Înţelepciunea divină în reproducerea umană

Apariţia păcatului a constituit un adevărat flagel pentru liniştea şi armonia cerească. Acest intrus a provocat o mare discordie printre îngeri. Pentru prima oară o minte inteligentă ajungea la o modalitate de gândire ciudată prin invocarea unor motive pur imaginare în legătură cu caracterul lui Dumnezeu. Imaginaţia devenise ca o realitate în mintea lui Lucifer, cu toate că nu avea corespondent în realitatea practică, aceea din care el făcea parte şi pe care Dumnezeu a adus-o la existenţă. Era o manieră stranie prin care mintea lui ajunsese să perceapă caracterul lui Dumnezeu prin prisma unor trăiri interioare exagerate şi alterate, din cauza unor simţăminte de frustrare că nu era la fel de privilegiat ca însuşi Fiul lui Dumnezeu.

În orice caz, un fapt care este o certitudine absolută e că apariţia păcatului nu are temei, nici un motiv pentru justificarea existenţei sale. Într-un cadru al perfecţiunii, naşterea păcatului nu are cum să aibă cauză, deci temei; dar acest lucru nu exclude totuşi apariţia acestuia!

     "Originea păcatului şi motivul existenţei lui constituie, pentru multe minţi, un izvor de mare încurcătură. Oamenii văd lucrarea răului, cu urmările lui grozave de vai şi distrugere, şi se întreabă cum pot exista toate acestea sub conducerea Aceluia care este nemărginit în înţelepciune, în putere şi în dragoste. Iată o taină căreia nu-i găsesc nici o explicaţie. În nesiguranţa şi îndoiala lor, sunt orbi faţă de adevărurile descoperite lămurit în Cuvântul lui Dumnezeu şi esenţiale pentru mântuire. Sunt unii care, în căutarea lor cu privire la existenţa păcatului, încearcă să cerceteze ceea ce Dumnezeu nu le-a descoperit; şi ca urmare nu găsesc nici o rezolvare pentru greutăţile lor; şi unii ca aceştia, mânaţi de dispoziţia de a se îndoi şi de a căuta nepotriviri, fac din aceasta o scuză pentru lepădarea cuvintelor Sfintelor Scripturi. Alţii însă nu ajung la nici o înţelegere mulţumitoare a marii probleme a răului din cauză că tradiţia şi interpretarea greşită au întunecat învăţătura Bibliei cu privire la caracterul lui Dumnezeu, la natura guvernării Sale şi la modul în care El tratează păcatul.

     Este cu neputinţă să explicăm originea păcatului, pentru a da un motiv existenţei. Cu toate acestea, se pot înţelege suficient atât originea lui, cât şi măsurile luate cu privire la soarta finală a păcatului, măsuri care descoperă pe deplin dreptatea şi mila lui Dumnezeu în toate procedeele Sale cu păcatul. Nimic nu este mai clar explicat în Scripturi decât că Dumnezeu n-a fost în nici o privinţă răspunzător de apariţia păcatului; că n-a fost o retragere arbitrară a harului divin, nici o lipsă în conducerea divină, care să dea ocazie la apariţia răzvrătirii. Păcatul este un intrus, pentru a cărui existenţă nu se poate da nici o explicaţie. El este tainic, de neexplicat; a-l scuza înseamnă a-l apăra. Dacă s-ar putea găsi o scuză pentru el sau vreo cauză a existenţei lui, ar înceta să mai fie păcat. Unica definiţie pe care o putem da păcatului este aceea pe care o găsim în Cuvântul lui Dumnezeu; el >este călcarea Legii<; este acţiunea unui principiu în luptă cu Legea cea mare a dragostei, care este temelia guvernării divine." Tragedia veacurilor, cap. Originea răului, par. 1, 2.

Deci, păcatul nu are absolut nici o cauză pentru existenţa lui, şi cu toate acestea există! Asta demonstrează frumuseţea desăvârşită a caracterului lui Dumnezeu care a fost obligat de împrejurări să îl tolereze, până când va fi extirpat din întregul Univers, şi mai cu seamă din minţile oamenilor. De ce a fost obligat Dumnezeu să îl tolereze, să îi permită totuşi existenţa şi, mai ales, urmările lui nimicitoare printre îngeri şi oameni? Ei bine, tocmai această întrebare provoacă şi astăzi multă nedumerire.

Şi totuşi, permiterea păcatului şi a manifestărilor sale au de-a face cu taina lui Dumnezeu, întrucât singura alternativă viabilă pentru îndepărtarea lui din tot Universul era tocmai tolerarea acestuia. Nimeni, nici măcar Lucifer nu ştiau şi nu înţelegeau ce presupune discordia prin încălcarea legii lui Dumnezeu. Pervertirea libertăţii date de Dumnezeu înseamnă păcat în esenţă, înseamnă să gândeşti şi să înfăptuieşti, fără nici un pic de sprijin divin, fărădelegi care conduc rapid la autodistrugere certă. O dată cu apariţia înşelătoare a păcatului, mintea fiinţelor inteligente trebuia să înţeleagă noţiunea de rău distructiv, care mai înainte era cu desăvârşire străin de comportamentul şi modul de gândire al tuturor inteligenţelor cereşti.

În condiţiile existenţei păcatului, a căuta să îndepărtezi păcatul prin violenţă înseamnă a conduce la perpetuarea lui şi, deci, la imposibilitatea dezrădăcinării lui din mintea inteligentă, care este o capodoperă a inventivităţii divine, întrucât este acel lucru care, în afara aspectului nostru fizic, ne face să fim după asemănarea Creatorului şi din punct de vedere moral. Deci, căutarea anihilării păcatului prin violenţă, fără explicaţii, este o alternativă sortită eşecului, întrucât este imposibil astfel să aduci convingere unei minţi, folosind violenţa, că răul este rău; şi asta pentru că se face uz exact de un mijloc care defineşte răul, adică violenţa! Păcatul nu poate fi făcut să dispară printr-un mijloc care aparţine păcatului.

