Marea Mişcare a celei de a doua veniri

Este demn de observat felul cum au evoluat lucrurile referitor la biserica pe care Dumnezeu o cheamă pentru împlinirea planului Său. Mai întâi, biserica iudaică este aşezată într-o ţară din Asia Mică, Palestina, aflată la confluenţa marilor drumuri comerciale, un loc tocmai potrivit pentru împrăştierea luminii adevărului prin biserica iudaică. De fapt, Palestina este cumva, dacă ar fi să unim întregul uscat, adică toate continentele, chiar în mijlocul întregului pământ! La vremea respectivă, Palestina era o ţară în care se intersectau aproape toate drumurile comerciale ale lumii. Pe aici se perindau oameni din toate regiunile pământului, în felul acesta putând afla adevărul lui Dumnezeu. Numai că biserica iudaică nu a împlinit planul lui Dumnezeu.

Apoi, prin Pavel, Evanghelia ajunge şi în Europa, unde, după căderea bisericii apostolice, Dumnezeu formează biserica protestantă. Dacă bisericii iudaice Dumnezeu i-a oferit două chemări la nunta în care trebuia să intre de la rezidirea Ierusalimului, nu tot astfel s-a putut întâmpla şi în perioada Evului Mediu. Motivul îl găsim în faptul că Dumnezeu face nuntă Fiului Său doar în condiţiile în care există un popor spiritual care să beneficieze de toate cele trei mari binecuvântări: un Conducător divin, libertatea faţă de robie şi serviciul din sanctuarul de sus. Cum papalitatea a afundat Europa în întuneric greu de risipit, prin ascunderea Bibliei, care era tradusă doar în latină, era aproape imposibil ca Dumnezeu să facă nuntă Fiului Său prin chemarea unui popor spiritual care să aibă parte de toate cele trei binecuvântări.

În timpul acelei mari perioade de întuneric, prin lipsa Bibliei şi astfel a cunoaşterii lui Dumnezeu, nu ar fi putut exista o biserică liberă de robia papală, întrucât întreaga Europă se afla sub stăpânirea celui mai mare despot al lumii din toate timpurile. Pe de altă parte, Dumnezeu nu ar fi putut oferi multă lumină care să ducă la risipirea întunericului, câtă vreme mintea oamenilor era plină de superstiţiile cele mai întunecate, de obiceiuri stricate, unde până şi igiena era aproape necunoscută. Iar fără libertate asigurată, o biserică vizibilă nu se poate dezvolta în ruptul capului. Pe de altă parte, Dumnezeu nu putea asigura în Europa o ţară liberă unde să-şi aducă biserica, pentru a-i oferi cele trei elemente esenţiale. (De fapt, aş putea spune că Dumnezeu a încercat să elibereze Anglia de sclavia papală, dar n-a reuşit, apoi a încercat să elibereze Boemia, apoi Germania, dar din cauza ostilităţilor şi a refuzului primirii adevărului a abandonat ideea de a procura o ţară pentru biserica Sa). Aşa că, în contextul acesta nu putem vorbi despre facerea nunţii şi nici despre cele două chemări. Dumnezeu a fost nevoit să aştepte o altă ocazie, iar aceasta avea să vină curând.

Totuşi, Dumnezeu nu putea lăsa lumea în ignoranţă din cauza papalităţii, căci altfel populaţia Europei ar fi dispărut de mult. Aşa că a oferit lumină celor mai primitoare minţi la vremea respectivă, apărând astfel pe scena istoriei marii reformatori în jurul cărora avea să se formeze ceea ce ştim astăzi că se chemă biserica protestantă. Aşa cum era ea, era biserica lui Dumnezeu în lume. Dar, pentru că papalitatea a pus la cale Contrareforma împotriva bisericii protestante, aceasta din urmă avea să fie grav afectată de atacul papalităţii, pierzând exact spiritul care a însufleţit Reforma!! Pierzând viaţa spirituală sau dragostea dintâi, nu a pierdut totuşi şi învăţăturile, care acum erau lipsite de puterea Duhului Sfânt, Cel care face ca adevărul să aibă efect asupra inimii!!!

