeu, însă noi nu găsim că Domnul le cere să facă vreo mărturisire publică a acestor idei greşite privitoare la scopul Său, indiferent că erau ale lor sau ale predecesorilor lor. Aceşti bărbaţi se bucuraseră de o experienţă unică prin faptul că aveau părtăşie personală cu Domnul lor; totuşi, chiar în ciuda acestei părtăşii intime ei au dat greş în a discerne multe adevăruri vitale pe care El le învăţa.
     Atragem atenţia la aceste exemple nu pentru a minimaliza în vreun fel fărădelegile izraeliţilor, sau eşecul ucenicilor de a umbla pe calea luminii crescânde, ci o facem cu scopul de a accentua ideea că propunerea voastră nu este în armonie cu planul lui Dumnezeu în purtarea Sa cu poporul Său.
     Nu este necesar deloc să ne întoarcem iarăşi la 1888; acele zile sunt de domeniul trecutului, sunt decenii care au trecut, şi în cele mai multe cazuri n-au nici o legătură cu viaţa acelora care acum lucrează pentru Dumnezeu. Noi trebuie să gândim în termenii de astăzi şi să ne asigurăm în inimile noastre că orice lecţie care a putut fi adunată din experienţele din trecut ale copiilor lui Dumnezeu este învăţată cu adevărat de către noi în această generaţie, ca nu cumva să dăm greş şi noi în aceleaşi exemple de necredinţă. În acest ceas târziu, nu este datoria noastră să ne ocupăm de greşelile conducătorilor sau credincioşilor din trecut. Noi îi putem lăsa fără grijă pe acei fraţi în seama Domnului, căruia ei au căutat să-i slujească. După toate acestea, cine suntem noi să să ne luăm libertatea de a de pocăi în numele lor? Cine ne-a oferit nouă prerogativa de a-i judeca, aşa încât să fie necesară din partea noastră, acum în acest ceas târziu, o mărturisire ca Dumnezeu să poată da binecuvântările Sale poporului rămăşiţei? Această învăţătură este în totală contradicţie cu modelul divin, iar noi credem că o asemenea cale nu poate ajuta la realizarea nici unui scop bun." First General Conference Report, pag. 9. A se vedea şi A Warning and its Reception, pag. 253.

Ei susţin în mod incredibil că pocăinţa generaţiei prezente de păcatul generaţiei de dinainte "este în totală contradicţie cu modelul divin". Dar, Scripturile tocmai că subliniază şi dovedesc o asemenea învăţătură, fiind în deplină concordanţă cu modul de manifestare al Duhului Sfânt, atunci când este primit!!! Orbirea laodiceană i-a făcut pe aceşti oameni sinceri, de la conducerea bisericii, să nu realizeze că Dumnezeu cere bisericii Sale să mărturisească păcatele generaţiei anterioare. Atenţie foarte mare, este vorba de mărturisirea păcatelor părinţilor spirituali, nu ale părinţilor fizici, căci nici un copil nu se poate face vinovat de păcatele tatălui său, indiferent care ar fi acestea.

Iată ce ne învaţă Duhul lui Dumnezeu, referitor la mărturisirea păcatelor generaţiei anterioare care a respins Evanghelia: "Îşi vor mărturisi fărădelegile lor şi fărădelegile părinţilor lor, călcările de lege pe care le-au săvârşit faţă de Mine şi împotrivirea cu care Mi s-au împotrivit, păcate din pricina cărora şi Eu M-am împotrivit lor şi i-am adus în ţara vrăjmaşilor lor. Şi atunci inima lor netăiată împrejur se va smeri şi vor plăti datoria fărădelegilor lor. Atunci îmi voi aduce aminte de legământul Meu cu Iacov, îmi voi aduce aminte de legământul Meu cu Isaac şi de legământul Meu cu Avraam şi îmi voi aduce aminte de ţară." Levitic 29,40-42. (Părinţii la care face referire textul biblic sunt părinţii spirituali, adică cei care s-au făcut vinovaţi de împotrivire faţă de Dumnezeu, vinovăţie care trece şi asupra generaţiei următoare, deoarece aceştia, părinţii spirituali, îşi învaţă copiii potrivit spiritului pe care îl au şi care ajunge să caracterizeze toate acţiunile bisericii).

     "Cei ce erau din neamul lui Israel, despărţindu-se de toţi străinii, au venit şi şi-au mărturisit păcatele lor şi fărădelegile părinţilor lor." Neemia 9,2.

Însă cel mai cunoscut exemplu de mărturisire a păcatelor şi fărădelegilor părinţilor spirituali, ale generaţiei sau generaţiilor anterioare, este fără îndoială rugăciunea lui Daniel, pe care o găsim în Daniel 9,4-19. "Noi am păcătuit, am săvârşit nelegiuire, am fost răi şi îndărătnici, ne-am abătut de la poruncile şi orânduirile Tale. N-am ascultat pe robii Tăi prorocii, care au vorbit în Numele Tău împăraţilor noştri, căpeteniilor noastre, părinţilor noştri şi către tot poporul ţării. Tu, Doamne, eşti drept, iar nouă ni se cuvine astăzi să ni se umple faţa de ruşine, nouă, tuturor oamenilor lui Iuda, locuitorilor Ierusalimului şi întregului Israel, fie ei aproape, fie departe, în toate ţările în care i-ai izgonit, din pricina fărădelegilor de care s-au făcut vinovaţi faţă de Tine! Doamne, nouă ni se cuvine să ni se umple faţa de ruşine, da, nouă, împăraţilor noştri, căpeteniilor noastre şi părinţilor noştri, pentru că am păcătuit împotriva Ta!" Daniel 9,5-8.

