Credinţa mântuitoare

Având în vedere faptul că cei 144.000 sunt curaţi din punct de vedere moral, ceea ce-i face să decidă a nu se întina cu învăţăturile eronate, filozofia şi tradiţia omenească, însemnând că sunt fără vină înaintea lui Dumnezeu, pentru că "în gura lor nu s-a găsit minciună", Apocalipsa 14,5, atunci pe bună dreptate trebuie să luăm în discuţie, într-un mod aparte, harul tăriei lor descoperit prin exercitarea credinţei mântuitoare. Numai nişte oameni încărcaţi cu prezenţa Duhului Sfânt, obişnuiţi cu felul de gândire al lui Dumnezeu, care cunosc caracterul şi iubirea Lui, sunt capabili să exprime o astfel de credinţă ce îi ajută să treacă cu bine prin absolut toate încercările posibile, dintre care cea mai înspăimântătoare este fără doar şi poate decretul morţii! Aceşti creştini veritabili sunt singurii care vor rezista în ultima mare luptă. Credinţa lor este arma lor secretă!! Despre ea vom vorbi în ceea ce urmează.

Primul lucru ce trebuie stabilit şi foarte bine fixat în minte este că cei care vor izbândi în acest conflict final vor fi aceia care şi-au întărit mintea cu adevărurile Sfintelor Scripturi, după modelul lăsat de Dascălul lor, Isus Hristos! Singurul izvor şi motorul credinţei lor este doar Cuvântul scris, Biblia. Aici sunt descoperite caracterul şi voia lui Dumnezeu, mărturiile Duhului Sfânt făcând şi mai luminoase aceste realităţi divine. În Apocalipsa 14,12 stă scris: "Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus". Potrivit desfăşurării evenimentelor descrise în Apocalipsa 14, începând cu versetul 6, acesta este versetul care reprezintă hotarul dintre timpul harului, când se face auzită solia îngerului al treilea proclamată de mişcarea îngerului al patrulea, şi timpul lipsit de har, când este formată deja mişcarea îngerului al cincilea sau cei 144.000!

Prin urmare, răbdarea sfinţilor trebuie că are de a face cu ambele perioade de timp, dar în mod deosebit cu timpul strâmtorării, cel care urmează după încheierea vestirii soliei îngerului al treilea. În contextul în care icoana fiarei deja impune închinare mondială, subliniată prin sfinţirea duminicii, sfinţii lui Dumnezeu, cei care la vremea aceea sunt fecioare înţelepte, trebuie să exprime răbdarea, singura care-i face în stare să suporte totul până la încheierea timpului de har dar şi după acesta, până la apariţia lui Isus pe norii cerului! Această răbdare sfântă are ca temelie sigură credinţa lui Isus şi păzirea poruncilor lui Dumnezeu. Prin păzirea poruncilor lui Dumnezeu trebuie să înţelegem manifestarea caracterului lui Dumnezeu în viaţa lor, întrucât legea morală a lui Dumnezeu nu este altceva decât expresia caracterului lui Dumnezeu întipărit în fiinţa lor!

Răbdarea care-i face să treacă prin toate încercările până la sigilare, trebuie să fie aceeaşi răbdare care-i face în stare să reziste în timpul strâmtorării lui Iacov, timp în care se vor confrunta cu cele mai îngrozitoare lucruri ce fac apel cu toată forţa lor la natura omenească: oboseala, amânarea şi foamea. Dacă această răbdare nu ar avea ca temelie credinţa lui Isus sau credinţa mântuitoare, atunci eşecul ar fi partea celor ce vor să ajungă în ceruri!

     "Toţi aceia care încearcă să asculte de toate poruncile lui Dumnezeu vor întâlni împotriviri şi vor fi luaţi în râs. Ei vor putea să reziste numai cu ajutorul lui Dumnezeu. Pentru a putea suporta încercarea din faţa lor, trebuie să înţeleagă voia lui Dumnezeu aşa cum a fost descoperită în Cuvântul Său; ei îl pot cinsti numai dacă au o concepţie corectă cu privire la caracterul Său, la cârmuirea şi la planurile Sale şi dacă lucrează în armonie cu ele. Numai aceia care şi-au întărit mintea cu adevărurile Bibliei vor rezista în ultimul mare conflict." Tragedia veacurilor, cap. Scripturile, o apărare sigură, par. 2.

     "Timpul de încercare şi de groază din faţa noastră va cere o credinţă care să suporte oboseala, amânarea şi foamea - o credinţă care nu va slăbi, chiar dacă va fi aspru încercată. Tuturor le este oferit timpul de har pentru a se pregăti pentru vremea aceea. Iacov a biruit pentru că a fost stăruitor şi hotărât. Biruinţa lui este o dovadă a puterii rugăciunii stăruitoare. Toţi aceia care se vor prinde de făgăduinţele lui Dumnezeu aşa cum a făcut el şi vor fi sinceri şi stăruitori aşa cum a fost el vor reuşi asemenea lui. Aceia care nu sunt gata să se lepede de sine, să se lupte înaintea lui Dumnezeu, să se roage mult şi stăruitor pentru binecuvântarea Sa nu o vor primi. A te lupta cu Dumnezeu - cât de puţini ştiu ce înseamnă lucrul acesta! Cât de puţini sunt aceia care şi-au înălţat sufletul către Dumnezeu cu o dorinţă atât de puternică, până când toată puterea a ajuns la limită. Când valurile disperării, pe care nici o limbă nu o poate exprima, se revarsă peste cel care se roagă, cât de puţini se prind cu credinţă statornică de făgăduinţele lui Dumnezeu!" Tragedia veacurilor, cap. Timpul strâmtorării, par. 21.

În această formă divină a răbdării trebuie să crească orice copil adevărat al lui Hristos, dacă doreşte să-l vadă pe Isus. În experienţa acestei răbdări se intră o dată cu naşterea din nou, urmând ca în şcoala reformei să învăţăm să rezistăm prin răbdare sau exercitând răbdare la orice formă de ispită din partea celui rău. Doar exercitarea credinţei mântuitoare poate educa şi fortifica mintea ca să dea dovadă de această răbdare. Însă, cei care astăzi exercită puţină credinţă, şi mă refer la aceia care au experienţa naşterii din nou, şi reuşesc în cele din urmă să fie sigilaţi cu sigiliul Marelui nostru Preot, atunci vor trebui să înveţe în condiţiile fără har cum să manifeste această răbdare, care necesită o credinţă goală. "Aceia care acum pun la lucru puţină credinţă sunt în cea mai mare primejdie de a cădea sub puterea amăgirilor satanice şi a decretului de constrângere a conştiinţei. Chiar dacă vor rezista încercării, vor fi aruncaţi într-o groază şi într-un chin mai adânc în timpul de strâmtorare, pentru că niciodată nu şi-au făcut obiceiul să se încreadă în Dumnezeu. Lecţiile de credinţă pe care ei le-au neglijat vor fi siliţi să le înveţe sub apăsare şi descurajare grozavă." Tragedia veacurilor, cap. Timpul strâmtorării, par. 22.

Ce fel de credinţă este aceea care-i face în stare pe cei 144.000 să îndure oboseala, amânarea şi foamea? În ce fel este mântuitoare această credinţă? În mod sigur, aceasta nu este o credinţă care se capătă atunci când intrăm în greutăţi. Oricât s-ar ruga cineva să capete această credinţă atunci când este năpăstuit de probleme, neavând obiceiul de a exersa credinţă plină de încredere în timpuri liniştite, lipsindu-i comuniunea cu Dumnezeu, în mod cert nu va putea căpăta credinţa necesară pentru a izbuti. Exersarea sau practicarea adevăratei credinţe, credinţa lui Isus, adică acea credinţă pe care chiar Mântuitorul a manifestat-o zilnic în viaţa Sa, este o adevărată ştiinţă. Din cauza ideilor greşite, a educaţiei primite de a crede doar ceea ce vedem, pipăim şi simţim, din cauza mentalităţilor eronate cu privire la existenţa unei Fiinţe care conduce tot Universul, ca şi din cauza filozofiei sau a gândirii unor oameni care au dorit să înţeleagă existenţa umană fără prezenţa unui Dumnezeu ca Tată, Creator şi Mântuitor, oamenii nu ştiu cum să creadă în Isus.

Este extrem de greu pentru mulţi oameni care doresc să înceapă o viaţă alături de Isus şi să devină creştini, să exprimă o astfel de credinţă. Când vin la Isus, în urma auzirii Cuvântului sau a citirii personale a Bibliei, şi se aştern în genunchi, ei se roagă "cu credinţa" că au căpătat ceea ce a spus Hristos. Ei au înţeles multe adevăruri, aşa cum sunt ele descrise în catehismele sau manualele de doctrină ale bisericilor, se conformează lor, pentru că pur şi simplu sunt convişi de ele din punct de vedere intelectual! Le acceptă ca atare şi cred că, pe baza acestei credinţe în ele, atunci când se roagă, sunt primiţi de Dumnezeu şi devin creştini autentici. Însă, una este să înţelegi teoria adevărului din punct de vedere intelectual şi cu totul altceva este ca adevărul mântuitor al Scripturilor să angajeze inima şi conştiinţa într-un fel în care să coboare prezenţa Duhului Sfânt şi să umple întreaga fiinţă, mintea şi sufletul!!!

Credinţă are orice om născut pe acest pământ; nu s-a născut nici un om fără aşa ceva. Realitatea este că nimeni nu poate trăi fără să exercite credinţă. Dar, nu aceasta este credinţa care ne transformă. Apostolul Pavel spune că "şi dracii cred… şi se înfioară!" Iacov 2,19. Credinţa care acceptă o anumită realitate, ca existând undeva, sau care acceptă ceva despre cineva nu este credinţa care ne introduce în experienţa naşterii din nou, nu este credinţa care transformă fiinţa umană!! Numai adevărul inspirat al Sfintelor Scripturi poate naşte credinţa mântuitoare!!!

     "Este important să înţelegem clar natura credinţei. Mulţi cred că Hristos este Mântuitorul lumii, că Evanghelia este adevărată şi descoperă Planul de Mântuire, totuşi ei nu au o credinţă mântuitoare. Ei sunt convinşi de adevăr din punct de vedere intelectual, dar nu este suficient. Pentru a fi îndreptăţit, cel păcătos trebuie să aibă acea credinţă care îşi însuşeşte meritele lui Hristos. Citim că diavolii "cred şi se înfioară", dar credinţa lor nu aduce îndreptăţirea, tot aşa cum nici credinţa care constă doar într-un asentiment intelectual faţă de adevărurile Bibliei nu aduce beneficiile mântuirii. Acest fel de credinţă nu reuşeşte să atingă punctul vital, deoarece adevărul nu angajează inima, nici nu transformă caracterul." Solii alese, vol. 3, cap. Accentul pus pe subiectul mântuirii - 1890-1908, par. 6.

Ce lipseşte acestei credinţe "intelectuale"? Un lucru absolut vital, singurul care ar face-o să fie credinţa mântuitoare, şi anume încrederea în Dumnezeu!!! Da, credinţa mântuitoare, credinţa care ne introduce în experienţa naşterii din nou, care ne face să continuăm în şcoala reformei, credinţa prin care este proclamată marea avertizare mondială şi care suportă "oboseala, amânarea şi foamea" în timpul lipsit de har, este credinţa plină de încredere în Dumnezeu, prin care sunt însuşite meritele lui Hristos, făcându-l pe posesorul ei să trăiască prin orice cuvînt care iese din gura lui Dumnezeu. Este acea credinţă care are încredere deplină că ceea ce Dumnezeu a zis că face, va face întocmai. Adevărul Scripturilor are rolul de a naşte, de a forma această încredere în Acela care s-a jertfit pentru noi. Când ajungem să-l cunoaştem pe Dumnezeu, ca Tată şi Mântuitor, atunci se naşte şi încrederea, iar rugăciunile vor fi încărcate cu credinţa plină de încredere în marea jertfă ispăşitoare a lui Isus şi în făgăduinţele Sale. Aceasta este credinţa care face ca Isus să devină realmente Mântuitorul sufletului!!

