Efectul dogmei asupra minţii şi conştiinţei

În lumina celor afirmate până acum, aşa cum am văzut în ultimul studiu, este evident faptul că sunt două lucruri care sunt numite cu acelaşi nume, dar care sunt cu totul diferite. Unul este biserica lui Dumnezeu, a cărei temelie este Isus Hristos, şi pe care porţile iadului nu au învins-o niciodată, întrucât ea nu a căzut niciodată, iar celălalt este organizaţia religioasă care poartă numele tot de biserică, având pretenţia că deţine autoritatea lui Dumnezeu. În acest ultim caz, vorbim deja despre o instituţie, nu despre trupul lui Hristos. Această realitate, privitoare la aceste două lucruri diferite, nu poate fi contestată cu nici un chip.

Cartea Apocalipsei dă mărturie cu privire la acest adevăr. În cap. 2, 3 şi 6 ne este descoperit parcursul sau istoria bisericii după înălţarea lui Isus şi până la vremea sfârşitului, care începe cu anul 1798. O biserică plină de Duhul Sfânt, biserica apostolică, ajunge într-un timp extrem de scurt o putere ecleziastică şi totodată un despot. După 1260 de ani primeşte o rană de moarte printr-o altă putere pământească, ateismul francez. Apoi, Dumnezeu formează o mişcare, a aşteptătorilor, la jumătatea sec. al XIX-lea, o mişcare profetică întrucât ia naştere ca urmare a împlinirii unor profeţii extraordinare, aşa cum atestă cartea lui Daniel, în speţă Daniel 12,4-13. Dar, ceea ce ar fi trebuit să fie un triumf, s-a transformat într-o lungă perioadă de aşteptare, numită în Scripturi Laodicea sau aţipire, potrivit parabolei celor zece fecioare. Această stare de lucruri este premergătoare şi, în cele din urmă, va conduce la formarea icoanei fiarei, a numărului 666, şi implicit la distrugerea lumii, întrucât biserica în calitate de instituţie, adică organizaţia religioasă, împreună cu cealaltă instituţie, statul, precum şi cu popoarele cărora li se vor impune prin pedepse decretele ecleziastice, vor deveni o confederaţie care va încerca să controleze libertatea sub toate aspectele, dar îndeosebi conştiinţa fiecărui individ de pe Terra.

Aceasta este problema cea mai acută în jurul căreia au gravitat toate războaiele, căci a născut lupte, războaie şi vărsare de sânge. Cel mai puternic a urmărit totdeauna să stăpânească şi să supună pe cel mai slab. Dorinţa de a stăpâni este inerentă naturii omeneşti, căci păcatul a adus această stare de lucruri dezechilibrând raţionamentul lucid şi profund al omului care a ajuns de la neprihănire la păcat. Fără prezenţa Duhului Sfânt, ca Mângâietor, în minte, omul nu se poate controla, nu este stăpânul său, deci nu se poate stăpâni, şi, ca atare, caută permanent când se iveşte orice ocazie în acest sens locul cel mai de frunte, locul de unde să poată stăpâni, unde să-şi poată etala mândria şi tot ce e mai rău în natura omenească. Dorinţa de supremaţie este ţinta celor puternici. 

Trebuie să fim cu băgare de seamă, căci de la căderea bisericii apostolice şi până la făurirea icoanei fiarei Scripturile adevărului ne vorbesc doar despre biserica în calitate de instituţie omenească, de putere pământească, dar niciodată despre biserica lui Hristos ca trup al Său, slăvită şi fără pată. În această lungă perioadă nu a existat un corp de oameni undeva pe pământ despre care Scripturile să declare că sunt mireasa lui Hristos în sens real, o fecioară fără nici un păcat şi plină de toată plinătatea Dumnezeirii şi a slavei marelui nostru Salvator, Isus Hristos! Dacă ar fi existat, atunci nu aş mai fi avut cum să scriu acest studiu, fiindcă am fi fost de mult în cer. 

Totodată, Sfintele Scripturi vorbesc şi despre această biserică fabuloasă, singura din istoria omenirii care va fi oglindirea slavei lui Dumnezeu, o biserică "frumoasă ca luna, curată ca soarele, dar cumplită ca nişte oşti sub steagurile lor... slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană." Cântarea cântărilor, 6.10; Efeseni 5,27. Această biserică se va forma începând cu marea avertizare mondială, când icoana fiarei începe să prindă chip, şi va deveni cei 144.000 la judecata de cercetare a ei, atunci când aproape se încheie timpul de probă sau de har, cu puţin înainte de începerea căderii celor şapte plăgi. Despre această realitate incontestabilă ne vorbeşte Apocalipsa în paginile ei inspirate. 

Până la ivirea acestei biserici minunate, susţinută de puterea Duhului Sfânt, toţi creştini cred că biserica din care fac parte este biserica lui Hristos, altminteri nu ar avea nici un rost să fie membri ai acelei biserici şi să o mai şi frecventeze. Prin urmare, biserica înseamnă cultul religios unde te-ai născut sau ai aderat. Dacă se întâmplă să ajungi membrul altui cult sau organizaţii religioase, atunci se cheamă că eşti rătăcit, chiar un trădător. În opinia multora pe care i-ai părăsit e puţin probabil că poţi fi mântuit în altă organizaţie, întrucât orizontul cunoaşterii lor nu depăşeşte învăţătura şi dogma bisericii respective, pe care în mod incredibil o asociază cu învăţătura sănătoasă a Evangheliei! 

Întrebarea este: Cum e posibil ca creştinii să se numească fraţi, şi totuşi să fie atât de despărţiţi în învăţătură, în caracter şi chiar în spirit? Este Dumnezeu împărţit? Scripturile declară fără echivoc că "este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez" (Efeseni 4,5), şi asta pentru că există "un singur Duh", (Efeseni 4,4). În virtutea acestui adevăr imbatabil, atunci putem spune împreună cu apostolul Pavel că, urmare a faptului că există un singur Dumnezeu, un singur Domn şi un singur Duh Sfânt, este de-a dreptul logic şi indubitabil să existe "un singur trup, plinătatea Celui ce îndeplineşte totul în toţi". Efeseni 1,23. Cu toate acestea, realitatea de pe pământ atestă tocmai contrariul. În mod cert, problema nu este la Dumnezeu, din moment ce este neschimbător şi infailibil.