Laodiceanismul, după cum vom vedea, este forma cea mai crasă de orbire spirituală şi totodată cea mai distructivă formă de apostazie elaborată de Satana pregătită pentru biserica ce se formase în urma vestirii soliei îngerului al treilea în 1844!!! Din păcate, faptele sunt fapte, iar adevărul este adevăr. Nu am înfăţişat decât faptele aşa cum au avut ele loc, când am avut în vedere prezentarea istoriei bisericii chemate de Dumnezeu, de la Avraam şi până astăzi.

Aş mai spune că fruntaşii bisericii adventiste ceruseră lui Wieland şi Short să nu facă vâlvă cu manuscrisul lor, să încerce să fie liniştiţi. Însă, cum necum, copii ale manuscrisului au ajuns şi la membrii bisericii, trezind un real interes cu privire la cele întâmplate în 1888. Din acest motiv, Conferinţa Generală a trebuit să-şi reafirme cu putere poziţia de împotrivire faţă de solia din 1888. Astfel, în septembrie 1958 au dat un răspuns şi mai detaliat la cel prezentat mai sus, imprimând bisericii spiritul de opoziţie faţă de toţi aceia care studiaseră solia lui Jones şi Waggoner, care acum începea să fie pusă pe tapet, la vedere. Fără să-şi dea seama, aceşti conducători au împlinit chiar profeţia citată mai sus în această postare, dar şi aceste cuvinte pătrunzătoare: "Solia îngerului al treilea nu va fi înţeleasă, lumina care va lumina pământul cu slava ei va fi numită lumină falsă de către aceia care refuză să umble în slava ei crescândă". The Review and Herald, 27 mai 1890.

Dar, fără îndoială că respingerea definitivă a celei de a doua chemări trebuia să aducă cu sine şi nişte rezultate teribile în interiorul bisericii. Şi întocmai aşa s-au petrecut lucrurile. Avea să se modifice chiar doctrina bisericii referitoare la natura omenească a lui Hristos. Dacă pionierii adventişti au crezut că Hristos s-a întrupat în carnea noastră păcătoasă şi muritoare, cu toate înclinaţiile ei fireşti spre păcat, noul adventism care a luat naştere prin lepădarea apelului adresat de Dumnezeu în 1950 prin Wieland şi Short, avea să îmbrăţişeze vederile evanghelice despre natura umană a lui Hristos. Învăţătura evanghelică susţine că Hristos a luat trupul lipsit de păcat al lui Adam înainte de păcătuirea sa. Această învăţătură a fost încorporată în doctrina adventistă. Cei mai mulţi adventişti nici nu-şi dau seama ce înseamnă această învăţătură eronată, care face parte din vinul Babilonului. Probabil că această învăţătură este cel mai bine redată de către Dr. E. Schuyler English, evanghelic, editorul revistei Our Hope şi preşedintele comitetului de revizuire a Bibliei Scofield Reference, în anul 1955, declaraţia ei fiind cuprinsă de altfel şi în cartea lui LeRoy Froom, Movement of Destiny, pag. 469: "El (Hristos) a fost desăvârşit în omenescul Său, dar cu toate acestea El a fost Dumnezeu, iar zămislirea prin întruparea Sa a fost umbrită de Duhul Sfânt, aşa încât El nu a fost făcut părtaş la natura păcătoasă şi căzută a celorlalţi oameni".

Aşa stând lucrurile, în anul 1955 acest stimabil domn English a declarat în revista sa că adventiştii sunt creştini evanghelici, întrucât învăţătura lor este asemănătoare evanghelicilor, şi asta pentru că teologii adventişti schimbaseră învăţătura sănătoasă a Evangheliei. Un alt fenomen a fost că lui Leroy Froom i s-a solicitat de către Conferinţa Generală să scrie o carte în care să arate ce s-a petrecut de fapt la conferinţa de la Minneapolis din 1888. După ani de căutări şi documentare, el a scris cartea Movement of Destiny, pe care a publicat-o în 1971 sub patronajul bisericii, în care arată că de fapt solia din 1888 a fost primită de biserică, doar câţiva împotrivindu-se. În treacăt fie spus, el nici nu foloseşte declaraţiile clare ale mărturiilor Duhului Sfânt date prin Ellen White!!! De atunci încoace există ideea fundamental greşită, în pofida întregului corp de scrieri ale Spiritului profetic, că mesajul din 1888 a fost primit de biserică!

Un alt fenomen grav avea să aibă loc la începutul anilor 1980, când Desmond Ford avea să desfiinţeze învăţătura despre sanctuatul ceresc şi lucrarea care se desfăşoară acolo. Atât de bine pregătit era acest teolog de marcă, încât a reuşit să provoace o undă seismică în întreaga biserică, lipsită din 1950 cu totul de Evanghelia lui Hristos. La argumentele invocate teologii renumiţi ai bisericii timpului aceluia aproape că nici nu i-au putut face faţă. Ford a reuşit să tragă după el cel puţin o sută de pastori în prima fază, urmând să li se adauge alte sute de credincioşi adventişti. În cele din urmă, a format o nouă biserică pe care o şi păstorea. Tot pe la mijlocul anilor 1980, biserica adventistă a început să se confrunte cu un nou-vechi curent ce înălţa ideea că trinitatea nu este biblică, adepţii ei argumentând în speţă cu scrierile pionierilor adventişti. Acest curent este în vervă şi astăzi, trăgând după el adventişti din întregul mediu adventist. Au urmat desigur şi alte fenomene, căci din lipsa Evangheliei biserica este năpăstuită continuu de probleme grave.

