A doua chemare la nuntă

Evanghelia veşnică înseamnă un principiu viu şi activ în viaţa credinciosului, un principiu care a nimicit păcatul înlocuindu-l cu neprihănirea vie a lui Hristos şi cu prezenţa reală a Duhului Sfânt. Ea înseamnă, din această perspectivă, biruinţa deplină asupra păcatului cunoscut şi mărturisit şi, cu ajutorul Duhului Sfânt şi a propriilor eforturi personale, sfinţirea continuă a vieţii zi de zi!! Aceasta este Evanghelia conţinută în solia îngerului al treilea care, din păcate, are nevoie de un alt înger, al patrulea, pentru a deveni marea strigare sau marea avertizare a îngerului al treilea pentru o lume condamnată. Această Evanghelie, prezentată în anul 1888, a fost respinsă de biserica adventistă, în speţă de conducerea ei. Prima chemare reprezintă, deci, invitaţia lui Dumnezeu pentru biserica adventistă de a primi pocăinţa şi Evanghelia, spre a fi readusă la starea de neprihănire pierdută prin căderea în starea laodiceană.

Să observăm durerea profetului din mijlocul acestei biserici, care, ca un adevărat vizionar, se întreba pe bună dreptate cel fel de viitor se află înaintea unei biserici fără dragostea dintâi şi unitatea credinţei!!! "A avut loc o îndepărtare de Dumnezeu printre noi, iar lucrarea plină de zel pentru pocăinţă şi întoarcere la dragostea dintâi, esenţială pentru restaurarea noastră înaintea lui Dumnezeu şi pentru regenerarea inimii, încă nu a fost făcută. Necredinţa a dat năvală în rândurile noastre; pentru că este la modă a te despărţi de Hristos şi a face loc scepticismului. Pentru mulţi strigătul inimii a fost: >Noi nu vrem ca acest Om să stăpânească peste noi!< Baal, Baal este alegerea. Religia multora dintre noi va fi religia Israelului apostaziat, deoarece ei îşi iubesc căile şi uită calea lui Dumnezeu. Adevărata religie, singura religie a Bibliei, care învaţă iertarea numai prin meritele unui Mântuitor răstignit şi înviat, care pledează în favoarea neprihănirii prin credinţa Fiului lui Dumnezeu, a fost desconsiderată, vorbită de rău, ridiculizată şi respinsă. Ea a fost denunţată că ar conduce la entuziasm şi fanatism. Însă ea este viaţa lui Isus Hristos în suflet, este principiul activ al iubirii împărtăşite prin Duhul Sfânt, acel singur lucru care va face sufletul rodnic pentru fapte bune. Iubirea lui Hristos este forţa şi puterea oricărei solii a lui Dumnezeu care a ieşit vreodată de pe buze omeneşti. Ce fel de viitor se află înaintea noastră dacă nu vom reuşi să ajungem la unitatea credinţei?" Mărturii pentru predicatori, cap. Primejdia adoptării politicii lumeşti în lucrarea lui Dumnezeu, subcap. Adevărata religie desconsiderată, par. 1.

Dorinţa expresă a lui Dumnezeu este încheierea căsătoriei lui Hristos cu biserica Sa. Prin urmare, căsătoria încheiată în mod deplin între Hristos şi biserica Sa face posibilă, fiind şi singura cale în acest sens, întoarcerea lui Hristos pe norii cerului. Când El vine a doua oară trebuie deja să găsească pe pământ o biserică "fără pată şi fără zbârcitură sau altceva de felul acesta". Efeseni 5,27. În această biserică trebuie să se fi pus capăt tuturor păcatelor iar neprihănirea veşnică trebuie să fie adusă în inima fiecărui credincios în mod individual!!! Biserica aceasta extraordinară trebuie să ajungă desăvârşită, fără nici un cusur, înainte de încheierea timpului de har, care are loc în vremea când se dă decretul morţii!!