În interiorul bisericilor protestante, căci fiecare ţinea la identitatea ei purtând specificul învăţăturii fiecărui mare reformator, Luther, Calvin, etc., dar şi a Bisericii Anglicane, se formase deja un grup care dorea să trăiască o viaţă de credinţă simplă şi curată. Persecuţia din partea Bisericii Anglicane i-a condus pe aceştia, pe puritani, sub providenţa lui Dumnezeu să traverseze oceanul şi să se stabilească într-o ţară liberă de prezenţa papalităţii.

Din Palestina în Europa, iar din Europa în Lumea Nouă - acesta a fost drumul bisericii lui Dumnezeu. Dacă oamenii ar fi fost dispuşi să primească lumina lui Dumnezeu prin Reformă, atunci Europa ar fi scăpat de mult timp de papalitate. Însă mentalitatea greşită şi superstiţiile lor aveau să înăbuşe adevărul, iar Dumnezeu să-şi transfere rămăşiţa bisericii Sale pe un tărâm nou şi liber de orice influenţe. Acum, aici, în America, Dumnezeu putea face nuntă încă o dată Fiului Său. Isus era cu aceşti oameni nobili, care beneficiau pe deasupra şi de libertatea faţă de sclavia papală, urmând doar să le descopere importanţa serviciului din sanctuarul ceresc, în baza căruia puteau primi toată lumina necesară în vederea încheierii lucrării.

Problema este că aceşti oameni sinceri au luat cu ei şi vechea meteahnă a intoleranţei, fiind gata-gata să creeze un stat cu legi intolerante!! Însă, în providenţa Sa, Dumnezeu a ridicat un om deosebit, cu vederi largi, a cărui înţelegere a principiului libertăţii religioase depăşea cu mult tot ce cunoşteau marii învăţaţi la timpul acela şi încă este în avans şi faţă de legiuitorii de astăzi!! Numele lui era Roger Williams. Venise din Anglia pentru a se bucura de liberatea religioasă, neştiind ce-l aşteaptă la faţa locului. Sosise la unsprezece ani după întemeierea primei colonii. El înţelegea că libertatea religioasă este un drept inalienabil care aparţine absolut tuturor categoriilor de oameni. Mai mult, ca un fapt absolut remarcabil, fiind şi cea mai mare binecuvântare pe care omenirea o putea căpăta în domeniul civil, Roger Williams este cel care a fundamentat guvernarea civilă pe principiul absolut al libertăţii religioase.

     ">Unsprezece ani după întemeierea primei colonii, Roger Williams a sosit în Lumea Nouă. Asemenea primilor peregrini, el venise să se bucure de libertatea religioasă; dar, altfel decât ei, el a văzut - ceea ce puţini din vremea aceea văzuseră - că această libertate era dreptul inalienabil al tuturor, oricare le-ar fi fost crezul. El era un cercetător sincer al adevărului susţinând împreună cu Robinson, că este cu neputinţă ca toată lumina din Cuvântul lui Dumnezeu să fi fost primită. Williams a fost primul om în creştinătatea modernă care a stabilit guvernarea civilă pe învăţătura despre libertatea de conştiinţă, despre egalitatea concepţiilor în faţa legii.< (Bancroft. pt. 1 cap. 15, par. 16)." Tragedia veacurilor, cap. Părinţii peregrini, par. 13.

Principiul modern al separaţiei puterilor în stat aici trebuie căutat. Iată ce mai susţinea el, ca un fapt care ar trebui să fie piatra de temelie a oricărei constituţii şi guvernări civile: "El a declarat că este datoria autorităţilor de a pedepsi crima, dar niciodată de a stăpâni conştiinţa. >Poporul sau autoritatea pot hotărî<, spunea el, >care este datoria omului faţă de om; dar atunci când încearcă să prescrie datoriile omului faţă de Dumnezeu, ei ies din atribuţiile lor şi nu mai poate fi nici o siguranţă; căci este clar că, dacă magistratul are puterea, el poate hotărî o serie de păreri sau crezuri astăzi şi altele mâine; aşa cum au făcut în Anglia diferiţi regi şi regine, diferiţi papi şi concilii în Biserica Romană; astfel credinţa ar deveni o confuzie.< (Martyn, vol.5, p. 340)." Tragedia veacurilor, cap. Părinţii peregrini, par. 13.