Păcate şi fărădelegi grave ies la iveală tot mai des în ultima vreme, fără putinţa rezolvării situaţiei. Problema este că respingerea chemării a doua a avut consecinţe şi asupra lumii. Astfel, deodată, începând chiar cu sfârşitul anilor 1950, începe să apară fenomenul rock şi hippie, fenomen ce mătură printre rândurile tinerilor cu o forţă greu de închipuit. Apar apoi aşa-numiţii eroi, din păcate negativi, care ajung adevărate tipare pe care tineretul începe să le copieze. Astfel, apar eroii filmului, ai muzicii, ai sportului, moralitatea fiind trântită la pământ ca niciodată înainte. De la sfârşitul anilor 1950 asistăm la o decădere a societăţii, aproape fără frâu, cum nu a mai avut loc niciodată până la acea vreme. De fapt, căderea bisericii adventiste a introdus toate aceste fenomene care sunt premergătoare împlinirii tuturor evenimentelor finale despre care pomeneşte Biblia în Apocalipsa. Prin lipsa Evangheliei în biserica aleasă, bariera moralităţii în lume avea să cadă. În felul acesta au pătruns rele care mai înainte erau greu de imaginat. Totodată s-a creat loc, au devenit posibile şi atacurile teroriste în care mor foarte mulţi oameni nevinovaţi. Trăim într-o lume în care siguranţa zilei de mâine este dificil de prevăzut. Fără Dumnezeu este imposibil de trăit într-o astfel de lume. Va fi aşa cum a spus Mântuitorul, ca în timpurile lui Noe şi lui Lot! Totul din cauza eşecului lamentabil al bisericii chemate la nuntă spre a putea fi curăţită şi desăvârşită.

Prima chemare la nuntă a bisericii adventiste

Cel mai greu lucru este să ţi se spună că mergi pe un drum greşit, deşi tu ai impresia că mergi pe cel corect! Tot astfel, cel mai dificil lucru posibil este să-i spui unui credincios, care a mers pe drumul ce i s-a părut bun, că, de fapt, acel drum este cel greşit, că el duce spre o direcţie ce primejduieşte viaţa! Însă, cel mai greu lucru cu putinţă dintre toate lucrurile este să-i vesteşti unei biserici că drumul pe care calcă este absolut greşit şi că finalul lui este moartea!! Nu este deloc uşor să o faci din postura unuia care deja aparţine acelei biserici, cu atât mai mult, cu cât ştii că vei fi întâmpinat ca un duşman, ca unul care vrea să nenorocească biserica.

Spuneam că biserica adventistă a pierdut prezenţa Duhului Sfânt încă din anul 1855, cu rezultatul ajungerii în condiţia laodiceană. Pierzând viaţa care dă putere şi face ca adevărurile descoperite să aibă efect asupra inimii primitorilor, adventiştii ajunseseră să înalţe adevărul prin cele mai puternice argumente! Prezentau argumentele cele mai bune în favoarea obligativităţii respectării legii lui Dumnezeu, şi mai cu seamă arătau că Sabatul este adevărata zi de odihnă stabilită de Dumnezeu prin lege. Toate aceste lucruri le făceau din dorinţa sinceră de a grăbi venirea Mântuitorului.

În mod normal, dacă toţi cei din 1844 ar fi primit solia îngerului al treilea, lăsându-se permanent curăţiţi de ea, şi ar fi vestit-o prin puterea cea mare a Duhului Sfânt uniţi în credinţa lui Isus, atunci ei ar fi grăbit venirea lui Hristos cu adevărat, făcând-o posibilă chiar în timpul lor. În felul acesta, n-ar mai fi fost nevoie de nici o amânare a venirii lui Hristos. Existau toate condiţiile prielnice pentru venirea lui Isus chiar în acel timp binecuvântat: puterea Romei papale fusese sfărâmată, profeţia celor 2300 de ani se împlinise exact aşa cum spuneau Scripturile, un potop de lumină fusese revărsat asupra credincioşilor primitori prin toate cele trei solii îngereşti, exista un profet printre acei credincioşi, prin care le comunica voia Sa, tocmai pentru a nu se abate din drum, lucrarea lui Isus ca Rafinor în sanctuarul de sus începuse deja, nunta era în toi, mai trebuia ca toţi credincioşii să primească lucrarea de curăţire prin Rafinorul ceresc.

     "Dacă toţi aceia care au lucrat uniţi în lucrarea din anul 1844 ar fi primit solia îngerului al treilea şi ar fi vestit-o în puterea Duhului Sfânt, Domnul ar fi lucrat cu putere, împreună cu eforturile lor. Un potop de lumină ar fi fost revărsat asupra lumii. Cu ani mai înainte, locuitorii pământului ar fi fost avertizaţi, încheierea lucrării ar fi fost terminată, iar Hristos ar fi venit pentru mântuirea poporului Său." Tragedia veacurilor, cap. O lucrare de reformă, par. 19.

