Invitaţia la nuntă a bisericii chemate iniţial

Arătam cu două episoade în urmă faptul că în ordinea divină au fost îngăduiţi, din cauza greşelii lui Moise, un grup de şaptezeci de persoane, bătrâni cu experienţă, care să împartă răspunderea împreună cu Moise. Prezenţa lor în guvernarea divină nu a fost niciodată o necesitate, ci doar o îngăduinţă din cauza slăbiciunii omeneşti!! De fapt, lecţia era ca toţi evreii să ajungă să vadă în legătura personală a lui Moise cu Hristos, un model pentru legătura lor personală, a fiecăruia în mod individual, cu Dumnezeu! Dacă toţi ar fi ajuns să aibă o astfel de legătură, atunci fiecare din ei ar fi devenit canale de lumină pentru întreaga lume. Toţi ar fi fost învăţaţi de Dumnezeu în mod personal, aşa cum şi trebuie, întrucât în ordinea divină Dumnezeu este Învăţătorul, prin Hristos, toţi primind de la El tot ceea ce trebuie pentru hrana sufletului.

Scopul lui Dumnezeu prin legătura personală a lui Moise cu El, era acela de a arăta ce poate deveni fiecare evreu. Astfel, ar fi făcut din ei ambasadorii Săi pentru lume! Însă ei doreau să fie conduşi de oameni, de cineva care este vizibil. Când Dumnezeu a vorbit pe munte, poporul s-a temut, preferând să spună că e mai bine pentru ei să le vorbească Moise. Mare greşeală, fiindcă nu acesta era planul lui Dumnezeu! Ţinta lui Dumnezeu a fost dintotdeauna aceea de a învăţa direct pe copiii Săi, tot aşa cum i-a învăţat pe profeţi de-a lungul timpului. Chiar Hristos le spunea celor care fuseseră hrăniţi cu pâine şi peşti următoarele: "În Proroci este scris: >Toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu<. Aşa că oricine a ascultat pe Tatăl şi a primit învăţătura Lui vine la Mine". Ioan 6,45.

Scopul iniţial al lui Dumnezeu în ordinea divină este ca toţi să fie învăţaţi de Dumnezeu, nu numai unul, aşa cum au tras concluzia evreii la muntele Sinai. Însă, oamenii nu au învăţat niciodată lecţia aceasta importantă, care va fi bine ilustrată în viaţa acelora care vor încheia lucrarea! Astăzi este timpul ca toţi cei ce doresc mântuirea să fie învăţaţi direct de Dumnezeu, printr-o legătură personală vie, asemenea legăturii lui Moise cu Isus, aşa cum au învăţat profeţii, apostolii, Pavel şi marii reformatori. Care este beneficiul şi rezultatul unei astfel de legături personale vii cu Dumnezeu? Să ne acomodăm şi să cunoaştem felul de gândire al lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt!!! Oamenii care au stat pentru Dumnezeu în timp de criză au fost totdeauna, şi vor fi, cei ce au cunoscut felul de gândire al Duhului Sfânt, în pofida viziunii bisericii din care făceau parte!!! Numai prin astfel de oameni cheamă Dumnezeu biserica la reformă, fiindcă ei înşişi sunt reformatori. Un astfel de om cu o viziune cu mult peste cea a timpului său, ba chiar cu mult peste cea a apostolilor, a fost Pavel.

     "În lucrarea sa, Pavel a fost deseori silit să stea singur. El era în mod deosebit învăţat de Dumnezeu şi nu cuteza să facă vreo concesie care ar fi implicat principiul. Uneori, sarcina era grea, dar Pavel a stat tare pentru adevăr. El a înţeles că biserica nu trebuie niciodată să ajungă sub controlul puterii omeneşti. Tradiţiile şi cugetările oamenilor nu trebuie să ia locul adevărului descoperit. Înaintarea soliei Evangheliei nu trebuie împiedicată de prejudecăţile şi preferinţele oamenilor, oricare ar fi poziţia lor în biserică.
     Pavel se consacrase pe sine şi toate puterile sale slujirii lui Dumnezeu. El primise adevărurile Evangheliei direct din ceruri şi, în tot timpul lucrării sale, el a menţinut o vie legătură cu fiinţele cereşti...  Pavel cunoştea felul de gândire al Duhului lui Dumnezeu..." Faptele apostolilor, cap. Iudei şi neamuri, par. 2 şi 3 de la sfârşit.

Acest lucru trebuia să-l înveţe fiecare evreu din biserica iudaică, atunci când privea la legătura lui Moise cu Dumnezeu!!! Moise urma să fie înălţat la cer fără să treacă prin moarte, dacă n-ar fi păcătuit la Meriba, când a lovit stânca de două ori cu toiagul. "Dacă viaţa lui nu ar fi fost pătată de acel unic păcat, săvârşit atunci când a întârziat să-i dea cinste lui Dumnezeu pentru apa scoasă din stâncă la Cades, Moise ar fi putut intra în ţara făgăduită şi ar fi fost proslăvit fără să vadă moartea. Dar nu trebuia să rămână multă vreme în mormânt." Patriarhi şi profeţi, cap. Moartea lui Moise, par. 19.

Totuşi, după moartea lui, nu consiliul celor şaptezeci a fost desemnat să conducă naţiunea, ci Iosua, care învăţase cum să se încreadă în Dumnezeu privind la Moise şi copiind legătura lui personală cu Mântuitorul!!! Atunci când naţiunea s-a îndepărtat de Dumnezeu, prin slujirea altor zei, ai amoriţilor, în ţara cărora acum locuiau, "Iosua a adunat toate seminţiile lui Israel la Sihem şi a chemat pe bătrânii lui Israel, pe căpeteniile lui, pe judecătorii lui şi pe căpeteniile oştii. Ei s-au înfăţişat înaintea lui Dumnezeu." Iosua 24,1. Dacă bătrânii lui Israel, adică exact consiliul celor şaptezeci, ar fi avut o influenţă benefică, atunci poporul nu ar fi ajuns niciodată pradă zeităţilor amoriţilor sau canaaniţilor, iar Iosua nu i-ar fi chemat să le spună lor şi poporului: "Acum, temeţi-vă de Domnul şi slujiţi-I cu scumpătate şi credincioşie. Depărtaţi dumnezeii cărora le-au slujit părinţii voştri dincolo de Râu şi în Egipt şi slujiţi Domnului. Şi dacă nu găsiţi cu cale să slujiţi Domnului, alegeţi astăzi cui vreţi să slujiţi: sau dumnezeilor cărora le slujeau părinţii voştri dincolo de Râu, sau dumnezeilor amoriţilor în a căror ţară locuiţi. Cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului." Iosua 24,14.15.

Din spusele lui Iosua reiese că nici aceşti bătrâni nu erau mai breji decât poporul, de vreme ce zice că el şi casa lui vor rămâne de partea lui Dumnezeu; altfel ar fi trebuit să spună că el, casa lui şi bătrânii lui Israel vor rămâne de partea Domnului!!! Dacă urmărim atent toată istoria poporului Israel, atunci descoperim că, dacă influenţa celor şaptezeci ar fi fost o mare binecuvântare de-a lungul timpului, atunci Dumnezeu nu ar fi avut nevoie să apeleze niciodată la judecători, la văzători şi la profeţi pentru a trimite mesaje de avertizare unui popor răzvrătit, şi ne-ar fi lăsat cu limbă de viaţă ca biserica să urmeze modelul constituirii unui consiliu compus din bătrâni înţelepţi!!!

Din păcate, naţiunea iudaică sau biserica Israel nu a învăţat niciodată lecţiile simple puse de Dumnezeu sub formă vizibilă într-o parabolă vie - sanctuarul. Ei au acceptat că trebuie să vină Mesia, dar fără să se gândească să se schimbe, să devină în caracter asemenea lui Mesia, Cel pe care-l aşteptau. Din cauza apostaziei repetate, aveau să ajungă robi şaptezeci de ani la babilonieni, să piardă protecţia Conducătorului divin şi serviciul sanctuarului. Din pricina conducerii omeneşti, pe care din păcate o asociau cu modelul oferit de Dumnezeu la Sinai, poporul s-a afundat din ce în ce mai mult în păcat. Au vrut sabie, au avut parte de sabie, au vrut oameni în ordinea divină, au avut parte de conducerea arbitrară şi nelegiuită a omului, au vrut rege, au avut parte de rege.

În felul acesta, au rămas fără Dumnezeu, deşi credeau mai departe că sunt depozitarii adevărului divin. În mod ironic, chiar şi atunci când se aflau robi în Babilonia, credeau că sunt biserica adevărată a lui Dumnezeu!! Este adevărat că Dumnezeu avea să le creeze prilejul de a scăpa din robie, că încă îi mai ocrotea de departe, dar numai datorită promisiunii pe care Dumnezeu o făcuse lui Avraam. Însă, din punct de vedere spiritual, erau lipsiţi de prezenţa lui Dumnezeu, din moment ce timp de şaptezeci de ani nu au mai avut serviciu religios şi nici sanctuar. Nu înseamnă că iubirea lui Dumnezeu pentru ei s-a diminuat sau s-a schimbat. Este ca şi cum un mire rămâne fără mireasa lui, pentru că aceasta, prin lipsă de loialitate, cade în braţele altuia, ajungând sclava lui!!! Hristos este Mirele, iar biserica Israel era mireasa Sa. Îi dăduse tot ceea ce trebuia, nu-i lipsea nimic, tot ceea ce era necesar să facă era să-l iubească şi să-i fie loial Mirelui divin.

Dar, de câte ori nu s-a dus după alţii, păcătuind prin închinarea la diferitele zeităţi păgâne!? Ajunsese să-şi dea morţii, prin ardere pe altar, propriii copii închinaţi lui Moloc!!! Cum s-ar simţi cineva care este mire, când află că mireasa lui, ce încă n-a ajuns în mod deplin soţia lui, se duce după alţii; nu după altul, ci după alţii!!! Cum credeţi că s-a simţit Hristos când biserica Sa, mireasa Sa, a ales să trăiască în nelegiuire, rezemându-se pe faptul că are un Mire bun şi înţelegător care o poate accepta şi ca prostituată!? Reţineţi, vă rog, că biserica iudaică era mireasă, doar mireasă, ea nedevenind practic niciodată soţia de drept a Mirelui divin!!!

Pentru a deveni în mod deplin soţia Mirelui divin este necesar ca mireasa să asculte de Mire, în baza unui legământ bine stabilit, prin care să o rupă cu păcatul chiar în inima ei şi astfel să trăiască neprihănit, fără păcat, prin puterea şi cu ajutorul Mirelui divin! Fiindcă biserica iudaică nu a înţeles scopul lui Dumnezeu cu ea şi din cauza repetatelor escapade pe tărâmul prostituţiei spirituale, Hristos a decis să-şi invite miresa la nunta lor, dar numai în baza unor termeni bine stabiliţi şi a unei perioade de timp determinate. Această invitaţie, termenii stabiliţi şi timpul fixat îi găsim descrişi în cartea profetului Daniel. "Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispăşirea păcatelor, până la ispăşirea nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii veşnice, până la pecetluirea vedeniei şi prorociei şi până la ungerea Sfântului sfinţilor." Daniel 9,24.

Pentru ca nunta să poată avea loc, Hristos, mai întâi, oferă ocazia miresei Sale, a bisericii iudaice, să iasă din captivitatea babiloniană, apoi, îi pune la dispoziţie ţara de multă vreme părăsită, precum şi sanctuarul şi serviciile lui, care erau o ilustraţie vie a invitaţiei Evangheliei de a intra în unire definitivă cu Mirele divin!! De fapt, Dumnezeu procedează întocmai ca şi atunci când şi-a eliberat prima dată poporul din Egipt, punându-l în libertate faţă de robie, dându-i legea morală, sanctuarul şi serviciile lui. Pentru că poporul nu a înţeles planul Mirelui, atunci, la vremea aceea, de a intra în legământ veşnic, Dumnezeu le pune la dispoziţia o invitaţie specială de a deveni mireasa Sa, în vederea împlinirii planului mântuirii prin biserică.

Acum, la eliberarea din Babilon, dispuneau iară de Conducătorul divin, care le putea vorbi doar prin profeţi, deoarece El nu a căutat să desfiinţeze conducerea omenească instalată de mult timp la cârma naţiunii, fiindcă El nu-şi impune prezenţa şi conducerea nimănui, şi, de asemenea, mai dispuneau de libertate şi de templu şi serviciile lui. Deci, având toate aceste binecuvântări, ce trebuia să facă biserica, potrivit profeţiei din cartea lui Daniel? Prin serviciul templului să aplice, prin credinţă, toate beneficiile lui în viaţa lor pentru ca astfel s-o rupă definitiv cu toate fărădelegile în inima lor, primind ispăşirea prin sângele Aceluia care urma să se jertfească pentru ei, întruchipat de mielul junghiat în serviciul zilnic. Aveau la dispoziţie nu mai puţin de şaptezeci de săptămâni profetice sau 490 de ani, din momentul rezidirii Ierusalimului, care încep în anul 457 î.Hr.

În acest interval de timp, mireasa Lui trebuia să pună capăt păcatelor în inima ei şi să aducă prin credinţă neprihănirea veşnică în aceeaşi inimă eliberată de păcat!!! Observaţi, vă rog, că Mirele cerea desăvârşire morală!!! El ştia că mireasa Lui, biserica chemată iniţial să-i fie soţie, nu poate face singură această lucrare, aşa că trebuia să beneficieze de prezenţa Duhului Sfânt, însă numai dacă exercita credinţă vie!!!

Ce a făcut în realitate mireasa lui Hristos? Fiindcă se întorsese din Babilon, cărturarii, adică bătrânii înţelepţi, care credeau, potrivit tradiţiei, că au fost chemaţi de Dumnezeu să conducă naţiunea încă din vremea lui Moise, s-au pus pe treabă în împlinirea cerinţelor legii lui Dumnezeu de a nu mai păcătui. Au făcut corect legătura între cauză şi efect, adică între idolatrie şi robia babiloniană, şi au decis că trebuie să respecte cerinţele divine. Au întocmit reguli peste reguli, cu duiumul, şi le-au pus la dispoziţia poporului pentru ca să le împlinească, în speranţa că vor rămâne curaţi faţă de idolatrie, faţă de închinarea la chipuri cioplite!