Ca un fapt de la sine înţeles, fiindcă această înţelegere clară a lui Roger era în dezacrod total cu legile primei colonii americane, persecuţia a venit ca ceva firesc în cursul desfăşurării evenimentelor. Roger a fost alungat, iar după multe peripeţii şi greutăţi de nedescris, făcându-şi prieteni chiar pe indienii piele roşie, a întemeiat primul stat-colonie din lume ce avea la bază principiul libertăţii religioase, în care se accentua că absolut toţi cetăţenii sunt egali în faţa legii şi liberi să se închine lui Dumnezeu după cum voiesc!!! Statul se numea Rhode Island. Acest mic stat avea să devină un model în această privinţă, urmând ca toate celelalte state, ce urmau să se formeze, să-l copieze!!! "Principiul fundamental al coloniei lui Roger Williams era >că orice om trebuie să aibă libertatea de a se închina lui Dumnezeu după lumina propriei conştiinţe< (Idem, vol. 5, p. 354). Micul său stat, Rhode Island, a devenit azilul celor apăsaţi, care a crescut şi a progresat până când principiul de temelie - libertatea civilă şi religioasă - a devenit piatra unghiulară a Republicii Americane." Tragedia veacurilor, cap. Părinţii peregrini, par. 17.

Acum, Dumnezeu a statornicit în conştiinţa americană principiul libertăţii religioase şi civile, făcând din ţara lor - Statele Unite ale Americii - ţara tuturor posibilităţilor. Aveau un conducător minunat, Isus Hristos, o ţară liberă, din nefericire pentru ceva vreme doar pentru albi, nu şi pentru indienii locali şi nici pentru negrii africani, cumpăraţi sau aduşi cu forţa ca sclavi în America de Nord, unde biserica Sa urma să primească lumină suplimentară cu privire la lucrarea lui Hristos în cer. Problema este că biserica Sa, ca întotdeauna, când s-a văzut cu sacii în căruţă, nu a mai înaintat în direcţia cuvenită, de a trăi şi de a primi mai multă lumină de la Isus. A intervenit o stare de lâncezeală, din cauza concepţiilor nutrite s-au format mai multe biserici, fiecare pretinzând că este aleasa lui Hristos, şi vorbesc aici despre baptişti, metodişti, prezbiterieni, congregaţionali, etc. Fiecare refugiat sau nou-venit din Europa sau din alte ţări ale lumii, se alătura bisericii care avea aceleaşi concepte ca şi el.

Pe fondul acesta, Dumnezeu trebuia să aducă mintea omului faţă în faţă cu o mare trezire. Trebuia să-i comunice bisericii că El urma să facă nuntă Fiului Său, iar ea, chiar dacă era compusă din mai multe biserici, trebuie să fie gata pentru nuntă. Făurirea statului american s-a făcut în timpul când urma să se încheie cea mai lungă profeţie biblică, cea referitoare la cele 2300 de zile profetice sau ani literali. Biserica Sa, mireasa, trebuia să ştie acest lucru, numai că ea nu ştia nimic despre aşa ceva!!

Întotdeauna când urmează să aibă loc o împlinire a profeţiei, indiferent de natura ei, Dumnezeu trezeşte un mare interes în rândul acelora care iubesc adevărul şi cercetează Scripturile pentru a afla şi mai mult adevăr. Profeţiile care făceau referire la a doua venire a Mântuitorului au atras atenţia oamenilor doritori să le descifreze. Ca o curiozitate, primul om căruia i-a fost trezit interesul pentru studierea Scripturilor, primul care, în epoca premodernă, a dibuit că Biblia vorbeşte despre două veniri ale lui Isus, a fost Manuel de Lacunza. Culmea, el a fost un catolic convins, devenit călugăr, iar prin desfiinţarea ordinului călugăresc din care făcea parte şi expulzarea membrilor ordinului din Chile, fiindcă Lacunza s-a născut în Chile, acesta avea să se stabilească în Italia, după ce locuise o scurtă perioadă şi în Spania, ultimii treizeci de ani dedicându-i în totalitate studierii Scripturilor.