Realmente, nu era nevoie să se ajungă la amânarea venirii lui Isus, ceea ce înseamnă că nu era nevoie ca biserica să cadă în starea laodiceană! Această situaţie este cumva asemănătoare cu istoria poporului evreu, care fusese scos din Egipt prin puterea creatoare a lui Dumnezeu, urmând ca acesta să fie dus direct în Canaan. Dar, din cauza neascultării, a încăpăţânării şi răzvrătirii permanente, evreii au fost nevoiţi să rătăcească patruzeci de ani prin pustie mai înainte de a intra în Canaan. Nu a fost deloc planul lui Dumnezeu ca ei să peregrineze prin pustiu. Tot astfel, nu a fost deloc planul lui Dumnezeu ca mişcarea adventistă să întârzie venirea lui Hristos, care se putea petrece chiar în zilele celor care compuneau această mişcare.

Din păcate, laodiceanismul a înlocuit neprihănirea, religia mişcării devenind una rece, legalistă şi moartă! Au încercat din răsputeri să înalţe legea lui Dumnezeu şi chiar să se străduiască să dea ascultare desăvârşită de această lege, care cere perfecţiune, dar fără să o aibă scrisă în inimile lor. Predicau litera legii şi se încărcau astfel cu un munte de străduinţe imposibile pentru a respecta legea întru totul. Situaţia devenise alarmantă, iar Dumnezeu a îndrumat-o pe Ellen White să declare solemn: "Ca popor, noi am predicat legea până când am ajuns tot atât de uscaţi ca şi munţii Ghilboa peste care nu cădea nici rouă, nici ploaie." The Review and Herald, 11 martie 1880.

Pe lângă faptul că predicau o teorie a adevărului, ajunseseră să fie caracterizaţi, chiar dacă nu toţi, de spiritul împotrivirii şi ridiculizării avertismentelor, mustrărilor şi sfaturilor pe care Dumnezeu le oferea prin mesagerul Său, Ellen White. Mulţi o dispreţuiau pentru că era prea directă şi le descoperea păcatele. Din cauza sărăciei, a ticăloşiei şi a orbirii spirituale, biserica ajunsese să nu mai discearnă adevărul şi pur şi simplu să nu-şi accepte starea de apostazie! Toate aceste lucruri s-au petrecut vreme de peste treizeci de ani, de la data alungării Duhului Sfânt în 1855. Fiindcă profetul Său era batjocorit, Dumnezeu a găsit o altă cale de a oferi solia Sa în dorinţa Lui de a-şi aduce biserica înapoi la Evanghelie.

A găsit potrivit să lucreze pe o altă cale, mai puţin aşteptată de biserică, din cauza faptului că mijlocul prin care Dumnezeu le comunica mărturiile Sale fusese ridiculizat. El nu a mai folosit-o pe Ellen White în vestirea soliei îngerului al patrulea, căci acum era nevoie de un alt înger pentru le prezenta din nou solia îngerului al treilea şi pentru a fi chiar marea strigare a îngerului al treilea. La acest punct aş dori să remarcăm împreună modul cum lucrează Dumnezeu. Primele trei solii îngereşti au fost vestite prin oameni diferiţi. Astfel, prima solie îngerească a fost vestită prin William Miller între 1831 şi primăvara lui 1843. A doua solie îngerească a fost vestită prin Charles Fitch între vara anului 1843 şi vara anului 1844, solie care avea să fie întărită prin strigătul de la miezul nopţii introdus în august 1844 prin Samuel Snow. Solia îngerului al treilea a fost vestită prin Hiram Edson în toamna anului 1844, când a înţeles realitatea sanctuarului ceresc şi serviciul pe care Hristos îl desfăşoară acolo.

Dacă adventiştii ar fi trăit toată lumina primită şi ar fi înaintat din lumină în lumină, atunci nu ar fi fost nevoie niciodată de un alt înger, îngerul al patrulea, pentru a le fi readusă Evanghelia pe care o pierduseră, Evanghelia îngerului al treilea. Mesagerii soliei îngerului al patrulea au fost doi tineri care au prezentat pentru întâiaşi dată solia îngerului al patrulea, ce avea menirea să umple pământul cu lumina lui, cu condiţia ca mai întâi biserica să primească acel glas. Această solie, ce cuprindea întreaga Evanghelie a soliei îngerului al treilea, s-a făcut auzită în anul 1888, la faimoasa conferinţa de la Minneapolis. Ea s-a ţinut în toamna anului respectiv. Aceasta reprezintă efectiv prima chemare la nuntă  din partea lui Dumnezeu pentru mireasa Sa, biserica adventistă!