Prin urmare, Dumnezeu avea la dispoziţie o singură alternativă care, de altminteri, îl defineşte ca persoană şi ca Tată, şi anume jertfa Fiului Său preaiubit. De ce o jertfă? Deoarece este singurul mijloc care trezeşte mintea la realitate şi o face în stare să înţeleagă ce este păcatul şi ce produce el dacă este tolerat şi îndrăgit de mintea inteligentă. Jertfa în sine înglobează singura armă disponibilă pe care Dumnezeu o are la dispoziţie în vederea distrugerii păcatului, iar această armă este puterea adevărului şi iubirii divine frumos ilustrate în şi prin viaţa Mântuitorului. Aceasta era arma secretă a lui Dumnezeu în cazul ivirii păcatului. Dar, înainte ca să se ajungă la jertfă, Dumnezeu a creat omul! Întrebarea firească este aceasta: De ce l-a creat pe om taman când s-a ivit păcatul? Ce aducea nou crearea omului în atare condiţii, în care îngerii încă nu erau în stare să dicearnă în mod real subtilităţile răului şi ce implică el cu adevărat pentru mintea şi fiinţa care ar putea sau nu să aibă de-a face cu el?

În peisajul creaţiei universale a lui Dumnezeu, a unui Univers presărat cu miliarde de planete locuite de alte fiinţe inteligente, care sunt chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, omul ca fiinţă era o noutate absolută. Noutatea respectivă consta în facilitatea omului de a se putea reproduce sau de a se înmulţi. Capacitatea de înmulţire a omului este un dar minunat divin, însă, dincolo de acest aspect, este răspunsul lui Dumnezeu la provocările păcatului! Da, chiar aşa ceva este, iar în acest aspect Dumnezeu îşi demonstrează măiestria cu privire la modul cum trebuie rezolvată definitiv şi pentru totdeauna problema îngrozitoare a păcatului. Aproape că nu ne gândim deloc că Dumnezeu a găsit răspunsul la problema păcatului creând omul, înainte de a se aduce pe Sine jertfă, dar chiar aşa stau lucrurile.

Să aprofundăm această problematică în lumina extraordinară a Evangheliei descoperite. Când Lucifer a decis pentru totdeauna să rămână un răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, el a mai reuşit şi performanţa ciudată de a convinge o treime din îngerului Cerului să îl urmeze, făgăduindu-le o viaţă fără frontierele legii lui Dumnezeu. "Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul şi îngerii lui s-au luptat cu ei, dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer... În cer s-a mai arătat un alt semn: iată, s-a văzut un mare balaur roşu cu şapte capete, zece coarne şi şapte cununi împărăteşti pe capete. Cu coada trăgea după el a treia parte din stelele cerului şi le arunca pe pământ." Apocalipsa 12,7.8.3.4. Când toţi aceşti îngeri puternici au plecat, în Cer s-a produs un mare gol, ceea ce înseamnă că responsabilităţile celor care au dezertat trebuiau preluate de îngerii loiali rămaşi lângă Dumnezeu.

     "Dumnezeu l-a creat pe om pentru propria Sa glorie, astfel încât după punerea la probă familia omenească să poată deveni una cu familia cerească. Scopul lui Dumnezeu era acela de a repopula cerul cu familia omenească, dacă s-ar fi arătat ascultătoare de orice cuvânt al Său." The S.D.A. Bible Commentary, vol. 1, pag. 1082. "Cerul va triumfa, pentru că locurile rămase goale în ceruri, prin căderea lui Satana şi a îngerilor lui, vor fi ocupate de cei răscumpăraţi de Domnul." The Faith I Live By, pag. 114.

Dumnezeu avea la dispoziţie două posibilităţi: fie să creeze un număr egal de alţi îngeri care să umple acel gol, fie să creeze doar două fiinţe care să fie dotate cu puterea reproducerii şi, deci, cu posibilitatea perpetuării neamului respectiv până când se va fi ajuns la numărul care să umple locurile cereşti rămase goale. Prima variantă însemna un mare risc. Dacă parte dintre acei îngeri sau toţi laolaltă ar fi căzut în păcat, atunci Dumnezeu ar fi fost nevoit să creeze alţi îngeri, şi tot aşa, până când ar fi reuşit, dacă ar fi reuşit, să umple acel gol. Asta ar fi însemnat că păcatul îşi putea continua existenţa câtă vreme nici îngerii cu experienţă nu scăpaseră de influenţa filozofiei satanice, căci şi ei mai aveau multe semne de întrebare cu privire la situaţia rezultată în urma apariţiei păcatului. Nu reuşeau să discearnă caracterul lui Satana şi nici natura răzvrătirii lui.

     "Caracterul lui Satana n-a fost în mod clar descoperit îngerilor sau lumilor necăzute în păcat până la moartea Domnului Hristos. Arhiapostatul s-a înveşmântat în aşa fel în înşelăciune, încât chiar fiinţele cereşti n-au priceput principiile lui. Ele n-au văzut în mod clar natura răzvrătirii lui." Hristos Lumina Lumii, cap. "S-a isprăvit!", par. 3.

Acum, ce se câştiga prin intermediul creării omului? Se câştiga marea bătălie dintre rău şi bine, dintre Lucifer şi Dumnezeu! Doresc să precizez că omul nu a fost creat pe post de cobai sau ca experiment pentru înlăturarea păcatului. Caracterul lui Dumnezeu nu-i permite să facă experimente, din moment ce a ales din veşnicie să îl dea pe unicul Său Fiu pentru salvarea omului păcătos. Dragostea divină nu-şi permite să negocieze preţul pentru rezolvarea unei situaţii, care să implice experimente pe şi cu nişte fiinţe create. Atunci, în ce mod Dumnezeu este raţional şi inteligent?

Omul reprezenta unica posibilitate ca Dumnezeu să-şi descopere taina Sa veşnică, în condiţiile care obligau la aşa ceva prin apariţia păcatului. În primul rând, atacul lui Lucifer se îndreptase în mod direct asupra Fiului lui Dumnezeu. El începuse să râvnească poziţia şi puterea lui Isus, aşa cum avea să se numească Fiul lui Dumnezeu după întruparea Sa pe pământ. Dumnezeu Tatăl a trebuit să explice înaintea tuturor îngerilor care este poziţia lui Hristos, precum şi faptul că singurul care are acces în nimbul de slavă ce-l înconjoară pe Tatăl, sau altfel spus care are acces în sfatul Dumnezeirii, este doar Fiul Său. În felul acesta, Dumnezeu făcea explicit faptul că Isus este egal cu Dumnezeu, fiind chiar Creatorul a tot ce este viu.