Deci, indiferent ce se va mai întâmpla pe pământ, nunta sau căsătoria aceasta trebuie să aibă loc. Ea astăzi este în curs de desfăşurare, iar când Isus părăseşte sfânta sfintelor nunta aceasta trebuie să se fi încheiat deja, ceea ce va face posibilă trăirea bisericii Sale de pe pământ, unită pentru vecie cu Hristos şi desăvârşită, fără mijlocitor!!! "Fiecare caz fusese hotărât pentru viaţă sau pentru moarte. În timp ce Isus slujise în sanctuar, judecata continuase pentru neprihăniţii care erau morţi şi apoi pentru neprihăniţii aflaţi în viaţă. Hristos îşi primise Împărăţia după ce făcuse ispăşire pentru poporul Său şi le ştersese păcatele. Era hotărât cine aveau să fie supuşii Împărăţiei. Nunta Mielului luase sfârşit. Şi Împărăţia şi măreţia ei în întregime au fost date lui Isus şi moştenitorilor mântuirii, iar Isus urma să domnească ca Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor." Scrieri timpurii, cap. Încheierea vestirii celei de-a treia solii îngereşti, par. 3.

Nunta aceasta cuprinde în sine căsătoria dintre Hristos şi biserica Sa de pe pământ şi totodată primirea Împărăţiei Sale. Ceea ce trebuie să ştim este că Isus nu-şi poate primi Împărăţia dacă mai întâi nu s-a desăvârşit căsătoria cu biserica Sa de pe pământ!!! În acest context era nevoie urgentă de adresarea celei de a doua chemări bisericii adventiste, cu care dorea nespus să încheie lucrarea pe acest pământ. Am arătat deja că existau toate condiţiile ca sfârşitul lumii să se petreacă chiar în timpul formării mişcării îngerului al treilea, la mijlocul sec. al XIX-lea. Ar mai trebui să subliniez şi faptul că, în momentul adresării primei chemări din partea lui Dumnezeu, în 1888, existau toate condiţiile pentru decretarea edictului duminical şi formarea chipului fiarei!!!

În data de 21 mai 1888, senatorul Blair a introdus un proiect de lege, care a fost trimis Comitetului pentru Muncă şi Educaţie spre a fi discutat şi eventual legiferat de Senat şi Camera Reprezentanţilor Statelor Unite ale Americii!! Acest proiect viza practic o lege duminicală cu caracter naţional, deci care să acopere întregul teritoriu al Statelor Unite!!! În preambulul acestei legi se spunea că aceasta este "o lege care să asigure poporului bucuria primei zile a săptămânii, cunoscută ca Ziua Domnului, ca zi de odihnă şi care să asigure respectarea ei ca zi de închinare religioasă". Legea duminicală naţională, Introducere, pag. 5.

Alonzo Jones a participat la discuţiile care au avut loc în cadrul acestui Comitet pentru Muncă şi Educaţie, ca reprezentat al bisericii adventiste, şi a pledat pentru cauza lui Dumnezeu în data de 13 decembrie 1888. Interesant este faptul că sesiunea conferinţei de la Minneapolis, când se lansează prima chemare la nuntă, are loc aproximativ tot în aceeaşi perioadă, de fapt între lunile octombrie şi noiembrie 1888. Dacă poporul adventist ar fi primit pocăinţa şi Evanghelia lui Hristos, atunci probabil făurirea chipului fiarei era o chestiune de timp. Dar, pentru că au respins chemarea la nuntă, prin mesagerul Său credincios, Alonzo Jones, Dumnezeu a putut împiedica, pentru o mare perioadă de timp, în care intră şi timpul prezent, adoptarea şi legiferarea acestui proiect de lege duminical. Jones a pledat atât de bine, încât Comitetul nu a aprobat niciodată până astăzi acel proiect de lege, în aparenţă murind pentru totdeauna.