Chemarea la nuntă este în realitate o chemare la pocăinţă şi la primirea Evangheliei lui Hristos. Subiectul central prezentat la acea conferinţă, pe tot parcursul ei, a fost Hristos şi neprihănirea Sa. Era pentru prima oară de la Pavel încoace când se vestea atât de clar Evanghelia biruinţei asupra păcatului, faptul că îndreptăţirea prin credinţă înseamnă a fi iertat şi considerat fără trecut păcătos şi a fi curăţit prin sângele lui Hristos, adică a fi făcut neprihănit în realitate! Pentru prima dată se vorbea la modul cel mai clar posibil despre viaţa de biruinţă asupra păcatului şi despre realitatea trăirii unei vieţi desăvârşite în Hristos, zi de zi, prin credinţă vie!! Doi tineri, unul doctor în vârstă de treizeci şi trei de ani, Ellet Waggoner, iar altul autodidact, bun cunoscător al istoriei, de numai treizeci şi opt de ani, Alonzo Jones, au fost glasul îngerului al patrulea, care introducea practic începutul revărsării Duhului Sfânt în plinătatea Sa, cu condiţia ca mesajul să fie primit cu toată inima.

Subiectul prezentat la acea conferinţă este şi subiectul cărţilor Hristos şi neprihănirea Sa, scrisă de Waggoner, şi Calea consacrată pentru desăvârşirea creştină sau Profet, Preot, Împărat, aşa cum a fost tradusă în limba română, scrisă de Jones. Lumina prezentată prin aceşti doi tineri nu a mai fost vestită niciodată înainte în felul în are se făcea auzită acum! Îndreptăţirea prin credinţă era pusă în relaţie cu sanctuarul ceresc şi cu serviciul care se desfăşoară acolo, aceeaşi îndreptăţire despre care vorbea şi Pavel. Dar, de data aceasta lumina era cu mult mai puternică, căci ea provenea din sfânta sfintelor, ceea ce înseamnă că trebuie să fie adăugată lumină suplimentară. Se vorbea deschis şi cu putere, cu multă, foarte multă convingere, despre viaţa de biruinţă asupra tuturor păcatelor mărturisite şi părăsite!!

Era o mare deosebire între teoria adevărului aşa cum era prezentată, prin multe argumente, de către predicatorii consacraţi adventişti, şi Evanghelia plină de viaţă prezentată cu toată puterea Duhului Sfânt de aceşti doi tineri. Ellen White a fost profund impresionată de acest mesaj clar, căreia îi fusese prezentat în viziune şi pe care îl înţelegea exact aşa cum îl prezentau aceşti doi tineri consacraţi. De fapt, ea a prezentat această solie în toate lucrările ei, dar cu o putere mai mare din anul 1888 când toate cărţile sale au căpătat aura acestui mesaj extraordinar! "Mi s-a pus întrebarea: ce credeţi despre lumina pe care o prezintă aceşti bărbaţi? Ei bine, eu tot prezint de 45 de ani farmecul inegalabil al lui Isus. Este ceea ce am încercat să prezint înaintea minţilor voastre. Când fratele Waggoner a prezentat aceste idei la Minneapolis, a fost prima învăţătură clară despre acest subiect pe care am auzit-o vreodată de pe buze omeneşti, cu excepţia discuţiilor dintre mine şi soţul meu. Mi-am spus că deoarece Dumnezeu mi-a prezentat-o în viziune, de aceea o văd eu atât de clar şi ei n-o pot vedea pentru că lor nu le-a fost prezentată ca şi mie, iar când altcineva a prezentat-o, fiecare fibră a inimii mele a spus amin." Ms. 5, 1889. Vezi 1888 Reexaminat, pag. 20.

Ea a încercat să prezinte bisericii această solie, însă nu a fost recunoscută ca ceea ce este din cauza respingerii soliilor de avertizare date prin profet, solii ce vizau starea păcătoasă de apostazie a bisericii. Din acest motiv, Dumnezeu a folosit doi tineri din rândurile bisericii pentru a pune la încercare în alt mod biserica, în felul acesta oferindu-i prima chemare la nuntă. Ce poziţie a avut biserica? Cei mai mulţi s-au dovedit a fi împotrivă, alţii nu ştiau ce să creadă, iar cei mai puţini au primit-o cu bucurie, printre care şi Ellen White! Era atât de nedumirită biserica, încât pastori cu experienţă trimiteau scrisori profetesei în care o întrebau dacă acea solie prezentată este cu adevărat solia lui Dumnezeu!? "Mulţi mi-ai scris întrebând dacă solia (din 1888) îndreptăţirii prin credinţă este solia îngerului al treilea, iar eu le-am răspuns: >Este cu adevărat solia îngerului al treilea<. Profetul declară: >Apoi am văzut un alt înger coborând din ceruri, având o mare putere; şi pământul s-a luminat de slava lui<. Apocalipsa 18.1." The Review and Herald, 1 aprilie 1890. Vezi 1888 Reexaminat, pag. 21.

Pentru a lămuri definitiv lucrurile legate de mesajul prezentat la conferinţa de la Minneapolis, Ellen White a scris: "Timpul încercării este chiar deasupra noastră, pentru că marea strigare a îngerului al treilea a început deja prin descoperirea neprihănirii lui Hristos, Răscumpărătorul iertător de păcate. Acesta este începutul luminii îngerului a cărui slavă va umple întregul pământ". The SDA Bible Commentary, vol. 7, pag. 984. Care a fost atitudinea Conferinţei Generale şi a preşedintelui ei, George Butler? Amintesc încă o dată faptul că rostul organizării biserici adventiste era acela de a remedia relele care se strecuraseră în ea, pentru a fi pregătită să primească lumina ce avea ca scop umplerea pământului cu slava ei. Numai că atitudinea preşedintelui bisericii adventiste, George Butler, a fost de împotrivire, cu toate că nu a fost prezent la acele sesiuni ale conferinţei din motive medicale.