     "Înaintea locuitorilor cerului strânşi laolaltă, Împăratul cerurilor declară că nimeni în afară de Hristos, singurul Fiu al lui Dumnezeu, nu putea pătrunde în totul în planurile Sale şi Lui i-a fost încredinţată aducerea la îndeplinire a planurilor măreţe ale voinţei Sale. Fiul lui Dumnezeu adusese la îndeplinire voinţa Tatălui în crearea tuturor oştilor cereşti; şi Lui, Celui deopotrivă cu Dumnezeu, i se cuvenea închinarea şi ascultarea lor. Hristos avea încă să exercite puterea divină în aducerea la existenţă a pământului şi a locuitorilor lui. Dar în toate acestea, El nu va căuta pentru Sine puterea şi înălţarea, contrar planului lui Dumnezeu, ci El va înălţa slava Tatălui şi va aduce la îndeplinire planurile Sale de binefacere şi iubire." Patriarhi şi profeţi, cap. De ce a fost îngăduit păcatul?, par. 11.

Lucifer nu a acceptat această realitate, întrucât nu reuşea să priceapă cum cineva cu înfăţişarea de înger poate fi Dumnezeu. De ce nu ar putea fi şi el? Din acest motiv, Dumnezeu a trecut la cea mai amplă demonstraţie din istoria Universului, prin intermediul celui preaiubit, omul, ca să explice în fapt taina lui Dumnezeu legată de poziţia lui Isus Hristos în Cer. El a ales această modalitate pentru a se asigura că toate inteligenţele cereşti vor fi în stare singure, neforţate şi fără nici un fel de vicleşug din partea lui Dumnezeu, să înţeleagă caracterul lui Dumnezeu, caracterul lui Satana precum şi natura răzvrătirii sale împotriva Aceluia care l-a făcut, Isus Hristos. Dumnezeu a căutat să vină în ajutorul minţii inteligente pe această cale, spre a o edifica în raport cu lucrările nimicitoare ale păcatului. Caracterul lui Satana nu putea fi văzut aşa cum este, în lumina lui adevărată, decât dacă i se permitea să se manifeste. Violenţa conduce mintea inteligentă totdeauna la răzvrătire, motiv pentru care păcatul ar fi fost mai departe perpetuat. Păcatul ar fi fost un izvor continuu de nemulţumire şi răzvrătire din partea tuturor.

Calea violenţei este calea păcatului, dar calea demonstraţiei inteligente, unde dragostea se descoperă prin jertfă, prin care se explică principiile şi caracterul lui Satana, este calea care conduce la edificarea deplină cu privire la boala păcatului. Crearea omului avea ca obiectiv să dezvăluie şi să lumineze înţelegerea îngerilor cu privire la taina lui Dumnezeu în legătură cu poziţia Fiului lui Dumnezeu şi mai ales în legătură cu modul cum El era în acelaşi timp şi Dumnezeu şi înger! De asemenea, prin dotarea cu capacitatea de înmulţire a neamului omenesc, Dumnezeu se asigura că, în cazul păcătuirii, nu ar mai fi fost necesară crearea altor fiinţe spre a umple golul din Cer. Noutatea reproducerii umane acest obiectiv avea în vedere, să poată perpetua neamul omenesc şi să faciliteze totodată demonstraţia cea mare: întruparea Fiului lui Dumnezeu în mijlocul celor păcătoşi pentru a dovedi că se poate trăi victorios asupra oricărui păcat mărturisit şi asupra oricărei ispite printr-o vie şi permanentă legătură cu Dumnezeu.

Prin întruparea Sa pe pământ, Dumnezeu arăta prin demonstraţie cum a ajuns Fiul lui Dumnezeu în Cer să aibă înfăţişare de înger, să fie înger adevărat. După cum a fost Om adevărat în absolut toate privinţele, mai puţin în ce priveşte păcatul, tot astfel El a fost Îngerul Domnului, Căpetenia oştirii Domnului în Cer. Dacă Dumnezeu nu ar fi oferit omului puterea reproducerii, pe nici o altă cale posibilă Dumnezeu nu ar fi avut cum să demonstreze pe viu ce implica poziţia şi puterea lui Isus în Cer, din simplul şi logicul motiv că Fiul lui Dumnezeu nu ar fi avut cum să se întrupeze, adică să intre în lumea celor păcătoşi cu înfăţişarea acestora, pe care să o păstreze mai apoi pe vecie!

Eradicarea păcatului, potrivit tainei lui Dumnezeu, însemna ca Fiul lui Dumnezeu să se întrupeze în mijlocul acelor fiinţe păcătoase, ca astfel să ofere compensaţia cerută de legea cea mare a iubirii divine, adică ascultare desăvârşită, perfecţiune. Dacă Dumnezeu ar fi creat alte făpturi cu care să umple golul ceresc prin dezertarea lui Lucifer şi acoliţilor săi, iar acestea ar fi fost ademenite la păcat, atunci taina lui Dumnezeu nu avea cum să mai fie descoperită în veci. Întruparea presupunea timp îndelungat, mai ales din cauza posibilei, dar realei neascultări din partea celor păcătoşi. Crearea omului a rezolvat cu desăvârşire problema legată de timp, de întrupare şi eventuala cădere în păcat, care nu mai făcea necesară mereu din partea lui Dumnezeu crearea altor fiinţe care să umple golul din Cer.

Ideea este că eradicarea păcatului se face într-un singur mod: printr-o jertfă care să explice şi să lumineze înţelegerea fiinţelor păcătoase dar şi cereşti caracterul păcatului, al lui Satana, precum şi natura răzvrătirii sale. Păcatul nu poate fi eradicat complet, fără să mai apară vreodată, decât dacă mintea inteligentă este făcută în stare să renunţe singură, prin decizie categorică, definitivă şi veşnică, la tot ce înseamnă şi produce păcatul. Când convingerea ajunge deplină, abia atunci se poate spune pe drept că păcatul nu mai are cum să se perpetueze fiindcă îi este înţeleasă pe deplin puterea, influenţa şi mârşăvia. Forţarea minţii sau violenţa nu ar conduce niciodată la aşa ceva, şi din acest motiv Dumnezeu a permis ca păcatul să se desfăşoare timp de aproape şase mii de ani.