Credinţa de natură intelectuală este lipsită întru totul de această încredere deplină în Dumnezeu, tocmai pentru că nu îl cunoaşte, întrucât teoria adevărului te face să cunoşti multe despre o persoană divină, Dumnezeu, dar nu persoana ca atare!!! Pe când credinţa mântuitoare este plină de încrederea deplină în Dumnezeu, ca Mântuitor adevărat, aşa cum este descoperit în Biblie, căci încrederea aceasta nu poate exista fără credinţă tocmai pentru că este născută din adevărul Scripturilor!!!

     "În credinţa adevărată, mântuitoare, se află încredere în Dumnezeu, credinţă în marea jertfă ispăşitoare adusă de Fiul lui Dumnezeu pe Golgota. Credinciosul îndreptăţit îl priveşte pe Hristos ca fiind singura lui nădejde şi Eliberatorul lui. Credinţa poate exista fără încredere, dar încrederea născută din adevăr nu poate să existe fără credinţă. Fiecare păcătos care ajunge la o cunoaştere a puterii mântuitoare a lui Hristos va da pe faţă adevărul acesta într-o măsură tot mai mare, pe măsură ce înaintează în experienţă." Solii alese, vol. 3, cap. Accentul pus pe subiectul mântuirii - 1890-1908, par. 7.

Aceasta este cu adevărat credinţa lui Isus: credinţa mântuitoare plină de încredere că Dumnezeu va face exact ceea ce a spus că vrea să facă!!! Aceasta este credinţa în care trebuie să crească toţi adevăraţii copii ai lui Dumnezeu încă de astăzi, dacă vor să treacă cu bine prin toate încercările şi să devină cei 144.000. Pentru a înţelege cum funcţionează, cum se exprimă o astfel de credinţă, am să vin cu un exemplu biblic. Poate că unul dintre cele mai frumoase tablouri ale manifestării unei astfel de credinţe pline de încredere în Dumnezeu, cu adevărat o credinţă goală, nesusţinută de nimic vizibil sau pipăibil, este fără îndoială cel al sutaşului roman.

Pare incredibil că exercitarea unei astfel de credinţe vine tocmai de la un soldat roman! Întâmplarea o găsim consemnată în Matei 8,5-13. Acest soldat roman, un centurion, a auzit despre Isus, căci în tot Israelul se vorbea despre lucrările Lui. Acest om avea un sclav care-l slujise cu încredere, o slugă la care ţinea foarte mult, numai că se îmbolnăvise. Ceea ce auzise el despre Mântuitorul i-a inspirat credinţa, care a născut în el încrederea deplină că Isus poate să-i vindece sluga credincioasă. Nevoia sufletului său îi fusese împlinită când a înţeles pentru sine învăţătura lui Isus. În felul acesta, credinţa lui s-a prins de Hristos nu ca de un făcător de minuni, ci ca de un bun Prieten, un Mântuitor al propriului suflet şi al omenirii.

Cu această credinţă mântuitoare, atât pentru sine dar mai ales pentru sluga fidelă, sutaşul roman s-a prezentat în cele din urmă înaintea lui Isus, zicând: ">Doamne<, a răspuns sutaşul, >nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu; ci zi numai un cuvânt, şi robul meu va fi tămăduit<." Matei 8,8. "Dar sutaşul a spus despre sine: >Nu sunt vrednic<. Inima lui fusese atinsă de harul lui Hristos. Şi-a văzut nevrednicia; totuşi s-a temut să rămână fără ajutor. Nu s-a încrezut în propria bunătate; argumentul era nevoia lui cea mare. Credinţa lui s-a prins de Hristos şi de caracterul adevărat. N-a crezut în El doar ca într-un făcător de minuni, ci ca într-un Prieten şi un Mântuitor al omenirii." Hristos Lumina Lumii, cap. Sutaşul, par. 6.

Când acest centurion s-a prezentat înaintea lui Isus, el era plin de credinţa mântuitoare că sluga lui va fi vindecată, fără să aştepte să vadă cum Isus urmează să-l vindece. Credinţa lui era plină de încrederea că vindecarea slugii sale poate avea loc doar prin simpla rostire a unui cuvînt din partea Mântuitorului lui de-acum!! El nu a exprimat o credinţă de natură intelectuală, prin care acceptase doar la nivel informativ faptul că Isus face minuni. Hristos deja devenise Mântuitorul lui, experimentase fără să ştie naşterea din nou, dovada fiind preocuparea asiduă pentru vindecarea slugii sale!! A uitat de sine şi s-a concentrat doar asupra robului său vrednic. Credinţa lui a adus tămăduirea certă a slugii sale.

Aceasta este credinţa cu care trebuie să ne prezentăm înaintea lui Isus când este vorba despre izbăvirea din păcat. "Astfel trebuie să vină orice păcătos la Hristos. >El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui< (Tit 3,5). Când Satana îţi spune că eşti păcătos şi că nu poţi spera să primeşti binecuvântarea lui Dumnezeu, spune-i că Hristos a venit în lume să-i mântuiască pe păcătoşi. N-avem nimic care să ne poată recomanda lui Dumnezeu; dar apărarea la care putem să apelăm totdeauna este starea noastră deznădăjduită, care face ca puterea Lui mântuitoare să fie o necesitate. Renunţând la încrederea în noi înşine, trebuie să privim la crucea de pe Golgota..." Hristos Lumina Lumii, cap. Sutaşul, par. 7.

Aşa se manifestă credinţa plină de încredere, şi numai aşa se ajunge la acel nivel al desăvârşirii în care Satana nu mai poate găsi nici un teren avantajos pentru ispitele lui crunte!!! Este singura credinţă care menţine sufletul deasupra tuturor ispitelor şi care-l face să rămână biruitor sigur asupra oricărui păcat mărturisit. Numai această credinţă conferă răbdare sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu! "Mulţi par să creadă că este imposibil să nu cadă în ispită, că nu au nici o putere de a birui, dar ei păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu cu buzele, vorbind despre descurajare şi îndoială, în loc să vorbească despre credinţă şi curaj. Domnul Hristos a fost ispitit în toate lucrurile ca şi noi, şi totuşi nu a păcătuit. El a spus: >... Vine stăpânitorul lumii acesteia. El nu are nimic în Mine<. Ce înseamnă aceste cuvinte? Înseamnă că stăpânitorul răului nu a putut să găsească în Hristos nici un teren avantajos pentru ispitele lui şi la fel poate fi şi în cazul nostru." Solii alese, vol. 3, cap. Accentul pus pe subiectul mântuirii - 1890-1908, par. 8.

Credinţa plină de încredere în Dumnezeu nu pune niciodată la îndoială puterea lui Dumnezeu! Sutaşul roman s-a prezentat înaintea lui Isus cu încrederea unui copil în părintele său, că acesta îi va da exact ceea ce el a spus că-i dă şi mai ales atunci când nevoia o cere. Pur şi simplu s-a prezentat să-şi ia darul cuvenit, sănătatea, dar nu pentru sine, ci pentru un biet sclav la care ţinea!! Credinţa lui a fost doar mijlocul prin care darul putea ajunge la acel biet suflet. Tot aşa trebuie să fie şi cu noi. Copiii lui Dumnezeu vor izbândi în cele din urmă tocmai pentru că exersează o astfel de credinţă chiar de astăzi. Nu va fi dată în viitor nimănui.

Aceasta este credinţa prin care solia îngerului al treilea va ajunge o mare avertizare mondială, şi tot aceasta este credinţa care lucrează prin iubire, care rabdă cele mai teribile încercări şi care iese biruitoare în lupta cu cel rău. De aceea se spune în Scripturi: "Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus." Apocalipsa 12.12. Aceşti sfinţi magnifici au o credinţă totală în Dumnezeu fiindcă au deplină încredere în Acela despre care ştiu, pentru că îl cunosc, că nu greşeşte niciodată. În timpul strâmtorării lui Iacov această credinţă va fi de neînfrânt, pentru că încrederea ei a rămas definitiv ancorată în Acela care a promis că va face exact ce a spus că vrea să facă!

     "Când vorbim despre credinţă, atunci trebuie să facem totdeauna o deosebire în mintea noastră. Există un fel de credinţă care este cu totul deosebită de adevărata credinţă. Existenţa şi puterea lui Dumnezeu, adevărul Cuvântului Său sunt realităţi pe care nici Satana şi îngerii săi nu le pot tăgădui. Sfânta Scriptură ne spune că >...şi dracii cred... şi se înfioară< (Iacov 2,19). Dar aceasta nu este credinţă. Acolo unde este nu numai credinţă în Cuvântul lui Dumnezeu, ci şi o supunere a voinţei noastre lui Dumnezeu, acolo unde inima este consacrată Lui, iar simţămintele îi aparţin, acolo este credinţă: o credinţă care lucrează prin iubire şi care curăţeşte fiinţa. Prin această credinţă inima este înnoită după chipul lui Dumnezeu. Iar inima care, în starea ei nereînnoită, nu se supunea legii lui Dumnezeu şi nici nu se putea supune acum îşi găseşte plăcerea în preceptele ei sfinte, exclamând împreună cu psalmistul: >Cât de mult iubesc Legea Ta! Toată ziua mă gândesc la ea< (Psalmul 119,97). Astfel, neprihănirea pe care o dă legea este împlinită în noi, care nu mai trăim >după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului< (Romani 8,1)." Calea către Hristos, cap. Dovada adevăratei ucenicii, al cincilea paragraf de la sfârşit.

     "Mulţi au doar o credinţă generală şi sunt de acord că doar creştinismul este nădejdea pentru sufletele pieritoare. Totuşi a crede acest lucru, a-l primi doar cu mintea nu este suficient pentru mântuirea sufletului...
     Este nevoie nu doar de credinţă, ci de o încredere fermă în Dumnezeu. Aceasta este adevărata credinţă a lui Avraam, o credinţă care aduce roade. >Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi i s-a socotit ca neprihănire< (Iacov 2,23). Când Dumnezeu i-a spus să-l aducă pe fiul lui ca jertfă, a fost acelaşi glas care îi spusese să plece din ţara lui şi să meargă într-un loc pe care i-l va arăta Dumnezeu. Avraam a fost mântuit prin credinţa în Hristos, exact la fel cum cel păcătos este mântuit astăzi prin credinţa în Hristos.
     Credinţa care îndreptăţeşte produce întotdeauna mai întâi pocăinţa, apoi faptele bune care sunt rodul credinţei. Nu există credinţă mântuitoare care să nu producă roade bune. Dumnezeu l-a trimis pe Hristos în lumea noastră ca să fie Înlocuitorul celui păcătos. În momentul în care este exercitată credinţa adevărată în meritele scumpei jertfe ispăşitoare, cerând ca Hristos să fie Mântuitorul său personal, cel păcătos este îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu, deoarece este iertat." Solii alese, vol. 3, cap. Accentul pus pe subiectul mântuirii - 1890-1908, par.16-18.

Isus, Exemplul demn de urmat pentru cei 144.000

Întrucât despre cei 144.000 este scris că "urmează pe Miel oriunde merge El", Apocalipsa 14,4, şi întrucât atât Isus cât şi grupul celor 144.000 sunt văzuţi stând împreună pe muntele Sionului, atunci este uşor de priceput că au foarte multe lucruri în comun! Din moment ce aceştia au învăţat pe pământ să-l urmeze pe Isus pretutindeni, înseamnă că ei cunosc caracterul şi învăţăturile Lui într-un fel care-i deosebeşte de toţi ceilalţi oameni, creştini cu numele! Ceea ce-i face unici pe cei 144.000 este faptul că înţeleg, trăind potrivit acestei înţelegeri, să nu se întineze cu "femei", deci cu învăţăturile fiicelor Babilonului, preferând starea de virginitate sau de curăţie morală, caracteristică Exemplului pe care ei hotărâsc să-l urmeze permanent. Hristos este Exemplul lor, ceea ce înseamnă că, prin ascultarea şi credinţa lor, Duhul Sfânt îi aduce în situaţia de a imita viaţa Mântuitorului, potrivit personalităţii şi a tuturor aptitudinilor pe care fiecare dintre cei 144.000 le au, dezvoltându-le în armonie cu tot ceea ce Dumnezeu le descoperă din Cuvântul inspiraţiei.