Ce stă la temelia împărţirii bisericii în atâtea culte sau organizaţii religioase? Împărţirea creştinismului în atâtea biserici religioase rezidă în înseşi învăţăturile lui. Fiecare biserică are propria ei învăţătură; pot exista asemănări multe între ele, cu toate acestea sunt diferite, întrucât linia de gândire adoptată este de neschimbat şi este proprie fiecărei organizaţii bisericeşti. Este adânc înrădăcinată în fiinţa şi în conştiinţele tuturor credincioşilor care aparţin bisericii respective. Acest fapt în sine subliniază identitatea lor, fără de care nu există raţiune de a mai exista! De pildă, numai închipuiţi-vă ce s-ar întâmpla dacă biserica ortodoxă ar renunţa în totalitate la tradiţie. Ea nu ar mai putea exista, fiindcă nu mai are fundamentul care-i oferă identitatea pe care o are, susţinută prin învăţăturile tradiţiei. Dar, ce s-a întâmpla dacă biserica catolică ar renunţa la toate învăţăturile papale? Cum ar mai fi biserica catolică o mare şi influentă instituţie fără papă şi sistemul papal? Ea pur şi simplu nu ar mai exista, deoarece nu-şi mai poate justifica existenţa; şi-ar pierde identitatea.

Din fericire, tot Scripturile ne edifică în privinţa acestui aspect deosebit de delicat, legat de dogmă. Prin definiţie, dogma înseamnă o învăţătură religioasă obligatorie pentru toţi adepţii ei, care nu poată fi supusă criticii şi nici îngăduit să se discute asupra ei. Aceasta este definiţia DEX. Poate că unii credincioşi nu vor fi de acord cu această definiţie, totuşi ea reflectă întocmai realitatea. Verbal, în biserică, prin vocile autoritare, lucrurile stau altfel când vine vorba despre explicaţia termenului "dogmă", dar din punct de vedere practic adevărul este întocmai cel despre care vorbeşte dicţionarul. Adevărul e că ceea ce-i leagă pe credincioşi de biserică şi biserica de ei, căci altfel ea n-ar exista şi nici n-ar avea nume şi identitate, este dogma sau învăţătura religioasă obligatorie pentru toţi adepţii ei!

Se crede despre dogmă că ar fi învăţătura Scripturilor, chiar învăţătura lui Hristos. Dar, la dogmă s-a ajuns doar prin căderea bisericii de la cele sfinte şi îndepărtarea ei de învăţătura sănătoasă şi de dorit a Evangheliei lui Isus Hristos cel răstignit şi înviat. Când învăţătura, de altminteri simplă şi curată, a Evangheliei a ajuns un lucru de rutină, atunci a fost adusă în biserică filozofia şi învăţăturile false păgâne. Aşa a căzut biserica apostolică, luând naştere peste timp dogma sau ceea ce se numeşte teologia Scripturilor, adică învăţătura prin interpretarea pe care părinţii bisericeşti, alţi învăţaţi şi mai apoi teologii au dat-o Scripturilor, considerând că aşa ar trebui înţelese. Să ascultăm, aşadar, ce ne spune Inspiraţia divină:

     "Dar, după o vreme, zelul credincioşilor a început să scadă, iar iubirea lor pentru Dumnezeu şi unul faţă de altul a scăzut tot mai mult. Răceala s-a furişat în biserică. Unii au uitat chipul minunat în care au primit adevărul. Unul câte unul, vechii stegari au căzut la postul lor. Unii dintre lucrătorii mai tineri, care ar fi putut să ia parte la ducerea poverilor acestor pionieri şi astfel să fie pregătiţi pentru a fi conducători înţelepţi, se plictisiseră de atât de deasa repetare a adevărurilor. În dorinţa lor după ceva nou şi senzaţional, ei au încercat să introducă vederi noi în doctrină, mai plăcute multor minţi, dar care nu erau în armonie cu principiile fundamentale ale Evangheliei. În încrederea lor de sine, cum şi în orbirea lor spirituală, ei nu au observat că aceste sofisticării aveau să-i facă pe mulţi să se îndoiască de experienţele trecutului şi să ducă astfel la nedumerire şi necredinţă.

     Cum se insista asupra acestor învăţături false, au apărut deosebiri şi ochii multora au fost abătuţi să mai privească la Isus ca la Începătorul şi Desăvârşitorul credinţei lor. Discutarea punctelor neimportante de doctrină şi contemplarea basmelor plăcute, născocite de om, le ocupa timpul care ar fi trebuit să fie petrecut în vestirea Evangheliei. Mulţimile de oameni care ar fi putut fi convinse şi convertite printr-o credincioasă prezentare a adevărului erau lăsate neavertizate. Spiritualitatea scădea tot mai mult, şi Satana părea să câştige ascendenţă asupra celor care susţineau a fi urmaşi ai lui Hristos." Faptele apostolilor, cap. Descoperirea, par. 7, 8.

Amestecul dintre învăţăturile Evangheliei şi învăţăturile false a condus la diferenţe de opinie, căci nici cu are cum să fie altfel într-o astfel de conjunctură. Basmele acelea plăcute şi meşteşugit alcătuite, ca să semene cu învăţătura simplă şi clară a lui Hristos, aveau să pună bazele dogmei. Cu cât oamenii învăţaţi încercau să explice mai mult pe Dumnezeu, cu atât se îndepărtau mai mult de El. Dogma religioasă este doar o învăţătură omenească despre Dumnezeu, Isus Hristos şi Evanghelia Sa, dar nu poate fi niciodată puterea de viaţă a Duhului Sfânt şi a Evangheliei veşnice, pentru mântuirea fiecăruia care crede, căci dogma nu este putere, ci doar teorie. Este adevărat că oamenii religioşi sunt învăţaţi să devină morali şi spirituali. Morali poate că ajung, dar cum e posibil să devină spirituali câtă vreme dogmei îi lipseşte puterea transformatoare şi iluminatoare a Duhului Sfânt? 

Ceea ce uneşte inimile credincioşilor, astfel ei ajungând un singur trup, al lui Hristos Isus, sunt doar dragostea lui Dumnezeu şi păstrarea unirii Duhului, prin legătura păcii. Vezi Efeseni 4,3. 

Dar, care este efectul mortal al dogmei, al învăţăturilor omeneşti despre Dumnezeu? Conform Inspiraţiei divine, efectul este îndoiala, nedumerirea şi, ceea ce este cel mai grav şi dăunător lucru pentru suflet, necredinţa! Scripturile adevărului numesc toate învăţăturile religioase de felul acesta drept vinul Babilonului cel mare! Babilonul cel mare este un mastodont religios, nu civil sau de altă natură. Ceea ce-l face să fie astfel sunt tocmai învăţăturile pe care se bazează şi care sunt propria lui, sau mai degrabă ei, căci este vorba despre biserica creştină în general, dogmă. Problema gravă este că din acest vin se împărtăşesc toţi locuitorii lumii şi toţi conducătorii lumii. Prin urmare, trebuie că principiile şi spiritul acestui vin se găsesc şi în politică şi în orice afacere omenească, altfel nu ar fi avut sens să se pomenească despre împăraţii pământului, căci ei sunt reprezentanţii guvernării civile, şi despre locuitorii lumii.