Atitudinea lui avea să influenţeze negativ majoritatea celor prezenţi la conferinţa respectivă şi să aducă astfel un mare prejudiciu întregii biserici. Prejudecăţile "bătrânilor" aveau să iasă învingătoare, întocmai cum s-a întâmplat şi în biserica apostolică. "Soliile ce vin de la preşedintele nostru din Battle Creek sunt calculate pentru a stârni să luaţi o poziţie greşită; dar eu vă avertizez împotriva acestui lucru… Sentimentele exercitate vor conduce la mişcări pripite." 1888 Reexaminat, pag. 21.

     "O rea-voinţă de a renunţa la opiniile preconcepute şi de a accepta acest adevăr, stă la temelia unei largi contribuţii a opoziţiei manifestate la Minneapolis împotriva soliei Domnului prin fraţii E.J. Waggoner şi A.T. Jones. Prin exercitarea acestei opoziţii Satana a reuşit să ţină departe de poporul nostru, într-o mare măsură, puterea specială a Duhului Sfânt pe care Dumnezeu tânjea să le-o împărtăşească. Vrăjmaşul i-a împiedicat să obţină acea eficienţă pe care ar fi putut s-o aibă prin transmiterea adevărului către lume, aşa cum apostolii l-au proclamat în Ziua Cincizecimii. Lumina care urmează să lumineze întregul pământ cu slava ei a fost respinsă şi, prin acţiunea fraţilor noştri, a fost ţinută într-o mare măsură departe de lume." Selected Messages, vol. 1, pag. 234, 235.

Oamenii din fruntea bisericii, care ar fi trebuit să fie cei dintâi în primirea Evangheliei prezentate de cei doi tineri, au fost primii în respingerea ei molipsind în felul acesta întreaga biserică!! Aceşti oameni pur şi simplu nu au reuşit să recunoască manifestarea Duhului Sfânt din mijlocul lor, şi faptul că Mirele ceresc venise prin intermediul Lui să le ofere cele trei daruri preţioase pe care le pierduseră: aurul curăţit prin foc sau credinţa specifică dragostei dintâi, haina albă a neprihănirii lui Hristos şi capacitatea de a discerne manifestarea Duhului Sfânt şi înţelegerea adevărului!! "Nu voi uita niciodată experienţa pe care am avut-o la Minneapolis, nici lucrurile care mi-au fost descoperite atunci cu privire la spiritul care stăpânea pe oameni, cuvintele rostite şi acţiunile făcute în ascultare de puterile întunericului… Ei erau stăpâniţi de un alt spirit la acea întâlnire şi n-au ştiut că Dumnezeu trimisese pe acei tineri cu o solie specială pentru ei, şi pe care i-au tratat cu batjocură şi dispreţ, fără să-şi dea seama că inteligenţele cereşti priveau la ei… Ştiau că atunci Spiritul lui Dumnezeu a fost insultat." Letter 24, 1892. Vezi 1888 Reexaminat, pag. 21, 22.

Duhul Sfânt, cel mai preţios dar al cerului, după înălţarea lui Hristos, pe care ar trebui să-l aibă biserica invitată de Dumnezeu la nuntă, a fost insultat şi respins, fiind nevoit să se retragă pentru alte timpuri în vederea vestirii celei de a doua chemări la nuntă!! "Unii au tratat Duhul Sfânt ca pe un musafir nepoftit, refuzând să primească darul bogat, refuzând să-l recunoască, întorcând spatele şi condamnându-l ca fiind fanatism." Testimonies to Ministers, pag. 64. Vezi 1888 Reexaminat, pag. 81. Respingerea Duhului Sfânt era un păcat grav, faţă de care vor trebui să dea socoteală toţi cei ce i s-au opus şi au rămas în această atitudine până la moartea lor! "Păcatul comis la Minneapolis rămâne înregistrat în cărţile din ceruri, în dreptul numelor celor care s-au opus luminii, şi va rămâne acolo până când se va face o mărturisire deplină, iar cei vinovaţi se vor umili deplin în faţa lui Dumnezeu." Letter 019, 1892. Vezi 1888 Reexaminat, pag. 5.

Biserica se afunda şi mai mult în apostazie, starea laodiceană devenind o boală ce părea incurabilă. Din fericire, biserica adventistă nu a fost părăsită cu totul de Dumnezeu, căci El nu poate pleca definitiv decât atunci când este respinsă şi a doua chemare. Însă nenorocirea cea mare este că prin respingerea primei chemări se pune o temelie sigură şi pentru respingerea celei de a doua chemări!!! Iată care era viziunea corectă a profetului referitor la starea spirituală a bisericii după anul 1888:

     "După conferinţa de la Minneapolis, eu am văzut starea Bisericii Laodicea ca niciodată înainte. Eu am auzit mustrarea lui Dumnezeu rostită către cei care se simt satisfăcuţi, care nu-şi cunosc starea lor de sărăcie spirituală. Isus le spune acestora, ca şi femeii din Samaria: >Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu şi cine este Cel ce-ţi zice: 'Dă-Mi să beau!', tu singură ai fi cerut să bei şi El ţi-ar fi dat apă vie<.Ioan 4,10.
     Ca şi evreii, mulţi şi-au închis ochii ca nu cumva să vadă; dar este o mare primejdie în a închide ochii faţă de lumină şi să mergi despărţit de Hristos, nesimţind nevoia de nimic, ca atunci când El a fost pe pământ. Mi s-au arătat multe lucruri, pe care le-am prezenat înaintea poporului nostru cu solemnitate şi seriozitate, dar cei ale căror inimi s-au împietrit prin critică, gelozie şi bănuieli rele, nu au ştiut că erau săraci, ticăloşi, orbi şi goi. Cei care se opun soliilor lui Dumnezeu date prin slujitorul Său umil, gândesc că sunt în opoziţie cu sora White, deoarece ideile ei nu sunt în armonie cu ale lor; dar această opoziţie nu este faţă de sora White, ci faţă de Domnul, căreia i-a dat o lucrare de făcut." The Review and Herald, 26 august 1890.