     "Legea iubirii fiind temelia stăpânirii lui Dumnezeu, fericirea tuturor fiinţelor inteligente depinde de acceptarea, în mod desăvârşit, de către acestea, a marilor ei principii de neprihănire. Dumnezeu doreşte de la toate fiinţele create de El o slujire din dragoste, slujire care izvorăşte dintr-o apreciere a caracterului Său. El nu găseşte nici o plăcere într-o ascultare forţată; El acordă tuturor libertatea voinţei, pentru ca astfel ei să-i poată aduce o slujire liber consimţită." Patriarhi şi profeţi, cap. De ce a fost îngăduit păcatul?, par. 6.

   

     "Dumnezeu ar fi putut nimici pe Satana şi pe cei ce-l simpatizau tot atât de uşor cum cineva poate arunca o pietricică pe pământ; dar El n-a făcut aceasta. Răzvrătirea nu trebuia să fie biruită prin forţă. Puterea constrângătoare se află numai sub cârmuirea lui Satana. Principiile Domnului nu sunt de natura aceasta. Autoritatea Sa se bazează numai pe bunătate, milă şi iubire şi prezentarea acestor principii reprezintă mijloacele ce trebuie folosite. Cârmuirea lui Dumnezeu este morală, iar adevărul şi iubirea trebuie să fie puterea predominantă.

     A fost planul lui Dumnezeu acela ca lucrurile să fie puse pe o temelie de veşnică siguranţă, iar în consfătuirile din cer se hotărâse ca să i se dea timp lui Satana pentru a-şi dezvolta principiile care stăteau la temelia sistemului său de cârmuire. El susţinuse că acestea sunt superioare principiilor lui Dumnezeu. S-a dat timp pentru ca principiile lui Satana să fie puse în aplicare, ca ele să poată fi văzute de universul ceresc." Hristos Lumina Lumii, cap. "S-a isprăvit!", par. 5, 6.

Taina lui Dumnezeu descoperită în şi prin om era singura soluţie a iubirii divine împotriva bolii păcatului pentru restabilirea armoniei cereşti. Numai prin descoperirea ei Dumnezeu arăta că respectă inteligenţa ca dar divin şi libertatea minţii de a decide în cunoştinţă de cauză dacă vrea nemurirea sau moartea veşnică. Prin asigurarea reproducerii omului, Dumnezeu asigura totodată posibilitatea demonstrării iubirii care nu se schimbă şi care e capabilă să se jertfească pentru păcătos de dragul salvării veşnice a acestuia. Înţelepciunea divină nu are egal în ce priveşte modul cum a gândit rezolvarea problemei păcatului fără violenţă, fără stresul forţării minţii de a decide tremurând, din cauza unor pedepse divine, de partea binelui. Violenţa naşte violenţă, în schimb manifestarea iubirii naşte iubire şi încredere.

Ceea ce vedem în filme şi în societate este doar modul cum prin violenţă binele are câştig de cauză. Răufăcătorii sau personajele negative întruchipate de către actori consacraţi, în filme, sunt anihilaţi de către personajele pozitive prin exact aceleaşi metode pe care răufăcătorii le folosesc, cu singura deosebire că acestea sunt legale, întrucât personajul pozitiv sau principal are de partea sa, zice-se, legea. Aşa se perpetuează violenţa în societate, prin acest gen de filme.

De asemenea, prin distrugerea căsătoriei se are în vedere înlăturarea adevărului cu privire la taina descoperită a lui Dumnezeu. Reproducerea în plan uman a fost gândită de Dumnezeu să aibă loc doar prin căsătorie, iar căsătoria implică totdeauna doar o parte bărbătească şi o parte femeiască. Pe nici o altă cale nu ar fi posibilă reproducerea umană. Însoţirea unui bărbat cu un alt bărbat sau a unei femei cu alte femei în ideea de a întemeia o familie, nu se numeşte căsătorie întrucât în ideea de căsătorie sau unire pentru a deveni una este inclusă însăşi reproducerea. Sexualitatea aparţine doar omului, nu are corespondent nicăieri în tot ce a creat Dumnezeu. Dacă omul nu ar fi păcătuit, atunci golul ceresc ar fi fost umplut de oameni în decursul timpului, şi nu s-ar mai fi vorbit niciodată de vreo planetă cu fiinţe păcătoase, iar Lucifer şi demonii ar fi fost condamnaţi la pieire rapidă.

Dar, fiindcă omul a păcătuit, atunci Dumnezeu a pus la cale marea demonstraţie şi desfăşurare a tainei lui Dumnezeu: Fiul lui Dumnezeu întrupat prin naştere ca Hristos Isus, Fiul omului şi Fiul lui Dumnezeu. Întruparea Lui nu ar fi putut avea loc nicicum dacă neamul omenesc nu ar fi fost dotat cu capacitatea reproducerii. Numai astfel putea să ajungă unul dintre noi, om adevărat şi Dumnezeu adevărat, care să simtă cu noi şi să ne înţeleagă. De aceea deţine El puterea iertării, căci ştie ce înseamnă păcatul şi ispitirea.

Aş dori să mai reţinem un aspect important al acestei problematici abordate, şi anume faptul că taina lui Dumnezeu ar fi rămas pe vecie neştiută decât de Dumnezeu, dacă nu s-ar fi ivit păcatul. Ceea ce înseamnă că naşterea lui Hristos ca Înger ar fi fost suficientă să asigure fericirea şi armonia Universului. Nu ar fi fost nevoie ca îngerii să ştie cum deţine Fiul lui Dumnezeu puterea de autoritate şi de ce este Dumnezeu adevărat, cu toate că la înfăţişare şi în toate privinţele arăta exact ca un înger, cu singura deosebire că era puţin mai înalt decât orice alt înger creat, asta fiindcă nimeni nu ar fi pus la îndoială autoritatea şi poziţia Sa, cum a făcut Lucifer. După cum am mai afirmat, existenţa fiinţelor inteligente şi continuitatea lor este asigurată prin intrarea celei de a doua persoane a Dumnezeirii în lumea celor creaţi, ceea ce presupune din start că trebuie să poarte chipul acestora. La această "întrupare" sau naştere nu au participat decât Tatăl şi Duhul Sfânt, naşterea lui Fiului lui Dumnezeu ca înger fiind opera Tatălui. Asta datorită faptului că încă nu era creată nici o formă de viaţă. Apariţia ulterioară a fiinţelor inteligente se datorează întru totul faptului că Fiul lui Dumnezeu a acceptat de bună voie să intre în lumea lor. Numai astfel putea fi posibilă apariţia făpturilor inteligente fără riscul distrugerii lor de către slava nemaipomenită ce radiază permanent din Dumnezeu Tatăl. Proverbe capitolul al optulea face lumină în această privinţă şi ne edifică în legătură cu prima naştere a Mântuitorului nostru drag.