     "Apoi, unul din cei şapte îngeri care ţineau cele şapte potire a venit de a vorbit cu mine şi mi-a zis: >Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care şade pe ape mari. Cu ea au curvit împăraţii pământului; şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!<... Apoi a urmat un alt înger, al doilea, şi a zis: >A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei!<... El a strigat cu glas tare şi a zis: >A căzut, a căzut Babilonul cel mare! A ajuns un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte; pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei, şi împăraţii pământului au curvit cu ea, şi negustorii pământului s-au îmbogăţit prin risipa desfătării ei<... Negustorii pământului o plâng şi o jelesc, pentru că nimeni nu le mai cumpără marfa: marfă de aur, de argint, de pietre scumpe, de mărgăritare, de in subţire, de purpură, de mătase şi de stacojiu; nici feluritele lor soiuri de lemn de tiin, tot felul de vase de fildeş, tot felul de vase de lemn foarte scump, de aramă, de fier şi de marmură; nici scorţişoara, nici mirodeniile, nici miroznele, nici mirul, nici tămâia, nici vinul, nici untdelemnul, nici făina bună de tot, nici grâul, nici boii, nici oile, nici caii, nici căruţele, nici robii, nici sufletele oamenilor. Şi roadele atât de dorite sufletului tău s-au dus de la tine. Toate lucrurile alese, strălucite sunt pierdute pentru tine şi nu le vei mai găsi. Cei ce fac negoţ cu aceste lucruri, care s-au îmbogăţit de pe urma ei, vor sta departe de ea, de frica chinului ei. Vor plânge, se vor tângui şi vor zice: >Vai! Vai! Cetatea cea mare, care era îmbrăcată cu in foarte subţire, cu purpură şi cu stacojiu, care era împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare! Atâtea bogăţii într-un ceas s-au prăpădit!<" Apocalipsa 17,1.2; 14,8; 18,2.3.12-17.

Un alt efect rău al dogmei asupra minţii este că ea creează o mare şi profundă confuzie. De pildă, ucenicii lui Hristos nu reuşeau cu nici un chip să priceapă că Isus trebuia să moară, potrivit Scripturilor Vechiului Testament. Nu înţelegeau deloc natura spirituală a împărăţiei lui Dumnezeu. Asta pentru că fuseseră deprinşi să considere învăţăturile rabinilor, adică dogma sau tradiţia iudaică, interpretările pe care ei le dădeau Scripturilor, ca fiind vocea lui Dumnezeu. Erau efectiv înlănţuiţi cu aceste învăţături, care aveau o putere atât de mare asupra felului lor de a gândi şi de a pricepe, încât nu au fost în stare să conştientizeze şi să înţeleagă faptul că Isus, despre care credeau că este Mesia, trebuie să moară, ca jertfă pentru păcatele omenirii. Se considera că biserica iudaică este singura biserică adevărată a lui Dumnezeu, păgânii, bolnavii, vameşii şi prostituatele, samaritenii nu puteau fi mântuiţi, nu aveau acces în cer.

     ">Mai am să vă spun multe lucruri<, a continuat El, >dar acum nu le puteţi purta. Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit şi vă va descoperi lucrurile viitoare. El Mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al Meu şi vă va descoperi.< Hristos deschisese ucenicilor cărarea nesfârşită a adevărului. Dar pentru ei era foarte greu să despartă învăţăturile Lui de tradiţiile şi învăţăturile cărturarilor şi fariseilor. Ei fuseseră deprinşi să considere învăţăturile rabinilor ca fiind glasul lui Dumnezeu şi acestea mai aveau încă putere asupra minţii şi sentimentelor lor. Lucrurile trecătoare şi gândurile pământeşti ocupau un loc de frunte în mintea lor. Ei nu înţelegeau natura spirituală a Împărăţiei lui Hristos, cu toate că El le lămurise acest lucru de atâtea ori. Mintea lor se încurcase. Ei nu apreciau valoarea Scripturilor pe care le prezenta Hristos. Multe din învăţăturile Lui păreau că sunt pierdute pentru ei. Isus a văzut că nu prinseseră adevăratul înţeles al cuvintelor Lui. Plin de milă, le-a făgăduit că Duhul Sfânt le va reaminti ceea ce le spusese. El mai lăsase nerostite multe lucruri care nu puteau să fie înţelese de ucenici. şi lucrurile acestea urmau să fie descoperite prin Duhul. Duhul avea să le lumineze înţelegerea, pentru ca ei să aprecieze lucrurile cereşti. >Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului”, a zis Isus, “are să vă călăuzească în tot adevărul.<" Hristos Lumina Lumii, cap. Să nu vi se tulbure inima, par.  31.

În cadrul organizaţiei religioase, religia este o chestiune de autoritate, fiindcă tocmai dogma îi conferă o astfel de aureolă. Cărturarii sau învăţaţii, preoţii şi rabinii trebuiau crezuţi orbeşte, fără nici un pic de îndoială, în acest fel fiind încălcat dreptul omului ca om de a gândi pentru sine, mai ales în probleme religioase. Este planul lui Satana să lege mintea omului de altă minte omenească, ca să se creeze o dependenţă de om şi să se producă o mare confuzie, aşa încât la auzirea adevărului printr-un trimis al lui Dumnezeu, adevărul să nu poată fi recunoscut, nici primit. Aşa s-a întâmplat cu biserica după căderea ei şi până astăzi. În biserica iudaică, şi mai apoi în biserica ce a devenit papalitatea, dreptul de a gândi îl aveau doar clasele de sus. Doar cei care se aflau sus aveau dreptul de a gândi, de a hotărî şi de a stăpâni mulţimea enoriaşilor. Totul se făcea prin influenţă, bogăţie şi educaţie prin dogmă! Să luăm seama la cuvântul inspirat: 

     "În împărăţiile lumii, o poziţie înaltă înseamnă înălţare de sine. S-ar fi putut spune că oamenii de rând nu trăiau decât pentru folosul claselor conducătoare. Influenţa, bogăţia, educaţia erau tot atâtea mijloace de a subjuga masele în folosul conducătorilor. Clasele de sus aveau dreptul să gândească, să hotărască, să se bucure şi să stăpânească; cele de jos, doar să asculte şi să slujească. Religia, ca şi toate celelalte lucruri, era o chestiune de autoritate. Se aştepta ca poporul să creadă şi să facă aşa cum le spuneau mai marii lor. Dreptul omului ca om, să gândească şi să acţioneze pentru sine, era în întregime nerecunoscut." Hristos Lumina Lumii, cap. Legea noii împărăţii, par. 16.