Voi reda acum şi mărturia lui Alonzo Jones, care a simţit pe propria lui piele atacurile puterilor întunericului manifestate chiar prin conducerea bisericii, şi care a fost nevoit să declare la mai bine de zece ani de la acea conferinţă că lumina prezentată acolo a fost respinsă şi rămăsese în continuare neprimită: "Acum treisprezece ani, la Minneapolis, Dumnezeu a trimis o solie poporului Său… Care a fost istoria acestui popor şi acestei lucrări de atunci încoace? Cât de mult a fost adevărul primit – nu doar să se consimtă la el – ci cu adevărat primit? Vă spun: mai deloc. Pentru ultimii treisprezece ani această lumină a fost respinsă şi mulţi s-au întors împotriva ei, şi o resping şi îi întorc spatele şi azi." General Conference Bulletin, 18 aprilie 1901.

Din moment ce solia îngerului al patrulea a fost respinsă este de aşteptat ca în interiorul bisericii să se fi întâmplat fenomene pe măsura acelei respingeri. Conferinţa Generală a făcut tot posibilul, şi chiar a reuşit, să destrame principalii susţinători ai mesajului: Waggoner, Jones şi Ellen White. Aşa că au trecut la fapte. Pe Waggoner l-a trimis departe în Anglia, iar pe Ellen White au surghiunit-o şi mai departe, în Australia!!! Numai Jones mai rămăsese în Statele Unite. Acest trio impecabil nu avea să se mai reunească niciodată în timpul vieţii lor ca să vestească împreună solia cea plină de putere, căci cei doi soli de la Minneapolis aveau să cadă în mrejele panteismului. (Mesajul îngerului al treilea, la fel ca orice adevăr revelat al Scripturilor, nu trebuie niciodată asociat cu persoanele care-l prezintă. Acestea pot cădea, însă adevărul prezentat prin ei rămâne nemuritor. Din cauza teoriei panteiste şi a faptului că cei doi au rămas la Battle Creek, împotriva sfatului profetului, fiind locul unde se prezentau aceste idei de către Kellog, aceşti soli ai lui Dumnezeu se aşezaseră singuri în postura de a nu mai discerne glasul Duhului Sfânt, nemaiputând vedea lucrurile aşa cum erau de fapt. "Dacă fraţii Jones, Tenny, Waggoner şi alţii care au fost măguliţi de către conducătorii lucrării medicale nu vor lucra îndeosebi prin Duhul Sfânt, atunci niciodată nu vor vedea lucrurile aşa cum sunt. Este dificil pentru cei care au fost fermecaţi de teoriile seducătoare, măgulitoare şi distrugătoare de suflet să vadă unde vor conduce aceste teorii, sau să discearnă teorii care au slăbit vederea lor spirituală." Manuscript Releases nr. 896, vol. 11, pag. 248, par. 4.). Ceea ce trebuie ştiut este că Dumnezeu nu a avut nici un amestec în această decizie de îndepărtare a solilor lui Dumnezeu şi nu avea să mai aibă nici un amestec în hotărârile Conferinţei Generale, despre care mai târziu Ellen White avea să scrie că nu mai constituie glasul lui Dumnezeu pentru biserică!!!

     "Domnul nu a fost amestecat în plecarea noastră din America. Domnul nu mi-a descoperit că a fost voia Sa ca eu să părăsesc Battle Creek. Domnul nu a plănuit aceasta, dar v-a lăsat pe toţi să acţionaţi după propria voastră imaginaţie. Domnul ar fi dorit ca W.C. White, mama sa şi colaboratorii ei să rămână în America… Îndepărtarea noastră din Battle Creek urmărea să lase pe oameni să aibă propriile dorinţe şi căi pe care le considerau superioare căii Domnului…

     Nu Domnul a conceput acest plan. N-am primit nici o rază de lumină pentru a părăsi America. Dar când Domnul mi-a prezentat problema aşa cum era în realitate, eu nu am spus nimănui acest lucru, deoarece ştiam că nimeni nu va putea înţelege problema în toate implicaţiile ei. Când am plecat, mulţi au răsuflat uşuraţi, dar Domnul a fost întristat, deoarece El hotărâse ca noi să stăm la cârma maşinăriei de la Battle Creek.

     Faptul că fraţii din Battle Creek au hotărât să ne îndepărteze atunci a fost rezultatul acţiunii omeneşti şi nu a Domnului." Letter to O.A. Olsen, 127, 1896. Vezi 1888 Reexaminat, pag. 92, 93.