Dar, fiindcă s-a ivit păcatul, acest lucru făcea necesară întruparea Fiului lui Dumnezeu în lumea celor păcătoşi, în cazul nostru a fost tocmai omul, pentru asigurarea mântuirii, fapt care conducea implicit la dezvăluirea tainei lui Dumnezeu, adică la faptul că a doua Persoană a Dumnezeirii a ales din veşnicie să fie Piesă de legătură între cei creaţi şi Creator pentru a face posibilă continuitatea existenţei, a vieţii. Prin această a doua Sa naştere, prin care a devenit om adevărat, Dumnezeu demonstra Universului inteligent că Hristos, deşi om, rămâne mai departe Dumnezeu fără să-şi piardă sau să-şi modifice dumnezeirea câtuşi de puţin prin naşterea Sa, că în spatele înfăţişării Sale de om se ascunde însuşi Dumnezeul Creator.

În virtutea acestui fapt, demonstra că El dintotdeauna a fost şi va rămâne Dumnezeu, chiar dacă o lungă perioadă a purtat chip de înger printre îngeri, iar mai apoi, pentru veşnicie, a fost nevoit din cauza păcatului să poartă chip de om aici pe pământ şi după înălţarea Sa în Cer. Numai crearea omului a deschis această posibilitate a dezvăluirii sau descoperirii tainei lui Dumnezeu, care este Isus Hristos, precum şi rezolvarea pe calea jertfei, adică a nefolosirii forţei, a problemei spinoase a păcatului. Prin urmare, Dumnezeu este demn de iubit şi apreciat pentru modul inteligent şi iscusit prin care a găsit cea mai profundă modalitate de a scăpa de păcat întregul Univers. Omul este mijlocul prin care s-a descoperit pe Sine în mod deplin. Omul, bărbatul şi femeia, rămâne pentru eternitate capodopera creaţiei lui Dumnezeu. El însumează frumosul iubirii şi bunătăţii divine.

Declarații trinitariene ale lui Ellen White: ce a scris ea în realitate?

Acesta este un material deosebit de instructiv și de obiectiv, care scoate în evidență corectitudinea morală a autorului lui, Tim Poirier, în legătură cu autenticitatea anumitor declaraţii descriptive găsite în cărţile lui Ellen White care afirmă persoana Duhului Sfânt. Este o traducere personală, și este însoțit și de fotocopiile din manuscrisele originale ce poartă aprobarea deplină a autorului lor, Ellen White. Materialul poate fi descărcat integral de la adresa: https://independent.academia.edu/MariusDan1. Aici mai pot fi găsite alte două materiale care acoperă acest subiect într-o manieră foarte echilibrată și bine documentată. 

DECLARAŢII TRINITARIENE ALE LUI ELLEN WHITE: CE A SCRIS EA ÎN REALITATE?

  

De Tim Poirier

Ellen G. White Estate, Inc.

  

Introducere

             Anumiţi oponenţi ai celui de al doilea punct fundamental de credinţă al bisericii ("Trinitatea") susţin cu tărie că declaraţiile lui Ellen White ce vin în sprijinul acestuia, nu pot fi demne de încredere întrucât nu reflectă ceea ce a scris şi învăţat ea. Aceste persoane pretind că acceptă scrierile profetice ale lui Ellen White, însă pun la îndoială autenticitatea declaraţiilor ei care scot în evidenţă credinţa bisericii în trei persoane diferite, coegale şi întru totul divine ale Dumnezeirii – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Nu vom face nici un fel de încercare în prezentarea de faţă pentru a lămuri pe deplin conceptul lui Ellen White despre Dumnezeire şi nici nu vom lua în discuţie întrebarea dacă a existat vreo schimbare sau o evoluţie în vederile ei în această privinţă. Interesul nostru va fi concentrat asupra autenticităţii declaraţiilor cheie ale lui Ellen White, în lumina documentelor sursă disponibile. Vom arăta în mod clar că punctul fundamental de credinţă referitor la Trinitate nu se bazează pe scrierile lui Ellen White, ci pe înţelegerea acestuia pe baza adevărului biblic.  

"A treia persoană a Dumnezeirii"

Pentru cei mai mulţi adventişti, declaraţiile publicate ale lui Ellen White, ca învăţătură a sa cu privire la această problemă, sunt convingătoare. În Hristos Lumina Lumii, cap. Să nu vi se tulbure inima, par. 32, ea scrie că: "Păcatul nu putea să fie oprit şi înfrânt decât prin mijlocirea celei de a treia Persoane a Dumnezeirii, care urma să vină nu cu puterea schimbată, ci cu plinătatea puterii dumnezeieşti". Aşa sună acest text de când a fost publicat întâiaşi dată în 1898. Prin urmare, cum au scăpat oponenţii de interpretarea firească a acestuia, prin care se arată clar că există trei persoane diferite în cadrul Dumnezeirii?  

Mai întâi, sugerând că expresia s-a strecurat în cartea Hristos Lumina Lumii cu ajutorul asistenţilor lui Ellen White şi/sau a lui Herbet Lacey ori W.W. Prescott¹. Apoi, indicând că expresia "a treia persoană" nu este scrisă cu majuscule în prima ediţie originală, publicată în 1898, ceea ce înseamnă că, pentru ei, cuvântul "persoană" este folosit mai ales cu "sens general"2. Şi-n ultimă instanţă, sugerând că, în timp ce în realitate sunt doar două persoane ale Dumnezeirii, "rezultatul concret pentru noi este că există trei fiinţe divine", pe când Duhul Sfânt este numit "un alt Mângâietor". În astă privinţă, Duhul Sfânt este "Spiritul (prezenţa) Tatălui şi/sau a Fiului" şi, deci, nu este în realitate a treia persoană divină diferită³.