Dacă Dumnezeu nu ar fi oprit acel curs al evenimentelor care se întrevedeau, atunci biserica ar fi intrat într-o luptă cu fiara şi icoana fiarei complet nepregătită, iar căsătoria dintre Hristos şi biserica Sa nu ar fi putut avea loc, întrucât bisericii îi lipsea Evanghelia!!! Iar acest lucru ar fi împiedicat pur şi simplu venirea lui Hristos pe norii cerului, căci El nu poate veni dacă pe pământ nu găseşte o biserică absolut curată, desăvârşită prin ascultare de Evanghelia cea veşnică!! Aşa că Dumnezeu a amânat din milă, prin reuşita lui Jones, căruia omenirea şi mai ales biserica creştină îi datorează enorm, plus timpul de linişte din prezent, dezvoltarea unor evenimente prevăzute în cartea Apocalipsei. Trebuia încă să fie adresată chemarea a doua la nuntă.

După cum Dumnezeu a adresat prima chemare la nuntă bisericii iudaice în timpul vieţii lui Isus, prin apostolii Săi, când fusese vestită chemarea la pocăinţă şi primirea Evangheliei, tot astfel prima chemare pentru biserica adventistă s-a făcut auzită în timpul vieţii profetului Ellen White, prin Waggoner şi Jones. Menirea profetului era aceea de a da credit vestirii acestei chemări, după cum menirea prezenţei lui Isus în timpul ucenicilor era aceea de a da putere tuturor celor vestite, care toate arătau spre El!! Dar, a doua chemare adresată naţiunii iudaice a fost dată după moartea şi învierea lui Hristos, căci era nu numai Mesia ci şi Profetul despre care vorbea Moise în cărţile sale. Tot astfel trebuiau să se petreacă lucrurile şi cu a doua chemare adresată biserici adventiste. Ea trebuia să vină la un alt timp, după moartea lui Ellen White, un timp în care chemarea viza altă generaţie!!!

Vestirea primei şi celei de a doua chemări la nuntă trebuie să fie identică, să cuprindă în sine chemarea la pocăinţă şi primirea Evangheliei sfinte şi a neprihănirii lui Hristos. Prin urmare, vestirea celei de a doua chemări la nuntă adresată bisericii adventiste trebuia să cuprindă Evanghelia lui Hristos, cu îndemnul la o pocăinţă generală, colectivă a bisericii, din cauza păcatului respingerii primei chemări a generaţiilor anterioare!!! Din cauza lipsei Evangheliei, biserica adventistă ajunsese tot mai coruptă, având loc tot mai dese despărţiri de biserică şi formarea unor grupe de credincioşi care pretindeau că sunt adevărata biserică a lui Hristos. Pe fondul acesta, urma să se împlinească următoarea profeţie: "În biserici trebuie să aibă loc o manifestare extraordinară a puterii lui Dumnezeu, dar ea nu va mişca pe aceia care nu s-au umilit înaintea Domnului şi nu au deschis uşa inimii prin mărturisire şi pocăinţă. În manifestarea acestei puteri care luminează pământul cu slava lui Dumnezeu, ei vor vedea doar ceva pe care în orbirea lor îl vor socoti periculos, ceva care le va trezi temerile, şi se vor lega strâns să i se împotrivească. Deoarece Domnul nu lucrează conform ideilor şi aşteptărilor lor, ei se vor opune lucrării. >De ce<, zic ei, >să nu fim în stare să cunoaştem Spiritul lui Dumnezeu, de vreme ce am fost în lucrare aşa de mulţi ani?< Deoarece ei nu au răspuns avertizărilor, stăruinţelor soliilor lui Dumnezeu, ci în mod persistent spun: >Sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic<. Talentul, experienţa îndelungată nu vor face din oameni canale de lumină dacă nu se pun sub razele strălucitoare ale Soarelui neprihănirii". The Review and Herald Extra, 23 decembrie 1890.

Bisericile la care se face referire în profeţia de mai sus nu sunt bisericile protestante, căci în mijlocul lor va avea loc o contrafacere a lucrării Duhului Sfânt, cu atât mai mult, cu cât ele nu ştiu nimic despre solia îngerului al treilea. Bisericile respective sunt bisericile adventiste din tot cuprinsul lumii, fiindcă doar ele susţin cu emfază că sunt bogate şi că nu duc lipsă de nimic!! Această profeţie, făcută după anul 1888, după câte se poate constata, şi-a găsit împlinirea în mod deosebit în anul 1950! Acesta este anul când Dumnezeu oferă a doua chemare bisericii adventiste. Trebuie să subliniez că în perioada cuprinsă între 1888 şi 1950, în biserica adventistă nu a fost adresată sub nici o formă a doua chemare, ce trebuia să aibă puterea primei chemări, adică să trezească biserica din somnul ei de moarte!!!