Ei vor ajunge atât de mult în armonie cu Dumnezeu, încât se califică a fi cele dintâi roade în baza cărora Dumnezeu poate efectua învierea tuturor morţilor adormiţi din toate timpurile! Potenţialul care se află în fiecare, prin binecuvântarea prezenţei Duhului Sfânt, îi face capabili să treacă prin toate marile încercări impuse de fiară şi de icoana fiarei şi, în cele din urmă, să înfrângă pe vecie Babilonul cel mare. Caracteristica lor principală este că sunt plini de credinţa lui Isus prin care păzesc poruncile lui Dumnezeu!! Aceeaşi credinţă pe care Hristos a exprimat-o pe pământ şi prin care a biruit toate forţele unite ale iadului, va fi întocmai credinţa care le asigură izbânda finală în lupta cu aceleaşi forţe diabolice manifestate de astă dată prin cea mai mare confederaţie mondială gândită vreodată de oameni sub inspiraţia tatălui minciunii.

Despre Isus putem spune cu cea mai mare siguranţă faptul că, în timpul Său, când s-a întrupat, El nu s-a "întinat cu femei" căci era "virgin" sau curat din punct de vedere moral şi spiritual. Trebuie să observăm că şi pe tărâmul spiritual, la fel ca şi în cel fizic, neîntinarea cu "femei" se însoţeşte cu "virginitatea" şi are ca rezultat păstrarea şi întărirea acesteia din urmă, virginitate ce trebuie înţeleasă ca fiind, evident, curăţia morală sau sufletească!!! Din nefericire, puţini creştini înţeleg în mod real această legătură. Este musai să băgăm de seamă faptul că a-l urma pe Isus presupune în mod real, cu toată siguranţa posibilă, a nu te întina cu "femei" tocmai pentru că eşti "virgin"!!! "Ei nu s-au întinat cu femei, căci sunt verguri şi urmează pe Miel oriunde merge El." Apocalipsa 14,4.

Curăţia morală se capătă o dată cu experienţa naşterii din nou, iar acela care înţelege valoarea extraordinară a acestei experienţe unice, trebuie să înţeleagă totodată că ţelul său este acela de a nu se întina cu învăţăturile şi tradiţiile oamenilor. Orice învăţătură religioasă eronată, definită de oameni ca fiind învăţătura Bibliei, potrivit interpretărilor venite din partea unor minţi nespirituale sau doar convertite intelectual, trebuie dezvăţată şi eliminată cu totul în şcoala sfinţirii sau a reformei! Nu va exista niciodată o înaintare reală în şcoala reformei câtă vreme mintea este dornică mai departe de a păstra idei şi teorii ce caracterizează învăţăturile nesănătoase ale oamenilor!!!

Dar, să privim la Isus, căci El este singurul Exemplu demn de urmat şi în această privinţă. Este adevărat că El s-a născut fără păcat, însă nu este adevărat când se susţine că nu putem fi ca El, sau nu putem ajunge ca El, sau nu putem trăi o viaţă de biruinţă aşa cum El a trăit în sfera Lui umană, doar pentru faptul că legăm acest aspect de naşterea Lui fără păcat!? De fapt, chiar Isus spune: "Voi fiţi, dar, desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit". Matei 5,48. Desăvârşirea avută în vedere aici de către Hristos este desăvârşirea caracterului Tatălui, aşa cum era reflectată în chiar viaţa Mântuitorului. Este o desăvârşire de natură practică, pe care orice copil născut din Dumnezeu o primeşte în dar sub formă de sămânţă mai întâi, o desăvârşire personalizată dacă vreţi, care mai apoi trebuie să crească de la un stadiu la altul până se ajunge la plinătatea chipului lui Hristos în sufletul celui credincios!!! Este o desăvârşire personalizată fiindcă este dezvoltată până la maturitatea finală, asemenea bobului de grâu, prin intermediul personalităţii, a particularităţilor naturii omeneşti şi a tuturor darurilor şi aptitudinilor cu care acea fiinţă umană s-a născut, căpătate fiind de la părinţii lui. Nu are nici cea mai mică importanţă dacă unii primesc mai mult ereditar sau mai puţin, căci toţi se pot bucura de această desăvârşire în care chiar Hristos a trăit!!

Să nu uităm cel mai important lucru, şi anume că în Hristos erau împletite în mod tainic două naturi distincte: natura divină, proprietatea Lui din veşnicie, fără să o capete în vreun fel de la Tatăl, şi natura omenească, fragilă, degenerată, slabă şi păcătoasă, pe care fiecare dintre noi o capătă de la părinţii săi! În aceasta constă de fapt şi taina lui Dumnezeu, care va fi înţeleasă şi mai mult, atât de mult încât slava luminii ei va acoperi întregul pământ!! Acum, bazaţi pe această realitate, putem spune că toţi cei care sunt născuţi din nou intră în experienţa acestei taine uimitoare. Aici se află puterea biruinţei asupra păcatului mărturisit şi părăsit, dar mai ales asupra tiranului vrăjmăşie cu care ne naştem. Când Hristos a rostit acele faimoase cuvinte, aşa cum le-am redat puţin mai sus, din Matei 5,48, El a avut în vedere această taină care face posibilă trăirea unei vieţi normale divine pe acest pământ blestemat de păcat.

Trebuie să fie foarte clar, atunci, când Dumnezeu, prin apostolul inspirat, ne spune: "Voi să-Mi fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt, Eu, Domnul; Eu v-am pus deoparte dintre popoare ca să fiţi ai Mei". Levitic 20,26. "Ci, după cum Cel ce v-a chemat este sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră. Căci este scris: >Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt<." 1Petru 1,15.16, că sfinţenia sau desăvârşirea caracterului lui Dumnezeu este sfera în care se bucură şi trăiesc cei 144.000. Acesta este idealul lui Dumnezeu pentru fiecare copil născut din Dumnezeu! Această sfinţenie în care trebuie să ne desăvârşim are de-a face doar cu latura morală, cu caracterul sau natura noastră spirituală, căci atunci când ne referim la trup sau la corpul nostru biologic, trebuie să devină limpede că nu vom putea vorbi cu nici un chip de desăvârşire sau sfinţenie până la transformarea acestuia într-un trup de slavă şi nemuritor!!! Prin urmare, sfinţenia nu trebuie atribuită şi asociată cu nici un chip cu trupul nostru biologic. Acesta are defectele lui, înclinaţiile lui, care tind mereu spre păcat şi care toate trebuie aduse sub stăpânirea voinţei, cu ajutorul Duhului Sfânt; este mai apoi degenerat din cauza păcatului, fiind deci un trup păcătos. În această privinţă nu putem vorbi şi nu trebuie să ne aşteptăm la sfinţenie şi desăvârşire nicicum până la căpătarea altor trupuri nemuritoare!! Nu trebuie înţeles că trebuie să ne neglijăm corpurile, ci, dimpotrivă, trebuie să le îngrijim potrivit luminii Evangheliei, astfel încât să le păstrăm sănătoase şi într-o stare de slujire pentru Dumnezeu, cumpătarea având un rol esenţial în acest sens. "Tot aşa, sunt trupuri cereşti şi trupuri pământeşti; dar alta este strălucirea trupurilor cereşti, şi alta a trupurilor pământeşti... Iată, vă spun o taină: nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi, într-o clipă, într-o clipită din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii, şi noi vom fi schimbaţi. Căci trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii, să se îmbrace în neputrezire, şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire. Când trupul acesta, supus putrezirii, se va îmbrăca în neputrezire, şi trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris: >Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul, moarte?< Boldul morţii este păcatul; şi puterea păcatului este Legea. Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos!" 1Corinteni 15,40.51-57.

Hristos, Exemplul nostru a trăit o viaţă curată într-un trup păcătos la fel ca al nostru. El ne cheamă să facem la fel potrivit cu toată lumina şi înţelegerea pe care le avem în privinţa Evangheliei!! Toată puterea care i-a stat Lui la dispoziţie ne stă şi nouă în aceeaşi măsură!!! Dar, cum a putut Hristos să se păstreze curat într-o lume în care ispita şi păcatul abundă şi sunt la ele acasă? Primul lucru ce trebuie bine întipărit în mintea noastră este acela că Isus a gândit şi s-a manifestat ca om pe acest pământ, fără să-şi folosească atotputernicia Sa creatoare. Toate minunile săvârşite de El au fost făcute prin intermediul puterii Duhului Sfânt prin slujirea îngerilor!!! Garanţia unei minuni consta întru totul în exercitarea unei credinţe vii, pline de încredere, din partea sufletului nevoiaş, în Acela care are puterea de a face exact ce a spus că poată să facă!!!

     "De bună voie şi-a asumat natura omenească. A fost propria Lui voinţă şi propriul Lui consimţământ. El a îmbrăcat divinitatea Sa cu umanitatea. A fost tot timpul Dumnezeu, dar nu s-a manifestat ca Dumnezeu... El a umblat pe pământ ca un om...
     El ar fi putut să îşi ajute natura Sa omenească, pentru a se împotrivi slăbiciunilor prin revărsarea vitalităţii şi vigorii nepieritoare din natura Sa divină. Dar El s-a umilit pe Sine în natura omenească." Gânduri despre cartea Apocalipsei, cap. Întruparea Fiului lui Dumnezeu, subcap. Isus ca om, par. 2, 4.

     "Minunile lui Hristos pentru nenorociţi şi suferinzi au fost lucrate de puterea lui Dumnezeu prin intermediul îngerilor." Gânduri despre cartea Apocalipsei, cap. Întruparea Fiului lui Dumnezeu, subcap. Minunile lui Hristos au fost lucrarea îngerilor sfinţi realizate prin Duhul Sfânt, par. 1.

O dată stabilit acest fapt, atunci este uşor de găsit răspunsul la întrebarea de mai sus. Hristos a putut să se păstreze curat în mijlocul ispitelor păcatului nu pentru că era Dumnezeu, căci e limpede că trebuia să se manifeste ca mine şi ca tine pe acest pământ, ci pentru că a înţeles puterea şi valoarea adevărată a Cuvântului lui Dumnezeu în viaţa Sa! De înţelegerea lui, a acestui magnific Cuvânt plin de putere, depindea şi modul cum Isus urma să trăiască, să gândească, să se manifeste şi să răspundă tuturor provocărilor care-l aşteptau!!! Aceasta înseamnă că a priceput încă din primii ani că trebuie să se ţină departe de învăţăturile religioase, de tradiţia şi filozofia care caracterizau societatea iudaică şi mai ales şcolile rabinice! La baza curăţiei Sale sufleteşti sau morale de excepţie se aflau învăţăturile pline de putere ale Cuvântului scris.

Pentru dezvoltarea armonioasă a minţii şi a trupului, Dumnezeu i-a pus la dispoziţie cei mai buni profesori: mama, munca folositoare, natura, sulurile Vechiului Testament şi experienţele vieţii. Ochiul Lui ager, încă de mic, a văzut cât de contradictorii erau învăţăturile rabinilor în raport cu învăţătura cea clară a Sfintelor Scripturi. Pretenţiile aproape impuse ale cărturarilor iudei nu aveau nimic de a face cu sfinţenia cerută de Dumnezeu. Viaţa lor religioasă consta doar într-un lung şir de forme lipsite de putere, de viaţă, de pacea minţii şi de siguranţa mântuirii din păcat. Religia lor era pur şi simplu una exterioară, intelectuală, însă foarte rigidă, rece şi moartă, căci nu avea nici un fel de putere de a schimba inima celui nevoiaş. Fiindcă era ager şi extrem de isteţ, Isus a decis să nu calce în nici una din şcolile timpului. Cu această decizie, practic El a refuzat să fie modelat de sistemul de gândire ebraic în care erau întrunite tradiţia ebraică şi filozofia timpului, în speţă cea specifică şcolilor babiloniene. Pur şi simplu şi-a dat seama că îi poate fi afectată în mod grav curăţia morală, a caracterului, de care avea atâta nevoie pentru ducerea la îndeplinire a misiunii sale sfinte!!! A observat corect că învăţăturile omeneşti şi tradiţia specifică gândirii ebraice aveau capacitatea de a deforma înţelegerea clară a Cuvântului scris, riscul grozav fiind acela că-şi putea periclita definitiv "virginitatea" morală, curăţia sufletului Său. Tocmai pentru că era curat moral a ales să nu se întineze cu "femei"!!! Dumnezeu era totul totului tot în şi pentru viaţa Sa. Putea izbândi în misiunea salvării întregului neam omenesc doar dacă se ţinea departe de aceste "femei" diabolice, adică de învăţăturile întortocheate şi confuze şi de tradiţiile timpului Său.