     "Prin robia babiloniană, izraeliţii au fost vindecaţi deplin de închinarea la chipurile cioplite. După întoarcere, ei au dat multă atenţie îndrumării religioase şi studierii a ceea ce fusese scris în cartea Legii şi în profeţii cu privire la închinarea la adevăratul Dumnezeu. Restaurarea templului le-a dat posibilitatea să aducă la îndeplinire întru totul serviciile rituale ale sanctuarului. Sub conducerea lui Zorobabel, a lui Ezra şi a lui Neemia, au făgăduit de repetate ori să păzească toate poruncile şi rânduielile lui Iehova. Timpurile de prosperitate, care au urmat, au dat dovezi ample cu privire la bunăvoinţa lui Dumnezeu de a primi şi ierta şi, cu toate acestea, cu orbire fatală, s-au depărtat iar şi iar de la viitorul lor glorios şi şi-au însuşit în mod egoist ceea ce ar fi adus vindecare şi viaţă spirituală la mulţimi nenumărate." Profeţi şi regi, cap. Casa lui Israel, par. 5.

Care a fost rezultatul? Unul incredibil, catastrofal şi de neînchipuit, absolut uluitor: mireasa şi-a răstignit propriul Mire!!! Minunează-te cerule şi rămâi încremenit pământule!!! În loc să ajungă curaţi la inimă, desăvârşiţi moral, plini de viaţa spirituală a Mirelui, evreii au ajuns mai răi decât popoarele idolatre!!! Au ajuns până acolo că nu şi-au putut recunoaşte Salvatorul, nu l-au recunoscut pe Mesia, Mirele pe care-l aşteptau de peste o mie de ani!!! Ajunseseră atât de mult despărţiţi de Dumnezeu în inimă şi în viaţă, încât nu au putut deosebi nimic din ce credeau ei că trebuie să fie şi cum să arate Mirele, Mesia!! Şi, cu toate acestea, credeau mai departe că sunt biserica aleasă!!! Timp de 490 de ani în loc să devină desăvârşiţi moral, au ajuns despărţiţi de Dumnezeu. Grozavă orbire! Mare întuneric trebuie să fi fost în mintea lor! Şi gândiţi-vă, pentru cei care cu adevărat vor să raţioneze, că exact aceasta este starea bisericii Laodicea, cea care pretinde că este ultima prin care se va încheia lucrarea pe pământ!!! Duhul Sfânt va descoperi mult mai multe lucruri la timpul potrivit, dar trebuie doar puţintică răbdare, pentru că trebuie să punem mai întâi o temelie sănătoasă.

     "În acelaşi timp, iudeii, prin păcatele lor, s-au despărţit de Dumnezeu. Nu erau în stare să discernă însemnătatea profund spirituală a serviciului lor simbolic. În îndreptăţirea lor de sine, se încredeau în faptele proprii, în jertfe şi în rânduieli, în loc să se sprijinească pe meritele Aceluia către care arătau toate aceste lucruri. În felul acesta, >căutând să-şi pună înainte o neprihănire a lor înşişi< (Romani 10,3), s-au întors la formalismul mulţumirii de sine. Fiind lipsiţi de spiritul şi de harul lui Dumnezeu, au încercat să înlocuiască lipsa cu o păzire riguroasă a ceremoniilor şi ritualurilor religioase. Nemulţumiţi cu rânduielile pe care Dumnezeu însuşi le dăduse, au împovărat poruncile divine cu nenumărate cerinţe venite de la ei. Cu cât se depărtau mai mult de Dumnezeu, cu atât deveneau mai stricţi în păzirea acestor forme." Profeţi şi regi, cap. Casa lui Israel, par. 16.

Formalismul ia locul religiei curate şi simple numai atunci când la conducerea bisericii se află omul, nu Dumnezeu!!! Când prin sabie sau o voinţă stricată este impusă asupra credincioşilor sinceri religia formalistă şi rece a omului fărădelegii!!! Fără să-şi dea seama, credincioşii îşi impun să respecte religia bisericii lor, fără să realizeze că aceasta nu este religia lui Hristos, chiar dacă toată ar putea fi dovedită biblic, după cum avem dovada de netăgăduit dată de naţiunea iudaică!!! Aveau sanctuarul, slujbele, profeţii, Scripturile, iar acest lucru le dădea aripi să spere că vor rămâne permanent biserica lui Dumnezeu. Dar n-au înţeles că adevărata biserică a lui Dumnezeu trebuie să-i devină şi să-i fie soţie în mod deplin, nu să rămână la stadiul de mireasă!!! N-au înţeles că în spirit şi în caracter trebuie să fie aidoma Mirelui!!! N-au înţeles că fără puterea Evangheliei mântuirii, trăită prin credinţă, valoarea templului şi a serviciilor lui este nulă!!! Tot aşa şi credincioşii sinceri de astăzi, nu înţeleg că doctrina lor, religia lor, lipsită de prezenţa Duhului Sfânt, este un blestem greu de calculat în ce priveşte consecinţele lui nefaste asupra minţii!!!

Fariseii şi saducheii au distrus poporul lui Dumnezeu, l-au răstignit pe Mesia şi au pierdut mântuirea!! Satana a lucrat necontenit prin conducătorii poporului, în speţă prin Sinedriu, sfatul celor şaptezeci de bătrâni, în aşa fel încât a pregătit inimile poporului, a bisericii chemate iniţial de Dumnezeu să fie lumina lumii, să-l lepede pe Mire şi invitaţia lui de a deveni soţia Lui!!!

     "Ca naţiune, izraeliţii, în timp ce doreau venirea lui Mesia, erau atât de mult despărţiţi de Dumnezeu în inimă şi în viaţă, încât nu puteau avea o concepţie adevărată cu privire la caracterul sau misiunea Răscumpărătorului făgăduit. În loc să dorească răscumpărarea din păcat, slava şi pacea sfinţeniei, inimile lor erau îndreptate către izbăvirea de vrăjmaşii naţionali şi restatornicirea puterii pământeşti. Ei îl aşteptau pe Mesia să vină ca un cuceritor, să zdrobească orice jug şi să-l înalţe pe lsrael la dominarea tuturor popoarelor. În felul acesta, Satana a reuşit să pregătească inimile poporului pentru lepădarea Mântuitorului atunci când El trebuia să se arate. Mândria inimii lor şi concepţiile lor greşite despre caracterul şi misiunea Sa i-au împiedicat să cântărească cinstit dovezile mesianităţii Sale." Profeţi şi regi, cap. Casa lui Israel, par. 18.

     "Hristos ar fi îndepărtat nenorocirea naţiunii iudaice, dacă poporul L-ar fi primit. Dar invidia şi gelozia i-au făcut neîndurători. Ei s-au hotărât să nu-L mai primească pe Isus din Nazaret ca Mesia. Au lepădat Lumina lumii şi, ca urmare, viaţa le-a fost împresurată de întuneric, ca întunericul din miezul nopţii. Nenorocirea profetizată a venit peste naţiunea iudaică. În ura lor oarbă, s-au distrus unul pe altul. Mândria lor răzvrătită, încăpăţânată, a adus asupra lor mânia cuceritorilor romani.
     Ierusalimul a fost distrus, templul prefăcut în ruine, iar locul lui arat ca un ogor. Copiii lui Iuda au pierit de cele mai îngrozitoare forme de moarte. Milioane au fost vânduţi, ca să slujească drept sclavi în ţările păgâne." Profeţi şi regi, cap. Casa lui Israel, par. 28, 29.

Mireasa lui Hristos a pierdut în cele din urmă şi statutul de mireasă, n-a apucat niciodată să fie soţie. Tot astfel s-a întâmplat şi cu celelalte biserici care i-au urmat, au rămas doar mirese, nu au devenit niciodată soţii. Şi aşa va fi până la marea avertizare finală, când Dumnezeu îşi scoate la iveală adevărata soţie, unica prin care va încheia lucrarea - adevăratul Israel!!! În ea şi cu ea se vor împlini toate făgăduinţele divine!! În ceea ce va urma vom învăţa principiul celor două chemări, care stă la baza formării unei noi biserici în sânul bisericii chemate iniţial, pe care apoi Hristos o desparte de vechea biserică, aşa cum ne vor arăta Scripturile!!!

Aparenţe înşelătoare

Aş dori să aduc unele clarificări absolut necesare pentru putea a înţelege deosebirea între biserica formată şi chemată de Dumnezeu în vederea manifestării Sale în lume, în scopul descoperirii caracterului Său şi a mântuirii oamenilor numai prin invitaţia harului şi a iubirii, şi adevărata biserică a lui Dumnezeu din interiorul bisericii chemate iniţial, căreia i s-a dat un nume şi a fost organizată la început de Dumnezeu, organizaţie care după aceea devine omenească. Adevărata biserică a lui Dumnezeu a fost, este şi va fi mereu biserica alcătuită numai din oameni născuţi din nou, aflaţi în şcoala sfinţirii, al căror singur Conducător este Hristos, chiar dacă, în acelaşi timp, pot fi şi membri ai bisericii vizibile, chemate iniţial de Dumnezeu! Numele real al acestei biserici adevărate, care nu s-a schimbat niciodată în nici o epocă, este ISRAEL, Israelul spiritual!!!

Când Dumnezeu a plănuit să formeze o biserică, intenţia Sa a fost dintotdeauna ca ea să devină mai întâi sfântă, neprihănită, curată, fericită şi sănătoasă, fără păcat, tocmai pentru ca modul Său de manifestare în ea şi prin ea, pentru lumea păcătoasă, să fie desăvârşit!!! Dacă planul Său nu ar fi fost dat peste cap mereu de oamenii pe care i-a chemat să devină biserica Sa vizibilă pe pământ, din cauza neascultării şi a încăpăţânării lor, atunci ar fi existat în lume o biserică absolut curată, o biserică ce ar fi oglindit sfinţenia lui Dumnezeu, bunătatea, mila şi dragostea Sa fără margini pentru omul păcătos, iar Hristos ar fi venit de mult timp. În condiţiile acestea, altfel ar fi fost înţeles caracterul lui Dumnezeu şi mântuirea!!!

Dumnezeu nu se poate descoperi pe Sine într-un mod adecvat atâta timp cât biserica nu este sfântă. Desigur, o poate face doar prin aceia care sunt născuţi din nou, şi care totdeauna au fost o minoritate în biserica ce pretindea că este în continuare biserica adevărată a lui Dumnezeu. Ceea ce doresc să reţinem este faptul că scopul Lui este să se descopere prin toată biserica, nu numai prin anumiţi copii ai Săi care au naşterea din nou!!! Motivul pentru care istoria lumii şi a păcatului a continuat şi va continua încă puţin timp, trebuie descoperit în eşecul bisericii chemate de Dumnezeu de a deveni sfântă, plină de Evanghelia lui Hristos sau de lumina slavei Sale!!!

Toate nenorocirile care s-au abătut şi se abat din greu asupra lumii, se datorează apostaziei bisericii chemate de Dumnezeu, indiferent cine a fost aceasta. Factorul principal al marilor dezastre mondiale, al apariţiei imperiilor stăpânitoare, al tuturor războaielor este fără doar şi poate apostazia bisericii chemate, care, în pofida acestei apostazii, ea încă se credea a fi biserica pe care Dumnezeu a chemat-o cândva pentru împlinirea planului Său!!! Bunăoară, din cauza apostaziei bisericii iudaice, au luat naştere patru mari imperii mondiale!! Apostazia bisericii chemate nu se răsfrânge doar asupra ei, ci şi asupra lumii, formând un lanţ de efecte nebănuit de groaznice. De fapt, trebuie să spun că tot ce se petrece astăzi în lume este efectul apostaziei bisericii creştine!!! Pe de altă parte, trebuie să ştim că, cu cât biserica chemată absoarbe mai mult din dragostea lui Dumnezeu, cu atât lumea este binecuvântată în măsura acelei iubirii cu lumina lui Dumnezeu!

Mergând mai departe pe firul acesta putem vedea că, atunci când biserica apostolică a apostaziat, a luat naştere cel mai monstruos imperiu din câte au existat vreodată - Roma papală, care a condus implicit la peste o mie de ani de întuneric spiritual în toată Europa! Apostazia este totdeauna rezultatul practicării metodelor omeneşti de conducere în interiorul bisericii chemate. Ba chiar mai mult, atunci când se iveşte ocazia, apostazia conduce biserica, chemată cândva de Dumnezeu, să caute sprijinul puterii civile, a statului, pentru impunerea edictelor ei asupra propriilor enoriaşi şi a lumii!!! "Atunci când prima biserică a decăzut, depărtându-se de simplitatea Evangheliei, şi a primit riturile şi obiceiurile păgâne, a pierdut Spiritul şi puterea lui Dumnezeu; dar, pentru a stăpâni totuşi conştiinţele oamenilor, a căutat sprijinul puterii pământeşti. Astfel a rezultat papalitatea, o biserică ce a subjugat chiar şi puterea statului şi a folosit-o pentru realizarea planurilor ei, mai ales pentru pedepsirea >ereziei<... Apostazia a fost aceea care a condus biserica primară să caute ajutor la conducerea civilă şi aceasta a pregătit calea pentru dezvoltarea papalităţii - a fiarei." Tragedia veacurilor, cap. Legea lui Dumnezeu de neschimbat, par. 26, 28.

Apoi, când biserica formată la jumătatea sec. al XIX-lea a primit o lumină deosebită cu privire la sanctuarul ceresc şi lucrarea ce se desfăşoară acolo, în contextul luminii referitoare la judecata de cercetare, se părea că planul lui Dumnezeu, prin biserica chemată, va fi realizat în sfârşit. Însă, ca şi precedentele biserici chemate înaintea ei, apostazia din sânul ei a făcut ca lumea să fie zguduită de două mari războaie mondiale şi de atentate nenumărate şi crude!!! Ideea pe care doresc să o subliniez este că biserica chemată, indiferent de numele ei de-a lungul timpului, nu a împlinit niciodată planul lui Dumnezeu, deşi a crezut până la capăt că este şi a rămas biserica lui Dumnezeu, când de fapt adevărata Lui biserică era alcătuită doar din cei rămaşi loiali principiilor Evangheliei, care trăiau după toată lumina oferită de Dumnezeu în chiar sânul bisericii cu numele!!!

Trebuie să înţelegem un lucru extrem de simplu, şi anume că biserica chemată şi formată de Dumnezeu rămâne biserica Lui în lume doar dacă devine lumină, este plină de Duhul Sfânt şi creşte în cunoaşterea caracterului lui Dumnezeu, înfăţişând lumii pe Dumnezeu aşa cum este!!! Încă ceva, chiar şi prezenţa Duhului Sfânt în acea biserică nu constituie în mod obligatoriu o garanţie că biserica respectivă va rămâne biserica lui Dumnezeu până la capăt!!! Singura garanţie sigură că ea rămâne biserica lui Dumnezeu este trăirea ei în neprihănire prin practicarea tuturor principiilor legii lui Dumnezeu şi preţuirea constantă a lucrării Duhului Sfânt!!