De vreme ce organizaţia religioasă ajunge să emită pretenţia că este învestită cu autoritatea lui Dumnezeu, deşi este organizată în felul guvernării civile, atunci şi felul în care se comportă trebuie să fie asemănător puterilor pământeşti, care, spre deosebire de biserică, chiar au dreptul să stăpânească peste poporul care le dă credit prin vot! Biserica nu a fost chemată niciodată să stăpânească conştiinţele oamenilor şi să le prescrie prin dogme ce să creadă şi cum să se comporte. Când ea încearcă să facă lucrul acesta, atunci dreptul omului de a gândi pentru sine este încălcat. Oamenii care se supun orbeşte şi devin bigoţi, ajung neîndoios umbrele celor de care ascultă. Sunt chipul şi asemănarea omului păcătos şi îngâmfat. 

Sper ca următoarele cuvinte să vorbească pentru mintea celor oneşti în adâncul sufletului lor, căci prin ele este descoperită starea de spirit din interiorul oricărei biserici în care dogma este litera de lege.

     "Spunem cu hotărâre, că fiecare slujitor al lui Hristos trebuie să fie legat de izvorul oricărei lumini şi puteri, că nu trebuie să umble în umbra nici unui om, deoarece trebuie să fie legat de Hristos şi nu trebuie să-şi lege inima de nici o fiinţă omenească, şi nu trebuie să lase omul să gândească pentru el. El nu-şi atinge scopul în societate sau în lume dacă acceptă pur şi simplu ceea ce a spus tatăl lui sau ceea ce a făcut tatăl lui, ori vreun om mare şi bun din generaţiile trecute, pierzându-şi identitatea în aceştia. Unii dintre cei ce cred că predică Evanghelia, predică ideile altor oameni. Într-un anumit fel, aceştia au ajuns la concluzia că nu face parte din chemarea sau datoria lucrătorului să gândească profund şi cu rugăciune. El trebuie să accepte ceea ce l-au învăţat alţii, fără să se remarce prin individualitatea lui. Doctrina aceasta, învăţată de către biserica Romei, înseamnă totală dependenţă de lideri. Conştiinţa individului nu mai este a lui însuşi. Judecata trebuie că e controlată de ideile altor oameni. Inteligenţa lui nu se dezvoltă mai mult decât a celor ce sunt conducători." Materialele 1888, vol. 2, cap. Lumină în Cuvântul lui Dumnezeu, par 25.

Aşadar, când religia devine o problemă de autoritate, atunci oamenii ajung să depindă de oameni, dându-se credit învăţăturilor care înalţă acel tip de religie prin care este definit şi prin care se conferă identitate oricărui corp religios caracterizat de acest gen de religie. În schimb, adevărul Scripturilor, prin care este înălţat Hristos, primit în inimă, edifică mintea, îi conferă un maximum de echilibru, oferă libertate deplină conştiinţei şi dezvoltării unui caracter robust fundamentat pe principiile pline de viaţă ale adevărului. Noi răspundem pentru sufletul nostru numai înaintea lui Dumnezeu; între noi şi Dumnezeu nu trebuie să stea nimeni şi nimic. "Nu trebuie să existe nici o autoritate izvorâtă din minţile omeneşti care să se interpună cât de puţin între el (omul lui Dumnezeu) şi autoritatea lui Dumnezeu, pentru a conduce, a călăuzi şi a dicta." Materialele 1888, vol. 2, cap. Lumină în Cuvântul lui Dumnezeu, par. 26.

     "În materie de conştiinţă, sufletul trebuie să fie lăsat liber. Nimeni nu trebuie să stăpânească asupra minţii altuia, să judece în locul altuia sau să-i prescrie ce e dator să facă. Dumnezeu îi dă fiecărui suflet libertatea de a gândi şi de a urma propriile convingeri. >Fiecare din noi are să dea socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu.< Nimeni nu are dreptul să-şi impună individualitatea sa ca model pentru a altuia. În toate lucrările unde este vorba de principiu, >fiecare să fie pe deplin încredinţat în mintea lui<. (Romani 14,12.5.) În Împărăţia lui Hristos nu există apăsare de domni, nici o impunere de maniere. Îngerii cerului nu vin pe pământ să domnească şi să impună să fie adoraţi, ci ei sunt trimişi să colaboreze cu oamenii pentru înălţarea omenirii." Hristos Lumina Lumii, cap. Legea noii împărăţii, par. 20.

Despre autoritatea lui Dumnezeu şi autoritatea bisericii

Întrucât suntem diferiţi ca indivizi, atunci şi felul cum privim şi înţelegem lucrurile în general trebuie că e diferit. Şi aşa şi trebuie să fie, deoarece fiecare are propria lui individualitate şi propriul fel de a gândi, ca urmare a educaţiei, a obiceiurilor personale şi mai ales a prejudecăţilor. Că le privim diferit, nu este o problemă, ci adevărata problema rezidă în felul cum le pricepem, cum le traducem în mintea şi în experienţa noastră. De pildă, din cauza prejudecăţilor, care ne înţepenesc pe o anumită cale de gândire prin care se stabileşte în minte un şablon sau un tipar adânc înrădăcinat, este extrem de dificil sa fim obiectivi şi realişti când vine vorba despre Dumnezeu şi caracterul Lui, ca să nu mai vorbim despre autoritatea Sa, pe care o asociem cu ceva arbitrar şi de nedorit.

Raţionamentul bazat pe prejudecăţi este cel mai dăunător cu putinţă, fiindcă mintea este formată să emită judecăţi greşite cu privire la un lucru, la o persoană şi mai ales cu privire la Dumnezeu, o fiinţă pe care nici măcar nu o putem vedea. Astfel, prejudecata susţine şi întăreşte eul personal inclusiv mândria şi ne face orbi cu privire la adevăratul înţeles al realităţii şi mai ales al adevărului. Este una dintre cele mai mari probleme ale minţii şi ale naturii omeneşti.