     "Hristos a venit pentru a demonstra valoarea principiilor divine, descoperind puterea lor pentru regenerarea omului. A venit pentru a-i învăţa pe oameni cum pot fi dezvoltate şi aplicate aceste principii.
     Pentru oamenii acelui veac, valoarea tuturor lucrurilor era determinată de modul de prezentare exterioară. În timp ce religia scăzuse ca putere, crescuse ca pompă. Educatorii acelui timp căutau să inspire respect prin etalare şi ostentaţie. Viaţa lui Isus se afla în contrast izbitor cu toate acestea. Viaţa Lui demonstra lipsa de valoare a ceea ce era privit de către oameni ca fiind lucruri de căpetenie ale vieţii. Născut în mediul social al celor mai needucaţi, locuind în casa unui ţăran, folosind mâncarea pe care o mânca un ţăran, cu ocupaţia unui meşteşugar, ducând o viaţă obscură, identificându-se cu truditorii neştiuţi ai lumii - în mijlocul acestor condiţii şi în acest mediu, Isus a urmat planul divin de educaţie. El nu căuta şcolile din timpul Său, cu obiceiurile acestora de a mări proporţiile lucrurilor mici şi de a micşora lucrurile mari. Educaţia Sa era dobândită direct de la sursele aprobate de cer; din muncă folositoare, din studiul Scripturilor şi al naturii şi din experienţele vieţii - manualele lui Dumnezeu, pline de învăţături pentru toţi aceia care sunt gata să le ofere o mână neşovăitoare, un ochi atent şi o inimă deschisă pentru pricepere." Educaţie, cap. Învăţătorul trimis de la Dumnezeu, par. 16, 17.

Isus a înţeles aşa cum nimeni altul nu o putea face în timpul Său că există o foarte strânsă legătură între înţelegerea corectă a Cuvântului şi curăţia morală. Pentru a te păstra curat într-o lume păcătoasă este absolut necesar să fii plin de Cuvântul lui Dumnezeu, mai precis de principiile vii cu care este impregnat. Însă, pentru acest lucru trebuie să înţelegi Cuvântul, iar ca să-l înţelegi trebuie să fii legat permanent la Sursa puterii creatoare - Dumnezeu! Din moment ce Cuvântul scris este opera Inspiraţiei divine, a Duhului Sfânt, atunci ar trebui să fie lesne de înţeles că numai Duhul Sfânt este în măsură să ofere minţii şi sufletului înţelegerea corectă a acestui cuvânt viu şi lucrător. Adevărul este că numai o minte spirituală poate pricepe cu adevărat semnificaţia gândului lui Dumnezeu aşternut în scris prin pleiada de profeţi sau oameni simpli care au contribuit la făurirea nemuritoarei Biblii!!! Adevărul din Cuvânt, sub forma principiilor vii şi active presărate peste tot în toate cărţile Bibliei, are toată forţa necesară pentru salvarea omului din păcat şi pentru sfinţirea sufletului.

Nu este nevoie niciodată să se apeleze la teoriile speculative şi interpretabile ale învăţăturilor omeneşti, care încearcă să explice şi să definească adevărul Scripturii, câtă vreme puterea cea mare a creaţiei, Duhul Sfânt, este la îndemâna oricărui suflet nevoiaş ce doreşte să-l cunoască pe Dumnezeu. Predicile sunt atât de sărace şi lipsite de putere, încât e de mirare că mintea încărcată cu fel şi fel de teorii şi erori omeneşti mai poate când şi când să dibuiască adevărul, să-l vadă în toată splendoarea sa ca necesitate vitală pentru hrănirea sufletului său împovărat de păcat! Oamenii sfinţi, bărbaţi, femei, tineri şi adolescenţi, care în cele din urmă vor alcătui ilustra grupă a celor 144.000, se deprind continuu cu călăuzirea Duhului Sfânt, cu felul de a gândi al lui Dumnezeu, aşa cum este reflectat în paginile Sfintelor Scripturi, făcând din Scripturi singurul izvor al cunoaşterii ştiinţei mântuirii, după cum şi este!

Creştinii autentici nu vor apela niciodată la operele teologilor, care încearcă să explice din punct de vedere intelectual Scripturile. Este adevărat că ici şi colo, în operele lor, sunt prezente câteva adevăruri frumoase, biblice, dar pentru ce să-ţi hrăneşti sufletul adunând firimituri când ai la dispoziţie tot izvorul vieţii în persoana Scripturilor şi a Spiritului profeţiei? Adevărul este că fără cunoaşterea, aprofundarea şi trăirea Evangheliei veşnice consemnată în paginile mărturiilor Duhului Sfânt, mărturii care sunt darul lui Dumnezeu pentru generaţiile din urmă tocmai pentru a le ajuta să înţeleagă Scripturile Vechiului şi Noului Testament, nu va fi cu putinţă niciodată înţelegerea Cuvântului scris. Ignorarea sau lepădarea darului lui Dumnezeu, a Spiritului profeţiei adresat ultimelor generaţii, prin care a urmărit să vină în ajutorul omului pentru a înţelege corect gândul lui Dumnezeu din Scripturi, înseamnă a te pune singur în situaţia de a cunoaşte, de a înţelege adevărul inspirat fără prezenţa Duhului Sfânt. Înseamnă că încerci să cunoşti adevărul pe o altă cale decât cea pe care Dumnezeu a pus-o la dispoziţie! În acest caz, vei avea parte din belşug de o înţelegere a teoriei adevărului, dar niciodată a adevărului transformator, plin de puterea creatoare a lui Dumnezeu!

Hristos a evitat cu bună ştiinţa teoriile speculative ale timpului Său, susţinute de teologii din acea vreme, angajându-se doar în aprofundarea Scripturii. Aici a găsit sursa puterii Sale intelectuale, spirituale şi morale! Nimeni şi nimic nu l-au făcut să se abată de la statornicia principiilor adevărului, aşa cum sunt ele presărate peste tot în Scripturi. Adevărul întrupat s-a întâlnit cu adevărul scris, hrănindu-se El însuşi din acest Cuvânt inestimabil. În acest caz, Adevărul nu putea rosti decât adevărul fiindcă era plin de el, în calitate de om. Omul Isus Hristos a avut nevoie să înveţe şi să îşi însuşească propriul adevăr divin din paginile Scripturilor, pentru că numai în felul acesta putea obţine biruinţa asupra oricărei ispite!

Orice cuvânt pe care-l rostea El era plin de putere, în aşa fel încât orice inimă, orice suflet erau mişcate până în străfunduri, având un efect extraordinar asupra minţii şi conştiinţei. El nu vorbea despre teoria adevărului, aşa cum fac majoritatea predicatorilor, ci rostea viaţă şi putere, ce aveau un efect viu şi de dorit asupra intelectului, conştiinţei şi mai ales asupra sufletului. Dumnezeu era văzut în lumina Lui adevărată, ca un Tată care-şi preţuieştii copiii slabi şi păcătoşi, dornic să-i vadă mântuiţi.

     "Biblia cuprinde toate principiile pe care oamenii au nevoie să le înţeleagă pentru a fi pregătiţi fie pentru această viaţă, fie pentru cea viitoare. Şi aceste principii pot fi înţelese de către toţi. Nici un om care are spiritul de a-i aprecia învăţăturile nu poate citi un singur pasaj din Biblie fără a câştiga din acesta vreun gând folositor. Dar cea mai valoroasă învăţătură a Bibliei nu trebuie câştigată prin studiu ocazional sau întrerupt. Marele său sistem al adevărului nu este prezentat în aşa fel, încât să poată fi înţeles de cititorul grăbit sau neatent. Multe din comorile sale stau îngropate la o adâncime mare faţă de suprafaţă şi nu pot fi obţinute decât prin cercetare sârguincioasă şi efort neîncetat. Adevărurile care compun marele întreg trebuie căutate şi adunate, >puţin aici, puţin acolo<. Isaia 28,10...
     Iar valoarea mintală a studiului biblic nu rezidă numai în cercetarea adevărului şi ordonarea lui. Ea constă şi în efortul cerut pentru a pătrunde temele prezentate. Mintea ocupată numai cu chestiunile comune se piperniceşte şi slăbeşte. Dacă nu i se dă niciodată însărcinarea de a înţelege marile şi pătrunzătoarele adevăruri, îşi pierde după un timp puterea de creştere. Ca o apărare împotriva acestei degenerări şi ca un stimulent pentru dezvoltare, nimic nu poate egala studiul Cuvântului lui Dumnezeu. Ca mijloc de educaţie intelectuală, Biblia este mai eficientă decât oricare altă carte sau oricare alte cărţi luate laolaltă. Măreţia temelor ei, simplitatea plină de demnitate a afirmaţiilor sale, frumuseţea imaginilor ei înviorează şi înalţă gândirea aşa cum nimic altceva nu o poate face. Nici un alt studiu nu poate oferi o asemenea putere minţii, precum efortul de a prinde adevărurile formidabile ale revelaţiei divine. Mintea astfel adusă în contact cu gândurile Celui Infinit nu poate avea un alt curs decât acela al creşterii şi întăririi...

     Energia creatoare, care a chemat lumile la viaţă, există în Cuvântul lui Dumnezeu. Acest Cuvânt oferă putere; naşte viaţă. Fiecare poruncă este o făgăduinţă; acceptată de către voinţă, primită în suflet, aduce cu ea viaţa Celui Infinit. Transformă firea şi reface sufletul după chipul lui Dumnezeu." Educaţie, cap. Educaţia spirituală şi cultivarea minţii, par. 2, 5, 12.

Isus era plin de adevărul sacru şi, din acest motiv, trăia exact ceea ce spunea. Tot aşa poate fi cu oricine este născut din Dumnezeu în fiecare etapă de creştere spre desăvârşirea creştină. "Ceea ce-i învăţa pe alţii, El trăia. >Pentru că Eu v-am dat o pildă<, a spus El ucenicilor, >ca şi voi să faceţi cum am făcut Eu<. >Eu am păzit poruncile Tatălui Meu.< Ioan 13,15; 15,10. Astfel, în viaţa lui Hristos, cuvintele Sale aveau un sprijin şi o ilustrare perfectă. Şi mai mult de-atât: ceea ce-i învăţa pe alţii, El era. Cuvintele Lui nu reprezentau doar expresia experienţei vieţii Sale, ci şi a propriului Său caracter. Nu numai că propovăduia adevărul, dar El era adevărul. Acest lucru dădea putere învăţăturii Sale." Educaţie, cap. Învăţătorul trimis de la Dumnezeu, par. 23.

Ei bine, toţi cei ce doresc să-şi făurească mântuirea cu frică şi cutremur, care vor deveni cei 144.000, înţeleg toate aceste lucruri legate de viaţa şi învăţăturile Mântuitorului, şi pricep că, pentru a oferi lumii lumină, ei înşişi trebuie să fie plini de lumina care va lumina întregul pământ. Hristos Isus este Exemplul lor într-un fel în care îi ajută să-l imite, trăind o viaţă asemenea Lui pentru că au caracterul Lui, exercitând credinţa Lui şi păzind poruncile lui Dumnezeu. Ei privesc Sfintele Scripturi ca fiind singurul izvor al ştiinţei mântuirii, aprofundându-le pentru cunoaşterea şi trăirea principiilor ei. Despre ei vorbeşte Cuvântul profeţiei când spune: "Cei înţelepţi vor străluci ca strălucirea cerului, şi cei ce vor învăţa pe mulţi să umble în neprihănire vor străluci ca stelele, în veac şi în veci de veci". Daniel 12,3. Neprihănirea lui Dumnezeu se găseşte numai în Dumnezeul Scripturilor, singurul care te poate învăţa să gândeşti şi să acţionezi ca El!!! Pentru a aprecia la justa lor valoare Scripturile, ai nevoie să le cunoşti aşa cum sunt cu ajutorul celuilalt instrument pe care Dumnezeu l-a pus la dispoziţie celor înţelepţi, potrivit profeţiei, şi anume mărturiile Duhului Sfânt. 