De astă dată protagoniştii chemării sunt doi misionari, tineri la vremea aceea, care veniseră din Africa să participe la sesiunea Conferinţei Generale din 1950. Ei aveau o adâncă povară pe suflet. Văzuseră degringolada din biserica lor iubită, multele ameninţări din partea evanghelicilor care până la urmă aveau să dea rod, conducând biserica adventistă la schimbarea adevărului despre natura umană a lui Hristos, teorie ce avea să semene multă nedumerire în biserică, nedumerire ce s-a accentuat între timp până în zilele noastre. Aceşti doi misionari înţeleseseră ca nimeni alţii la vremea aceea că solia prezentată de Waggoner şi Jones în 1888 a fost respinsă de conducerea bisericii, văzând în această lepădare chiar răstignirea lui Hristos!!! Numele celor doi misionari credincioşi au fost Robert Wieland şi Donald Short.

Ceea ce introducea nou această chemare era apelul la o pocăinţă colectivă, la pocăinţa întregii biserici, trebuind mărturisite păcatele părinţilor spirituali care au respins Duhul Sfânt în 1888. Ei au mers drept la ţintă în această cerere, solicitând Conferinţei Generale să studieze solia din 1888, după care să o pună la dispoziţie întregii biserici. Aici doresc să amintesc un fapt întristător. Cărţile lui Jones şi Waggoner nu circulau deloc printre adventişti, fiindcă nici măcar nu erau tipărite. Prea mulţi adventişti sinceri nici măcar nu auziseră de Jones şi Waggoner!!! Interesantă însă a fost atitudinea celor de la Conferinţa Generală, care au primit propunerea celor doi cu interes şi chiar le-a solicitat să pună argumentele lor pe hârtie, ceea ce s-a şi întâmplat.

În decurs de numai câteva săptămâni, cei doi au elaborat un manuscris de aproximativ 250 de pagini, pe care l-au intitulat 1888 Reexaminat. Când a fost terminat, a fost supus membrilor Conferinţei Generale spre analiză. În felul acesta, îngerul al patrulea făcea primii paşi în reintroducerea soliei neprihănirii prin credinţă, aşa cum era prezentată în 1888. Era dovada cea mai evidentă a reîntoarcerii îngerului al patrulea!!! Povara pusă asupra lui Wieland şi Short este în mod incontestabil o povară a slujirii credincioase specifică lucrării Duhului Sfânt asupra inimii celor doi!!! Trebuie să înţelegem modul de lucru al Duhului Sfânt. Întrucât conducerea bisericii respinsese Evanghelia lui Hristos prezentată sub forma primei chemări la nuntă în 1888, atunci tot conducerea bisericii trebuia vizată mai întâi prin a doua chemare la nuntă, fiindcă îndreptarea lucrurilor trebuia să înceapă de la cap!!!

Răspunsul pe care l-au dat conducătorii bisericii adventiste, deci la cel mai înalt nivel posibil, arată la modul cel mai evident că ei au înţeles natura problemei dinaintea lor. Iată o parte a răspunsului lor:

     "Peste tot în manuscrisul vostru este evident că voi credeţi că denominaţiunea ar trebui să îndrepte anumite lucruri ce ţin de anul 1888, şi apoi vă aşteptaţi să aibă loc o recunoaştere şi o mărturisire. Acest lucru este cu adevărat mai mult decât o sugestie, voi solicitând cu tărie ca să se urmeze această cale. Extrasele următoare sunt citate din manuscrisul vostru:
     >Fiecare eşec al poporului lui Dumnezeu de a urma lumina strălucitoare de pe cărarea lor din secolul trecut, trebuie să fie îndreptată cu desăvârşire de către generaţia din prezent, înainte ca bisericii rămăşiţei să i se poată acorda reabilitare divină înaintea lumii.< Pag. 2.
     >Înaintea bisericii rămăşiţei se află un raport greu ce trebuie pus în ordine. Cu cât mai curând este rezolvată problema, într-un mod sincer şi corect, cu atât este mai bine.< Pag. 2.
     >O astfel de abordare a problemei va cere ca această generaţie să recunoască faptele situaţiei şi să îndrepte în totalitate tragica greşeală.< Pag. 38.
     Apoi la pag. 137 scrieţi că este esenţială >o pocăinţă denominaţională< înainte ca marea strigare să poată fi primită." Pag. 8, 9. Scrisoare adresată de Conferinţa Generală a Adventiştilor de Ziua a Şaptea ca răspuns la manuscrisul 1888 Reexaminat, de R.J. Wieland şi D.K. Short, 4 decembrie 1951.

Acest răspuns arată clar şi este o dovadă a faptului că oamenii din fruntea bisericii au înţeles perfect apelul adresat de Dumnezeu prin cei doi misionari. Prin urmare, era de aşteptat ca ei să îndrepte tragica respingere şi păcatul celor care au lepădat prima chemare adresată de Dumnezeu în 1888. Dar, în loc de un răspuns favorabil, plin de recunoaştere şi mărturisire a păcatului odios săvârşit de generaţia anterioară, ei au dat un răspuns care a condus biserica adventistă într-o epocă de total întuneric, şi permanent pe deasupra. Răspunsul lor practic reprezintă respingerea celei de a doua chemări şi, o dată cu acest lucru, pierderea statutului bisericii adventiste de mireasă a lui Hristos pentru totdeauna. Vorbim aici despre o organizaţie religioasă, nu despre anumiţi credincioşi din interiorul bisericii adventiste, întrucât respingerea a fost făcută de cel mai înalt for al bisericii adventiste, nu de către un individ sau o grupă de credincioşi din interiorul bisericii. Iată care a fost răspunsul lor, în cele din urmă:

     "Noi nu credem că este în armonie cu planul şi scopul lui Dumnezeu pentru conducerea din prezent a mişcării să recunoască sau să mărturisească, fie în public, fie în particular, orice greşeală făcută de către o generaţie din trecut. În multe ocazii au fost perioade de apostazie în zilele lui Israel, şi câteodată aceste îndepărtări de Dumnezeu au fost cu adevărat foarte dureroase, dar noi nu găsim că Domnul cere generaţiei următoare să mărturisească greşelile şi fărădelegile generaţiei de dinainte, ca o condiţie pentru revărsarea binecuvântării Sale peste poporul Său. Dumnezeu i-a chemat pe copiii Săi să se pocăiască de păcatele lor, iar când ei s-au întors la El cu toată inima, i-a primit cu bunătate şi le-a dat cele mai bogate binecuvântări divine.
     Acelaşi lucru este adevărat în experienţa primilor ucenici ai lui Isus, dar dintr-un alt punct de vedere. Până la timpul înălţării lui Isus, ei încă mai păstrau vederi eronate cu privire la împărăţia lui Dumnezeu, însă noi nu găsim că Domnul le cere să facă vreo mărturisire publică a acestor idei greşite privitoare la scopul Său, indiferent că erau ale lor sau ale predecesorilor lor. Aceşti bărbaţi se bucuraseră de o experienţă unică prin faptul că aveau părtăşie personală cu Domnul lor; totuşi, chiar în ciuda acestei părtăşii intime ei au dat greş în a discerne multe adevăruri vitale pe care El le învăţa.
     Atragem atenţia la aceste exemple nu pentru a minimaliza în vreun fel fărădelegile izraeliţilor, sau eşecul ucenicilor de a umbla pe calea luminii crescânde, ci o facem cu scopul de a accentua ideea că propunerea voastră nu este în armonie cu planul lui Dumnezeu în purtarea Sa cu poporul Său.
     Nu este necesar deloc să ne întoarcem iarăşi la 1888; acele zile sunt de domeniul trecutului, sunt decenii care au trecut, şi în cele mai multe cazuri n-au nici o legătură cu viaţa acelora care acum lucrează pentru Dumnezeu. Noi trebuie să gândim în termenii de astăzi şi să ne asigurăm în inimile noastre că orice lecţie care a putut fi adunată din experienţele din trecut ale copiilor lui Dumnezeu este învăţată cu adevărat de către noi în această generaţie, ca nu cumva să dăm greş şi noi în aceleaşi exemple de necredinţă. În acest ceas târziu, nu este datoria noastră să ne ocupăm de greşelile conducătorilor sau credincioşilor din trecut. Noi îi putem lăsa fără grijă pe acei fraţi în seama Domnului, căruia ei au căutat să-i slujească. După toate acestea, cine suntem noi să să ne luăm libertatea de a de pocăi în numele lor? Cine ne-a oferit nouă prerogativa de a-i judeca, aşa încât să fie necesară din partea noastră, acum în acest ceas târziu, o mărturisire ca Dumnezeu să poată da binecuvântările Sale poporului rămăşiţei? Această învăţătură este în totală contradicţie cu modelul divin, iar noi credem că o asemenea cale nu poate ajuta la realizarea nici unui scop bun." First General Conference Report, pag. 9. A se vedea şi A Warning and its Reception, pag. 253.