     "Domnul Hristos doreşte să reproducă chipul Său în inimile oamenilor; şi El face acest lucru în şi prin aceia care cred în El. Ţinta vieţii de creştin este aducerea de roade - reproducerea caracterului lui Hristos în cel credincios, pentru ca apoi să poată fi reprodus şi în alţii." Parabolele Domnului Hristos, cap. Întâi un fir vrede, apoi spic, par. 14.

Dorinţa lui Dumnezeu a fost ca, prin chemarea la viaţă a unei biserici, fiecare membru al ei să devină un creştin autentic, plin de neprihănirea şi sfinţenia lui Dumnezeu, un reprezentant al lui Hristos pentru mântuirea altora! Asta trebuia şi trebuie să devină biserica, altfel Hristos nu vine. Din fericire, va exista o astfel de biserică, iar atunci când caracterul lui Hristos va deveni lumina şi viaţa fiecărui membru individual, abia atunci va veni Hristos pe norii cerului. Iar această biserică, la vremea când Dumnezeu va turna peste ea Duhul Sfânt din belşug, nu va avea vreun nume cunoscut şi nici o formă de organizare omenească, ci va fi biserica Israel, Israelul spiritual, condusă direct de Hristos prin Duhul Sfânt!!! "Domnul Hristos aşteaptă cu mult dor să se manifeste în Biserica Sa. Când caracterul Domnului Hristos va fi în mod desăvârşit reprodus în poporul Său, atunci El va veni să-i ia la Sine ca fiind ai Săi." Parabolele Domnului Hristos, cap. Întâi un fir vrede, apoi spic, penultimul paragraf.

Din păcate, biserica iudaică nu a ajuns niciodată lumina lumii. Cu toate că a intrat în ţara făgăduită, nu a împlinit planul lui Dumnezeu. Faptul că au fost chemaţi de Dumnezeu, că li s-a dat un nume şi că au fost organizaţi, i-a făcut să creadă că Dumnezeu nu-i va părăsi niciodată indiferent ce vor face!!! Ei nu au conştientizat deloc că onoarea lui Dumnezeu este înălţată doar de oameni neprihăniţi, şi că toate făgăduinţele Lui sunt condiţionate de ascultare deplină!! În loc să devină un popor sfânt, aşa cum le ceruse Dumnezeu, au ajuns de pomină, pierzând privilegiul de popor ales al lui Dumnezeu prin răstignirea lui Isus, chiar a Aceluia care-i alesese ca biserică a Sa!!!

Chiar şi după ce l-au răstignit pe Isus, în mod incredibil au crezut mai departe că sunt biserica lui Dumnezeu! Când o biserică are privilegiul de a avea lumina lui Dumnezeu, dar nu trăieşte în armonie cu ea, atunci pierde toată lumina şi ajunge în întuneric. Cât de mare trebuie să fie acel întuneric care să te facă să crezi până la capăt că biserica ta este în continuare biserica lui Dumnezeu, când de fapt ea s-a rupt cu totul de Izvorul tuturor binecuvântărilor fără ca tu nici măcar să ştii!?

Da, biserica iudaică avea un nume şi era organizată, dar pentru că nu a trăit dragostea lui Dumnezeu, a rămas doar cu numele, iar omul a devenit centrul autorităţii şi guvernării bisericii, pretinzând că are autoritatea lui Dumnezeu!!! Însă, adevărata biserică prin care Dumnezeu încerca din răsputeri să trezească biserica moartă spiritual, cea cu numele, se găsea în interiorul ei, fiind reprezentată de regulă de profeţi şi alţi mulţi credincioşi, precum cei şapte mii din vremea lui Ilie!!! Deci, nu trebuie să facem confuzia între biserica rămasă doar cu numele şi adevărata biserică din interiorul ei, compusă din adevăraţii copii ai lui Dumnezeu, născuţi din nou şi plini de Duhul Sfânt!! Numele unei biserici chemate, dar care a apostaziat, este doar o aparenţă înşelătoare. Numele nu mai are nici o importanţă când biserica a apostaziat, şi cu atât mai mult dacă l-a părăsit pe Dumnezeu.

Toţi cei care trăiesc după toată lumina dăruită de Dumnezeu bisericii chemate, dar apostaziate, alcătuiesc biserica adevărată a lui Dumnezeu!! La vremea potrivită Dumnezeu o va scoate la lumină, făcând-o purtătoarea stindardului Său în lume. Dumnezeu a procedat astfel de fiecare dată când biserica chemată de El iniţial a apostaziat. A ridicat pe alţii în locul acesteia care să ducă mai departe Evanghelia. Biblia ne va învăţa şi ne va arăta cum formează Dumnezeu o biserică în sânul celei apostaziate, căreia îi dă toate beneficiile ce au aparţinut bisericii chemate iniţial, pentru binecuvântarea ei şi a omenirii. Dumnezeu nu părăseşte niciodată biserica chemată, ci ea este aceea care îl părăseşte definitiv. Dumnezeu totdeauna îi va adresa două chemări, iar dacă nu ia seama la ele, atunci se va îndrepta către alţii care binevoiesc să asculte.

Biserica şi începuturile controlului omenesc

Scopul lui Dumnezeu încă de la începutul căderii omului a fost acela de a se descoperi omului păcătos ca un Tată plin de o iubire neschimbătoare. Dar, pentru a face acest lucru avea nevoie de oameni, adevăraţi prieteni, prin care să se descopere. Fiindcă până la potop acest plan n-a adus rezultatul scontat, din cauza idolatriei aproape a tuturor oamenilor, cu excepţia celor puţini credincioşi şi a familiei lui Noe, Dumnezeu a pus la bătaie, după potop, planul de a făuri o biserică prin care să vină în ajutorul păcătoşilor. A găsit un adevărat prieten în persoana lui Avram, căruia i-a schimbat numele în Avraam. Din urmaşii lui avea să formeze un popor, o biserică menită să schimbe lumea, dar nu mai înainte de a fi schimbată ea însăşi. I-a dat numele Israel.

Numai că numele nu era de ajuns în contextul acelor vremuri. Aşa că Dumnezeu trebuia să ofere întregului popor evreu tot, dar absolut tot ce era necesar pentru a-i ajuta să devină sfinţi!! Astfel, li l-a dăruit definitiv pe Prinţul cerului sau Îngerul legământului, Isus Hristos, care, la rândul Lui, avea nevoie de un reprezentant omenesc prin care să-şi poată face cunoscute toate intenţiile divine. El trebuia să fie mijlocul de comunicare între Dumnezeu şi popor. Acest om extraordinar era Moise.

Pregătirea lui pentru această poziţie a durat patruzeci de ani, în pustiul Madianului, în calitate de păstor. În locurile acelea singuratice a învăţat cum să se încreadă în Dumnezeu şi cum să nu aibă încredere în sine. A ajuns cel mai blând om de pe faţa pământului. Hristos dorea ca Moise să fie un model demn de urmat, în ce priveşte experienţa lui personală cu Dumnezeu, pentru fiecare evreu în parte din marea familie a poporului Israel! Pentru ca Dumnezeu să se poată face cunoscut poporului Său, acesta din urmă trebuia să fie eliberat din robia egipteană, căci numai cine este liber cu adevărat îl poate cunoaşte pe Dumnezeul cerului aşa cum este!! În acest scop, Dumnezeu trebuia să-şi etaleze puterea creatoare în eliberarea lor din robie, fără nici un fel de luptă cu duşmanul. În felul acesta, poporul evreu, biserica Sa, trebuia să conştientizeze că Dumnezeul ei este un Dumnezeu viu şi atotputernic, ce nu poate fi comparat cu nimic din reprezentările vizibile ale omului păcătos, toate referitoare la nişte zeităţi închipuite.

Apoi, o dată cu eliberarea lor din robia Egiptului, pentru ca lecţiile ce urmau să fie predate de Învăţătorul divin, prin Moise, reprezentantul Său vizibil, să poată fi bine imprimate în mintea tuturor evreilor, Hristos a trebuit să-i înveţe scopul intenţionat de Dumnezeu cu fiecare dintre ei, ca persoane individuale, printr-o parabolă vie - un cort al întâlnirii - în care avea să locuiască însuşi Prinţul lui Dumnezeu, Isus Hristos. În cortul întâlnirii, evreii trebuiau să citească planul lui Iahweh cu fiecare dintre ei, ceea ce înseamnă că toţi, în mod individual dar şi ca naţiune, trebuiau să devine nişte temple ale Duhului Sfânt în care să locuiască Cel veşnic!!! Toate lecţiile înfăţişate prin serviciul de la cortul întâlnirii, întărite prin legi şi prescripţii ce explicau aproape în amănunt marea lege a libertăţii, săpată de Dumnezeu pe două table de piatră, puteau fi însuşite în linişte şi liber doar dacă exista o bază de operaţiuni, o ţară care să le aparţină!

Aşadar, existau trei elemente indispensabile pe care Dumnezeu le pusese la dispoziţia bisericii Sale, Israel, ca dar definitiv, pentru îndeplinirea misiunii ei pentru sine şi pentru lume!!! Aceste trei elemente esenţiale sunt: Conducătorul divin nevăzut, Isus Hristos, libertatea faţă de robie şi templul şi serviciile lui în care evreii trebuiau să vadă necurmata sau slujirea lui Hristos în favoarea lor în adevăratul templu ceresc!!! Cu aceste trei elemente esenţiale, Israel trebuia să devină un popor sfânt, curat şi sănătos, un model demn de urmat pentru toate popoarele!!

Primul pas făcut de Dumnezeu a fost să-şi elibereze poporul din robia egipteană. Fiindcă erau obişnuiţi cu reprezentări ale divinităţii, Dumnezeu a venit în ajutorul poporului său rob prin Moise, care trebuia să fie pentru ei gura Dumnezeului nevăzut. I-a scos din Egipt prin minuni nemaiauzite vreodată pe pământ până la vremea aceea, fără luptă, încărcaţi cu multe lucruri preţioase pe care li le dăduseră egiptenii în dorinţa lor de a scăpa de ei. Apoi, înainte de a fi duşi în ţara sfântă, trebuia să le fie dată o constituţie sub formă scrisă, deoarece principiile ei fuseseră pierdute din vedere de mult timp, din cauza îndelungatei lor robii, iar singura modalitate de a-i readuce la respectarea lor era aceea de a fi întipărite pe două table de piatră. Ca să-şi dea seama de sfinţenia lor, însuşi Dumnezeu le-a scris cu degetul Său pe cele două table. La Sinai au fost învăţaţi să construiască templul închinării lor, care le arăta cum să ajungă sfinţi şi neprihăniţi, adevărate temple prin care să se manifeste Dumnezeu. Cu toată această zestre formidabilă nu mai urma decât să intre în posesia ţării, locul unde trebuiau să pună în aplicare toate principiile legii divine şi să-şi însuşească beneficiile serviciului îndeplinit la templu.

La Sinai este locul unde a fost desăvârşită organizarea acestei biserici extraordinare, întrucât primul pas pentru organizarea ei, datorită faptului că un singur om nu putea rezolva toate problemele ce se iveau între oameni, a fost făcut în drum spre Sinai, când Ietro la sfătuit pe Moise să aleagă "oameni destoinici, temători de Dumnezeu, oameni de încredere, vrăjmaşi ai lăcomiei", pe care trebuia să-i pună "peste popor drept căpetenii peste o mie, căpetenii peste o sută, căpetenii peste cincizeci şi căpetenii peste zece". Exod 18,21. Ei, potrivit lui Ietro, trebuiau "să judece poporul în tot timpul; să aducă înaintea ta toate pricinile însemnate, iar pricinile cele mai mici să le judece ei înşişi. În felul acesta îţi vei uşura sarcina, căci o vor purta şi ei împreună cu tine." Exod 18,22.

Acest sfat era unul inspirat şi nu are nimic de a face cu alegerea celor şaptezeci de bătrâni de mai târziu. Nu trebuie să se producă vreo confuzie în mintea cuiva în privinţa acestui lucru. Acest sfat inspirat se va regăsi peste ani în biserica apostolică sub forma alegerii diaconilor, după cum vom vedea.

Întrucât Dumnezeu este un Dumnezeu al ordinii desăvârşite, atunci ordinea din cadrul acestei biserici trebuia să oglindească oarecum ordinea cerească. Ordinea divină este totdeauna altceva decât ordinea creată de om!! Eu vorbesc aici despre ordinea divină, cea care va fi ilustrată cel mai frumos în cadrul ultimei biserici ce va încheia lucrarea lui Dumnezeu pe pământ. Să vedem cum arăta această ordine divină: "Cârmuirea lui Israel era caracterizată prin cea mai desăvârşită organizare, minunată atât pentru că era completă, cât şi pentru simplitatea ei. Ordinea manifestată atât de izbitor în perfecţiunea aranjamentului tuturor lucrurilor create de Dumnezeu se manifesta şi în sistemul organizării ebraice. Dumnezeu era centrul autorităţii şi guvernării, Împăratul lui Israel. Moise era conducătorul vizibil, numit de Dumnezeu pentru aplicarea legilor în numele Său... Apoi, veneau preoţii, care îl întrebau pe Domnul în sanctuar. Mai marii sau prinţii conduceau seminţiile. Sub aceştia erau >căpetenii peste o mie, căpetenii peste o sută, căpetenii peste cincizeci şi căpetenii peste zece<; şi, în cele din urmă, dregătorii care puteau fi folosiţi în diferite slujbe. (Deuteronom 1,15)." Patriarhi şi profeţi, cap. De la Sinai la Cadeş, par. 2.

Deci, ordinea în cadrul bisericii Sale purta pecetea desăvârşirii "aranjamentului tuturor lucrurilor create de Dumnezeu". Principiile legii lui Dumnezeu sunt în ele însele ordine desăvârşită, ele putând fi trăite doar de oameni transformaţi prin harul lui Dumnezeu care ajung astfel în ordine cu Dumnezeu!! Prin urmare, biserica Sa trebuia să fie oglinda principiilor legii Sale. "Tabăra ebraică era organizată într-o ordine desăvârşită. Ea era împărţită în trei mari părţi, fiecare având locul său stabilit. În mijloc era aşezat cortul întâlnirii (tabernacolul), reşedinţa Împăratului nevăzut. În jurul acestuia erau aşezaţi preoţii şi leviţii. Dincolo de ei erau aşezate toate celelalte seminţii." Patriarhi şi profeţi, cap. De la Sinai la Cadeş, par. 3.