Singura posibilitate ca toate teoriile speculative, învăţăturile eronate şi tradiţiile oamenilor să fie date la o parte este să existe un grup de oameni plini de lumina adevărului divin care să redea lumii cunoaşterea adevărată a Evangheliei. Aceştia vor fi fecioarele înţelepte ce ulterior vor alcătui grupul celor 144.000! Aceşti creştini plini de putere vor repeta lucrarea Mântuitorului, nu în sensul mântuirii, ci în sensul trăirii adevărului, şi vor descoperi caracterul lui Dumnezeu aşa cum a făcut Hristos când a venit pe pământ. În ei se va oglindi pur şi simplu chipul lui Hristos, de aceea îl vor însoţi pe Hristos pretutindeni toată veşnicia.

Mai mult decât atât, ei ştiu să intoneze o cântare nouă pe care nimeni nu o va putea învăţa. Doar ei şi Isus o vor putea cânta. Asta înseamnă că ceilalţi mântuiţi şi îngerii care aud cuvintele cântării nu le vor înţelege? Ei le vor înţelege dar niciodată nu vor putea să cânte acea cântare în felul în care o cântă cei 144.000!!! De ce această cântare nouă nu poate fi cântată decât de cei 144.000? Deoarece este cântarea experienţei lor, ei fiind singurii oameni de pe pământ care se luptă cu fiara şi icoana fiarei şi pe care o înfrâng, care trec prin judecata de cercetare când sunt deja în viaţă, care astfel primesc al doilea sigiliu, al lui Hristos, şi care trebuie să treacă prin timpul strâmtorării lui Iacov, un timp lipsit de har. 

     "Şi am auzit venind din cer un glas ca un vuiet de ape mari, ca vuietul unui tunet puternic; şi glasul pe care l-am auzit era ca al celor ce cântă cu lăuta, şi cântau din lăutele lor. Cântau o cântare nouă înaintea scaunului de domnie, înaintea celor patru făpturi vii şi înaintea bătrânilor. Şi nimeni nu putea să înveţe cântarea, afară de cei o sută patruzeci şi patru de mii care fuseseră răscumpăraţi de pe pământ." Apocalipsa 14,2.3. 

     "Pe marea de cristal, înaintea tronului, acea mare ca de sticlă amestecată cu foc - atât de mult strălucind de slava lui Dumnezeu -, este adunată mulţimea care a >câştigat biruinţa asupra fiarei, a chipului ei, a semnului ei şi a numărului numelui ei<. Împreună cu Mielul pe Muntele Sionului, >cu harpele lui Dumnezeu în mână<, stau cei o sută patruzeci şi patru de mii care au fost răscumpăraţi dintre oameni; şi se aude ca sunetul multor ape şi ca sunetul unui tunet puternic >glasul cântăreţilor care cântau din harpele lor<. Ei cântau >o cântare nouă<, înaintea tronului, o cântare pe care nici un om n-o poate cânta afară de cei o sută patruzeci şi patru de mii. Este cântarea lui Moise şi a Mielului - cântarea eliberării. Nimeni în afară de cei o sută patruzeci şi patru de mii nu poate învăţa cântarea aceasta; căci este cântarea experienţei lor - o experienţă pe care nici o altă generaţie n-a avut-o până atunci. >Aceştia urmează pe Miel oriunde merge El.< Fiind înălţaţi de pe pământ, dintre cei vii, sunt socotiţi ca >primele roade pentru Dumnezeu şi pentru Miel< (Apocalipsa 15,2-3; 14,1-5). >Aceştia sunt cei care au venit din strâmtorarea cea mare<; au trecut printr-un timp de strâmtorare cum nu a fost niciodată pe pământ. Ei au rezistat groazei din timpul strâmtorării lui Iacov, au stat fără mijlocitor în timpul revărsării finale a judecăţilor lui Dumnezeu. Dar au fost eliberaţi, căci >şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului<. >În gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără pată< înaintea lui Dumnezeu. >De aceea stau ei înaintea tronului lui Dumnezeu şi-I slujesc zi şi noapte în templul Său. Şi cel care şede pe tron va locui în mijlocul lor.< Ei au văzut pământul devastat de foamete şi de boli, soarele având puterea să-i dogorească pe oameni cu o arşiţă mare şi ei înşişi au suportat necazuri, foame şi sete. Dar >nu vor mai fi flămânzi, nici nu le va mai fi sete; nici nu-i va mai dogori soarele, nici vreo altă arşiţă. Căci Mielul care este în mijlocul tronului îi va hrăni, şi-i va aduce la izvoarele de apă vie; şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor.< (Apocalipsa 7,14-17)." Tragedia veacurilor, cap. Poporul lui Dumnezeu salvat, par. 39.

De vreme ce nici o altă generaţie de pe pământ nu a mai avut experienţa şi nu a mai beneficiat în vreun fel de eliberarea de care se vor bucura doar cei 144,000, atunci se înţelege că nimeni nu poate cânta cântarea lor. Este unică şi va rămâne unică pe vecie. Este asemănată cu cântarea lui Moise, cântată şi probabil compusă de Maria, deoarece acea cântare era cântarea eliberării poporului evreu din ţara robiei Egiptului. Cântarea aceasta nouă este şi a Mielului deoarece face referire la întreaga experienţă a Lui Isus pe pământ, la care trebuie adăugată eliberarea Lui din mormânt şi eliberarea noastră din robia păcatului şi a morţii, în baza jertfei şi a învierii Mântuitorului! Mai este ceva, biruinţa definitivă a lui Isus, în calitate de Mântuitor al neamului omenesc, nu se putea face decât dacă se califica să fie cel dintâi rod mai întâi. Abia atunci când El s-a calificat în acest fel, ceea ce presupunea reuşita completă a descoperirii caracterului lui Dumnezeu aşa cum este, în contrast vădit cu cel al lui Satana şi al păcatului, fapt care a condus îngerii din cer să rupă orice verigă de simpatie pentru Satana, avea cale liberă să se aducă jertfă, putând astfel sfârşi planul răscumpărării noastre.

Astfel, putem descoperi asemănările izbitoare între experienţa lui Isus şi a celor 144.000, cu atât mai mult cu cât şi Isus şi cei 144.000 s-au calificat să devină cel dintâi rod pentru Dumnezeu. Numai în felul acesta putea avea loc şi era asigurată definitiv posibilitatea învierii tuturor oamenilor sfinţi!! Prin urmare, cântarea cea nouă nu poate fi cântată decât de Isus şi cei 144.000, în calitate de cel dintâi rod. Ceea ce a început Hristos prin învierea Sa, ca cel dintâi rod, va fi definitivat, terminat, isprăvit prin cei 144.000, tot în calitate de cel dintâi rod!! Moise nu poate cânta această cântare, chiar dacă se face o asemănare cu cântarea lui, deoarece el nu a avut niciodată experienţa celor 144.000. Asemănarea este doar în ce priveşte eliberarea din robie, una din ţara Egiptului, cealaltă de pe pământul blestemat de păcat! El s-a calificat să fie Gabriel, cel care ocupă locul lui Lucifer în cer.

Când vorbim despre cântarea Mielului şi a celor 144.000 trebuie să ţinem seama de natura primelor roade, că atât Isus cât şi cei 144.000 au devenit cel dintâi rod pentru Dumnezeu, prin care se face posibil secerişul sau învierea! Nu s-a mai calificat nimeni altcineva pe pământ ca să fie cel dintâi rod, în afara celor menţionaţi. Acest fapt este îndestulător pentru a arăta că această cântare fabuloasă nu poate fi cântată decât de cei ce sunt şi ştiu ce înseamnă a fi cel dintâi rod; cei care au descoperit în şi prin vieţile lor caracterul lui Dumnezeu aşa cum este. Temelia acestei descoperiri este însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, Sfintele Scripturi! De aceea, este absolut imperios să înţelegem că, pentru a ajunge cel dintâi rod, e necesar şi chiar vital ca cei ce văd în aceasta idealul lui Dumnezeu pentru terminarea lucrării să nu se întineze cu "femei", pentru a putea rămâne astfel "virgini", curaţi moraliceşte, căci numai astfel pot să-l urmeze pe Miel oriunde merge El. A-l urma pe Miel cu consecvenţă, înseamnă a nu te întina cu nimic!

Cei 144.000 "nu s-au întinat cu femei"

Una dintre caracteristicile evidente subliniate de Scripturi cu privire la cei 144.000 este aceea că ei sunt virgini, nu s-au întinat cu femei. Desigur, de-a lungul timpului au existat fel şi fel de comentarii cu privire la acest aspect, despre care nu este cazul să vorbim. O dată ce am stabilit faptul că numărul 144.000 este unul simbolic şi că în general Apocalipsa foloseşte multe simboluri pentru a descrie evenimente care s-au întâmplat şi care urmează să se întâmple, atunci devine clar faptul că limbajul folosit în încercarea de a surprinde o stare de fapt caracteristică celor 144.000 trebuie să fie tot unul simbolic. În felul acesta este îmbrăcată o realitate ce caracterizează în mod deosebit acest grup de credincioşi extraordinari!

     "Apoi m-am uitat şi iată că Mielul stătea pe muntele Sionului; şi împreună cu El stăteau o sută patruzeci şi patru de mii, care aveau scris pe frunte Numele Său şi Numele Tatălui Său. Şi am auzit venind din cer un glas ca un vuiet de ape mari, ca vuietul unui tunet puternic; şi glasul pe care l-am auzit era ca al celor ce cântă cu lăuta, şi cântau din lăutele lor. Cântau o cântare nouă înaintea scaunului de domnie, înaintea celor patru făpturi vii şi înaintea bătrânilor. Şi nimeni nu putea să înveţe cântarea, afară de cei o sută patruzeci şi patru de mii care fuseseră răscumpăraţi de pe pământ. Ei nu s-au întinat cu femei, căci sunt verguri şi urmează pe Miel oriunde merge El. Au fost răscumpăraţi dintre oameni, ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel. Şi în gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără vină înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu." Apocalipsa 14,1-5.

Dacă, totuşi, s-ar face încercarea de a înţelege în mod literal acest mesaj, atunci ar trebui să credem că cei 144.000 sunt doar bărbaţi, concluzia firească fiind aceea că în numărul celor 144.000 nu intră nici o femeie sau adolescentă! Cu alte cuvinte, mântuiţii ultimei generaţii vor fi doar bărbaţi! Însă, a ajunge la această concluzie înseamnă a nu înţelege corect mesajul Evangheliei din textul biblic de mai sus. În mod cert, este o absurditate să se creadă că femeile din ultima generaţie nu pot ajunge în cer fără să guste moartea, precum Enoh. Enoh reprezintă nu bărbaţii ultimei generaţii, ce vor fi mântuiţi, doar pentru faptul că el a fost bărbat, ci îl reprezintă pe poporul lui Dumnezeu, al ultimei generaţii, pe cei 144.000, în care intră atât bărbaţi, cât şi femei, adolescenţi şi tineri, din punct de vedere al caracterului, al sfinţeniei, al neprihănirii trăite, nu al sexului!!!

     "Caracterul sfânt al acestui profet reprezintă starea de sfinţenie ce trebuie să fie atinsă de cei care vor fi >răscumpăraţi de pe pământ< (Apocalipsa14,3) la revenirea lui Isus Hristos... Dar, asemenea lui Enoh, poporul lui Dumnezeu va căuta curăţirea inimii şi conformarea faţă de voia Sa, până când ei vor reflecta chipul lui Hristos. Asemenea lui Hristos, ei vor avertiza lumea despre revenirea lui Hristos şi despre judecata ce va veni asupra celor nelegiuiţi şi, prin purtarea, vorbirea şi exemplul lor sfânt, ei vor condamna păcatele celor nelegiuiţi. După cum Enoh a fost luat la cer mai înainte de nimicirea pământului prin apă, tot astfel cei neprihăniţi ce vor fi în viaţă vor fi luaţi la cer de pe pământ, mai înainte de distrugerea lui prin foc." Patriarhi şi profeţi, cap. Set şi Enoh, ultimul paragraf.