Ei susţin în mod incredibil că pocăinţa generaţiei prezente de păcatul generaţiei de dinainte "este în totală contradicţie cu modelul divin". Dar, Scripturile tocmai că subliniază şi dovedesc o asemenea învăţătură, fiind în deplină concordanţă cu modul de manifestare al Duhului Sfânt, atunci când este primit!!! Orbirea laodiceană i-a făcut pe aceşti oameni sinceri, de la conducerea bisericii, să nu realizeze că Dumnezeu cere bisericii Sale să mărturisească păcatele generaţiei anterioare. Atenţie foarte mare, este vorba de mărturisirea păcatelor părinţilor spirituali, nu ale părinţilor fizici, căci nici un copil nu se poate face vinovat de păcatele tatălui său, indiferent care ar fi acestea.

Iată ce ne învaţă Duhul lui Dumnezeu, referitor la mărturisirea păcatelor generaţiei anterioare care a respins Evanghelia: "Îşi vor mărturisi fărădelegile lor şi fărădelegile părinţilor lor, călcările de lege pe care le-au săvârşit faţă de Mine şi împotrivirea cu care Mi s-au împotrivit, păcate din pricina cărora şi Eu M-am împotrivit lor şi i-am adus în ţara vrăjmaşilor lor. Şi atunci inima lor netăiată împrejur se va smeri şi vor plăti datoria fărădelegilor lor. Atunci îmi voi aduce aminte de legământul Meu cu Iacov, îmi voi aduce aminte de legământul Meu cu Isaac şi de legământul Meu cu Avraam şi îmi voi aduce aminte de ţară." Levitic 29,40-42. (Părinţii la care face referire textul biblic sunt părinţii spirituali, adică cei care s-au făcut vinovaţi de împotrivire faţă de Dumnezeu, vinovăţie care trece şi asupra generaţiei următoare, deoarece aceştia, părinţii spirituali, îşi învaţă copiii potrivit spiritului pe care îl au şi care ajunge să caracterizeze toate acţiunile bisericii).

     "Cei ce erau din neamul lui Israel, despărţindu-se de toţi străinii, au venit şi şi-au mărturisit păcatele lor şi fărădelegile părinţilor lor." Neemia 9,2.