Ceea ce echilibrează într-adevăr mintea omenească este doar adevărul divin, aşa cum este revelat în Sfintele Scripturi. Hristos a fost singura persoană de pe Terra lipsită cu totul de prejudecăţi. Era atât de echilibrat încât nici măcar nu şi-a permis să emită judecăţi la adresa omului păcătos; ba mai mult nici măcar nu a venit să judece lumea, ci să o slujească spre mântuire. El înţelegea tot ce se afla în natura umană, pentru că El însuşi purta o astfel de natură. El şi-a educat şi fortificat mintea cu ajutorul Scripturilor adevărului. Acest lucru l-a făcut să aibă o conştiinţă sensibilă faţă de adevăr, i-a dezvoltat o minte ageră capabilă să discearnă orice rău camuflat şi l-a făcut să trăiască liber de orice constrângeri, de orice tipare şi prejudecăţi omeneşti. El gândea pentru Sine, având o conştiinţă legată de tronul harului lui Dumnezeu. Despre o astfel de persoană se poate spune că are cu adevărat autoritate, pentru că izvorul din care se hrănea mintea era adevărul divin, ceea ce înseamnă că Isus deţinea sau era îmbrăcat cu autoritate divină. A te afla sub autoritatea lui Dumnezeu înseamnă a fi liber, a fi cu adevărat şi în sensul cel mai deplin al cuvântului un cetăţean al Cerului.

Din nefericire, puţini creştini înţeleg ce reprezintă autoritatea lui Dumnezeu. De obicei, mintea plină de prejudecăţi asociază autoritatea cu ceva de felul stăpânirii fie prin frică, fie prin constrângere sau prin disciplina impusă de legi, dacă ne referim la stat, ori prin anumite rânduieli şi dogme dacă ne referim la biserică, pe care de obicei o asociem cu o organizaţie religioasă. Este adevărat acest lucru, dar numai atunci când autoritatea aparţine omului, indiferent că vorbim despre stat sau despre biserica lipsită de prezenţa lui Dumnezeu. Autoritatea lui Dumnezeu, însă, derivă din neprihănire şi adevăr, temelia ei fiind dragostea veşnică. Autoritatea lui Dumnezeu înseamnă în realitate slujire, nu stăpânire în sensul în care ne este cunoscut nouă oamenilor, când unii sunt şefi, iar alţii subordonaţi sau executanţi. Prin urmare, putem spune cu certitudine deplină că autoritatea lui Dumnezeu nu este altceva decât dragoste.

Nu există nici o asemănare între autoritatea lui Dumnezeu şi autoritatea omului sau a bisericii. Despre cea din urmă vom discuta mai pe urmă, pentru a înţelege corect ce anume implică ea. Cum nu există ceva pe pământ cu care Hristos a încercat să asemene împărăţia harului sau staulul Său, tot astfel nu poate exista ceva pe pământ cu care să putem asemăna sau măcar asocia autoritatea lui Dumnezeu. Formele de organizare ale societăţii omeneşti nu au corespondent pentru împărăţia lui Dumnezeu; sunt ceva cu totul străin de aceasta. Prin urmare, discutăm despre autoritatea lui Dumnezeu doar în lumina Evangheliei descoperite.

Acolo unde e prezent Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, acolo este prezentă şi autoritatea lui Dumnezeu. Orice om născut din nou, prin puterea transformatoare şi iluminatoare a Duhului Sfânt, este îmbrăcat cu autoritate divină, întrucât devine membru al împărăţiei harului, al bisericii lui Dumnezeu. Această autoritate este autoritatea dragostei şi a slujirii, nu a stăpânirii, a silirii sau a violenţei. Cea mai frumoasă şi elocventă formă de manifestare a autorităţii lui Dumnezeu pe pământ a fost oferită fără îndoială de Mântuitorul nostru, Isus Hristos. Ţinuta Sa morală, gesturile Sale, cuvintele Sale vorbeau cu putere despre o persoană plină de autoritate. Cu toate acestea, nu a dat pe faţă niciodată spiritul de a încerca măcar să stăpânească pe cineva, să îl silească să acţioneze cum doreşte El, chiar dacă i-ar fi dorit binele, nu a încercat să îi lege pe oameni de Sine, cu toate că era Dumnezeu, ci le vorbea cu putere despre Tatăl din ceruri.

A respectat totdeauna dreptul omului de a gândi liber, de a se exprima după cum voieşte, de a crede ce doreşte. El acţiona ca Unul care cunoştea pe Dumnezeu şi puterea colosală a adevărului Evangheliei. Era un adevărat vizionar în toate privinţele. Avea un deosebit respect pentru fiinţa umană, pentru oamenii pe care tocmai El îi făcuse, cu toate că aceştia erau păcătoşi şi muritori. Totdeauna vorbea ca Unul care avea putere, or tocmai această putere îşi găsea izvorul în adevărul care era izvorul vieţii pentru fiinţa Sa omenească. Acest adevăr exprimat în viaţa Sa îl făcea să aibă autoritate deplină dumnezeiască. Este singura autoritate de care avem nevoie ca aerul, dacă vrem să fim mântuiţi. Adevărul nu ne face stăpâni, ci slujitori plini de dragoste, căci în împărăţia lui Dumnezeu nu există stăpâni şi nici slugi, ci copii ai lui Dumnezeu care trăiesc şi respiră dragostea prin slujire.

Bunăoară, lui Hristos i se ceruse ca doi dintre ucenicii Săi să fie unul la dreapta şi altul la stânga Lui, în împărăţia de sus. Chiar dacă dorinţa mamei lor era sinceră, totuşi Isus le-a explicat că Dumnezeu nu este un monarh absolut, că El nu împarte locurile de frunte sau înălţate după cum vrea, prin hotărâri arbitrare, şi asta pentru că în împărăţia cerului nu există aşa ceva; nu există nici stăpâni, nici slugi, ci prieteni şi fraţi legaţi prin legăturile dragostei lui Dumnezeu. Aşa că poziţia cea mai înaltă de slujire în cer şi pe noul pământ este doar rezultatul caracterului. Nu numai că Dumnezeu ne consideră fraţi, ci pentru El chiar suntem în sens real şi deplin. Nu este o simplă declaraţie cum că am fi fraţii Săi prin Isus Hristos, ci El atestă cu propria Sa viaţă că suntem exact ceea ce a dorit dintotdeauna să fim, şi anume fraţii lui Dumnezeu Tatăl în şi prin Isus Hristos, prin sângele jertfei fără păcat a Mântuitorului. El nu priveşte la noi oamenii mântuiţi ca şi cum am fi fraţii Lui, ci pentru că suntem, din moment ce ne naştem din Dumnezeu!