Adevărul pe care Dumnezeu a căutat să ni-l transmită prin profetul de pe Patmos trebuie legat în mod deosebit, fără să se facă nici un fel de greşeală în acest sens, de calitatea morală a caracterului celor 144.000. Din moment ce numărul 144.000 este un simbol prin care Duhul Sfânt ne dezvăluie calitatea caracterului pe care trebuie să-l aibă în mod obligatoriu toţi cei 144.000, pentru a putea ajunge în cer fără să moară, atunci în mod sigur lipsa întinării cu femei trebuie că este un limbaj care face trimitere tot la calitatea caracterului lor, acesta fiind un alt fel de a descrie starea de sfinţenie, de neprihănire, de desăvârşire a celor 144.000. Cu alte cuvinte, "întinarea" şi "femeile" sunt cuvinte care descriu starea morală a poporului lui Dumnezeu, care în cele din urmă se bucură împreună cu Mielul pe muntele Sionului, acolo unde se află templul în care nu intră decât cei 144.000 şi Isus!!

Trebuie să fie foarte limpede, atunci, că Duhul Sfânt a urmărit prin cuvintele "întinare" şi "femei" să ne dezvăluie ceva legat de aspectul moral al caracterului sau al vieţii celor ce compun pe cei 144.000. Deci, Dumnezeu nu a dorit ca noi să înţelegem că binecuvântarea relaţiei conjugale în cadrul familiei trebuie să dispară, doar pentru ca cei ce vor să fie mântuiţi, din ultima generaţie, să ajungă la sfinţenie! Căsătoria este marea binecuvântare pe care Dumnezeu, împreună cu Sabatul, le-a lăsat oamenilor după ce aceştia au păcătuit! Aşadar, la starea de sfinţenie nu se ajunge prin refuzul binecuvântărilor dăruite de Dumnezeu, ci prin înnoirea minţii şi a duhului, prin viaţa care se coboară de sus, chiar natura divină a lui Isus Hristos!

În urma acestui fapt, atunci este corect să spunem că cei 144.000 sunt bărbaţi, femei, tineri sau adolescenţi, cei mai mulţi dintre ei bucurându-se de binecuvântarea căsătoriei, deşi trăim într-un veac în care aceasta a ajuns de pomină printre oameni! Nu trebuie să uităm niciodată că adevăratul popor al lui Dumnezeu condamnă păcatele lumii nelegiuite "prin purtarea, vorbirea şi exemplul lor sfânt". Adevăraţii sfinţi ai lui Dumnezeu trăiesc în lumina Evangheliei veşnice potrivit tuturor darurilor pe care le au la dispoziţie şi care le înţeleg valoarea.

Acum, o dată ce am stabilit acest adevăr, să vedem ce înseamnă termenul "femei". "Ei nu s-au întinat cu femei, căci sunt verguri..." Dacă întinarea este de natură morală, atunci înseamnă că femeile cu care au decis să nu se întineze trebuie că sunt un simbol al acelor lucruri care conduc la întinare morală!!! Din acest motiv, ei sunt virgini, curaţi, neatinşi de murdăria morală!! Că aşa stau lucruile este arătat cu prisosinţă în primul verset al capitolului pe care-l dezbatem, unde se spune limpede că "aveau scris pe frunte Numele Său şi Numele Tatălui Său". Mai mult decât atât, acest adevăr minunat este întărit de un altul, care ne spune că cei 144.000 "sunt fără vină înaintea... lui Dumnezeu", asta pentru că "în gura lor nu s-a găsit minciună". Observaţi, vă rog, că toate aceste cuvinte şi expresii fac trimitere la aspectul, la latura morală a caracterului, a fiinţei celor 144.000!

Fiindcă aşa stau lucrurile şi nu altfel, atunci trebuie să ştim pe cine reprezintă sau simbolizează "femeile" cu care poporul lui Dumnezeu decide să nu se întineze. În Scripturi, Inspiraţia divină a ales să ascundă sub simbolul femeii, în funcţie de starea ei morală, de curăţia sau necurăţia ei morală, biserica sfântă sau biserica apostată!! Astfel, în Apocalipsa 17 Dumnezeu reprezintă printr-o femeie desfrânată biserica decăzută, apostată, prigonitoare. "Apoi, unul din cei şapte îngeri care ţineau cele şapte potire a venit de a vorbit cu mine şi mi-a zis: >Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care şade pe ape mari. Cu ea au curvit împăraţii pământului; şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!< Şi m-a dus, în Duhul, într-un pustiu. Şi am văzut o femeie şezând pe o fiară de culoare stacojie, plină cu nume de hulă, şi avea şapte capete şi zece coarne. Femeia aceasta era îmbrăcată cu purpură şi stacojiu; era împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare. Ţinea în mână un potir de aur plin de spurcăciuni şi de necurăţiile curviei ei. Pe frunte purta scris un nume, o taină: >Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului<." Apocalipsa 17,1-5.

Femeia aceasta este odioasă în toate privinţele, însă prin intermediul ei este simbolizată biserica papală, în primul rând. Ea este însă reprezentativă şi pentru protestantismul apostat, care este zugrăvit tot prin această femeie. Babilonul cel mare nu poate fi cel mare decât dacă sub aureola lui stacojie intră papalitatea şi protestantismul decăzut, în timpul din urmă, protestantism care împreună cu puterea politică a Statelor Unite vor forma cea mai odioasă alianţă criminală din epoca modernă, egalând Roma papală din Evul Mediu, şi anume icoana fiarei!! De fapt, de ce să n-o spunem, sub particularităţile acestei femei desfrânate din cale afară intră toate bisericile apostate de-a lungul timpului, începând cu biserica iudaică, continuând mai apoi cu papalitatea şi culminând cu protestantismul apostat susţinut fiind de papalitatea reînviată şi de puterea politică a statului american!!

     "Femeia (Babilonul) din Apocalipsa capitolul 17 este descrisă ca fiind împodobită în purpură şi stacojiu şi gătită cu aur, cu pietre preţioase şi diamante, având în mână o cupă de aur plină cu stricăciuni şi necurăţii... iar pe frunte avea scris un nume: >Taină, Babilonul cel mare, mama desfrânatelor<. Profetul spune: >Am văzut pe femeia aceasta, îmbătată de sângele sfinţilor şi de sângele ucenicilor lui Isus<. Babilonul este descris mai departe ca fiind >cetatea cea mare, care are stăpânire peste împăraţii pământului<. (Apocalipsa 17,4-6.18). Puterea aceea care timp de multe secole a exercitat o guvernare despotică asupra monarhilor creştinătăţii este Roma. Purpura şi stacojiul, aurul, diamantele şi pietrele preţioase descriu în mod viu măreţia şi pompa, mai mult decât împărătească, desfăşurată de scaunul trufaş al Romei. Şi despre nici o altă putere nu s-a putut spune în realitate că a fost >îmbătată de sângele sfinţilor< ca despre această biserică, care i-a persecutat cu atâta cruzime pe urmaşii lui Hristos. Babilonul mai este încărcat şi cu păcatul legăturii nelegiuite cu >împăraţii pământului<. Biserica iudaică devenise deja o desfrânată, ca urmare a depărtării de Domnul şi a alianţei cu păgânii; iar Roma care a decăzut în acelaşi fel, deoarece a căutat sprijin la puterile pământeşti, va primi aceeaşi condamnare." Tragedia veacurilor, cap. Avertizarea respinsă, par. 20.

Femeia a fost aleasă să simbolizeze biserica datorită faptului că legătura dintre Hristos şi ucenicii Săi sau biserica Sa este reprezentată prin intermediul unei căsătorii. Când biserica se păstrează curată, de regulă numai la început când este formată, ea este asemănată cu o femeie curată, în vreme ce atunci când biserica decade de la starea ei de curăţie, ajungând necredincioasă lui Hristos, ea este înfăţişată printr-o femeie prostituată, curvă, decăzută din punct de vedere moral.

     "În Biblie, caracterul sfânt şi durabil al legăturii care există între Hristos şi biserica Sa este reprezentat prin unirea căsătoriei. Domnul S-a unit cu poporul Său printr-un legământ solemn, El făgăduind să fie Dumnezeul lor, iar ei legându-se să fie ai Lui şi numai ai Lui. El declară: >Te voi logodi cu Mine pentru totdeauna; te voi logodi cu Mine prin neprihănire, judecată, mare bunătate şi îndurare" (Osea 2,19). Şi iarăşi: >Eu sunt Stăpânul vostru< (Ieremia 3,14). Iar Pavel întrebuinţează acelaşi tablou în Noul Testament când zice: >V-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată<. (2Corinteni 11,2).
     Necredincioşia bisericii faţă de Hristos, îngăduind ca încrederea şi dragostea ei să se îndepărteze de la El şi făcând ca iubirea faţă de lucrurile pământeşti să ocupe sufletul, este asemenea călcării jurământului căsătoriei. Păcatul prin care Israel s-a depărtat de Domnul este prezentat prin această comparaţie; iar iubirea minunată a lui Dumnezeu, pe care ei au dispreţuit-o în felul acesta, este descrisă în mod mişcător astfel: >Ţi-am jurat credinţă, am făcut legământ cu tine, zice Domnul Dumnezeu, şi ai fost a Mea! Erai de o frumuseţe desăvârşită, ba ajunseseşi chiar împărăteasă. Ţi s-a dus vestea printre neamuri, pentru frumuseţea ta, căci erai desăvârşită de tot, datorită strălucirii cu care te împodobisem, dar te-ai încrezut în frumuseţea ta, şi ai curvit, la adăpostul numelui tău cel mare<. >Ai fost femeia prea curvă, care primeşte pe străini în locul bărbatului ei.< >Cum este necredincioasă iubitului său o femeie, aşa Mi-aţi fost necredincioşi voi, casa lui Israel, zice Domnul!< (Ezechiel 16,8.13-15.32; Ieremia 3,20)." Tragedia veacurilor, cap. Avertizarea respinsă, par. 17, 18.

Biserica apostaziată este deci simbolizată întotdeauna printr-o femeie decăzută moraliceşte. În schimb, biserica neprihănită, vie este simbolizată mereu printr-o femeie curată, printr-o fecioară, aşa după cum reiese din Apocalipsa 12. "În cer s-a arătat un semn mare: o femeie învăluită în soare, cu luna sub picioare şi cu o cunună de douăsprezece stele pe cap. Ea era însărcinată, ţipa în durerile naşterii şi avea un mare chin ca să nască. În cer s-a mai arătat un alt semn: iată, s-a văzut un mare balaur roşu cu şapte capete, zece coarne şi şapte cununi împărăteşti pe capete. Cu coada trăgea după el a treia parte din stelele cerului şi le arunca pe pământ. Balaurul a stat înaintea femeii, care stătea să nască, pentru ca să-i mănânce copilul, când îl va naşte. Ea a născut un fiu, un copil de parte bărbătească. El are să cârmuiască toate neamurile cu un toiag de fier. Copilul a fost răpit la Dumnezeu şi la scaunul Lui de domnie. Şi femeia a fugit în pustiu, într-un loc pregătit de Dumnezeu, ca să fie hrănită acolo o mie două sute şaizeci de zile." Apocalipsa 12,1-6.

Femeia din descrierea de mai sus este biserica lui Hristos, în mijlocul căreia avea să se nască Mirele, după care ajunge prigonită prin persecuţie şi furia papalităţii, timp de 1260 de ani. Nu doresc să intrăm în amănunte, ci doar am căutat să punctez faptul că prin simbolul unei femei Dumnezeu a găsit cu cale să înfăţişeze biserica. Trebuie să ne întoarcem acum la textul din Apocalipsa 14, unde se spune că cei 144.000 nu s-au întinat cu femei; nu cu o anumită femeie, ci cu femei!!! Ce vrea să însemne acest lucru? Răspunsul îl găsim în Apocalipsa 17, care ne vorbeşte despre mai multe femei, de fapt despre o femeie îngrozitor de desfrânată şi despre fiicele ei, care-i calcă pe urme şi se dedau la aceleaşi nelegiuiri de nedescris ca şi mama lor!! Să citim cu atenţie textul: "Pe frunte purta scris un nume, o taină: >Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului<." Apocalipsa 17,5. 