Biserica Sa se bucura, de asemenea, şi de anumite rânduieli sanitare ce trebuiau respectate cu mare stricteţe. În felul acesta, Dumnezeu dorea să-i familiarizeze cu faptul că El este un Dumnezeu curat şi sfânt, ceea ce înseamnă că şi ei trebuiau să devină curaţi şi sfinţi. "O curăţenie desăvârşită şi o ordine strictă trebuia să fie în toată tabăra şi în împrejurimile ei. Erau impuse rânduieli sanitare categorice. Orice persoană necurată din vreun motiv oarecare nu avea voie să intre în tabără. Aceste măsuri erau absolut trebuincioase pentru păstrarea sănătăţii în mijlocul mulţimii; era de asemenea necesar să fie menţinute o ordine şi o curăţenie desăvârşite, pentru ca Israel să se poată bucura de prezenţa unui Dumnezeu sfânt. De aceea, El a spus: >Domnul, Dumnezeul tău, merge în mijlocul taberei tale, ca să te ocrotească şi să-ţi dea în mână pe vrăjmaşii tăi dinaintea ta; tabăra ta va trebui deci să fie sfântă< (Deuteronom 23,7-8.14)." Patriarhi şi profeţi, cap. De la Sinai la Cadeş, par. 6.

Această ordine din cadrul bisericii Israel era o reflectare a ordinii cereşti în toate privinţele. În jurul cortului întâlnirii erau aşezate toate triburile lui Israel. Ceea ce înseamnă că centrul de comandă se afla nu la Moise, ci la Domnul cel nevăzut!!! Cel ce conducea naţiunea era doar Dumnezeu, Moise doar primind şi dând mai departe îndrumări exact aşa cum îi spunea Isus. Aici este o lecţie pentru toate timpurile. Este ilustrată cel mai bine legătura pe care omul trebuie să o aibă cu Dumnezeu. Toţi evreii fuseseră chemaţi să vadă în legătura lui Moise cu Dumnezeul nevăzut, posibila lor legătură personală cu Dumnezeu şi cum în domeniul conştiinţei şi al dezvoltării spirituale a caracterului toate îndrumările trebuie primite numai de la Dumnezeu!!! Ei trebuiau să vadă un tablou real al legăturii pe care fiecare dintre ei era musai să o aibă în mod personal cu Dumnezeu. Nu trebuiau să râvnească la poziţia lui Moise, ci după legătura lui personală cu Isus!!! Poziţia cuiva în împărăţia lui Dumnezeu trebuie să fie doar efectul slujirii sale şi a exercitării tuturor darurilor în folosul semenilor, prin dragostea lui Isus.

După ce biserica iudaică a primit tot ceea ce era necesar pentru creşterea ei spirituală, Dumnezeu a încheiat cu aceste cuvinte sublime, tocmai pentru a întipări în mintea lor tot ce le spusese anterior prin Moise: "Voi să-Mi fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt, Eu, Domnul; Eu v-am pus deoparte dintre popoare ca să fiţi ai Mei". Levitic 20,26. Ideea centrală era că ei aveau obligaţia de a transpune în viaţa lor toate învăţăturile şi principiile legii lui Dumnezeu, primite la Sinai. În ieşirea lor miraculoasă din Egipt, ţara robiei, trebuiau să citească faptul că numai puterea creatoare a lui Dumnezeu îi poate izbăvi de păcat. Trebuie să spun că foarte puţin evrei se bucurau de adevărata experienţă a naşterii din nou. Ca să devină realmente lumina lumii, atunci toţi dintre ei trebuiau să devină lumini, oameni care trăiesc experienţa naşterii din nou şi se află în şcoala reformei.

Dar, în pofida acestor mari binecuvântări divine, biserica Sa a făcut pasul greşit chiar după eliberarea ei miraculoasă din Egipt. Satana a urmărit să-i facă să piardă cele trei mari binecuvântări esenţiale: protecţia Conducătorului divin, libertatea faţă de robie şi serviciile templului prin care era ilustrată necurmata sau adevărata slujire cerească în favoarea omului. Ori de câte ori evreii au pierdut, prin păcatele lor, protecţia lui Dumnezeu, au ajuns robi şi au pierdut şi serviciul cortului întâlnirii!! Satana a reuşit să îndepărteze, să rupă, în final, poporul evreu de Dumnezeu, prin trei elemente nimicitoare, dintre care unul avea să permanentizeze pentru totdeauna în biserica organizată puterea controlului omenesc!!! Aceste trei elemente nefaste au fost: sabia, alegerea celor şaptezeci de bătrâni şi cererea de a avea un rege ca celelalte popoare!!!

Primul dintre ele, sabia, a fost introdus încă de la trecerea Mării Roşii. Aici s-a pus temelia pentru viitoarea cădere şi pentru pierderea tuturor binecuvântărilor spirituale ca naţiune!! Este adevărat că organizarea bisericii Sale s-a făcut pe fondul înarmării cu sabia, căci la Sinai evreii erau deja înarmaţi. Dar tot la fel de adevărat este şi faptul că, prin manifestarea Sa plină de slavă strălucitoare pe muntele Sinai, Dumnezeu voia să le atragă atenţia la cât de măreţ este Dumnezeul lor, care i-a salvat din robie fără arme şi fără luptă!!! Ba mai mult, le-a întărit faptul că în ţara Canaan trebuiau să intre fără luptă, fără să folosească sabia, tocmai pentru a-i determina să judece şi singuri ce poate face puterea creatoare a lui Dumnezeu pentru ei, dacă dau ascultare totală cuvintelor Lui!!!

     "Voi trimite viespii bondăreşti înaintea ta şi vor izgoni dinaintea ta pe heviţi, canaaniţi şi hetiţi. Nu-i voi izgoni într-un singur an dinaintea ta, pentru ca ţara să n-ajungă un pustiu şi să nu se înmulţească împotriva ta fiarele de pe câmp. Ci le voi izgoni încetul cu încetul dinaintea ta, până vei creşte la număr şi vei putea să intri în stăpânirea ţării. Îţi voi întinde hotarele de la Marea Roşie până la marea filistenilor, şi de la pustiu până la Râu. Căci voi da în mâinile voastre pe locuitorii ţării şi-i vei izgoni dinaintea ta." Exod 23,28-31.

Dumnezeu nu-i putea obliga să renunţe la sabie, căci El nu se impune niciodată prin forţă. Dar, cel puţin îi putea ajuta să gândească, să facă o comparaţie între felul cum au ieşit din Egipt şi propunerea Lui de a intra în Canaan tot în felul în care au ieşit din Egipt, deci fără sabie. Faptul că Dumnezeu a îngăduit să se înarmeze, nu înseamnă că acest lucru ar fi fost în acord cu planul divin. Partea proastă este că oamenii acceptă nişte lucruri îngăduite de Dumnezeu, ca şi cum ar fi poruncite de El, ca şi cum ar fi o necesitate indispensabilă, ceea ce nu-i adevărat. Ceea ce a îngăduit Dumnezeu, când şi când, bunăoară poligamia, apoi sabia, apoi comitetul celor şaptezeci de bătrâni, consumul ponderat de carne, etc., nu trebuie luat ca un lucru stabilit pentru totdeauna, deci permanentizat şi adaptat la diferite epoci. Aici s-a făcut mereu greşeala.

Evreii, însă, nu au luat aminte la bunătatea lui Dumnezeu, păcătuind chiar la Sinai prin acea idolatrie despre care deja am scris. De aici înainte, Dumnezeu a ştiut că trebuie să le dea îndrumări cum să ucidă cu sabia pentru a nu face victima să sufere inutil! Sabia este, deci, primul element introdus în mijlocul poporului de către popor, în pofida miracolului eliberării din Egipt!! Au dat protecţia salvatoare a lui Dumnezeu în toate privinţele pe sabie!!! Groaznică alegere!

Acest blestem al purtării sabiei avea să conducă naţiunea, ce-i drept peste ani, la alungarea lui Dumnezeu din postura de Comandant divin şi de centru al autorităţii şi guvernării lui Israel. Iar acest fapt a fost transpus în practică prin cererea unui rege, în timpul lui Samuel! Acesta a fost al treilea blestem care trebuia să urmeze inevitabil înarmării cu sabia. Prezenţa sabiei în mijlocul poporului şi păstrarea ei mai departe, arăta că poporul va avea ceva de spus în privinţa conducerii personale, că se pot conduce şi singuri, după cum au şi dovedit în luptele pierdute din cauza neascultării şi încăpăţânării lor oarbe!! De la momentul traversării Mării Roşii, toată istoria poporului evreu avea să fie marcată de sabie, simbolul autorităţii şi guvernării omeneşti, al amestecului omenesc în ordinea divină!!!

Dar, cererea unui rege este al treilea blestem introdus de Satana. Însă, mai este unul, al doilea, absolut nefast, ce s-a ivit din cauza unei greşeli făcute de Moise. Această greşeală, ce avea să se dovedească fatală în decursul timpului, a fost alegerea unui sfat sau a unui comitet compus din şaptezeci de bătrâni cu experienţă!! Aproape toţi au tras concluzia că existenţa acestui complet de bătrâni a fost opera lui Dumnezeu, însă acest lucru nu este adevărat. Ei nu ar fi trebuit să fie aleşi niciodată dacă Moise nu ar fi greşit. Ei nu aveau ce să caute în ordinea stabilită de Dumnezeu!! Întreaga istorie se găseşte în Numeri 11.

Poporul a cerut să mănânce carne întrucât se săturase de mana dăruită de Dumnezeu drept hrană sănătoasă. "Adunăturii de oameni, care se aflau în mijlocul lui Israel, i-a venit poftă, ba chiar şi copiii lui Israel au început să plângă şi să zică: >Cine ne va da carne să mâncăm? Ne aducem aminte de peştii pe care-i mâncam în Egipt şi care nu ne costau nimic, de castraveţi, de pepeni, de praz, de ceapă şi de usturoi. Acum ni s-a uscat sufletul: nu mai este nimic! Ochii noştri nu văd decât mana aceasta<." Numeri 11,4-6. Pe fondul acestei plângeri, Moise este ispitit să nu mai aibă încredere în Dumnezeu. Apoi, el care avea o legătură personală deosebită cu Isus, face greşeala de a se plânge lui Dumnezeu, fiind parcă în acelaşi ton cu poporul: "Pentru ce mâhneşti Tu pe robul Tău şi pentru ce n-am căpătat eu trecere înaintea Ta, de ai pus peste mine sarcina acestui popor întreg? Oare eu am zămislit pe poporul acesta? Oare eu l-am născut ca să-mi zici: >Poartă-l la sânul tău, cum poartă doica pe copil,< până în ţara pe care ai jurat părinţilor lui că i-o vei da? De unde să iau carne, ca să dau la tot poporul acesta? Căci ei plâng la mine, zicând: <Dă-ne carne ca să mâncăm!<" Numeri 11,11-13.

În marea Lui milă, Dumnezeu îi îngăduie lui Moise să aleagă şaptezeci de bătrâni, cu experienţă şi extrem de capabili, pentru a împărţi răspunderea cu el!!! Gravă greşeală, pe care cei mai mulţi au socotit-o ca pe o favoare pe care Dumnezeu i-o face lui Moise în condiţiile acelea!! Din cauza lui Moise, Dumnezeu este nevoit să meargă a doua milă şi permite sau îngăduie un lucru care trebuia să fie doar temporar, până la intrarea în Canaan şi la intrarea fiecărui evreu într-o legătură specială cu Dumnezeu, ca şi Moise, pentru a deveni sfinţi! Să reţinem că astfel de lucruri îngăduite de Dumnezeu nu sunt necesare niciodată dacă omul ar da dovadă de credinţă şi de o ascultare liniştită şi plină de încredere!!!

În ordinea deja stabilită de Isus cei şaptezeci nu aveau ce să caute. Mai citiţi încă o dată cele scrise la începutul acestei postări şi o să vedeţi că întocmai aşa stau lucrurile. Ei au fost introduşi abia după acest episod dureros din viaţa lui Moise, dar şi a naţiunii!!! Dacă Moise ar fi dat dovadă de o credinţă neclintită şi ar fi prezentat, plin de credinţă, înaintea lui Hristos plângerea conaţionalilor săi, atunci răspunsul Conducătorului divin ar fi fost altul, ceea ce înseamnă că nu ar fi existat vreodată aceşti şaptezeci de înţelepţi, cel puţin până la cererea poporului de a avea şi ei un rege ca toate popoarele vecine!!

Iată dovada că alegerea lor a fost o mare greşeală, şi încă una nefastă pentru evrei: "Domnul îi îngădui lui Moise să-i aleagă pe cei mai credincioşi şi mai capabili bărbaţi ca să împartă răspunderea cu el. Influenţa lor urma să dea ajutor ca să ţină în frâu violenţa poporului şi să stingă răscoala; şi totuşi, din promovarea lor în loc de frunte aveau să rezulte, în cele din urmă, serioase rele. Ei n-ar fi fost niciodată aleşi dacă Moise ar fi dovedit o credinţă corespunzătoare în semnele primite cu privire la puterea şi bunătatea lui Dumnezeu. Dar el a amplificat prea mult poverile şi lucrarea, aproape pierzând din vedere faptul că nu era decât instrumentul prin care Dumnezeu lucrase. El nu era îndreptăţit nici în cea mai mică măsură să-şi îngăduie un spirit de cârtire, care era blestemul lui Israel. Dacă s-ar fi sprijinit în totul pe Dumnezeu, Domnul l-ar fi călăuzit fără încetare şi i-ar fi dat putere pentru orice situaţie." Patriarhi şi profeţi, cap. De la Sinai la Cadeş, par. 23.

În ordinea stabilită de Dumnezeu omul nu are nimic de spus, ci tot ceea ce trebuie să facă este să asculte de Dumnezeu, pentru că El nu greşeşte niciodată. Dacă Moise ar fi dat dovadă de credinţă vie, atunci Dumnezeu ar fi fost cu el mai departe, iar răspunderea lui nu ar fi fost împărţită cu oameni pe care Dumnezeu nu intenţiona să-i aleagă niciodată!!! În ordinea din biserică doar Dumnezeu este Capul tuturor, niciodată omul şi autoritatea lui. Care puteau fi serioasele rele ce aveau să rezulte din alegerea celor şaptezeci de bătrâni? Formarea ulterioară a consiliului celor şaptezeci de bătrâni conducători ai lui Israel, numit şi Sinedriu sau Sanhedrin, care-şi delegaseră şi statorniciseră autoritatea şi guvernarea poporului, tocmai fiindcă se bazau pe acest eveniment nefericit!!! Astfel a fost statornicit un consiliu în baza unei greşeli serioase, ca şi cum Dumnezeu ar fi dorit acest lucru, ca şi cum ar fi purtat binecuvântarea specială a lui Dumnezeu!! Ideea de consiliu sau comitet într-o biserică organizată, şi unde omul este centrul deciziilor, îşi află rădăcinile în acest eveniment nefericit.