Tot cercetând Biblia a ajuns la concluzia că Isus ar trebui să vină pe pământ foarte curând!!! Descoperise cheia că sunt două veniri ale lui Isus, una în umilinţă şi alta în slavă. A aşternut în scris toate descoperirile sale, sub un pseudonim, având în vedere reticenţa lumii catolice, tratatul fiind intitulat "Venirea lui Mesia în glorie şi mărire". El arăta că Isus trebuie să vină în curând, fără să precizeze o dată anume. Tratatul a născut multe controverse, însă el avea deja să imprime un nou suflu în cercetarea Bibliei pentru alţi studenţi înflăcăraţi, suflu ce avea să stea la baza Marii Mişcări a celei de a doua veniri din America de Nord!!

După moartea lui Lacunza, la începutul sec. al XIX-lea, această stare de spirit a cercetării Bibliei este prezentă în Anglia, unde Edward Irving ajunge să citească lucrarea lui Lacunza, pe care o şi traduce imediat în limba engleză. Această lucrare avea să stea la baza unor mari discuţii ce au avut loc la faimoasa Conferinţă Profetică de la Albury Park. Traducerea a apărut în anul 1827. În felul acesta, se forma încetul cu încetul spiritul care avea să trezească America, deoarece urma să înainteze şi peste ocean, şi să stea totodată la baza formării unei noi biserici în sânul bisericilor protestante din America de Nord.

Din America de Sud, acest spirit al aşteptării lui Isus, trebuia să ajungă în America Nord, acolo unde se afla biserica Sa, via Europa. În acelaşi timp, pentru a da ocazie şi altor oameni de pe mapamond să aibă idee că un eveniment important urmează să aibă loc, Dumnezeu îl încarcă pe Joseph Wolff cu povara vestirii celei de a doua veniri a lui Isus în Asia!!! El ajunsese să creadă să Isus va veni în 1847, fiind foarte aproape de data când urma să se împlinească cele 2300 de seri şi dimineţi profetice!

Dar, ce anume a stârnit acest interes al studierii profeţiei celor 2300 de ani? Pur şi simplu căderea papalităţii în anul 1798, când, potrivit profeţiei biblice, urma să primească rana de moarte prin ateismul francez!! Duhul Sfânt a stârnit acest interes în mintea tuturor celor ce voiau să înţeleagă această perioadă uriaşă profetică. Cei mai plini de entuziasmul cercetării au fost unii creştini din Anglia, care aveau să formeze Societatea de Investigare Profetică din Anglia. Întemeietorii acesteia au fost în speţă Edward Irving şi Lewis Way. Preocuparea lor specială a fost înţelegerea profeţiilor referitoare la venirea lui Isus, dar fără să stabilească o dată anume.

Pentru că toate aceste evenimente s-au desfăşurat sub călăuzirea Duhului Sfânt, ar fi fost imposibil ca America să nu fie atinsă de această preocupare a studierii profeţiilor. Mintea care s-a remarcat cel mai bine, şi care de altfel a stat în fruntea vestirii venirii lui Hristos pe tărâmul american, a fost fără îndoială William Miller, un fermier baptist cât se poate de onest. Pentru o vreme în tinereţea sa, fiindcă s-a însoţit cu persoane agnostice, Miller a ajuns deist. Însă mintea îi era tot timpul frământată, era plină de frică şi dezamăgiri, până în ziua când Dumnezeu i-a descoperit bunătatea Lui tocmai în Scripturile în autoritatea cărora nu mai credea.

S-a apucat să studieze Biblia cu alţi ochi, cu ochii adevăratului cercetător al Bibliei, ajutat din plin de Duhul Sfânt. L-a descoperit pe Isus ca Mântuitor personal şi curând avea să afle ce minunăţii ascunde Biblia. A studiat-o verset cu verset. În studierea Scripturilor a folosit doar o concordanţă şi câteva cărţi de istorie, fiindcă a descoperit principiul potrivit căruia Biblia este propriul ei interpret. A pus deoparte cât a putut de mult toate ideile preconcepute şi interpretările omului, a comparat verset cu verset, iar acolo unde nu înţelegea, nu mergea mai departe până nu descoperea înţelesul corect, lămurit în alte părţi ale Bibliei. Astfel, a ajuns la profeţiile lui Daniel şi, după un studiu îndelungat, în 1818, a aflat că Isus trebuie să vină în aproximativ douăzeci şi cinci de ani.