     ">Dar cinstea de a şedea la dreapta şi la stânga Mea<, a continuat El, >nu atârnă de Mine s-o dau, ci este păstrată pentru aceia pentru care a fost pregătită de Tatăl Meu.< În Împărăţia lui Dumnezeu nimeni nu poate câştiga o anumită poziţie prin favoritisme. Ea nu este câştigată şi nu este primită printr-o hotărâre arbitrară. Este un rezultat al caracterului. Coroana şi tronul sunt semnele exterioare ale împlinirii unei condiţii: ele sunt semnele biruinţei câştigate asupra eului prin Domnul Isus Hristos." Hristos Lumina Lumii, cap. Legea noii împărăţii, par. 11

Observăm că cinstea de a avea un loc de frunte în împărăţia lui Dumnezeu deja există şi pe deasupra mai este şi păstrată "pentru aceia pentru care a fost pregătită de Tatăl". Ea este o cinste cu adevărat doar în măsura în care este rezultatul caracterului. A avea caracterul lui Dumnezeu înseamnă a deţine autoritatea divină de a ocupa un loc de slujire înălţat în împărăţia lui Dumnezeu chiar lângă Dumnezeu. Cel mai aproape de El vor sta cei care au sorbit, care s-au cufundat cel mai mult în dragostea Lui cea mare împărtăşită. De această cinste se vor bucura doar cei care au caracterul lui Dumnezeu.

     "Cel mai aproape de Hristos va sta acela care pe pământ a fost pătruns cel mai mult de spiritul iubirii Sale pline de jertfire - iubirea care >nu se laudă, nu se umflă de mândrie..., nu caută folosul Său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău< (1Corinteni 13,4.5) - iubire care îl îndeamnă pe ucenic, aşa cum l-a îndemnat şi pe Domnul nostru, să dea totul, să trăiască, să lucreze şi să se sacrifice, chiar până la moarte, pentru mântuirea omenirii. Spiritul acesta s-a manifestat în viaţa lui Pavel." Hristos Lumina Lumii, cap. Legea noii împărăţii, par. 13.

Aşadar, autoritatea în împărăţia lui Dumnezeu nu ţine de poziţie, nu izvorăşte din poziţia cea mai înaltă sau din scaunul ocupat, ci ţine de calitatea caracterului, de spiritul iubirii care slujeşte cu cinste pe Dumnezeu şi pe semen. Aceasta este autoritatea cu care Dumnezeu a învestit biserica Sa adevărată în ceruri şi pe pământ. Singura biserică de pe pământ care nu a renunţat niciodată la acest dar magnific a fost şi este în continuare, fiindcă nu s-a sfârşit istoria păcatului, biserica celor întâi născuţi, scrişi în ceruri, care este stâlpul şi temelia adevărului! Vezi Evrei 12,23 şi 1Timotei 3,15. Acesta a fost şi este staulul lui Hristos.

Atunci când biserica vizibilă a renunţat să-i mai fie loială lui Dumnezeu, a pierdut Duhul Sfânt şi o dată cu acesta şi autoritatea lui Dumnezeu, care se manifestă prin dragoste. O biserică lipsită de dragostea dintâi va ajunge în curând stăpână pe conştiinţele şi pe sufletele propriilor enoriaşi şi apoi despot. Istoria o dovedeşte din prisos. Începutul apostaziei îşi găseşte începutul totdeauna atunci când autoritatea lui Dumnezeu este înlocuită cu autoritatea bisericii lipsite de prezenţa Mângâietorului, Singurul prin care se poate revărsa şi manifesta dragostea în şi printre credincioşi. "De fapt, începutul marii apostazii a fost încercarea de a înlocui autoritatea lui Dumnezeu cu cea a bisericii." Tragedia veacurilor, cap. Părinţii peregrini, par. 2.

Când biserica apostolică a pierdut dragostea dintâi sau autoritatea lui Dumnezeu, care nu se manifestă niciodată prin stăpânire arbitrară sau ceva de felul acesta, atunci ea a devenit un despot chiar şi pentru lume. Când şi-a arogat o autoritate care nu-i aparţine, atunci prin chiar acest fapt ea a arătat că este o uzurpatoare, capul ei omenesc, muritor, păcătos şi slab pretinzînd în mod sfidător că este Dumnezeu pe pământ, şi încă unul infailibil, deci care nu poate greşi niciodată. Biserica devine un instrument satanic propovăduind învăţături omeneşti despre care susţine că sunt adevărul Scripturilor. Ea pretinde monopolul interpretării Scripturilor şi dreptul ca orice enoriaş să-i dea ascultare, fără să cerceteze, căci sute de ani Biblia fusese interzisă spre deţinere sau citire oamenilor de rând.

O dată cu acest lucru, biserica devine organizaţie religioasă, dar care pretinde mai departe că deţine autoritatea lui Dumnezeu. Ceea ce trebuie să înţelegem în mod real este adevărul că Scripturile vorbesc doar despre două autorităţi sau puteri pe pământ: autoritatea lui Dumnezeu, care se manifestă doar când biserica este "plinătatea Celui ce îndeplineşte totul în toţi", Efeseni 1,23, şi autoritatea cezarului, adică a statului. În afara acestor două autorităţi nu mai există nici o altă recunoscută de Cer! Scripturile atestă acest adevăr astfel: "Atunci El le-a zis: >Dati, dar, cezarului ce este al cezarului, si lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu<". Luca 20,25.

Autoritatea statului vine de la Dumnezeu în sensul guvernării prin legi a celor ce nu se pot supune pe ei înşişi şi care trebuie disciplinaţi spre ascultare "prin sabie", adică prin legile statului şi prin pedepsele invocate prin intermediul acestor legi. Este o disciplină absolut necesară pentru oamenii care nu vor să aibă de-a face cu Dumnezeu. Natura omenească predispusă la tot felul de rele trebuie ţinută în frâu prin legi care să stipuleze comportamentul în societate. Legile sunt opreliştile prevăzute pentru orice manifestare care aduce rău semenului şi societăţii în general. Desigur, aceste legi stipulează şi drepturi pe care trebuie să le respectăm reciproc, pentru buna convieţuire în societate.

     "Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte; căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Şi stăpânirile care sunt, au fost rânduite de Dumnezeu. De aceea, cine se împotriveşte stăpânirii, se împotriveşte rânduielii puse de Dumnezeu; şi cei ce se împotrivesc îşi vor lua osânda. Dregătorii nu sunt de temut pentru o faptă bună, ci pentru una rea. Vrei, dar, să nu-ţi fie frică de stăpânire? Fă binele, şi vei avea laudă de la ea. El este slujitorul lui Dumnezeu pentru binele tău. Dar, dacă faci răul, teme-te, căci nu degeaba poartă sabia. El este în slujba lui Dumnezeu, ca să-L răzbune şi să pedepsească pe cel ce face rău. De aceea, trebuie să fiţi supuşi nu numai de frica pedepsei, ci şi din îndemnul cugetului. Tot pentru aceasta să plătiţi şi birurile. Căci dregătorii sunt nişte slujitori ai lui Dumnezeu, făcând necurmat tocmai slujba aceasta. Daţi tuturor ce sunteţi datori să daţi: cui datoraţi birul, daţi-i birul; cui datoraţi vama, daţi-i vama; cui datoraţi frica, daţi-i frica; cui datoraţi cinstea, daţi-i cinstea." Romani 13,1-7.