Nu vom avea în vedere a treia interpretare decât mai târziu, când vom arunca o privire asupra declaraţiei lui Ellen White în care vorbeşte despre Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt ca "trei puteri diferite" ce lucrează împreună în favoarea omenirii. Însă primele două observaţii care vizează autenticitatea textului ne interesează în mod deosebit în prezentarea noastră.

Poate acest fragment din Hristos Lumina Lumii să fie demn de încredere, în sensul că reprezintă exact ce a scris Ellen White? În acest caz, ce spune manuscrisul original?

Patrimoniul Ellen White primeşte mai mereu acest gen de întrebări din partea unor persoane care pun la îndoială varianta textului sau învăţătura unei declaraţii publicate. Unii sunt surprinşi când le spunem că Ellen White nu şi-a scris capitolele prin scrierea obişnuită, cursivă, aşa cum se întâmplă în cărţi precum Calea către Hristos sau în cele din seria Conflictul veacurilor. Ea este într-adevăr autorul textului, însă cele mai multe capitole cuprinse în material, aşa cum le avem, au fost compilate sau strânse din multele ei scrieri timpurii, incluzând predici, scrisori şi articole⁴. Pentru a găsi manuscrisul original pentru orice fragment dintr-o carte precum Hristos Lumina Lumii, trebuie mai întâi să determinăm documentul sursă şi dacă există o ciornă a scrierii de mână a acelui document.

 Deci, care este sursa acestei fraze, mai sus citate, din Hristos Lumina Lumii? Sursa se găseşte într-o scrisoare adresată de Ellen White "Fraţilor mei din America", având data de 6 februarie 1896. Ea scria astfel: "Răul se acumulase timp de secole şi nu putea fi oprit şi înfrânt decât prin puterea cea mare a Duhului Sfânt, cea de-a treia persoană a Dumnezeirii, care avea să vină nu cu putere schimbată, ci cu plinătatea puterii divine". Această scrisoare a fost copiată şi trimisă din Australia către conducătorii bisericii din Battle Creek, fiind publicată de către preşedintele Conferinţei Generale, O.A. Olsen, un an mai târziu sub formă de broşură, care a circulat printre conducătorii şi pastorii bisericii. (Special Testimonies, nr. 10, pag. 25-33). Această publicaţie contemporană ne furnizează o altă dovadă – în afară de data dreptului de autor vizibilă – şi anume că acest fragment din Hristos Lumina Lumii glăsuie exact aşa cum a fost scris când a fost publicat de prima dată în 1898.

Proba materială nr. 1 este o scanare a primei pagini a acestei scrisori şi ne arată propoziţia cheie din paragraful al doilea. Scepticul va întreba cum de ştim noi că această scrisoare a provenit în realitate de la Ellen White. Ce spune cu adevărat originalul scris de mână? Din păcate, pentru noi care trăim în 2006, Ellen White rareori a păstrat ciornele originale ale scrisorilor ei din momentul în care au fost transcrise, dar transcrierile au primit aprobarea ei. Vom vedea că, în anumite cazuri, chiar suntem norocoşi că avem ciornele ei originale, dar în cazul de faţă nu ştim să existe scrisoarea originală scrisă de mână. Însă deţinem alte dovezi cu privire la autenticitatea ei. Paginile 5, 6 şi 7 conţin inserări scrise de mâna lui Ellen White pe care le adăuga adesea după citirea unui document. Proba materială nr. 2 este o scanare a paginii 6 în care apar aceste inserări şi ne oferă dovada că această scrisoare a fost într-adevăr revizuită de însăşi Ellen White. Aşa că ne aflăm pe un teren sigur când tragem concluzia că această propoziţie cheie din Hristos Lumina Lumii nu a scăpat ochiului atent al lui Ellen White, în trecut, în manuscrisul cărţii şi nici asistenţilor ei sau altor conducători ai biserici.

             Dar ce avem de zis în legătură cu cel de al doilea argument referitor la cuvintele "a treia persoană" care în primele ediţii tipărite nu sunt scrise cu majuscule? Aşa după cum am văzut potrivit probei materiale nr. 1 cuvintele respective nu au fost scrise cu majuscule în scrisoarea originală. O altă comparaţie între scrisorile lui Ellen White şi articolele şi cărţile ei publicate arată că stilul editorial, nu intenţia teologică, era determinant în astfel de probleme pentru a stabili dacă pronumele referitor la Dumnezeire trebuia scris cu majuscule. Dacă argumentul privind folosirea minusculelor în cazul cuvintelor "a treia persoană" ar arăta că Ellen White nu atribuie statutul de divinitate sau dumnezeire Duhului Sfânt, atunci ar trebui să ni se explice de ce în aceleaşi prime ediţii tipărite, pronumele personal "El" (referitor la Duhul Sfânt) este scris cu majuscule de două ori în paragraful imediat următor şi altundeva în acelaşi capitol "Să nu vi se tulbure inima" din Hristos Lumina Lumii (în original).

"Trei persoane vii"

            Vom arunca o privire acum asupra unei declaraţii importante publicată în cartea Evanghelizare. Această carte este o compilaţie publicată în 1946, cu un deceniu înainte de dialogurile dintre adventişti şi evanghelici ce aveau să compună cartea Questions on Doctrine (Întrebări despre doctrină). Totuşi, nebuloasa ce a planat asupra acestei perioade i-a determinat pe unii să arunce o umbră de scepticism asupra următoarei declaraţii clare trinitariene:

"Sunt trei persoane vii în triada cerească; în numele acestor trei mari puteri – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt – sunt botezaţi aceia care-l primesc pe Hristos, prin credinţă, iar aceste puteri vor coopera cu supuşii ascultători ai cerului, în efortul lor de a trăi viaţa cea nouă în Hristos."

            Reprezintă această declaraţie în mod exact ceea ce a scris Ellen White?

            Proba materială nr. 3 este o scanare a paginii ce conţine titlul sursei citatului din cartea Evanghelizare, şi anume Special Testimonies, seria B, nr. 7. Ceea ce prezintă interes pentru noi este nota de la subsolul paginii, "Publish for the Author" (Publicat de autor). Proba materială nr. 4 este o scanare a paginii ce conţine declaraţia cheie. Indiferent de aşa-numitele "conspiraţii" care au condus la modul de exprimare apărut în Evanghelizare, ele nu au nimic de a face cu fraţii din anii 1940. Pasajul a apărut tipărit în 1906 şi a fost publicat de autor – Ellen White.