O altă urmare nefericită a fost că, prin alegerea celor şaptezeci, s-a creat ocazia răzvrătirii lui Aaron şi a Mariei, care nu fuseseră consultaţi în numirea lor. În inima lor a fost trezită gelozia şi ambiţia rea, iar ai amândoi au dat glas acestei gelozii. Vedem cum o singură greşeală a dat naştere unor lucruri care nu ar fi trebuit să aibă loc niciodată.

Mai mult, referitor la acest sfat al bătrânilor, peste ani, Sinedriul, aşa cum avea să se numească, urma să-l condamne pe Isus la moarte prin răstignire!!! Oamenii aleşi de Moise erau într-adevăr înţelepţi, iar ei nu au nici o vină pentru faptul că au ajuns să împartă responsabilitatea cu Moise. Dar, o dată cu trecerea timpului şi a generaţiilor, cei care formau acest consiliu au ajuns să creadă că deţin autoritatea lui Dumnezeu, că Dumnezeu îi învestise cu autoritate divină, şi că trebuie să domnească peste turma lui Hristos; ceea ce nu este deloc adevărat. Ceea ce vom remarca mai târziu, e faptul că spiritul din interiorul acestui consiliu avea să-şi facă simţită prezenţa, la început, apoi să se instaleze cu totul şi în adunarea generală de la Ierusalim, în cadrul bisericii apostolice, despre care voi scrie mai mult!

Deci, începuturile controlului omenesc în lucrarea lui Dumnezeu şi mai ales în biserica Sa, le găsim în aceste trei elemente introduse de Satana în interiorul bisericii: sabia, comitetul şi regele!! După cum voi arăta mai departe, acesta va fi modelul pe care l-au urmat absolut toate bisericile cu care Dumnezeu a intenţionat să încheie lucrarea, şi care au căzut una după alta, dar numai după ce ar fi devenit sfinte şi curate, fără păcat.

Formarea unei biserici - numele ei (II)

Necesitatea unei biserici devenise evidentă, după potop, întrucât oamenii alunecaseră iară pe panta idolatriei. Scopul ei era de a veni în ajutorul oamenilor păcătoşi, ea fiind cetatea de scăpare pentru sufletele care doreau şi doresc odihna mântuirii. A fost gândită a fi un adevărat bastion al libertăţii faţă de păcat şi faţă de toate formele de idolatrie, un bastion unde să fluture numai stindardul lui Dumnezeu, Sabatul, ca semn distinctiv al copiilor lui Dumnezeu. Aşa că Dumnezeu a ales un prieten, pe Avram, căruia, datorită credinţei sale ce i-a fost socotită ca neprihănire, i-au fost încredinţate toate binecuvântările spirituale inclusiv cea mai frumoasă promisiune posibilă, cea care privea sămânţa în care vor fi mântuiţi toţi cei ce cred în ea - Isus Hristos, Mântuitorul lumii.

Pentru a întări toate cele spuse lui Avram, Dumnezeu i-a schimbat numele cu Avraam, ceea ce în traducere înseamnă "tatăl mulţimii" sau "tatăl popoarelor". În felul acesta, a fost statornicit faptul că obârşia tuturor celor cu adevărat credincioşi se trage din Avraam, cel căruia i-a fost socotită credinţa drept neprihănire. Prin acest fapt, Dumnezeu doreşte să ne transmită adevărul că adevărata lui biserică de pe pământ este doar aceea în care este cuprinsă experienţa convertirii lui Avraam, adică doar acei oameni care se bucură de experienţa naşterii din nou şi fac faptele lui Avraam, faptele neprihănirii!!! În realitate, numele lui cel nou chiar acest lucru îl scoate în evidenţă.

Pentru a scoate şi mai bine în relief caracterul bisericii pe care dorea să o formeze din Avraam şi copiii Săi, ca să nu se producă nici un fel de confuzie, Dumnezeu avea să-i dea numele unuia din nepoţii lui Avraam: Israel. Semnificaţia lui este una extraordinară. Pentru ca nimeni să nu înţeleagă greşit caracterul bisericii în care Domnul dorea să-şi reflecte slava măririi Sale - caracterul Său şi sfinţenia Sa - Dumnezeu a trebuit să-şi numească biserica, Israel, după numele lui Iacov, fiul cel mic al lui Isaac. De reţinut că numele bisericii Sale trebuia să reflecte caracterul tuturor oamenilor care o compuneau!!! (Numele unei persoane face trimitere totdeauna la caracterul său. De pildă, dacă prununţăm numele Hitler, toţi se gândesc automat la caracterul lui demonic, la atrocităţile care au avut loc ca urmare a politicii şi ordinelor lui nimicitoare. Aşa că numelui lui îi este asociat totdeauna caracterul lui şi atrocităţile înfăptuite).

Trebuie să vedem şi de ce Dumnezeu şi-a numit poporul, Israel. Nu voi relata toată istoria vieţii lui Iacov, întrucât nu-i necesar. Totul a plecat de la faptul că l-a înşelat pe tatăl lui cum că ar fi Esau. Prin această minciună a căpătat binecuvântarea spirituală ce se cădea doar primului născut, un drept pe care Iacov şi l-a însuşit prin constrângere de la Esau!!! Din cauza acelei minciuni, nu şi-a mai văzut mama niciodată, a rămas un fugar ce s-a stabilit la rudele sale în Mesopotamia, unde avea să le slujească vreme de douăzeci de ani. Aici şi el a fost înşelat de unchiul său, prin faptul că i-a dat de soţie pe cea pe care el nu o voia. Fiindcă a înşelat, şi el a avut parte de înşelăciune la rândul lui!

Acum, sosise timpul să se întoarcă acasă, în ţara natală, după cuvântul Domnului. Aşa că şi-a luat nevestele, slugile şi toată averea şi a pornit spre casă. Însă, apropiindu-se de casă, i s-a dat de ştire că fratele lui, Esau, este pornit la luptă, cu intenţia de a-l omorî. Acesta din urmă, cunoscând caracterul de înşelător al lui Iacov, se temea că venea să-i ia toată moştenirea materială care-i aparţinea de drept. Iacov şi-a împărţit oamenii în două grupe, cu gândul că dacă una va fi atacată, cealaltă să scape. Şi-a luat toate măsurile omeneşti de precauţie care puteau fi luate în asemenea împrejurări.

Dar, nu putea avea liniştea interioară, pacea minţii pe care şi-o dorea, nu fiindcă se temea să moară de mâna fratelui său, ci din cauza caracterului lui şi a păcatelor comise faţă de tatăl şi de fratele său. Credea că păcatul său, şi aceasta era certitudinea lui şi chiar realitatea situaţiei respective, a adus această mare primejdie asupra familiei sale nevinovate. Era neliniştit şi zbuciumat sufleteşte. Din acest motiv, a hotărât să petreacă toată noaptea în rugăciune numai el singur cu Dumnezeu. Nenorocirea era că Iacov nu avea simţământul că păcatul său fusese iertat. El trăise mai bine de douăzeci de ani cu impresia falsă că este un creştin autentic. Ducea o viaţă tot aşa cum o duc majoritatea creştinilor astăzi. Nici măcar nu a realizat că va veni vreodată timpul când trebuie să se confrunte cu păcatul său!!!

Probabil şi uitase de el. Însă odată înfăptuit păcatul, acesta produce un lanţ de efecte care nu mai pot fi oprite! Tu însuţi vei ajunge într-o bună zi la capătul acelui lanţ, pentru a te confrunta cu consecinţele propriului păcat. Nu ai nici o scăpare dacă nu eşti iertat şi îndreptăţit dinainte, cu mult timp înainte!!! Tot astfel trăiesc şi creştinii de azi, într-o siguranţă absolut falsă, rezemându-se pe faptul că, fiind botezaţi şi aparţinând unei biserici, sunt scăpaţi, deşi au luat cu ei înăuntrul acelei bisericii propriile păcate, poleite cu mărturisiri "creştineşti"!!!

     "Dar cel mai amar dintre toate era gândul că păcatul său a fost acela care a adus această primejdie asupra celor nevinovaţi. Cu strigăt de disperare şi lacrimi, el şi-a înălţat rugăciunea înaintea lui Dumnezeu." Patriarhi şi profeţi, cap. Noaptea luptei, par. 7.

Din experienţa lui Iacov, la pârâul Iaboc, trebuie să învăţăm lecţia asigurării depline că păcatul nostru a fost iertat, iar noi am fost făcuţi neprihănirea lui Dumnezeu în Isus Hristos!!! Când vom avea această asigurare deplină, atunci vom şti, tot la fel de sigur după cum ştim că trăim, că am devenit membri în adevărata biserică a lui Hristos!!! La Iacov, asigurarea a venit prin punerea unei mâini pe umărul său. Era nevoie de aşa ceva în cazul lui. Numai că el a confundat mâna divină a asigurării iertării şi îndreptăţirii sale, cu mâna duşmanului!? Chiar Hristos în persoană s-a pogorât să-i dea această asigurare a izbăvirii, numai că n-a apucat să rostească nici un cuvânt de binecuvântare din cauza lui Iacov, care începuse să se lupte pentru a-şi scăpa viaţa, deşi nimeni nu i-o ameninţa în momentul acela!!!

În timpul luptei, Iacov şi-a adus aminte de făgăduinţele lui Dumnezeu, pe fondul sentimentului de vinovăţie care-i măcina sufletul. Păcatele sale se ridicau ca un zid între el şi Dumnezeu, însă se hotărî să lupte cu toată puterea în timp ce mintea se agăţa de fiecare făgăduinţă primită de la Dumnezeu. Se ruga în minte pentru mila lui Dumnezeu. Trebuie să spun că toate acele gânduri care se îndreptau spre făgăduinţele divine au fost stârnite chiar de Acela cu care se lupta. Cu toate că şi-a ascuns identitatea cât mai mult posibil, totuşi se hotărî să vină şi mai mult în ajutorul lui Iacov. Spre dimineaţă, Străinul îşi puse degetul pe coapsa lui Iacov, care numaidecât începu să şchiopăteze.

Mulţi au tras concluzia că Isus, în această împrejurare, l-a rănit pe Iacov ca să scape. Însă, pentru cei care înţeleg caracterul lui Dumnezeu, o asemenea concepţie este greşită. În primul rând, Hristos ar fi putut scăpa din strânsoarea lui Iacov oricând, având în vedere puterea Sa colosală. Totuşi, care ar fi fost motivul pentru care şi-ar fi folosit-o în împrejurarea respectivă? Există doar două motive pentru care Hristos chiar îşi foloseşte puterea creatoare: unul, atunci când creează, şi al doilea, atunci când vindecă sufletul de păcat sau trupul de boală!!! Puterea Sa creatoare este viaţă, ea nu produce pagubă nimănui!!! Niciodată nu a fost folosită într-o astfel de direcţie! Aşa că, pentru Iacov, Isus şi-a folosit puterea creatoare pentru a-l îndreptăţi, nu pentru a-l răni, căci Dumnezeu nu numai că nu ia viaţa nimănui, dar nici măcar nu-l răneşte pe cineva din punct de vedere fizic!!

Atunci, ce s-a întâmplat cu adevărat acolo, la Iaboc, în zorii zilei? Hristos şi-a pus degetul, nu mâna, pe locul unde Iacov, datorită sforţărilor sale supraomenşti, avea să sufere o dizlocare de os!!! Pur şi simplu Isus a indicat zona în care urma să se producă rana!!! În momentul când aceasta s-a produs, numai în acel moment, Iacov a conştientizat cu cine s-a luptat toată noaptea, considerându-l duşman! Şi-a dat seama prin faptul că Străinul a scos în evidenţă chiar mila pe care el o ceruse în rugăciune!!! A descoperit în El prietenul care a stat lângă el toată viaţa sa de fugar!!! Acum era momentul cel mai prielnic ca Iacov, deşi rănit, să nu-i dea drumul Prietenului său, cerând-i Acestuia binecuvântarea asigurării că a fost iertat şi îndreptăţit, că nu mai are trecut păcătos.

     "Deodată, o mână puternică s-a lăsat asupra sa. El a crezut că un vrăjmaş căuta să-i ia viaţa şi a făcut eforturi că să scape din strânsoarea celui care l-a atacat. În întunericul nopţii cei doi se luptau pentru biruinţă. Nu s-a rostit nici un cuvânt, dar Iacov şi-a pus toată puterea şi n-a slăbit eforturile sale nici chiar pentru un singur moment. În timp ce se lupta astfel pe viaţă şi pe moarte, sentimentul vinovăţiei apăsa asupra sufletului său; păcatele sale s-au ridicat în faţa sa, despărţindu-l de Dumnezeu. Dar în teribila sa disperare şi-a amintit de făgăduinţele lui Dumnezeu şi inima sa întreagă s-a îndreptat către El, cerând mila Sa. Lupta a continuat până aproape de ziuă, când străinul şi-a pus degetul pe coapsa lui Iacov şi imediat acesta a început să şchiopăteze. Patriarhul şi-a dat seama cine era Cel cu care se luptase. El a văzut că fusese în luptă cu un sol ceresc şi, din cauza aceasta, cu tot efortul său aproape supraomenesc, nu putuse câştiga biruinţa. Era Hristos, >Îngerul legământului<, care se descoperise pe Sine lui Iacov. Patriarhul era acum neputincios, având dureri puternice, dar cu toate acestea nu slăbea din strânsoare pe cel prins. Pocăit cu totul şi zdrobit, el se agăţă de înger: >a plâns şi s-a rugat de el< (Osea 12,4), cerând să fie binecuvântat. El trebuia să aibă asigurarea că păcatul său a fost iertat. Durerea fizică nu era suficientă ca să abată mintea sa de la acest ţel. Hotărârea sa devenea tot mai puternică, credinţa tot mai vie şi mai stăruitoare, până la capăt. Îngerul a încercat să se elibereze; El a zis: >Lasă-Mă să plec, căci se revarsă zorile<. Dar Iacov a răspuns: >Nu Te voi lăsa să pleci până nu mă vei binecuvânta< (Geneza 32,26). Dacă atitudinea aceasta ar fi fost o încredere îngâmfată şi obraznică, Iacov ar fi fost nimicit pe loc; dar din partea lui se dădu pe faţă încrederea unuia care îşi mărturisise nevrednicia şi care totuşi se sprijinea pe credincioşia unui Dumnezeu care îşi păstra legământul." Patriarhi şi profeţi, cap. Noaptea luptei, par. 7.