Aşadar, cezarul sau statul trebuie să poarte sabia pentru motivul că oamenii fac răul şi deci nu se pot stăpâni pe ei înşişi. Autoritatea lui vine de la Dumnezeu în sensul descris de Pavel mai sus. Această autoritate este necesară întrucât oamenii nu sunt voitori să primească în ei şi printre ei autoritatea lui Dumnezeu din cauza încăpăţânării şi nedorinţei de a trăi în conformitate cu standardul divin: legea celor zece porunci.

Pentru cei care cunosc Scripturile, este uşor de observat, şi toţi cei doritori sunt invitaţi să probeze prin cercetare minuţioasă acest fapt, că Scripturile nu vorbesc niciodată despre autoritatea bisericii ca organizaţie religioasă! Sensul corect al termenului "biserică" potrivit Sfintelor Scripturi, este acela de trup al lui Hristos, de plinătate, "plinătatea Celui ce îndeplineşte totul în toţi". Dacă biserica înseamnă sau cuprinde mai puţin decât plinătatea lui Dumnezeu în toţi, atunci ea nu este biserica lui Dumnezeu, unde trebuie să se manifeste harul Său sau prezenţa personală a Duhului Sfânt, ci este o simplă organizaţie omenească organizată într-o formă asemănătoare statului sau guvernării civile. Este foarte corect că o astfel de organizaţie religioasă poartă numele de cult religios, căci nici nu poate fi mai mult de atât.

În schimb, biserica lui Hristos nu poate fi niciodată cult sau organizaţie religioasă, fiindcă o astfel de organizaţie bisericească guvernează prin autoritatea omului slab şi păcătos sau prin autoritatea sabiei când umblă în cârdăşie cu statul. Prin autoritatea omului păcătos trebuie să înţelegem o autoritate ce derivă din sistemul de organizare al acelei organizaţii religioase, care a pierdut prezenţa personală şi conducerea sau autoritatea lui Dumnezeu. Ori de câte ori biserica a pierdut prezenţa lui Dumnezeu, aceasta s-a organizat în felul asemănător guvernării omeneşti pentru a-i putea ţine laolaltă pe enoriaşi ca enoriaşi, prin doctrină şi diferite rânduieli bisericeşti, altfel acea biserică s-ar destrăma definitiv.

Acesta nu este şi nu a fost niciodată planul lui Dumnezeu, ci doar bunătate manifestată prin mila a doua, adică prin oferirea unei şanse ca viitoare organizaţie să nu se destrame de tot. Timpul şi practica au demonstrat însă că Dumnezeu niciodată nu are loc într-o astfel de organizaţie omenească, locul autorităţii dragostei fiind luat de autoritatea omului slab şi păcătos. Ceea ce Dumnezeu a intenţionat să fie temporar, a devenit permanent, iar acest fapt a fost interpretat ca fiind voia lui Duumnezeu. Din acest motiv, fiecare cult religios şi orice grupare religioasă pretind cu emfază că sunt biserica lui Dumnezeu.

Ca să fii biserica lui Hristos trebuie să ai autoritatea lui Dumnezeu iar toţi să fie fraţi şi prieteni adevăraţi! Numai într-o astfel de biserică Dumnezeu locuieşte în toţi, umblă în toţi şi lucrează în toţi în toată plinătatea Dumnezeirii. Aceasta se cheamă biserica, când Cerul este unit cu pământul în spirit, în caracter, în tăria Duhului Sfânt şi în lucrare. Când o biserică pretinde autoritate în vreun fel, atunci ea se cheamă uzurpatoare fiindcă biserica este chemată să slujească, nu să stăpânească. Slujirea din perspectiva lui Dumnezeu implică totdeauna dragoste, deci autoritate divină, niciodată stăpânire, vicleşuguri, contrângeri, ş.a.m.d. Fundamentul acestei slujiri este dezinteresul sau jertfirea de sine. Pe când autoritatea cezarului are drept scop stăpânirea, guvernarea celor care trebuie să se lase guvernaţi, deci care trebuie disciplinaţi şi ţinuţi în frâu prin legi. Această guvernare civilă poartă aprobarea lui Dumnezeu în condiţiile păcatului, când oamenii nu au treabă cu Dumnezeu şi nu vor să-i slujească. Această autoritate civilă nu se face prin slujire, ci prin constrângere, şi este de înţeles acest lucru.

Aşadar autoritatea omului implică totdeauna şi în orice împrejurare stăpânire, guvernare, din acest motiv şi felul de organizare în locul unde el stăpâneşte trebuie să fie potrivit cu natura autorităţii ce trebuie exercitată. Când o biserică pretinde aşa ceva, atunci ea spune răspicat că stăpâneşte, că guvernează enoriaşii şi, dacă are puterea statului, şi lumea. În acest caz, ea declară cu tărie că nu are nici o legătură cu Dumnezeu, chiar dacă poate pretinde că este vocea lui Dumnezeu în lume şi pentru lume! Să fie limpede pentru totdeauna pentru orice minte onestă: Scripturile vorbesc doar despre două mari puteri recunoscute: puterea sau autoritatea lui Dumnezeu şi puterea sau autoritatea statului. Nu există loc pentru o a treia autoritate. Biserica fie se cheamă biserică şi deţine sau este plină de autoritatea lui Dumnezeu, fie este uzurpatoare cu pretenţia că deţine autoritatea lui Dumnezeu. În acest caz, ea este un fals grosolan. Orice biserică ce a pierdut Evanghelia şi prezenţa Duhului Sfânt, este doar un simplu cult religios, o organizaţie religioasă în care omul deţine controlul. Cuvântul adevărului declară cu cea mai mare tărie că biserica creştină din vremea din urmă se numeşte Babilonul cel mare, deoarece ajunge "un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte". Apocalipsa 18,2.