Babilonul este, aşadar, "mama curvelor". Dacă este mamă, atunci e lesne de priceput că are fiice, dar nu orice fel de fiice, ci nişte desfrânate notorii. Cum e mama, tot astfel sunt şi fiicele. Încă o dată, Babilonul este mare pentru că este mama curvelor, adică atât mama cât şi fiicele ei desfrânate, laolaltă, alcătuiesc Babilonul cel mare!!! Acest lucru trebuie foarte bine înţeles, deoarece adevăratul popor al lui Dumnezeu trebuie să ţină piept acestei coaliţii mondiale a tuturor bisericilor apostaziate de la legea lui Dumnezeu, ce are drept liant puterea civilă şi juridică a statului!! Acum, dacă prin Babilon este înfăţişată Roma papală înseamnă că prin fiicele ei sunt reprezentate toate bisericile protestante care-i calcă pe urme, fără excepţie!!! Dar, cum calcă pe urmele mamei lor aceste biserici? Prin intermediul învăţăturilor, tradiţiilor şi metodelor acesteia!!! Prin urmare, atunci când se spune că cei 144.000 nu s-au întinat cu femei, căci sunt virgini, Duhul lui Dumnezeu doreşte să ne transmită un adevăr nemaipomenit, şi anume că ei au înţeles în mod deplin, cu o minte limpede, că a-l urma pe Miel "oriunde merge El" presupune de la sine lepădarea, deci părăsirea oricărei învăţături greşite şi a oricărei tradiţii susţinute de toate bisericile protestante!!!

Înseamnă că ei dau credit deplin Evangheliei veşnice, aşa cum se va face auzită prin intermediul mesajului îngerului al patrulea, după cum este descris în Apocalipsa 18,1-5, trăind neprihănirea primită în dar, potrivit idealului lui Dumnezeu! Toţi aceia care primesc darul naşterii din nou sau natura divină a lui Hristos şi continuă în şcoala sfinţirii astăzi, potrivit Evangheliei lui Hristos, care înţeleg valoarea unică a mărturiilor Duhului Sfânt sau altfel spus a Spiritului profetic manifestat prin profetul mişcării îngerului al treilea, care au făcut şi fac din mesajul extraordinar al începutului marii strigări, aşa cum s-a făcut auzit întâiaşi dată în anul 1888, ţinta preocupărilor şi trăirii vieţii lor, sunt cei care nu se mai întinează cu "femei", cu învăţăturile stricate şi tradiţia omenească a Babilonului!!!

Ei sunt singurii cei mai potriviţi să ofere lumii iubirea lui Dumnezeu prin marea avertizare mondială, fiindcă sunt liberi de aceste învăţături şi pentru că în viaţa lor chipul lui Hristos este reflectat până la desăvârşirea ultimă, ce trebuie atinsă pe acest pământ, înainte de înălţarea lor la cer. Nimeni nu se poate califica să fie primul rod, aşa cum se spune despre cei 144.000, dacă va continua să se întineze cu aceste învăţături care nu îl înalţă pe Hristos, ci dimpotrivă îl înalţă pe om. Nimeni nu poate deveni cele dintâi roade decât dacă este "virgin", curat moral, neprihănit, dar şi curat din punct de vedere al înţelegerii şi practicării Evangheliei!! "Ei nu s-au întinat cu femei, căci sunt verguri şi urmează pe Miel oriunde merge El. Au fost răscumpăraţi dintre oameni, ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel." Apocalipsa 14,4. Neîntinarea cu femei şi starea de virginitate morală este pusă în strictă legătură cu faptul că cei 144.000 sunt cel dintâi rod pentru Dumnezeu din perspectiva acelora care au învăţat să urmeze "pe Miel oriunde merge El". Această realitate extraordinară, în cuvintele inspirate ale versetului 4 de mai sus, descoperă starea spirituală a acestui popor magnific, caracterul lor fără pată pe care l-au dezvoltat prin umblarea zilnică cu Hristos, printr-o strânsă legătură indestructibilă cu Acela care a murit pentru ei!! Ei sunt cu adevărat creştinii care au un singur Cap, pe Isus Hristos şi numai pe El, care au învăţat să se încreadă în El, indiferent ce spun împrejurările şi şoaptele demonilor.

Datorită acestei stări spirituale de excepţie, premergătoare curăţirii lor de pământesc, ei vor fi instrumentele sigure în mâna Domnului pe care le va folosi pentru vestirea marii avertizări mondiale. Fiindcă au experienţa neîntinării cu învăţăturile stricate ale Babilonului, prezente pe tot tărâmul protestant, ca să nu mai pomenim de cel al bisericilor tradiţionale, ei vor putea spune: "Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei! Pentru că păcatele ei s-au îngrămădit şi au ajuns până în cer; şi Dumnezeu şi-a adus aminte de nelegiuirile ei". Apocalipsa 18,4.5. Cu alte cuvinte, adevărata biserică ce urmează să fie formată, din care ulterior vor fi scoşi sau vor rămâne cei 144.000, este biserica sau poporul de credincioşi, fecioare înţelepte şi neînţelepte care, la vremea marii strigări, ies din toate bisericile protestante şi din cele tradiţionale!! Aici se arată clar că ei nu doresc să se mai întineze cu învăţăturile greşite la care au fost supuşi prin prezenţa lor în acele biserici în care mulţi chiar s-au născut! 

A accepta Evanghelia lui Hristos şi implicit neprihănirea Sa, a primi Sabatul sfânt sau puterea creatoare, sfinţitoare şi răscumpărătoare a lui Dumnezeu, a cărei zi a şaptea a săptămânii este semnul ei vizibil, înseamnă a refuza să te mai întinezi cu învăţăturile, doctrina şi tradiţiile oamenilor religioşi şi implicit a bisericii decăzute!! Înseamnă că Hristos este singurul Domn al vieţii tale pe care ai decis să-l urmezi oriunde!!! Înseamnă a dori să fi "virgin" şi să creşti în această virginitate morală de excepţie. Această virginitate deosebită este dată de prezenţa caracterului lui Hristos în viaţa ta, în care trebuie să creşti până la ultima treaptă a desăvârşirii, prin harul lui Dumnezeu, prin credinţă vie şi prin propriile eforturi personale. Asta mai înseamnă că îţi doreşti să devii ca Hristos, trăind viaţa Lui pe acest pământ întinat de păcat şi de învăţăturile eronate ale oamenilor, şi mă refer la domeniul religios! Acela care astăzi înţelege acest ideal şi face totul pentru a-l atinge, se va califica în mod sigur să devină unul dintre cei 144.000!

     "Despre Babilon se spune că este >mama desfrânatelor<. Prin fiicele ei sunt simbolizate bisericile care ţin învăţătura şi tradiţiile ei şi urmează exemplul ei de sacrificare a adevărului şi a aprobării lui Dumnezeu, pentru a stabili o alianţă nelegiuită cu lumea. Solia din Apocalipsa capitolul 14, care anunţă căderea Babilonului, trebuie să se aplice grupărilor religioase care odinioară au fost curate, dar care s-au stricat. Şi întrucât această solie urmează după avertizarea cu privire la judecată, ea trebuie să fie vestită în zilele din urmă, de aceea ea nu se poate referi numai la biserica Romei, deoarece această biserică a fost într-o stare decăzută timp de multe veacuri. Mai mult decât atât, în capitolul optsprezece din Apocalipsa poporul lui Dumnezeu este chemat să iasă din Babilon. Conform acestui text, mulţi oameni din poporul lui Dumnezeu, se găsesc încă în Babilon. Dar în care grupări religioase se găseşte acum cea mai mare parte dintre urmaşii lui Hristos? Fără îndoială, în diferitele biserici care mărturisesc credinţa protestantă. La data apariţiei lor, aceste biserici au luat o poziţie nobilă pentru Dumnezeu şi pentru adevăr, iar binecuvântarea Lui a fost cu ele. Chiar şi lumea necredincioasă a fost constrânsă să recunoască rezultatele binefăcătoare care au urmat după primirea principiilor Evangheliei. În cuvintele proorocului către Israel se spune: >Ţi s-a dus vestea printre neamuri pentru frumuseţea ta; căci erai desăvârşită de tot datorită strălucirii cu care te împodobisem, zice Domnul Dumnezeu<. Dar ele au decăzut din cauza aceleiaşi dorinţe care a constituit blestemul şi ruina lui Israel - dorinţa de a imita practicile şi căutarea prieteniei celor necredincioşi. >Te-ai încrezut în frumuseţea ta şi ai curvit la adăpostul numelui tău cel mare.< (Ezechiel 16,14.15).

     Multe dintre bisericile protestante urmează exemplul Romei de legătură nelegiuită cu >împăraţii pământului< - ca biserici de stat prin legăturile lor cu conducerile pământeşti la fel făcând şi alte denominaţiuni care caută favoarea lumii. Deci, termenul de >Babilon< - confuzie - se poate aplica pe drept şi acestor grupări, care susţin că îşi iau învăţăturile din Biblie şi totuşi sunt divizate în secte aproape fără număr, cu crezuri şi teorii contradictorii." Tragedia veacurilor, cap. Avertizarea respinsă, par. 21, 22.

Nu trebuie să omitem şi faptul că învăţăturile Babilonului sunt simbolizate şi printr-un "potir de aur plin de spurcăciuni şi de necurăţiile curviei ei", ca de altfel şi prin "vinul mâniei curviei ei". Apocalipsa 17,4; 14,8; 18,3. Deci, cei 144.000 nu se întinează cu învăţăturile stricate ale desfrâului nelegiuit şi apostat al bisericilor protestante, învăţături prin care ele stăpânesc toate popoarele, făcându-le să "bea" din ele! Ei înţeleg că trebuie să se păstreze curaţi acordând încredere deplină cuvintelor lui Dumnezeu din Scripturi şi mărturiilor Duhului Sfânt! Credinţa lor este plină de încredere doar în adevărul descoperit de Dumnezeu în Scripturi, lăsându-se modelaţi de felul de gândire al Duhului Sfânt. Interpretările oamenilor nu-şi găsesc locul în crezul lor.

     "Marele păcat pus în seama Babilonului este că >a făcut ca toate popoarele să bea din vinul mâniei desfrânării ei<. Acest pahar pe care îl întinde lumii reprezintă învăţăturile rătăcite pe care le-a primit ca urmare a legăturii ei nelegiuite cu oamenii cei mari ai pământului. Prietenia cu lumea i-a stricat credinţa, astfel că acum exercită o influenţă distrugătoare asupra lumii, susţinând învăţături care sunt împotriva declaraţiilor lămurite ale Sfintelor Scripturi...

     Roma a ascuns Biblia de popor şi a cerut tuturor oamenilor să primească în schimb învăţăturile ei. Se ştie că lucrarea Reformei a fost de a restabili înaintea oamenilor Cuvântul lui Dumnezeu; dar nu este oare prea adevărat că în bisericile din timpul nostru oamenii sunt învăţaţi să-şi întemeieze credinţa mai degrabă pe crezul şi pe învăţăturile bisericii lor decât pe Scripturi? Charles Beecher spunea, vorbind despre bisericile protestante: >Ele se simt jignite de orice cuvânt aspru rostit împotriva crezurilor, cu aceeaşi sensibilitate cu care sfinţii părinţi s-ar fi simţit jigniţi de orice cuvânt aspru rostit împotriva venerării crescânde a sfinţilor şi martirilor pe care ei o încurajau... Denominaţiunile evanghelice protestante şi-au strâns atât de mult mâinile şi s-au apropiat atât una de alta, încât un om nu poate deveni cu nici un chip predicator în vreuna din ele, fără să accepte o altă carte pe lângă Biblie.

     Nu este nimic închipuit în declaraţia că puterea crezului începe să interzică Biblia, tot aşa cum a făcut Roma, dar pe o cale mai subtilă.< (Sermon on "The Bible a Sufficient Creed", delivered at Fort Wayne, Indiana, febr. 22, 1846).

     Când învăţătorii credincioşi prezintă Cuvântul lui Dumnezeu, se ridică bărbaţi de cultură, slujitori care pretind că înţeleg Scripturile, dar care denunţă învăţătura sănătoasă ca fiind erezie, în felul acesta îi rătăcesc pe cercetătorii după adevăr. Dacă lumea n-ar fi fost îmbătată în mod deplin cu vinul Babilonului, mulţimile ar fi fost convinse şi convertite de adevărurile lămurite şi pătrunzătoare ale Cuvântului lui Dumnezeu. Dar credinţa religioasă se prezintă atât de confuză şi discordantă, încât oamenii nu ştiu ce să considere ca fiind adevăr. Păcatul nepocăinţei lumii stă la uşa bisericii." Tragedia veacurilor, cap. Avertizarea respinsă, par. 37-40.

De ce cartea vieţii la judecata de după mileniu?