            Având în vedere sursa acestui material descoperim că el provine din Manuscrisul 21 din 1906, scris în noiembrie 1905 şi având data transcrierii 9 ianuarie 1906. Proba materială nr. 5 este o scanare a paginii 4 pe care apare această declaraţie cheie. Fraza este identică cu cea publicată în seria B din Special Testimonies, cu excepţia faptului că în versiunea tipărită virgula, ce apare după expresia "triada cerească" a fost înlocuită cu punct şi virgulă. Proba materială nr. 6 este o scanare a primei pagini a acestui manuscris şi ne arată inserările scrise de mână ale lui Ellen White – dovada clară că ea revizuise în mod personal dactilografierea. Înseamnă deci că ceea ce s-a publicat în Evanghelizare reeditează cu exactitate ceea ce a fost publicat în Special Testimonies, seria B care, la rându-i, reproduce cu acurateţe manuscrisul lui Ellen White, aşa cum a fost revizuit de ea.

            Putem merge mai departe în această privinţă. Proba materială nr. 7 este o scanare a unei pagini dintr-unul din jurnalele lui Ellen White unde găsim ciorna originală, dar nedatată, scrisă de mâna pentru ceea ce avea să devină Manuscrisul 21 din 1906. Este ceea ce a fost transcris de către secretarele lui Ellen White. Fragmentul cheie, aşa cum a fost scris la origine de Ellen White, sună astfel: "Sunt trei personalităţi vii ale triadei cereşti în care orice suflet care, pocăindu-se de păcatele sale, îl primeşte pe Hristos prin credinţă vie, este botezat în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt..."

            Acum dăm peste o întrebare interesantă. Lăsând la o parte îmbunătăţirile gramaticale de rutină ale asistenţilor lui Ellen White care au fost instruiţi să le facă când au transcris primele ciorne ale manuscrisului, ce trebuie să facem noi cu privire la schimbarea expresiei "trei persoane" în expresia "trei personalităţi"? Aici este dovada, după cum susţin cu tărie promotorii nontrinitarianismului, că Ellen White căuta să facă o deosebire între "personalităţi" şi "persoane", aşa cum se poate citi în ultimă instanţă fraza din manuscrisul transcris.

            Ar trebui să vedem ceva esenţial în această schimbare din "persoane" în "personalităţi"? Un studiu cuprinzător al modului cum foloseşte Ellen White aceşti termeni este în afara interesului nostru în această prezentare, însă e suficient să spunem că dicţionarul Webster defineşte, ca primă definiţie, termenul "personalitate" drept "calitatea sau statutul de fiinţă a unei persoane"; iar în sens teologic "calitatea sau statutul de persoane diferite, vorbind despre Dumnezeire"⁷.  Studiul meu personal despre modul cum Ellen White foloseşte termenii mi-a arătat că ea a folosit cei doi termeni alternativ, ceea ce demonstrează fără îndoială de ce a fost ea foarte mulţumită când a făcut ultima citire a manuscrisului, aşa după cum am văzut în probele materiale nr. 5 şi 6.

            Mai mult, dacă prin folosirea expresiei "trei personalităţi" Ellen White a vrut să spună că nu face referire în mod clar la trei persoane ale Dumnezeirii, atunci suntem obligaţi să explicăm de ce a scris ea într-un mod clar expresia "trei persoane" într-un document mai timpuriu, Manuscrisul 57 din 1900, publicat în SDA Bible Commentary: "O lucrare se află înaintea oricărui suflet care şi-a recunoscut credinţa în Isus Hristos prin botez şi a devenit primitor al legământului din partea celor trei persoane – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt"⁸.

            Proba materială nr. 8 este o scanare a acestui manuscris şi, ca şi în exemplul anterior, ne bucurăm că avem ciorna originală scrisă de mână care a fost transcrisă de secretarii lui Ellen White. După cum putem observa în proba materială nr. 9 nu există nici o îndoială că Ellen White a scris "din partea celor trei persoane – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt".

            Modul cum foloseşte Ellen White expresiile "a treia persoană" şi "trei persoane în triada cerească" descoperă credinţa ei că în cadrul Dumnezeirii nu sunt numai trei fiinţe, ci şi trei "persoane", pe lângă faptul că sunt fiinţe. O altă declaraţie publicată în Evanghelizare glăsuieşte în termeni fără echivoc: "Duhul Sfânt este o persoană, căci El dă mărturie împreună cu spiritul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu"⁹.

            Suntem întrebaţi iară: Ce a scris cu adevărat condeiul lui Ellen White? Proba materială nr. 10 este o scanare a sursei citate în Evanghelizare – Manuscrisul 20, pag. 9, 1906. Nu numai că acest manuscris poartă aprobarea lui Ellen White, aflată în capul primei pagini – "L-am citit cu atenţie şi-l aprob" (Proba materială nr.11), ci mai avem şi ciorna originală scrisă de mână care a fost transcrisă de către secretarii ei. Proba materială nr. 12 este o scanare a frazei cheie: "Duhul Sfânt este o persoană, căci El dă mărturie împreună cu spiritul nostru…"

            Dar, zic promotorii nontrinitarianismului, Tatăl şi Fiul sunt persoane. "Citatul nu spune: >Duhul Sfânt este o persoană separată şi diferită de Dumnezeu Tatăl<"¹⁰ 

            Nu, acest citat nu spune aşa ceva. Însă Ellen White spune mai mult cu privire la acest subiect altundeva. Manuscrisul 93 din 1893 declară: "Duhul Sfânt este Mângâietorul, în numele lui Hristos. Îl întruchipează pe Hristos, cu toate acestea este o individualitate diferită"¹¹.

            Proba materială nr. 13 este o scanare a ciornei originale scrise de mână, întărită fiind de transcriere. Manuscrisul 27a din 1900 adaugă această descriere: "Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, puteri infinite şi omnisciente, îi primesc pe aceia care intră cu adevărat în legământ cu Dumnezeu"¹².

           Observaţi cum sunt aplicate atributele dumnezeirii fiecărei persoane. Aceasta este urmată de declaraţia: "Trei puteri diferite, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, lucrează împreună pentru fiinţele omeneşti"¹³.

           Ciorna originală scrisă de mână pentru acest manuscris nu mai există, dar transcrierea nu numai că poartă semnătura lui Ellen White, ci cuprinde peste tot şi inserările ei, după cum se poate vedea în probele materiale nr. 14 şi 15.