Însă cel mai cunoscut exemplu de mărturisire a păcatelor şi fărădelegilor părinţilor spirituali, ale generaţiei sau generaţiilor anterioare, este fără îndoială rugăciunea lui Daniel, pe care o găsim în Daniel 9,4-19. "Noi am păcătuit, am săvârşit nelegiuire, am fost răi şi îndărătnici, ne-am abătut de la poruncile şi orânduirile Tale. N-am ascultat pe robii Tăi prorocii, care au vorbit în Numele Tău împăraţilor noştri, căpeteniilor noastre, părinţilor noştri şi către tot poporul ţării. Tu, Doamne, eşti drept, iar nouă ni se cuvine astăzi să ni se umple faţa de ruşine, nouă, tuturor oamenilor lui Iuda, locuitorilor Ierusalimului şi întregului Israel, fie ei aproape, fie departe, în toate ţările în care i-ai izgonit, din pricina fărădelegilor de care s-au făcut vinovaţi faţă de Tine! Doamne, nouă ni se cuvine să ni se umple faţa de ruşine, da, nouă, împăraţilor noştri, căpeteniilor noastre şi părinţilor noştri, pentru că am păcătuit împotriva Ta!" Daniel 9,5-8.

Laodiceanismul, după cum vom vedea, este forma cea mai crasă de orbire spirituală şi totodată cea mai distructivă formă de apostazie elaborată de Satana pregătită pentru biserica ce se formase în urma vestirii soliei îngerului al treilea în 1844!!! Din păcate, faptele sunt fapte, iar adevărul este adevăr. Nu am înfăţişat decât faptele aşa cum au avut ele loc, când am avut în vedere prezentarea istoriei bisericii chemate de Dumnezeu, de la Avraam şi până astăzi.

Aş mai spune că fruntaşii bisericii adventiste ceruseră lui Wieland şi Short să nu facă vâlvă cu manuscrisul lor, să încerce să fie liniştiţi. Însă, cum necum, copii ale manuscrisului au ajuns şi la membrii bisericii, trezind un real interes cu privire la cele întâmplate în 1888. Din acest motiv, Conferinţa Generală a trebuit să-şi reafirme cu putere poziţia de împotrivire faţă de solia din 1888. Astfel, în septembrie 1958 au dat un răspuns şi mai detaliat la cel prezentat mai sus, imprimând bisericii spiritul de opoziţie faţă de toţi aceia care studiaseră solia lui Jones şi Waggoner, care acum începea să fie pusă pe tapet, la vedere. Fără să-şi dea seama, aceşti conducători au împlinit chiar profeţia citată mai sus în această postare, dar şi aceste cuvinte pătrunzătoare: "Solia îngerului al treilea nu va fi înţeleasă, lumina care va lumina pământul cu slava ei va fi numită lumină falsă de către aceia care refuză să umble în slava ei crescândă". The Review and Herald, 27 mai 1890.

Dar, fără îndoială că respingerea definitivă a celei de a doua chemări trebuia să aducă cu sine şi nişte rezultate teribile în interiorul bisericii. Şi întocmai aşa s-au petrecut lucrurile. Avea să se modifice chiar doctrina bisericii referitoare la natura omenească a lui Hristos. Dacă pionierii adventişti au crezut că Hristos s-a întrupat în carnea noastră păcătoasă şi muritoare, cu toate înclinaţiile ei fireşti spre păcat, noul adventism care a luat naştere prin lepădarea apelului adresat de Dumnezeu în 1950 prin Wieland şi Short, avea să îmbrăţişeze vederile evanghelice despre natura umană a lui Hristos. Învăţătura evanghelică susţine că Hristos a luat trupul lipsit de păcat al lui Adam înainte de păcătuirea sa. Această învăţătură a fost încorporată în doctrina adventistă. Cei mai mulţi adventişti nici nu-şi dau seama ce înseamnă această învăţătură eronată, care face parte din vinul Babilonului. Probabil că această învăţătură este cel mai bine redată de către Dr. E. Schuyler English, evanghelic, editorul revistei Our Hope şi preşedintele comitetului de revizuire a Bibliei Scofield Reference, în anul 1955, declaraţia ei fiind cuprinsă de altfel şi în cartea lui LeRoy Froom, Movement of Destiny, pag. 469: "El (Hristos) a fost desăvârşit în omenescul Său, dar cu toate acestea El a fost Dumnezeu, iar zămislirea prin întruparea Sa a fost umbrită de Duhul Sfânt, aşa încât El nu a fost făcut părtaş la natura păcătoasă şi căzută a celorlalţi oameni".