Studiul său era unul metodic şi profund, numai că rezultatul cercetărilor sale era în contradicţie cu tot ce se cunoştea la vremea aceea. Cum să te duci şi să spui că Isus vine în aproximativ douăzeci şi cinci de ani? I se părea că nu avea cum să fie doar el corect iar restul greşiţi. Aşa că a mai consacrat încă cinci ani în verificări şi reverificări a concluziilor sale. Dar nu a putut descoperi nici o eroare fundamentală în învăţătura lui. Pe fondul acesta, a înţeles că trebuie să spună bisericii sale concluziile la care a ajuns.

În mod providenţial, după ce s-a rugat să ştie precis că Dumnezeu doreşte ca el să prezinte acest adevăr, i se oferă şansa de a face cunoscute vederile sale în biserica baptistă, al cărei membru era. Ce prezenta el? Faptul că venirea lui Isus urmează să aibă loc în anul 1844, în baza profeţiei celor 2300 de ani!! Entuziasmul era mare, primise solicitări de a-şi prezenta vederile în multe locuri. Biserica îşi dădea seama că venirea lui Hristos va fi una literală şi personală, şi nu una în spirit invizibilă tuturor ochilor!

Cum a ajuns Miller la concluzia că profeţia celor 2300 de ani se încheie în 1844? Despre ea se vorbeşte în Daniel 8,14. Însă cheia înţelegerii ei, de când începe, se află în Daniel 9,24-27. Mai întâi, a înţeles că o zi în profeţie este un simbol pentru un an literal, potrivit Numeri 14,34 şi Ezechiel 4,6. Apoi, a realizat că restaurarea sau curăţirea sanctuarului nu are cum să fie a celui iudaic, fiindcă durata profeţiei era prea mare, din moment ce doar primele şaptezeci de săptămâni au fost alocate iudeilor, restul urmând să se împlinească, aşa că a ştiut că cei 2300 de ani se întind dincolo de dispensaţiunea iudaică şi priveşte timpurile moderne! A aflat apoi şi începutul acestei mari perioade, când, citind în Daniel 9, a înţeles că perioada celor şaptezeci de săptămâni alocate doar iudeilor, ce avea de-a face cu nunta despre care am vorbit,  făcea parte practic din profeţia celor 2300 de ani!! Cum anul începerii rezidirii Ierusalimului corespundea din punct de vedere istoric cu 457 î.Hr., aşa cum indica şi textul din Ezra 7,12-26 şi 6,14, Miller nu a trebuit decât să calculeze profeţia. Adăugând şi anul 0 în calculul său, rezulta că venirea literală a lui Hristos urma să aibă loc în anul 1844, mai precis în primăvara acelui an!!!

Deci, în accepţiunea lui Miller şi a adepţilor săi, curăţirea sanctuarului urma să aibă loc în primăvara lui 1844, chiar dacă durata profeţiei de fapt se întindea până în toamna aceluiaşi an. Însă, a existat o problemă foarte serioasă în învăţătura lui Miller privitoare la sanctuar. El considera că sanctuarul la care face referire profeţia celor 2300 de ani reprezintă pământul nostru, Terra, înţelegând că respectiva curăţire înseamnă curăţirea lui prin foc şi luarea bisericii Sale acasă, în cetatea de sus.

Realitatea pe care nu a observat-o, legată de sanctuar şi nu de durată, cei 2300 de ani, este că acesta era de fapt sanctuarul din cer, acolo unde Isus urma să intre la Cel îmbătrânit de zile, adică la Tatăl, pentru a-şi primi împărăţia, dar numai după ce biserica Sa intră la nuntă, unde trebuie să fie găsită îmbrăcată corespunzător cu haina de nuntă!!! Această intrare reprezintă chiar nunta pe care Tatăl urma să o facă Fiului în 1844, la sfârşitul celor 2300 de ani. Vezi Daniel 7,9.10.13.14.