Iacov, cel lipsit de credinţă în făgăduinţele lui Dumnezeu, primi ceea ce dorise cu atâta foc, iertarea, faptul că era un alt om, un om nou după voia lui Dumnezeu. Izbutise să capete pacea minţii. "Greşeala care îl făcuse pe Iacov să păcătuiască, obţinând prin înşelăciune dreptul de întâi născut, sta acum în mod clar înaintea sa. El nu avusese încredere în făgăduinţele lui Dumnezeu, ci căutase ca prin eforturile sale proprii să realizeze ceea ce Dumnezeu ar fi împlinit la timpul său şi pe căile Sale. Ca o dovadă că fusese iertat, numele său a fost schimbat din unul care îi reamintea de păcatul său, în altul care comemora biruinţa sa. >Numele tău nu va mai fi Iacov, ci te vei chema Israel (cel ce luptă cu Dumnezeu); căci ai luptat cu Dumnezeu şi cu oamenii, şi ai fost biruitor< (Geneza 32,28)." Patriarhi şi profeţi, cap. Noaptea luptei, par. 9.

Acum am ajuns la numele care ne interesează. Numele lui Iacov a fost schimbat cu Israel. Semnificaţia lui este cât se poate de importantă. Acest nume înseamnă practic "prinţul lui Dumnezeu" sau "cel ce biruie". Când Dumnezeu a dat numele bisericii Sale, Israel, El a vrut să transmită ideea că toţi cei care poartă acest nume trebuie să fie biruitori asupra păcatului!!! Biruinţa lui Iacov asupra Îngerului legământului a fost o biruinţă asupra păcatului propriu, mărturisit şi părăsit, nu a fost o biruinţă de natură fizică, căci nici nu ar fi putut fi vreodată. Viaţa lui Iacov s-a schimbat din momentul când a căpătat asigurarea deplină a biruinţei sale asupra păcatelor predate Îngerului Domnului!!! Numai în felul  acesta numele Israel are semnificaţia dorită şi intenţionată de Dumnezeu!!

Aşadar, poporul care trebuia să poarte acest nume, poporul evreu, al cărui tată este Avraam, trebuia să fie un popor curat, sfânt şi neprihănit! Adevărata biserică a lui Dumnezeu nu poate fi niciodată altfel. Ca să poată imprima foarte bine în mintea omului acest adevăr fabulos, Dumnezeu le-a dat evreilor numele Israel pentru a-i învăţa că ei trebuie să fie biruitori continuu asupra păcatelor şi tuturor fărădelegilor, prin credinţa în Cel ce îi conducea permanent ziua şi noaptea, în toate peregrinările lor prin pustie până în Canaan. Dumnezeu voia să le transmită evreilor că fiecare bărbat, femeie, adolescent şi copil trebuie să aibă experienţa spirituală a lui Iacov, de biruinţă asupra păcatului, al cărui nume fusese schimbat în mod intenţionat pentru a arăta spre această experienţă şi numai spre ea!!! Cele vechi s-au dus, Iacov nu mai avea nici o relevanţă întrucât murise, iar acum cele noi au luat locul celor vechi, Israel trăia prin Hristos, numele acesta fiind mărturia unei vieţi noi de biruinţă asupra păcatului!

Prin urmare, din cauza necesităţii stringente de a veni în ajutorul tuturor celor care doreau mântuirea pe baze divine, Dumnezeu a trebuit să formeze o biserică şi să-i dea un nume. Modul cum a apărut această biserică - poporul evreu - şi numele pe care l-a căpătat, Israel, trebuia să indice spre puterea creatoare a lui Dumnezeu şi spre starea spirituală sau neprihănirea lui Dumnezeu în ei, neprihănire ce era musai să fie exprimată prin biserica Sa. Numai în felul acesta biserica Israel putea fi lumina lumii!! Acesta a fost planul iniţial al lui Dumnezeu cu biserica Sa!!! De ce trebuia să indice spre puterea creatoare a lui Dumnezeu? Deoarece promisiunea dată lui Avraam de a avea un fiu, la o vârstă când acest lucru nu mai era cu putinţă, putea fi adusă la îndeplinire numai prin puterea creatoare a lui Dumnezeu. Poporul evreu avea să existe sau nu doar dacă Avraam avea să creadă sau nu promisiunea lui Dumnezeu că va avea un fiu, ce trebuia să prindă viaţă abia la bătrâneţele lui Avraam!!!

De aceea, existenţa naţiunii iudaice ca biserică atârna de credinţa lui Avraam!!! Dacă el avea să-şi exercite credinţa, atunci urma să pună în mişcare puterea creatoare a lui Dumnezeu prin care se putea forma un lanţ de împrejurări favorabile pentru făurirea unei biserici sfinte! Avraam a avut credinţă şi a devenit tatăl tuturor celor credincioşi. Asta indică asupra faptului că numai cei ce au credinţă în făgăduinţele lui Dumnezeu şi o exercită, ca Avraam, pot intra în staul!!!

Credinţa a dus la formarea unei biserici, ceea ce înseamnă că ea trebuia să trăiască doar prin credinţă, iar neprihănirea căpătată prin acea credinţă trebuia să fie starea de fapt, starea spirituală, caracterul acelei biserici vii, singura prin care se putea manifesta Hristos. Vă rog să luaţi aminte la această promisiune a lui Isus, pe care o face tuturor celor ce vor să facă parte din această biserică, căci ea n-a murit niciodată: "Celui ce va birui îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie." Apocalipsa 3,21. Această făgăduinţă este dată în contextul mesajului adresat bisericii Laodicea, despre care voi vorbi separat, descoperind împreună, cu ajutorul Duhului Sfânt, lucruri uimitoare. Deci, potrivit textului, cine poate să stea pe scaunul de domnie al Mielului? Numai biruitorii, biruitorii asupra păcatului, asupra fiarei, a icoanei ei şi a numărului numelui ei, iar numele lor este ISRAEL!!!

Acum, Hristos a făurit o biserică datorită credinţei lui Avraam şi a lui Iacov, i-a dat un nume formidabil - Prinţul biruitor al lui Dumnezeu - şi mai urma să mai facă un singur lucru: să dea bisericii Sale un loc, o ţară unde să fie educată în neprihănire pentru a putea fi de folos lumii!!!

Formarea unei biserici

Biserica minunată despre care am vorbit în episodul trecut este o colectivitate de oameni, bărbaţi, femei şi copii, care nu se întâlnesc împreună într-un anumit loc. De fapt, acest lucru nu a avut loc niciodată în istoria omenirii, aşa după cum ar fi dorit şi ar fi intenţionat Dumnezeu! Cei mai mulţi dintre ei nici măcar nu se cunosc, pentru că nu s-au văzut niciodată în timpul lor. Însă, dacă s-ar fi întâlnit, atunci s-ar fi recunoscut unul pe altul datorită aceluiaşi Spirit al lui Dumnezeu. Cu toate acestea, existenţa lor pe pământ este o realitate indubitabilă, altfel Dumnezeu nu s-ar fi putut manifesta niciodată pe pământ.

În fiecare veac a existat această biserică formidabilă, prin care Dumnezeu şi-a descoperit bogăţia harului Său, atât cât putea înţelege şi dărui membrii ei. Cine au fost ei? Pe mulţi îi cunoaştem din Scripturi, dar despre cei mai mulţi nu am auzit niciodată fiindcă nu sunt amintiţi în nici o consemnare omenească. Pe cei pe care-i cunoaştem sunt Adam şi Eva, după convertirea lor, Abel, Sem, Enoh, Metusalah, Noe, Avraam, Iacov, Iosif, Iov, Debora, Rahav, Rut, Daniel, Isaia, Ieremia, Ezechiel, profeţii mici, Ana, Simeon, păstorii de pe dealurile Betleemului, Zaharia şi Elisabeta, Maria şi Iosif, copilul Ioan Botezătorul, copilul Isus din Nazaret, ucenicii, Pavel, şi mulţi alţii nenumăraţi. "De la început, Dumnezeu a lucrat prin poporul Său ca să aducă binecuvântare lumii. Pentru străvechea naţiune egipteană, Dumnezeu l-a făcut pe Iosif o fântână a vieţii. Prin integritatea lui Iosif, a fost ocrotită viaţa întregului popor. Prin Daniel, Dumnezeu a salvat viaţa tuturor învăţaţilor Babilonului. Şi aceste izbăviri sunt pilde; ele ilustrează binecuvântările spirituale oferite lumii prin legătura cu Dumnezeu, pe care Iosif şi Daniel îl adorau. Oricine, în a cărui inimă locuieşte Hristos, oricine va reflecta iubirea Sa faţă de lume, este un conlucrător cu Dumnezeu pentru binecuvântarea omenirii. În timp ce primeşte de la Mântuitorul harul spre a fi dat şi altora, din întreaga sa fiinţă va curge un torent de viaţă spirituală." Faptele apostolilor, cap. Planul lui Dumnezeu cu biserica Sa, par. 11.

Scopul lui Dumnezeu, însă, nu a fost niciodată acela de a avea în rezervă doar o constelaţie de aleşi ascultători, unul aici, altul dincolo, zece în altă parte a lumii, etc., prin care să ofere lumii Evanghelia. Adică nişte oameni prea puţin cunoscuţi în timpul lor, ca aleşi adevăraţi ai lui Dumnezeu. Ci El a intenţionat ca absolut toţi oamenii de pe pământ să devină biserica Lui. Însă, fiindcă acest plan nu se va împlini niciodată, Dumnezeu a trebuit, mergând mila a doua în felul acesta, să se manifeste în mijlocului unui popor, pe care urma să-l formeze prin bunăvoinţa lui Avraam, din milă faţă de toţi ceilalţi oameni păcătoşi de pe pământ! Până la Avraam, Dumnezeu nu a avut în plan să se descopere printr-un popor ales. Tot adevărul încredinţat lui Adam a fost dat mai departe, pe cale orală, tuturor celor care doreau să trăiască în armonie cu el. Însă, atât de mult ajunseseră să se strice oamenii înainte de potop, prin amestecul dintre copiii lui Dumnezeu şi fetele oamenilor, încât a fost nevoit să-i lasă să piară printr-un potop.

Doar Noe şi familia lui au scăpat, pentru că ei au fost singurii care au crezut pe Dumnezeu pe cuvânt. Însă, după potop, oamenii au ajuns iarăşi să practice idolatria, care ajunsese aproape universală, ca şi înainte de potop. Acum, în acest timp, Dumnezeu a pus la cale planul de a forma o biserică prin care să vină în ajutorul oamenilor. Şi a găsit în persoana lui Avraam, locuitor al Mesopotamiei, un prieten adevărat care, la cuvântul lui Dumnezeu, prin credinţă, a acceptat să plece din ţara lui către o ţară despre care nu a cerut nici o informaţie. "După împrăştierea de la Babel, idolatria a devenit aproape universală şi, în cele din urmă, Dumnezeu i-a lăsat pe păcătoşii împietriţi să meargă mai departe pe căile lor rele, în timp ce l-a ales pe Avraam, din seminţia lui Sem, şi l-a făcut păzitorul Legii Sale pentru generaţiile viitoare. Avraam crescuse în mijlocul superstiţiilor şi al păgânismului. Chiar cei din casa tatălui său, prin care fusese păstrată cunoştinţa de Dumnezeu, au cedat în mod treptat influenţelor seducătoare din jurul lor; ei >slujeau altor dumnezei< (Iosua 24,2), în loc să-I slujească lui Iehova." Patriarhi şi profeţi, cap. Chemarea lui Avraam, par. 1.

De ce a fost ales Avraam? Pentru că el provenea din Sem, unul din fiii lui Noe, prin care s-a păstrat comoara Evangheliei, potrivit cu lumina pe care Dumnezeu o descoperise la vremea aceea. Pe filiera aceasta, de la Sem, s-a păstrat adevărata credinţă, chiar dacă fusese pătrunsă de unele idei şi teorii greşite, care au condus la practici idolatre, precum poligamia, aceasta păstrându-se mult timp în rândul copiilor lui Dumnezeu. Dar, chiar şi aşa, Dumnezeu a apreciat credinţa lui Avraam, care a ales să se despartă de meleagurile dragi în favoarea unui loc unde Dumnezeu avea să-l împământenească pe el şi pe urmaşii săi. "Dar adevărata credinţă nu avea să piară. Dumnezeu totdeauna a păstrat o rămăşiţă care să-L slujească. Adam, Set, Enoh, Metusala, Noe, Sem, într-o linie neîntreruptă, au păstrat din veac în veac descoperirile preţioase ale voinţei Sale. Fiul lui Terah a devenit moştenitor al acestei comori sfinte. Idolatria îl chema din toate părţile, dar în zadar. Credincios printre cei lipsiţi de credinţă, neatins de corupţie în mijlocul apostaziei ce predomina, el s-a ţinut neclintit de adorarea singurului şi adevăratului Dumnezeu. >Domnul este lângă toţi cei ce-L cheamă, lângă cei ce-L cheamă cu toată inima< (Psalm 145,18). El i-a făcut cunoscut lui Avraam voinţa Lui şi i-a dat o lămurită cunoaştere a cerinţelor Legii Sale şi a mântuirii care avea să fie realizată prin Hristos." Patriarhi şi profeţi, cap. Chemarea lui Avraam, par. 1.

Acestui om deosebit şi plin de credinţă, mai ales după experienţa socotirii credinţei lui ca neprihănire, Dumnezeu i-a dat cea mai preţioasă făgăduinţă, aceea că va ajunge un popor numeros prin care El, Iahweh, îşi va descoperi planurile pline de milă şi voia Sa fără seamăn tuturor celor ce doresc mântuirea. "Lui Avraam i-a fost dată făgăduinţa, foarte preţioasă oamenilor din vremea aceea, şi anume că va avea nenumăraţi urmaşi şi că va ajunge un neam mare. >Voi face din tine un neam mare şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare şi vei fi o binecuvântare< (Geneza 12,2). La aceasta a mai fost adăugată asigurarea mai preţioasă decât orice altceva pentru moştenitorul credinţei, şi anume că din urmaşii săi avea să vină Răscumpărătorul lumii. >Toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine< (Geneza 12,3)." Patriarhi şi profeţi, cap. Chemarea lui Avraam, par. 2.