Aşa stând lucrurile, în anul 1955 acest stimabil domn English a declarat în revista sa că adventiştii sunt creştini evanghelici, întrucât învăţătura lor este asemănătoare evanghelicilor, şi asta pentru că teologii adventişti schimbaseră învăţătura sănătoasă a Evangheliei. Un alt fenomen a fost că lui Leroy Froom i s-a solicitat de către Conferinţa Generală să scrie o carte în care să arate ce s-a petrecut de fapt la conferinţa de la Minneapolis din 1888. După ani de căutări şi documentare, el a scris cartea Movement of Destiny, pe care a publicat-o în 1971 sub patronajul bisericii, în care arată că de fapt solia din 1888 a fost primită de biserică, doar câţiva împotrivindu-se. În treacăt fie spus, el nici nu foloseşte declaraţiile clare ale mărturiilor Duhului Sfânt date prin Ellen White!!! De atunci încoace există ideea fundamental greşită, în pofida întregului corp de scrieri ale Spiritului profetic, că mesajul din 1888 a fost primit de biserică!

Un alt fenomen grav avea să aibă loc la începutul anilor 1980, când Desmond Ford avea să desfiinţeze învăţătura despre sanctuatul ceresc şi lucrarea care se desfăşoară acolo. Atât de bine pregătit era acest teolog de marcă, încât a reuşit să provoace o undă seismică în întreaga biserică, lipsită din 1950 cu totul de Evanghelia lui Hristos. La argumentele invocate teologii renumiţi ai bisericii timpului aceluia aproape că nici nu i-au putut face faţă. Ford a reuşit să tragă după el cel puţin o sută de pastori în prima fază, urmând să li se adauge alte sute de credincioşi adventişti. În cele din urmă, a format o nouă biserică pe care o şi păstorea. Tot pe la mijlocul anilor 1980, biserica adventistă a început să se confrunte cu un nou-vechi curent ce înălţa ideea că trinitatea nu este biblică, adepţii ei argumentând în speţă cu scrierile pionierilor adventişti. Acest curent este în vervă şi astăzi, trăgând după el adventişti din întregul mediu adventist. Au urmat desigur şi alte fenomene, căci din lipsa Evangheliei biserica este năpăstuită continuu de probleme grave.

Păcate şi fărădelegi grave ies la iveală tot mai des în ultima vreme, fără putinţa rezolvării situaţiei. Problema este că respingerea chemării a doua a avut consecinţe şi asupra lumii. Astfel, deodată, începând chiar cu sfârşitul anilor 1950, începe să apară fenomenul rock şi hippie, fenomen ce mătură printre rândurile tinerilor cu o forţă greu de închipuit. Apar apoi aşa-numiţii eroi, din păcate negativi, care ajung adevărate tipare pe care tineretul începe să le copieze. Astfel, apar eroii filmului, ai muzicii, ai sportului, moralitatea fiind trântită la pământ ca niciodată înainte. De la sfârşitul anilor 1950 asistăm la o decădere a societăţii, aproape fără frâu, cum nu a mai avut loc niciodată până la acea vreme. De fapt, căderea bisericii adventiste a introdus toate aceste fenomene care sunt premergătoare împlinirii tuturor evenimentelor finale despre care pomeneşte Biblia în Apocalipsa. Prin lipsa Evangheliei în biserica aleasă, bariera moralităţii în lume avea să cadă. În felul acesta au pătruns rele care mai înainte erau greu de imaginat. Totodată s-a creat loc, au devenit posibile şi atacurile teroriste în care mor foarte mulţi oameni nevinovaţi. Trăim într-o lume în care siguranţa zilei de mâine este dificil de prevăzut. Fără Dumnezeu este imposibil de trăit într-o astfel de lume. Va fi aşa cum a spus Mântuitorul, ca în timpurile lui Noe şi lui Lot! Totul din cauza eşecului lamentabil al bisericii chemate la nuntă spre a putea fi curăţită şi desăvârşită.