Este Duhul Sfânt "reprezentantul lui Hristos" sau este Hristos "însuşi"?

            Având în minte declaraţiile lipsite de ambiguitate ale lui Ellen White despre "triada cerească", să examinăm acum un alt pasaj privitor la natura Duhului Sfânt, pe care promotorii nontrinitarianismului îl folosesc ca spirjin. Se află în Hristos Lumina Lumii, cap. Să nu vi se tulbure inima, par. 26: "Duhul Sfânt este reprezentantul lui Hristos, dar fără trup omenesc (personalitate umană, în original, n.tr.) şi deci independent de acesta. Împiedicat de corpul omenesc, Hristos nu putea să fie prezent peste tot, în acelaşi timp. De aceea, era spre binele lor ca El să meargă la Tatăl şi să trimită Duhul Sfânt ca înlocuitor pe pământ. Nimeni nu mai putea spune că avea un avantaj din cauză că se găsea într-un anumit loc sau pentru că avea legătură personală cu Hristos. Prin Duhul, Mântuitorul putea fi în legătură cu toţi. În felul acesta, era mai aproape de ei decât dacă nu s-ar fi înălţat".

            Centrul atenţiei acestei pagini este dat de prezenţa lui Hristos prin reprezentantul Său – Duhul Sfânt. Deosebire de persoană dintre Hristos şi Duhul Sfânt este exprimată atent în acest text, însă promotorii nontrinitarianismului apelează la manuscrisul sursă pentru acest pasaj. Îl găsim într-o scrisoare adresată lui Edson White şi soţiei sale, şi este datat 18 februarie 1895¹⁴.

Ce citim în scrisoarea originală?

"Împiedicat de corpul omenesc, Hristos nu putea să fie prezent peste tot, în acelaşi timp. De aceea, era spre binele lor ca El să meargă la Tatăl şi să trimită Duhul Sfânt ca înlocuitor pe pământ. Duhul Sfânt este el însuşi lipsit de personalitate omenească şi totodată independent de aceasta. El se va reprezenta pe sine ca fiind prezent peste tot prin Duhul Său Sfânt, ca Cel omniscient."¹⁵

            Ceea ce este semnificativ în mod deosebit pentru nontrinitarieni e faptul că, dacă în Hristos Lumina Lumii citim "Duhul Sfânt este reprezentantul lui Hristos", în scrisoarea originală, în schimb, găsim scris: "Duhul Sfânt este el însuşi".

            Originalul scris de mână nu ştim să existe, însă scrisoarea, aşa cum a fost transcrisă de secretarii lui Ellen White, poartă semnătura ei şi de asemenea alte inserări, ceea ce înseamnă că ea a aprobat scrisoarea. Observaţi proba materială nr. 16.

            Putem stabili oare că, prin modul de exprimare din scrisoarea originală, Ellen White credea că Duhul Sfânt şi Hristos nu sunt persoane diferite­­?

            Am văzut deja că unele din declaraţiile lui Ellen White afirmă că sunt "trei persoane" în cadrul Dumnezeirii şi că Duhul Sfânt este o "personalitate diferită". Deoarece aceste declaraţii din punct de vedere cronologic preced şi urmează scrierii acestei scrisori, consecvenţa ne va conduce să credem că ea nu a strecurat o nouă înţelegere a Spiritului Profetic în acest pasaj. Într-adevăr găsim acelaşi limbaj, referitor la termenul "reprezentare", folosit în această scrisoare, aşa cum îl găsim şi în Hristos Lumina Lumii. Paragraful din scrisoare, unde apare această proproziţie, începe cu declaraţia: "Deşi Domnul nostru s-a înălţat de pe pământ la cer, Duhul Sfânt a fost desemnat ca reprezentant al Său printre oameni".

            Ellen White explică mai departe înţelesul cuvintelor ei "Duhul Sfânt este el însuşi", prin faptul că adaugă: "Hristos se va reprezenta pe Sine ca fiind prezent peste tot prin Duhul Său Sfânt".

            În cadrul unirii tainice care există între membrii Dumnezeirii, prezenţa Duhului Sfânt este sinonimă cu prezenţa personală a lui Hristos, cu toate că identităţile lor diferite se păstrează.

            Aceeaşi idee o găsim şi în alte pasaje ale lui Ellen White, ca de pildă următoarea:

            "Când vei ajunge să-l primeşti pe Hristos ca Mântuitor personal, atunci se va petrece în tine o schimbare evidentă, vei fi convertit, iar Domnul Isus, prin Duhul Său Sfânt, va sta lângă tine."¹⁶ 

            Sau în următoarea:

            "Declar fraţilor şi surorilor mele că biserica lui Hristos, aşa slabă şi cu defecte, este singurul lucru de pe pământ căruia îi acordă toată grija Sa. În vreme ce El oferă întregii lumi invitaţia Sa de a veni la El ca să fie mântuită,… El vine în mod personal, prin Duhul Său Sfânt în mijlocul bisericii Sale."¹⁷ 

            Cum explicăm schimbarea care a avut loc în exprimarea din Hristos Lumina Lumii? Avem doar scrisoarea din 1895, nu şi ciorna de lucru a capitolului de încheiere, ceea ce ne conduce la concluzia că ceea ce s-a publicat în 1898, reprezintă corectura editată aprobată de către autor¹⁸. Limbajul adoptat de Ellen White în Hristos Lumina Lumii îl ajută pe cititor să evite o interpretare greşită care apare când fraza, aşa cum a fost de prima dată formulată, este izolată de întregul paragraf  în contextul lui original.

Concluzie

            În concluzie, nu putem aborda subiectul Dumnezeirii fără a recunoaşte limitele limbajului şi gândirii omeneşti. Una este să examinăm ce a scris un autor inspirat şi alta este să spunem că noi l-am înţeles pe deplin.

            Interesul nostru în această prezentare nu a fost privitor la taina Dumnezeirii, ci la autenticitatea sau veridicitatea anumitor declaraţii descriptive găsite în cărţile lui Ellen White. Am descoperit că manuscrisele originale scrise de mână, transcrierile aprobate de ea şi/sau primele ediţii ale lucrărilor ei publicate, vin în sprijinul expresiilor trinitariene pe care le găsim astăzi în scrierile ei.