Intenţia lui Dumnezeu, deci, pentru salvarea oamenilor, era aceea de a întocmi un popor, o naţiune, în mijlocul căreia să se manifeste liber, nestingherit. El dorea ca acest popor să fie în întregime un popor sfânt şi neprihănit, plini de oameni născuţi din nou, curaţi la inimă şi fericiţi. Erau meniţi a fi o lumină în această lume, totdeauna cap şi nu coadă. Aşa preconiza şi dorea Dumnezeu să fie adevărata Sa biserică în lumea păcatului. Dacă toţi urmaşii lui Avraam ar fi dat dovadă de ascultare şi de o trăire sfântă, fără să se abată în vreun fel de la legea Sa, atunci formarea acestei biserici urma să-şi atingă scopul prevăzut de Dumnezeu, acela de a fi o reală binecuvântare pentru orice om păcătos născut pe pământ. Ba mai mult, dacă evreii ar fi trăit doar în neprihănire, atunci lumea ar fi fost cuprinsă în ei şi ar fi devenit un singur tot, o biserică universală neprihănită, fără state şi ţări, o singură naţiune a pământului - adevăratul Israel!!! "Dumnezeu l-a ales pe Israel ca să descopere caracterul Său oamenilor. El dorea ca ei să fie în lume ca nişte fântâni ale mântuirii. Lor le-au fost încredinţate soliile cerului, descoperirile voinţei lui Dumnezeu." Faptele apostolilor, cap. Planul lui Dumnezeu cu biserica Sa, par. 11. "Toţi aceia care, la fel ca Rahav canaanita şi Rut moabita, se întorceau de la idolatrie la închinarea faţă de adevăratul Dumnezeu, aveau să se unească cu poporul Său ales. Pe măsură ce numărul lui Israel avea să crească, ei urmau să-şi extindă hotarele până când împărăţia lor avea să cuprindă lumea." Profeţi şi regi, cap. Via Domnului, par. 13.

     "Legea lui Dumnezeu trebuia să fie înălţată şi autoritatea Sa menţinută, iar casei lui Israel i-a fost încredinţată această lucrare mare şi nobilă. Dumnezeu i-a despărţit de lume, că să le poată încredinţa o însărcinare sfântă. I-a făcut păstrătorii Legii Sale şi a intenţionat ca prin ei să păstreze printre oameni cunoştinţa despre Sine. În felul acesta, lumina cerului avea să strălucească peste o lume cuprinsă de întuneric şi un glas avea să fie auzit chemând toate popoarele să se întoarcă de la idolatrie la slujirea Dumnezeului cel viu." Profeţi şi regi, cap. Via Domnului, par. 3.

Acestei biserici i s-a dat tot ce avea nevoie pentru a împlini planul lui Dumnezeu, singurul lucru pe care trebuiau să-l facă era să asculte cu încredere şi să trăiască în neprihănire, potrivit cu toate principiile Evangheliei. Îndrumătorul lor era însuşi Fiul lui Dumnezeu. "Acestui popor i-au fost încredinţate descoperirile lui Dumnezeu. Era ocrotit de preceptele Legii Sale, principii veşnice ale adevărului, dreptăţii şi curăţiei. Ascultarea de aceste principii avea să fie protecţia lor, căci avea să-i ferească de a se distruge singuri prin practici păcătoase. Iar ca turn al viei, Dumnezeu aşeză în mijlocul ţării templul Său cel sfânt." Profeţi şi regi, cap. Via Domnului, par. 9.

Toate aceste lucruri s-au întâmplat după ce poporul evreu a fost scos din Egipt, căci numai astfel, nu în sclavie, ci în libertate, putea să-i facă Isus adevărata Lui biserică. Dar, de ce a trebuit să-l aleagă Dumnezeu pe Avraam pentru ca din el să-şi formeze o biserică pe pământ? Oare, acesta a fost planul iniţial al lui Dumnezeu după căderea omului? Planul iniţial al lui Dumnezeu a fost, după căderea omului, ca toţi oamenii să devină una cu El, prin jertfa lui Hristos, cu condiţia ca toţi să fi ascultat, plini de credinţă, de Dumnezeu!!! Dacă oamenii ar fi ţinut aproape de Dumnezeu, ascultând de legea Sa, dacă ar fi dorit să trăiască numai în neprihănire, atunci nu ar fi fost nevoie niciodată de formarea unei biserici, fiindcă pur şi simplu ascultarea şi credinţa lor, întemeiate pe iubirea lui Dumnezeu, ar fi făcut din ei biserica lui Hristos, plină de neprihănire, pe pământ, iar diavolul ar fi fost înfrânt, istoria păcatului nu ar fi fost cea pe care o cunoaştem, iar oamenii ar fi fost demult în cer!!! Acesta era planul iniţial al lui Hristos, care nu s-a împlinit niciodată din cauza neascultării oamenilor şi a idolatriei acestora!!!

Deoarece oamenii s-au îndepărtat de Dumnezeu mereu şi mereu, şi au practicat idolatria cea mai urâtă, Dumnezeu a fost nevoit să-l aleagă pe Avraam, căruia i-a încredinţat Evanghelia şi i-a promis că din el va forma biserica Sa pe pământ, prin care să lumineze lumea. Deci, Dumnezeu a fost nevoit să aleagă pe Avraam, iar din el, după cum i-a promis, să formeze o biserică, numai din cauza idolatriei omului! Ceea ce înseamnă că formarea unei biserici, ca popor ales, a devenit necesară din cauza neascultării!!! Dacă merg pe aceeaşi idee, atunci vom descoperi şi mai multe lucruri. Dacă toţi urmaşii lui Avraam ar fi ascultat de principiile legii, e adevărat nescrise pe table la vremea aceea, atunci aceştia nu ar fi ajuns niciodată robi în Egipt!!! Adevărata cauză a rămânerii lor în Egipt s-a datorat încheierii de alianţe cu păgânii şi adoptarea practicilor lor idolatre, unul din el fiind poligamia.

     "Deoarece oamenii s-au îndepărtat iarăşi de Dumnezeu, Domnul l-a ales pe Avraam, despre care a spus: >Avraam a ascultat de porunca Mea şi a păzit ce i-am cerut, a păzit poruncile Mele, orânduirile Mele şi legile Mele< (Geneza 26,5). Lui i-a fost dat ritualul circumciziunii, care era un semn că aceia care îl primeau erau consacraţi slujirii lui Dumnezeu - un angajament că ei se vor ţine departe de idolatrie şi că vor asculta de Legea lui Dumnezeu. Nerespectarea de către urmaşii lui Avraam a acestui angajament, aşa cum se vede din înclinaţia lor de a încheia alianţe cu păgânii şi de a adopta practicile lor, a fost cauza rămânerii şi robiei lor în Egipt." Patriarhi şi profeţi, cap. Legea şi legămintele, par. 2.

Dacă fraţii lui Iosif ar fi fost spirituali, iubind neprihănirea lui Dumnezeu, atunci Iosif nu ar fi ajuns niciodată în Egipt!!! Ceea ce înseamnă că istoria poporului evreu ar fi fost alta. De fapt, nici nu s-ar fi ajuns vreodată la momentul Sinai, nu ar fi existat un asemenea moment şi o lege, legea sfântă a lui Dumnezeu, scrisă pe două table de piatră, căci oamenii ar fi avut-o scrisă în inima lor!! Nici ritualul circumciziei nu ar fi fost necesar, ca semn exterior al unei inimi neprihănite, a lucrării harului lui Hristos în mintea omului!! "Dacă omul ar fi păzit Legea lui Dumnezeu, aşa cum i-a fost dată lui Adam după căderea sa, păstrată apoi de Noe şi păzită de Avraam, n-ar mai fi fost nevoie de rânduiala circumciziei. Şi dacă urmaşii lui Avraam ar fi păstrat legământul al cărui semn era circumcizia, n-ar fi fost niciodată duşi în idolatrie şi n-ar fi fost nevoie pentru ei să îndure o viaţă de robie în Egipt; ar fi păstrat Legea lui Dumnezeu în minte şi n-ar fi fost nevoie ca ea să fie vestită pe Sinai sau săpată pe tablele de piatră. Iar dacă poporul ar fi trăit principiile Celor Zece Porunci, n-ar mai fi fost nevoie de un plus de îndrumări date lui Moise." Patriarhi şi profeţi, cap. Legea şi legămintele, par. 5.

Deci, adevăratul motiv pentru care Dumnezeu a dorit să formeze o biserică, prin alegerea lui Avraam, se datorează îndepărtării oamenilor de Dumnezeu. Aşa că formarea unei biserici devenise o necesitate pentru salvarea oamenilor! Făurirea unei biserici avea ca scop şi contracararea extinderii răului în lume, nu mai înainte însă de a-i salva pe evrei din robia egipteană, un simbol pentru robia păcatului în care se aflau. Evreii trebuiau să conştientizeze mai întâi adevărata lor stare spirituală, fapt care a făcut necesară scrierea principiilor legii divine pe două table de piatră. Şi abia după aceea, prin ascultare continuă ar fi putut deveni o lumină pentru mântuirea popoarelor lumii.

Ideea principală pe care am dorit să o subliniez este aceea că nu ar fi fost nevoie niciodată ca Avraam să fie chemat de Dumnezeu, pentru a forma din urmaşii lui un popor prin care să lumineze lumea cu Evanghelia Sa, dacă toţi oamenii ar fi fost ascultători de Dumnezeu, după căderea în păcat. Însă, din cauza neascultării, Dumnezeu a mers a doua milă cu ei, văzând nevoia imperioasă de a veni în ajutorul lor printr-un popor care să-i înveţe neprihănirea lui Dumnezeu, dar numai cu condiţia ca acel popor, acea naţiune, să devină ea însăşi neprihănită. Nimeni nu poate fi o lumină pentru alţii dacă mai întâi acel cineva nu este el însuşi lumină!! Evreii ar fi devenit cea mai mare binecuvântare doar dacă mai întâi ar fi devenit toţi, bărbaţi, femei şi copii, neprihăniţi şi sfinţi.

Care este biserica lui Dumnezeu?

Aceasta este o întrebare care a stat pe buzele a mii şi milioane de credincioşi de-a lungul timpului. Sufletul căutător după mântuire şi viaţă veşnică doreşte să ştie care este biserica lui Dumnezeu în această lume. Cei mai mulţi oameni sinceri, în dorinţa lor fierbinte de a-l cunoaşte pe Hristos, pornesc mai întâi în căutarea bisericii Sale. Lucrul curios este acela că, într-un fel sau altul, toţi spun că au găsit biserica lui Hristos, deşi aproape fiecare aparţine nu aceleiaşi biserici, ci mai multor biserici, cu nume diferite şi forme de organizare diferite!!! Atunci, întrebarea este: Are Hristos mai multe biserici pe pământ sau doar una singură? Pentru că este nefiresc ca toţi căutătorii oneşti ai mântuirii să pretindă că au găsit biserica lui Hristos, deşi aceasta nu este una şi aceeaşi în cazul fiecărui astfel de credincios!?

În ceea ce va urma, nu voi face altceva decât să las să lumineze lumina nemaipomenit de frumoasă a Evangheliei lui Hristos cu privire la acest subiect deosebit de sensibil. În primul rând, orice căutător sincer care doreşte să-l descopere pe Hristos şi numai pe El şi mântuirea Lui, nu trebuie niciodată să pornească, mai întâi, în căutarea bisericii Sale de pe pământ!!! Din moment ce sufletul lui îl caută şi tânjeşte după Hristos, atunci trebuie să purceadă mai întâi în descoperirea lui Isus Hristos în Cartea sfântă - Scripturile Noului şi Vechiului Testament! După ce este descoperit Hristos, credinciosul respectiv va afla care este biserica lui Hristos, iar El îl va conduce în staulul Său. Vreau să se reţină faptul că numai Hristos singur este în stare să conducă sufletele credincioase în staulul Său, şi nimeni altcineva!! "Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu, şi va fi o turmă şi un Păstor." Ioan 10,16.

Textul spune clar că numai Hristos trebuie să-şi aducă oile în staul. De ce? Fiindcă singurele oi adevărate care pot intra în acest staul sunt doar cele care ascultă de glasul Păstorului şi intră pe poarta oilor!!! Orice altă încercare a cuiva de a intra în acest staul, dacă-l cunoaşte, pe altă cale, este din start sortită eşecului!? Mai mult, aceştia sunt numiţi de Hristos hoţi şi tâlhari! Prin urmare, este inutil ca cineva să caute biserica lui Hristos, mai înainte de a-l fi descoperit pe Hristos, prin Duhul Sfânt, ca Mântuitor personal!!! "Adevărat, adevărat vă spun că cine nu intră pe uşă în staulul oilor, ci sare pe altă parte, este un hoţ şi un tâlhar. Dar cine intră pe uşă este păstorul oilor. Portarul îi deschide, şi oile aud glasul lui; el îşi cheamă oile pe nume, şi le scoate afară din staul. După ce şi-a scos toate oile, merge înaintea lor; şi oile merg după el, pentru că îi cunosc glasul." Ioan 10,1-4.

Caracteristica principală a adevăratelor oi este aceea că ele ascultă de glasul Mântuitorului fiindcă îl cunosc! De aceea, oriunde merge Isus, merg şi ele. Încă ceva, având în vedere această caracteristică, oile Lui nu merg niciodată după un străin, oricine ar fi şi oricum ar fi deghizat acesta. De ce? Pentru că pur şi simplu ele "nu cunosc glasul străinilor", adică nu recunosc glasul Păstorului lor divin în glasul străinilor!!! Ioan 10,5. Atunci, singura concluzie firească este aceea că biserica lui Hristos, asociată în textul biblic cu un staul, este aceea care are un singur Păstor salvator, Păstor care este Capul fiecărui membru în parte, iar aceşti membri sunt un templu al Duhului Sfânt!!! Vom vedea mai târziu cum s-a ajuns la un nume şi la o formă de organizare omenească, pe care toţi au asociat-o cu adevărata biserică a lui Hristos!!

Deci, nu trebuie să uităm că, mai întâi, trebuie găsit Isus, iar după ce El va fi găsit, ne va conduce în staulul Său sau în adevărata Sa biserică!! Înseamnă că adevărata lui biserică, numită în Scripturi şi împărăţia lui Dumnezeu trebuie că este alcătuită numai din credincioşi născuţi din nou, care umblă permanent cu Isus oriunde îi conduce El!! De fapt, aceasta a fost adevărata lui biserică în toate veacurile, de la căderea lui Adam. Şi tot ea va fi biserica prin care Hristos îşi va încheia lucrarea pe pământ. De aceea spuneam într-un studiu trecut că Hristos va lucra cu totul altfel în această lucrare de încheiere a mântuirii, fiindcă El nu va folosi nici o biserică de pe pământ care are un nume şi o formă de organizare în care omul este elementul cheie!!!

Nimeni să nu creadă că biserica Sa adevărată nu a fost sau nu este organizată! Cum să nu fie organizată dacă îl are drept Cap pe Cel ce s-a jertfit pentru salvarea mea şi a ta? Mai mult, cum să nu fie organizată dacă fiecare credincios adevărat, născut din nou, este un templu al Duhului Sfânt? Oriunde este prezent Hristos, este prezentă şi organizarea şi disciplina!! Biserica Lui este cetatea de scăpare pentru toţi cei ce voiesc să fie mântuiţi, într-o lume răzvrătită. "Biserica este cetăţuia lui Dumnezeu, cetatea Sa de scăpare, pe care o are într-o lume răzvrătită. Orice trădare a bisericii Sale înseamnă trădare faţă de El, care a răscumpărat omenirea cu sângele singurului Său Fiu. De la început, sufletele credincioase au alcătuit biserica de pe pământ. În fiecare veac, Domnul şi-a avut veghetori, care au dat o mărturie credincioasă generaţiei în care au trăit. Aceste santinele au dat solia de avertizare; şi, atunci când au fost chemaţi să-şi depună armura, alţii le-au continuat lucrul. Dumnezeu i-a adus pe aceşti martori într-o legătură de legământ cu Sine, unind astfel biserica de pe pământ cu biserica din ceruri. El i-a trimis pe îngerii Săi să slujească bisericii Sale, şi porţile iadului nu au fost în stare să biruie pe poporul Său." Faptele apostolilor, cap. Planul lui Dumnezeu cu biserica Sa, par. 6.