Cu tot acest adevăr izbitor, totuşi nici un creştin autentic nu este chemat să semene spiritul discordiei, al zavistiilor, al rebeliunii şi al altor forme ce aduc rău semenului în interiorul unei organizaţii bisericeşti. Trebuie să avem spiritul şi atitudinea lui Hristos. Scopul iniţial pentru care în cele din urmă a trebuit să existe acea organizaţie, indiferent cine este ea, se datorează bunătăţii lui Dumnezeu, nu planului Său, al Evangheliei. Pentru ca biserica, după ce a pierdut Evanghelia, indiferent când s-a întâmplat acest lucru, să nu se destrame Dumnezeu a avut grijă să o ajute să se organizeze până la ivirea unor împrejurări favorabile care să o aducă din nou faţă în faţă cu Evanghelia cea veşnică, o ocazie pentru întoarcerea ei la Dumnezeul pe care l-a părăsit. Avem exemplul bisericii iudaice, care a cerut să aibă împărat, după ce mai întâi şi-a însuşit sabia în interiorul guvernării paşnice a lui Dumnezeu. Dumnezeu a permis acest lucru, numai că singurul rezultat posibil avea să fie răstignirea Mântuitorului! În baza acestui principiu călăuzitor, atunci putem şti că singurul rezultat posibil al neîntoarcerii la Dumnezeu din partea bisericii organizate sau altfel spus a organizaţiei religioase, când se iveşte ocazia desigur, va fi întoarcerea împotriva lui Dumnezeu, căci orice organizaţie bisericească de pe pământ în timpul din urmă se va uni formând o mare confederaţie mondială împreună cu puterea civilă, aducând în final sfârşitul lumii! Monstrul hidos şi femeia din Apocalipsa 17 vorbesc despre aşa ceva şi reprezintă imaginea cea mai elocventă despre ceea ce vor deveni biserica, statul şi lumea în general!

Este imposibil ca într-o organizaţie bisericească să nu existe corupţie, fărădelege şi întuneric spiritual şi moral. În cadrul autorităţii lui Dumnezeu aceste lucruri nu au cum să existe, nu îşi pot justifica existenţa. Unde este prezentă dragostea divină, lipseşte păcatul, fiindcă ea îl alungă. Adevărul lui Dumnezeu este un principiu viu şi activ în mintea şi sufletul oricărui membru al acestei biserici magnifice. Evanghelia lui Isus Hristos este manifestarea legii lui Dumnezeu, iar neprihănirea este haina cu care este îmbrăcat fiecare ucenic al Domnului. Această biserică adevărată, unde Dumnezeu este Cap peste fiecare membru, nu a avut nevoie niciodată de dogme, de crezuri, de rituri, căci dragostea lui Dumnezeu îi constrânge pe membrii ei să fie prieteni şi fraţi unul cu celalălt şi fiecare cu Dumnezeu prin Isus Hristos!

Pe când, prin contrast, autoritatea ecleziastică a organizaţiei religioase şi-a stabilit dogme şi crezuri, rânduieli şi ceremonii prin care să-şi poată defini identitatea şi prin care să-i poată ţină strâns legaţi de biserică pe membrii ei. Din păcate, toate aceste lucruri au ajuns necesare în condiţiile lipsei Mângâietorului. Când Duhul Sfânt nu mai este prezent la nivelul bisericii ca întreg, atunci oamenii pregătiţi, teologii, vor încerca să definească adevărul, în felul acesta punându-se bazele pentru dezvoltarea dogmelor, crezurilor şi a diferitelor ceremonii bisericeşti. Însă, adevărul nu poate fi definit niciodată decât de o singură Persoană, iar această Persoană ilustră este doar Duhul Sfânt, care totodată este şi Autorul vieţii spirituale, Acela prin care un suflet este schimbat după chipul şi asemănarea lui Isus Hristos.

     "Mângâietorul este numit >Duhul adevărului<. Lucrarea Lui este să definească şi să susţină adevărul. La început, El locuieşte în inimă ca Duh al adevărului şi, după aceea, ajunge Mângâietor. Adevărul aduce mângâiere şi pace, în timp ce minciuna nu poate să dea adevărata pace şi mângâiere. Satana ajunge să stăpânească prin teorii şi prin tradiţii mincinoase mintea oamenilor. Îndrumându-i către idealuri neadevărate, el le denaturează caracterul. Duhul Sfânt vorbeşte minţii prin Scripturi şi le întipăreşte adevărul în inimă. În felul acesta, demască rătăcirea şi o alungă din suflet. Tocmai prin Duhul adevărului, care lucrează prin Cuvântul lui Dumnezeu, Hristos îşi supune poporul Său ales." Hristos Lumina Lumii, cap. Să nu vi se tulbure inima, par. 31.

Deunăzi, un pastor, declarat aşteptător al lui Hristos, la o televiziune publică, spunea că la baza vieţii creştine şi a bisericii trebuie să stea dogma. Nu a amintit niciodată nimic despre Isus Hristos şi neprihănirea Sa ca fundament al bisericii, nimic de felul acesta. Dar, avea dreptate, întrucât vorbea despre biserica pe care o cunoştea, al cărui membru era, şi care fără îndoială este doar unul dintre multele culte religioase, o organizaţie religioasă. Dogma formează conştiinţe şi caractere, iar membrii acestor biserici ajung să-şi lege sufletele şi conştiinţele de învăţăturile bisericii deoarece pur şi simplu le consideră ca fiind vocea lui Dumnezeu. Crezul şi diferitele dogme bisericeşti au ajuns să aibă o putere ca de vrajă asupra minţilor enoriaşilor, de altminteri sinceri în adâncul sufletului lor. Au ajuns să fie pur şi simplu căsătoriţi cu organizaţia din care fac parte şi pe care o iubesc, căci trebuie că, în ochii lor, este singura biserică prin care Dumnezeu va încheia lucrarea.

Trebuie să ţinem minte că sub autoritatea lui Dumnezeu biserica este liberă de orice dogmă şi crez, de vreme ce nu are cum să fie organizată în forma si asemănarea cezarului, căci, dacă ne aducem aminte, Hristos nu a avut cu ce să asemene împărăţia Sa cu nimic de pe pământ, însă este plină de puterea Evangheliei veşnice. Duhul Sfânt nu oferă nici dogme, nici crezuri ci puterea de viaţă veşnică prin smulgerea din păcat. Nici o dogmă nu poate face aşa ceva. Apoi, este o mare diferenţă între ceea ce a urmărit Dumnezeu să fie biserica, şi anume Cerul în miniatură pe un pământ blestemat de păcat, şi ceea ce a devenit când aceasta a pierdut definitv Evanghelia şi prezenţa minunată a Duhului Sfânt - o organizaţie umană cu pretenţie de autoritate.

Rezultatul perpetuării şi dezvoltării dogmelor sau învăţăturilor omeneşti ale bisericii ca organizaţie omenească, precum şi efectul asupra minţii, va fi subiectul următor.