Oricum Dumnezeu avea să transforme plecarea profetului în Australia într-o mare binecuvântare, după cum voi arăta mai târziu. Avea să locuiască acolo timp de opt ani, până la începutul sec. XX. Dacă această acţiune a Conferinţei Generale ar fi fost singulară, tot ar fi fost un rău incalculabil. Dar la ea aveau să se adauge alte rele imposibil de oprit de acum. Spre sfârşitul anilor 1890, în biserica adventistă urma să-şi facă apariţia una dintre cele mai perfide apostazii care se adăuga practic la starea laodiceană. Este vorba despre apostazia panteistă introdusă în biserică de unul dintre cei mai capabili medici pe care i-a avut vreodată lumea medicală, John Kellog. El ajunsese să-l vadă pe Dumnezeu prezent pretutindeni, în fiecare lucru viu, în felul acesta distrugând adevărul despre personalitatea lui Dumnezeu.

Din păcate, acestei apostazii aveau să-i cadă pradă chiar Waggoner şi Jones, deşi fuseseră avertizaţi de Dumnezeu să părăsească degrabă sediul şi totodată centrul lucrări mondiale adventiste, Battle Creek. Nu au ascultat şi au fost furaţi de val. Tot aici se afla cea mai mare clădire de cult adventistă, Dime Tabernacle, care putea adăposti în fiecare Sabat nu mai puţin de 3400 de oameni!! Mai existau Sanatoriul, pe care-l conducea Kellog, un orfelinat, Casa de editură adventistă, etc. Aici locuiau peste o mie de adventişti, iar sfatul lui Dumnezeu fusese să nu existe mari centre unde să se concentreze o grămadă de credincioşi!

În pofida sfaturilor şi avertizărilor lui Ellen White adresate bisericii dar mai ales lui Kellog, pentru a-şi revizui poziţia, acesta din urmă a mers înainte şi chiar a scris o carte intitulată Templul viu, în care-şi publica vederile cu privire la noua teorie. Consecinţa încăpăţânării lui a dus la pierderea sanatoriului şi a Casei de editură, care încercase să-i tipărească lucrarea, prin foc. Iar mai târziu a trebuit să piară tot prin foc şi uriaşa clădire Dime Tabernacle. Fuseseră arse până la temelii. Toate aceste catastrofe s-au întâmplat în primii ani ai sec. XX. Aceste fenomene declarau că biserica merge în continuare pe drumul ales de ea, al cărei sfârşit aproape că se întrevedea. Ellen White avea să moară în anul 1915, iar Evanghelia avea să rămână în continuare respinsă de o biserică tot mai împietrită în păcat.

Nu există nici un fel de mărturie în scrierile ei, numite mărturiile Duhului Sfânt, că solia adresată bisericii în 1888 ar fi fost primită! Din păcate, respingerea Duhului Sfânt din acel an, adică respingerea primei chemări la nuntă, urma să aibă repercusiuni şi asupra lumii. Avea să fie introdusă o nouă stare de lucruri în lume. Chiar profetul avertizase că în curând "agenţii omeneşti sunt instruiţi şi îşi folosesc puterea inventivă pentru a pune în stare de funcţionare cea mai puternică maşinărie de rănire şi ucidere". Mărturii, vol. 8, cap. Sfaturi repetate adesea, subcap. Timpul sfârşitului, par. 3. Şi aşa avea să se întâmple, făcând aluzie la primul război mondial şi armele ce aveau să fie folosite. Graniţele ţărilor aveau să se închidă şi să fie introduse permisele de intrare sau paşapoartele mai târziu, posibilitatea vestirii Evangheliei fiind restrânsă foarte mult din această cauză, apoi pe scena istoriei urmau să-şi facă apariţia primul război mondial, Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie 1917, când comunismul ateist avea să cuprindă jumătate din Europa şi aproape întreaga Asie, şi bineînţeles al doilea război mondial.

Toate aceste evenimente s-au petrecut înainte de a doua chemare pe care Dumnezeu urma să o dea bisericii adventiste!! Aşadar, ceea ce trebuie să înţelegem este că prima chemare adresată de Dumnezeu bisericii adventiste în 1888 a fost respinsă cu totul, ea nefiind primită niciodată, căci altfel ce rost ar fi avut trimiterea celei de a doua chemări prin alţi soli credincioşi, dar, este adevărat, unei alte generaţii?

     "Tot universul ceresc a fost martor la tratamentul ruşinos faţă de Isus Hristos reprezentat prin Duhul Sfânt. Dacă Hristos ar fi fost de faţă, ei l-ar fi tratat la fel cum l-au tratat iudeii pe Hristos." Special Testimonies, Series A No. 6, pag. 20. Vezi 1888 Reexaminat, pag. 86. "Religia adevărată, singura religie a Bibliei, care susţine neprihănirea prin credinţă în Fiul lui Dumnezeu, a fost dispreţuită, vorbită de rău, ridiculizată şi lepădată."  Testimonies to Ministers, pag. 468. Vezi 1888 Reexaminat, pag. 82.

Această solie minunată nu s-a pierdut niciodată, trebuie să stăm liniştiţi. Ea va da putere celor slabi şi va îmbogăţi pe cei săraci. Este solia prin care Hristos îi curăţă pe fiii lui Levi astăzi în vederea pregătirii marii strigări. Vom înţelege mai mult pe măsură ce voi continua în acest sens.