Ce trebuie observat în această declaraţie e faptul că adevărata biserică a lui Hristos este permanent unită cu biserica din ceruri!!! De ce aşa? Fiindcă spiritul care răzbate în mijlocul bisericii Sale de pe pământ este acelaşi spirit care caracterizează biserica din cer!!! Aceeaşi curăţie care caracterizează biserica din cer, se găseşte şi în inimile copiilor Săi din biserica Sa adevărată de pe pământ, desigur în sfera lor pământească. Altfel cum ar fi posibilă o unire între biserica din cer şi cea de pe pământ, câtă vreme cea de pe pământ este necurată?!

Cuvintele următoare scot în evidenţă starea spirituală a bisericii lui Hristos prin care va oferi lumii Evanghelia cea veşnică şi prin care va încheia lucrarea: "Cine este aceea care se iveşte ca zorile, frumoasă ca luna, curată ca soarele, dar cumplită ca nişte oşti sub steagurile lor?" Cântarea cântărilor 6,10. Aceste cuvinte trebuie însuşite şi făcute să devină viaţă pentru cel ce doreşte să fie adus în staulul lui Hristos. Cercetătorul serios al Bibliei nu trebuie să uite că adevărata biserică a lui Hristos este simbolizată în Scripturi printr-o femeie curată, neîntinată de păcat şi de învăţăturile Babilonului. "În cer s-a arătat un semn mare: o femeie învăluită în soare, cu luna sub picioare şi cu o cunună de douăsprezece stele pe cap." Apocalipsa 12,1. Aici descoperim acelaşi limbaj ca şi în Cântarea cântărilor.

Singura biserică adevărată, încă de la început, a fost aceea prin care Dumnezeu a putut să-şi descopere frumuseţea caracterului Lui şi plinătatea desăvârşirii Sale, desigur totdeauna potrivit cu lumina pe care membrii acestei biserici o aveau la timpul lor. "Biserica este instrumentul ales de Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor. Ea a fost organizată pentru slujire, iar misiunea ei este aceea de a duce lumii Evanghelia. De la început, planul lui Dumnezeu a fost acela ca, prin biserica Sa, să descopere lumii plinătatea şi desăvârşirea Lui. Membrii bisericii, aceia pe care i-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată, au datoria să facă cunoscut mărirea Sa. Biserica este depozitara bogăţiilor harului lui Hristos; şi, prin biserică, se va descoperi, în cele din urmă, chiar domniile şi >stăpânirile din locurile cereşti<, ultima şi deplina desfăşurare a iubirii lui Dumnezeu (Efeseni 3,10)." Faptele apostolilor, cap. Planul lui Dumnezeu cu biserica Sa, par. 1.

Nenorocirea este că cei ce citesc aceste cuvinte nu reuşesc să pătrundă înţelesul lor adevărat, asociindu-le cu biserica din care fac parte. Dar dacă este aşa, atunci biserica din care faci parte trebuie să fie de la început şi până la sfârşit, până când va încheia lucrarea, plinătatea şi desăvârşirea Lui!!! Dacă este mai puţin de atât, indiferent cât de puţin înseamnă acel puţin, înseamnă că biserica ta nu îndeplineşte acest criteriu!!! Gândeşte-te că dacă biserica ta este cu adevărat biserica lui Hristos, prin care va încheia lucrarea, atunci ea trebuie să fie unită cu biserica din cer, deci trebuie să aibă în ea desăvârşirea şi sfinţenia lui Dumnezeu!!!

Mulţi nu înţeleg că desăvârşirea lui Dumnezeu este un proces, şi că la fiecare etapă de înaintare şi de dezvoltare a caracterului, în neprihănire, prin ascultare de Dumnezeu, aici pe pământ, potrivit standardului legii lui Dumnezeu, acest credincios este desăvârşit din punct de vedere moral şi spiritual. Nu va exista niciodată o desăvârşire finală, fiindcă dacă ar fi una, atunci ar însemna că am ajunge şi am fi Dumnezeu! Tocmai de aceea, desăvârşirea va rămâne totdeauna un proces al creşterii în cele spirituale şi morale, pe baza ascultării şi cunoaşterii descoperite şi aplicării ei în viaţa de zi cu zi.

Poate cea mai mare surpriză pentru unii este aceea de a afla că învăţăturile curate ale cerului, care s-au păstrat de-a lungul veacurilor, până la noi, au fost descoperite şi încredinţate numai acestei biserici, fără vreun nume omenesc şi vreo formă de organizare umană. "Din veac în veac, în cursul generaţiilor care au urmat unele după altele, învăţăturile curate ale cerului au fost descoperite înăuntrul ei." Faptele apostolilor, cap. Planul lui Dumnezeu cu biserica Sa, par. 8. Dar, de ce a procedat Dumnezeu în felul acesta? Pentru că "ea este locul descoperirii harului Său, în care găseşte plăcere să dea pe faţă puterea Sa de a transforma inimi". Faptele apostolilor, cap. Planul lui Dumnezeu cu biserica Sa, par. 8.

Da, puterea creatoare a lui Dumnezeu de a transforma inimile, deci Evanghelia mântuirii pentru toţi cei ce cred în ea, s-a găsit şi se găseşte doar în această biserică!! Această biserică este aceea despre care a vorbit Mântuitorul, spunând că porţile iadului nu o vor înfrânge niciodată. Şi aşa este. Această biserică este singura care nu a fost înfrântă niciodată de Satana, fiindcă temelia ei tare este Hristos, Fiul Dumnezeului cel viu! "Simon Petru, drept răspuns, I-a zis: >Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui Viu!< Isus a luat din nou cuvântul şi i-a zis: >Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona; fiindcă nu carnea şi sângele ţi-a descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri. Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea, şi porţile locuinţei morţilor nu o vor birui.<" Matei 16,16-18.

Dar, să mergem mai în adâncul subiectului. Biserica Sa adevărată sau împărăţia lui Dumnezeu de pe pământ, a se înţelege împărăţia harului, este totuna, aşa cum este descoperit în Scripturi. Dumnezeu nu s-ar fi putut manifesta niciodată pe pământ, dacă nu ar fi existat această biserică nemaipomenită. Hristos a încercat să asemene împărăţia harului Său sau biserica Sa adevărată cu ceva din societatea omenească, pentru ca oamenii să-şi poată face măcar o idee despre ce înseamnă. Nefericirea este că nu a găsit nimic potrivit cu ce să o asemene, aşa încât să o ilustreze în toată frumuseţea ei. Nu a putut găsi un model corespunzător ca să o înfăţişeze aşa cum este ea. El a încercat, deci, să caute ceva, o asemănare în felul cum este organizată societatea omenească.

Întrebarea logică este: De ce? De ce nu a găsit nici un model potrivit? Dintr-un motiv extrem de simplu. Toate formele de organizare ale societăţii omeneşti au în centrul lor omul şi metodele lui de acţiune şi de rezolvare a problemelor!! Dacă Hristos ar fi asemănat biserica Sa cu un model de organizare omenesc, atunci am fi ştiut că acel model ar fi cel mai adecvat pentru biserica Sa. Dar El nu a făcut aşa ceva, pentru că biserica Sa nu a fost organizată niciodată, şi nici nu va fi vreodată, în felul cum este organizată societatea umană. Faptul că modelul societăţii umane are în centrul preocupărilor ei omul, scoate la iveală un adevăr terifiant, şi anume că acolo unde este prezent omul, în forma respectivă de organizare, trebuie să fie prezentă şi sabia, sau metoda omului de a rezolva problemele!!!

Modul de organizare al societăţii omeneşti este benefic dacă privim strict din punct de vedere civil, nu religios. Dacă o ţară nu ar fi organizată şi nu ar avea o constituţie şi legi adiacente care să o explice, dacă nu ar avea organe competente care să pună în aplicare aceste legi, pentru a ţine în frâu tendinţele spre anarhie şi infracţiunile de tot soiul, atunci acea ţară nu ar putea fi numită o ţară, ci o zonă unde predomină anarhia! Dar, modul de organizare al societăţii omeneşti nu trebuie să fie modul de organizare al bisericii adevărate a lui Dumnezeu, şi nici nu a fost vreodată. Acolo unde este prezent Hristos, lipseşte totdeauna sabia, iar omul nu poate fi centrul, nu poate stăpâni peste turma lui Hristos!!! În biserica Sa, singura putere predominantă este adevărul şi iubirea, prin care se descoperă şi se manifestă Hristos lumii!!! Prin urmare, ea nu poate folosi niciodată constrângerea sau forţa pentru a impune învăţătura Evangheliei, fiindcă principiul sau calea sabiei nu există în ea şi nici nu va exista vreodată!! Aşadar, singurul mod de manifestare a Evangheliei prin membrii acestei minuni dumnezeieşti, numită staul sau împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, este ca lumina ei să fie lăsată să lumineze prin Duhul Sfânt!!! Nu trebuie depuse sforţări în acest sens, ci trebuie doar ca lumina Evangheliei din inima credinciosului să fie lăsată să lumineze. Şi exact acest lucru ne spune şi Mântuitorul: "Voi sunteţi lumina lumii. O cetate aşezată pe un munte nu poate să rămână ascunsă. Şi oamenii n-aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci o pun în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă. Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri." Matei 5,14-16.

Numai iubirea divină este cea care naşte din nou un om păcătos, care îl leagă de Hristos şi de fraţii adevăraţi ai lui Hristos, şi care este ordine şi disciplină în sine însăşi!!! Numai iubirea divină poate arăta respect adevărat faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni!!! Numai această iubire este în stare să ofere totdeauna întâietate semenului şi se poate jertfi pe sine pentru binele celuilalt!!! Ea este singura care slujeşte semenului fără să aştepte vreodată vreo răsplată. Iubirea aceasta a lui Hristos este singura formă de organizare, ce impune disciplină divină, acceptată şi manifestată în biserica Sa. Pur şi simplu acesta este adevărul Evangheliei veşnice.

Din acest motiv, fiindcă este vorba de iubirea lui Hristos manifestată în interiorul bisericii Sale, nu iubirea trecătoare şi schimbătoare a omului, adevărata biserică a lui Hristos pe pământ trebuie să fie locul unei trăiri sfinte, a unei vieţi de biruinţă asupra păcatului stăpânitor, mărturisit şi părăsit, locul unde Duhul Sfânt este la El acasă, fiindcă a adus Cerul în inima credincioşilor Lui de pe pământ!!! Această biserică totdeauna a fost înzestrată cu prezenţa inestimabilă a Duhului Sfânt, altfel cum ar fi fost cu putinţă ca ea să fie permanent depozitara adevărului divin!?

     "Domnul Hristos întreabă: >Cu ce vom asemăna Împărăţia lui Dumnezeu sau prin ce pildă o vom înfăţişa?< (Marcu 4,30). El nu poate folosi împărăţiile lumii ca model. În societatea omenească, El nu a găsit nimic cu care să o asemene. Împărăţiile pământeşti stăpânesc datorită puterii fizice; dar din Împărăţia lui Hristos este dată la o parte orice armă omenească, orice mijloc de constrângere. Împărăţia aceasta urmăreşte să înalţe şi să înnobileze omenirea. Biserica lui Dumnezeu este locul trăirii unei vieţi sfinte, pline de diferite daruri şi înzestrată cu Spiritul Sfânt. Membrii ei trebuie să-şi găsească fericirea în fericirea acelora pe care îi ajută şi îi binecuvântează." Faptele apostolilor, cap. Planul lui Dumnezeu cu biserica Sa, par. 8.

În această biserică sfântă nu a intrat nimeni niciodată decât prin uşa oilor! A fost totdeauna, este şi va fi locul trăirii unei vieţi sfinte. Fiind caracterizată de această viaţă sfântă care este consecinţa firească a manifestării iubirii divine, atunci se înţelege că forma ei de organizare nu poate fi una omenească. În ea nu au loc niciodată alegeri omeneşti, fiindcă singurul care alege şi aduce în staul oi adevărate este doar Hristos!!! El dă fiecăruia locul care i se potriveşte şi îl caracterizează, potrivit cu capacităţile şi înzestrările sale.

     "Minunată este lucrarea pe care Domnul doreşte să o aducă la îndeplinire prin biserica Sa, pentru ca Numele Său să fie proslăvit. Un tablou al acestei lucrări este dat în viziunea lui Ezechiel despre râul cu ape tămăduitoare: >Apa aceasta curge spre ţinutul de răsărit, se pogoară în câmpie, şi se varsă în mare şi vărsându-se în mare, apele mării se vor vindeca. Orice făptură vie, care se mişcă, va trăi pretutindeni pe unde va curge râul şi vor fi o mulţime de peşti; căci ori pe unde va ajunge apa aceasta, apele se vor face sănătoase, şi pretutindeni pe unde va ajunge râul acesta va fi viaţă dar lângă râul acesta, pe malurile lui de amândouă părţile, vor creşte tot felul de pomi roditori. Frunza lor nu se va veşteji, şi roadele lor nu se vor sfârşi; în fiecare lună vor face roade noi, pentru că apele vor ieşi din Sfântul Locaş. Roadele lor vor sluji ca hrană şi frunzele ca leac< (Ezechiel 47,8-12)...
     Oricine, în a cărui inimă locuieşte Hristos, oricine va reflecta iubirea Sa faţă de lume, este un conlucrător cu Dumnezeu pentru binecuvântarea omenirii. În timp ce primeşte de la Mântuitorul harul spre a fi dat şi altora, din întreaga sa fiinţă va curge un torent de viaţă spirituală." Faptele apostolilor, cap. Planul lui Dumnezeu cu biserica Sa, par. 9, 10.

În cadrul acestei biserici, Dumnezeu doreşte să intre toţi cei ce doresc mântuirea mai mult decât orice în viaţă. Îi aşteaptă cu braţele deschise, nerăbdător. Leviţii spirituali şi fecioarele înţelepte sunt parte integrantă a acestei biserici curate ca soarele. Această biserică este singura biserică biruitoare asupra păcatului!!!