Întorcându-mă la vestirea Evangheliei prin Miller, mai trebuie să observăm că aceasta corespunde misiunii primului înger descris în Apocalipsa 14,6.7. Aşadar, lucrarea lui Miller a fost o lucrare prevăzută în profeţia biblică. Vestirea cuprinsă în cuvintele sale a avut drept rezultat o mare trezire spirituală, cea mai mare după revărsarea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii!! "Păcătoşii se converteau, creştinii se trezeau la o mai mare consacrare, iar deiştii şi necredincioşii erau aduşi să recunoască adevărurile Bibliei şi ale religiei creştine. Mărturia acelora în mijlocul cărora lucra era: >El poate ajunge la o anumită clasă de oameni fără influenţa altora< (Idem, p. 138). Predicarea lui avea scopul de a trezi atenţia publicului la marile lucrări ale religiei şi să oprească senzualitatea şi spiritul lumesc ce creşteau şi în epoca aceea." Tragedia veacurilor, cap. Un reformator american, par. 38.

Efectul puterii ce însufleţea predicarea sa a condus la o mare schimbare în societatea americană. "În aproape fiecare oraş erau zeci, iar în altele sute de convertiţi ca urmare a predicării sale. În multe locuri, bisericile protestante din aproape toate denominaţiunile îi erau deschise, iar invitaţiile pentru a lucra veneau de obicei de la slujitorii bisericilor. Principiul lui neschimbat era acela de a nu lucra în nici un loc unde nu fusese invitat şi, cu toate acestea, în curând nu a mai putut face faţă nici măcar la jumătate din cererile care-i erau adresate. Mulţi care n-au primit vederile sale, cu privire la timpul exact al celei de a doua veniri, erau totuşi convinşi de siguranţa apropierii venirii lui Hristos şi a nevoii lor de pregătire. În unele oraşe mari, lucrarea lui a produs o impresie profundă. Comercianţii de băuturi alcoolice şi-au părăsit negustoria şi au transformat magazinele în case de adunare; casele de jocuri de noroc au fost dărâmate; necredincioşii, deiştii, universaliştii şi chiar desfrânaţii cei mai josnici se schimbau, unii dintre ei nu mai intraseră într-o casă de rugăciune de ani de zile. Diferite denominaţiuni formau adunări de rugăciune, în unele cartiere, aproape în fiecare oră, oamenii de afaceri adunându-se la miezul zilei pentru rugăciune şi proslăvire. N-a fost o emanaţie bizară, ci o solemnitate aproape generală asupra minţii oamenilor. Lucrarea lui, asemănătoare cu cea a primilor reformatori, tindea mai degrabă să convingă şi să trezească conştiinţa, decât doar să stimuleze emoţiile." Tragedia veacurilor, cap. Un reformator american, par. 39.

Biserica lui Hristos, reprezentată la vremea aceea de toate bisericile protestante din America, a fost trezită spre a lua la cunoştină de faptul că trebuie să fie pregătită pentru marele eveniment al celei de a doua veniri a lui Hristos pe norii cerului. Miller a fost iniţiatorul acestei mari mişcări, după ce mai întâi interesul cu privire la venirea lui Hristos fusese trezit de Duhul Sfânt în alte părţi ale lumii, făcându-l să se concentreze apoi în America, acolo unde dorea Dumnezeu. Acest interes trebuie să deschidă un nou orizont al înţelegerii credincioşilor şi care trebuia să cuprindă lucrarea lui Hristos în sanctuarul din cer. Acest aspect era cel de-al treilea element esenţial de care biserica Sa trebuia să se bucure.

Dar, aşa cum s-a întâmplat totdeauna, această mişcare de trezire a întâmpinat opoziţie chiar în biserica de unde proveneau adepţii vestirii Evangheliei veşnice, adică în biserica lui Hristos!!! Cine a stat în fruntea opoziţiei? Ca de obicei, "rabinii", "bătrânii din Ierusalim", "prelaţii papali" sau mai bine zis învăţătorii religioşi populari ai timpului, nimeni alţii decât conducătorii bisericii, cei care formează gândirea bisericii şi formulează doctrina specifică bisericii lor, considerată a fi singura adevărată!!! "Cu toate acestea, Miller nu şi-a îndeplinit lucrarea fără să întâmpine o aspră ostilitate. Aşa cum se întâmplase şi cu primii reformatori, era şi acum: adevărurile pe care le prezenta nu erau privite favorabil de învăţătorii religioşi populari din vremea aceea. Deoarece aceştia nu-şi puteau susţine poziţia cu Scripturile, erau obligaţi să recurgă la afirmaţiile şi învăţăturile oamenilor, precum şi la tradiţiile părinţilor bisericii. Dar Cuvântul lui Dumnezeu era singura mărturie acceptată de către predicatorii adevărului advent. >Biblia şi numai Biblia< era cuvântul lor de ordine. Lipsa de argumente din Scriptură a împotrivitorilor era înlocuită cu batjocură şi ridiculizare. Timp, mijloace şi talente erau folosite pentru a-i înfiera pe aceia a căror singură vină era că aşteptau cu bucurie revenirea Domnului lor şi se străduiau să trăiască o viaţă sfântă şi să-i îndemne şi pe alţii să se pregătească pentru revenirea Sa." Tragedia veacurilor, cap. Un reformator american, par. 49.

Însă numărul adepţilor creştea pe zi ce trecea, iar mişcarea respectivă avea să fie numită mişcarea venirii, cu referire evidentă la aşteptarea venirii Mântuitorului, ce ulterior avea să primească numele de adventişti de ziua a şaptea! Cum a răspuns până la urmă biserica lui Hristos în sânul căreia se produsese această mare reformă? Iată cum: "... bisericile au început să ia măsuri disciplinare faţă de aceia care îmbrăţişaseră vederile lui Miller". Tragedia veacurilor, cap. Un reformator american, par. 54.

Până la urmă, din cauza împotrivirii şi a tuturor formelor de ostilitate, aceşti aşteptători magnifici aveau să formeze din nou o biserică separată de biserica din rândurile cărora făcuseră parte. Au fost pur şi simplu daţi afară din bisericile pe care atât de mult le iubeau, datorită încrederii lor de neclintit în adevărul lui Dumnezeu prezentat prin instrumetul ales de El. Ceea ce trebuie să reţinem este că adevărul prezentat de Miller a fost doar primul pas în separarea bisericii Sale de lume pentru ca prin ea să poată încheia lucrarea. El nu a căutat niciodată separarea, nu s-a gândit niciodată la aşa ceva, fiind în deplină armonie cu intenţiile Duhului Sfânt. Tot de acelaşi spirit au fost mânaţi şi cei care au îmbrăţişat adevărul prezentat de el.

Eu recomand să căutăm să avem toţi atitudinea şi spiritul lui Miller. Făcând astfel vom fi permanent în stare să stăm pe propriile picioare, ascultând de adevărul lui Dumnezeu indiferent ce s-ar întâmpla, tocmai pentru că putem recunoaşte modul de călăuzire al Duhului Sfânt şi felul Lui de a gândi!!! Acestea două, atitudinea şi spiritul lui, care se regăsesc la apostoli, mai ales la Pavel, şi la marii reformatori, vor fi caracteristica principală a leviţilor spirituali şi a fecioarelor înţelepte.

     "William Miller avea o forţă intelectuală puternică, disciplinată prin meditaţie şi prin studiu; şi el a adăugat la acestea înţelepciunea cerului, legându-se de Izvorul înţelepciunii. Era un bărbat de o valoare veritabilă, care nu putea decât să impună respect şi stimă oriunde integritatea caracterului şi superioritatea morală erau apreciate. Unind o bunătate reală a inimii cu umilinţa creştină şi cu puterea stăpânirii de sine, era atent şi curtenitor cu toţi, gata să asculte părerile altora şi să le cântărească argumentele. Fără pasiune sau stimulare, el punea la probă toate teoriile şi învăţăturile prin Cuvântul lui Dumnezeu, iar raţionamentul lui sănătos şi o cunoaştere temeinică a Scripturilor îl făceau în stare să respingă rătăcirea şi să demaşte falsitatea."  Tragedia veacurilor, cap. Un reformator american, par. 48.