Este o întrebare binevenită, întrucât pare puţin curios de ce această carte trebuie să fie deschisă la judecata unor oameni, care are loc la sfârşitul mileniului, al căror nume oricum nu se află în ea! Aşadar, care este folosul deschiderii acestei cărţi în cadrul acestei judecăţi? Ceea ce am învăţat deja cu privire la Dumnezeu este faptul că El nu se schimbă şi că nu face nimic niciodată fără o ţintă precisă. Aşa că trebuie să existe un scop bine definit în deschiderea acestei cărţi. "Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă carte, care este Cartea Vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea." Apocalipsa 20,12.

Mai întâi şi de toate, este un lucru cert că această judecată trebuie să aibă loc şi este logic ca raportul vieţii lor să fie cercetat cu minuţiozitate, astfel încât să nu existe nici un dubiu cu privire la faptul că ei trebuie să moară veşnic. Această judecată, sau mai bine zis timpul când se desfăşoară ea, are loc pe parcursul unui mileniu întreg, după ce pământul ajunge un pustiu lipsit de orice viaţă pe el. "Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani." Apocalipsa 20,5. Judecata aceasta, a celor ce nu vor moşteni pământul cel nou, este făcută de toţi oamenii mântuiţi, prin consultarea cărţilor în care se află raportul vieţii lor, în intervalul acestei perioade de o mie de ani literali. "Şi am văzut nişte scaune de domnie; şi celor ce au şezut pe ele li s-a dat judecata. Şi am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Isus şi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, şi ale celor ce nu se închinaseră fiarei şi icoanei ei şi nu primiseră semnul ei pe frunte şi pe mână. Ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani." Apocalipsa 20,4.

Ceea ce trebuie remarcat aici este că această judecată nu este săvârşită de către îngeri, ci numai de oamenii răscumpăraţi, moştenitorii pământului cel nou! Îngerii împreună cu cei puţini răscumpăraţi, care au fost înălţaţi la cer până la suirea lui Isus la Tatăl, după cele patruzeci de zile petrecute pe pământ, socotite de la învierea Sa, răscumpăraţi reprezentaţi prin cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni, sunt aceia care au luat parte la prima judecată, judecata de cercetare a bisericii lui Hristos de-a lungul veacurilor. La judecata milenială, în schimb, vor participa numai oamenii răscumpăraţi, în primele rânduri aflându-se martirii şi cei 144.000! De ce astfel? Există un bun motiv în acest aranjament.

Ea nu se săvârşeşte avându-se în vedere vreun simţământ de răzbunare, aşa după cum suntem învăţaţi să avem prin filmele mediocre de tot soiul ce inundă de multă vreme viaţa noastră cotidiană, mai ales cea casnică. Ci mântuiţii respectivi au în vedere premiza înfăptuirii dreptăţii, aşa cum este ea subliniată în legea morală şi sfântă a lui Dumnezeu! Mai mult decât atât, li se oferă ocazia să vadă cum s-a manifestat Dumnezeu faţă de toţi aceşti oameni în tot timpul vieţii lor pământeşti. Ei trebuie să judece metodele lui Dumnezeu de lucru în raport cu aceşti nelegiuiţi, precum şi răspunsul pe care aceştia l-au dat eforturilor lui Dumnezeu de a-i salva. Aceşti oameni formidabili, adevăraţi "preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos", Apocalipsa 20,6, fac o judecată doar din perspectiva dreptăţii sau neprihănirii însuşite a legii lui Dumnezeu!!

Este un lucru sigur că Dumnezeu nu este exclus din cercetarea lor, fiindcă ei trebuie să înţeleagă mai mult decât oricine de ce prietenii lor dragi, rudele, părinţii sau unii dintre copii nu vor moşteni împărăţia noului pământ niciodată!!! Ei ştiu că Dumnezeu este dragoste şi nu au nici un semn de îndoială cu privire la acest aspect. Ştiu că este imuabil şi că este drept în toate căile Lui, neoferind niciodată vreun motiv de revoltă sau de neascultare cuiva! Propria lor mântuire este dovada îndestulătoare în acest sens. Dar, acum ei trebuie să cerceteze cazurile acelor nelegiuiţi chiar din perspectiva lui Dumnezeu, ca şi cum ar fi Dumnezeu în persoană. Trebuie să se pună în locul lui Dumnezeu pentru că numai astfel pot să priceapă caracterul lui Dumnezeu manifestat pentru cei păcătoşi!!

Ne aducem aminte că la prima judecată Dumnezeu Tatăl doar prezidează sau conduce judecata de cercetare, iar Fiul o săvârşeşte în fapt, mijlocind mai departe, în timpul de milă, cu propriul sânge şi oferind har tuturor celor ce doresc mântuirea. Cazurile copiilor lui Dumnezeu din trecut, adică ale celor morţi, sunt cercetate în speţă de către îngerii lui Dumnezeu şi puţinii oameni răscumpăraţi aflaţi în cer la ora actuală. Judecata trebuie săvârşită de către inteligenţele create tocmai pentru motivul de a înţelege fără greşeală caracterul şi modul lui Dumnezeu de lucru în raport cu toţi oamenii păcătoşi! Concluziile şi deciziile trebuie să aparţină în totalitate inteligenţelor create de Dumnezeu, în urma cercetării cu minuţiozitate a rapoartelor vieţii tuturor oamenilor. Cu alte cuvinte, Dumnezeu, din cauza păcatului, este cel care se pune la dispoziţia fiinţelor inteligente pentru a fi cercetat prin prisma principiilor neprihănirii şi a standardului legii divine, pentru a fi înţelese metodele Sale pe care a trebuit să le folosească în extirparea păcatului şi mântuirea oamenilor!!! "Nicidecum! Dimpotrivă, Dumnezeu să fie găsit adevărat, şi toţi oamenii să fie găsiţi mincinoşi, după cum este scris: >Ca să fii găsit neprihănit în cuvintele Tale şi să ieşi biruitor când vei fi judecat<." Romani 3,4.

Deci, judecata milenială trebuie că are de-a face şi cu răscumpăraţii care o săvârşesc, nu în sensul că viaţa lor este cercetată acolo, căci judecata lor se va fi terminat demult, ci în sensul că ei înşişi trebuie să vadă şi să înţeleagă de ce unii dintre cei dragi ai lor trebuie condamnaţi veşnic. Unii, înainte de venirea morţii, au trăit în Hristos mulţi ani fericiţi. Au trecut prin experienţe variate care i-au legat şi au întărit totodată legătura lor cu Dumnezeu. Însă, în timp ce unul dintre ei este luat, celălalt continuă să trăiască până când, la o încercare grea, urmată de o serie de alte necazuri, cade şi alege să se despartă de Dumnezeu. Din creştinul ce părea autentic, încercarea a scos la iveală un vas de lut prea firav, care nu a beneficiat de lucrarea harului în inimă! Acesta va pieri, însă prietenul lui mort, când va învia va trebui să constate că cel de care fusese despărţit prin moarte nu se află în cer printre mântuiţi. Se va întreba de ce, ştiind că fusese credincios, asta până ce moartea i-a separat pe cei doi!

Acelaşi lucru este valabil şi pentru orice altă situaţie, cu atât mai mult dacă este vorba despre cazuri familiale, tată-fiu, mamă-fiică, soţ-soţie, sau orice altă rudă apropiată. Încercările mai severe i-a determinat pe unii să se despartă de Dumnezeu, deşi Dumnezeu a fost acolo, cu el în încercare, suportând greul situaţiei, întrucât inima Sa bate la unison cu cea a omului slab şi păcătos, mai ales când trece prin diferitele încercări ale vieţii! Pe bună dreptate, tatăl mântuit se va întreba de ce fiul lui sau fiica lui nu se află lângă el în cer, în timpul celor o mie de ani. Sau soţia se întreabă de ce soţul sau copiii lipsesc în dimineaţa învierii, cunoscând că, înainte ca ea să moară, îi ştia aproape de Dumnezeu!

Ei bine, tuturor mântuiţilor din cer, mai ales martirilor şi celor 144.000, li se oferă privilegiul de a cerceta toate rapoartele vieţii celor nelegiuiţi şi mai cu seamă a apropiaţilor lor, care nu se află în cer. Ei trebuie să înţeleagă toate împrejurările şi încercările prin care aceştia au trecut, toate motivaţiile care, în cele din urmă, i-au împins să-l lepede pe Dumnezeu şi viaţa veşnică, precum şi modul cum Dumnezeu a răspuns la toate aceste situaţii delicate! Ei trebuie să ajungă singuri la concluzii şi decizii drepte, să înţeleagă de ce aceştia trebuie condamnaţi la moarte veşnică. Realitatea crudă este aceea că nu răscumpăraţii care săvârşesc această judecată hotărăsc condamnarea lor, şi nici măcar Dumnezeu, ci propria lor viaţă, propriul lor caracter, consemnat cu exactitate extraordinară în rapoartele cereşti!! Ei sunt siliţi, în urma cercetării, doar să constate că nelegiuiţii s-au condamnat singuri la moarte veşnică prin decizie proprie, în cunoştinţă de cauză!!!

Ei trebuie să mai înţeleagă şi faptul că în viaţa celor nelegiuiţi nu a existat vreodată nici un motiv ca să se despartă de Dumnezeu, şi că Dumnezeu este îndreptăţit să fie ceea ce declară că este, un Tată iubitor, prin Isus Hristos, Fiul Său preaiubit, câtă vreme prin jertfa Fiului Său a oferit tot cerul, inclusiv pe Sine însuşi!!! Prin această ofertă Dumnezeu a făcut imposibilă orice scuză, orice motivaţie, orice gând, orice intenţie ca omul păcătos să aleagă moartea veşnică prin tăgăduirea lui Dumnezeu şi respingerea adevărului Său veşnic!!! Cercetarea acelor rapoarte ale vieţii tuturor celor nelegiuiţi, de către sfinţii lui Dumnezeu, va scoate la iveală adevărul cel neîndoios că Dumnezeu este iubire şi dreptate!

Un alt fapt foarte important, înainte de a răspunde la întrebarea cu care am început acest episod, este acela că cei nelegiuiţi trebuie înviaţi ca să ştie de ce sunt condamnaţi veşnic, de ce trebuie să moară pe vecie, timp în care li se oferă şi prilejul de a se apăra înaintea lui Dumnezeu cu privire la condamnarea lor! Numai că pentru ei nu mai pledează nimeni, aşa cum Mântuitorul ar fi făcut-o dacă ar fi rămas credincioşi până la capăt. Ei singuri trebuie să-şi justifice căile alese şi să vină cu cele mai bune argumente, dacă dispun de aşa ceva, în favoarea lor. Ei vor fi înviaţi aşa cum au intrat în mormânt, adică într-o stare muritoare, în care urmele degradării păcatului se văd din plin pe chipul şi în trupul lor.

     "La încheierea celor o mie de ani, Hristos se întoarce din nou pe pământ. El este însoţit de oastea celor mântuiţi şi înconjurat de o suită de îngeri. Când coboară într-o maiestate înfricoşată, porunceşte morţilor nelegiuiţi să învie pentru a-şi primi pedeapsa. Ei ies, o ceată puternică, nenumărată ca nisipul mării. Ce contrast faţă de aceia care au înviat la prima înviere! Cei drepţi au fost îmbrăcaţi cu tinereţe şi frumuseţe nemuritoare. Cei nelegiuiţi poartă urmele bolii şi ale morţii." Tragedia veacurilor, cap. Sfârşitul luptei, par. 1.

Ei ies din mormintele lor cu aceeaşi ură faţă de Dumnezeu, pe care au manifestat-o atunci când trăiau, arătându-se în felul acesta că, dacă li s-ar mai da alte ocazii să trăiască mai departe, ei nu s-ar îndrepta niciodată. "Fiecare ochi din mulţime se întoarce să vadă slava lui Dumnezeu. Cu un glas, oştile nelegiuiţilor exclamă: >Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului!< Nu iubirea faţă de Isus le inspiră această exclamaţie. Puterea adevărului face ca buzele lor să rostească, fără să vrea, aceste cuvinte. Cei nelegiuiţi ies din mormânt cu aceeaşi ură faţă de Isus şi cu acelaşi spirit de rebeliune. Ei nu mai au un nou timp de har în care să-şi corecteze defectele din viaţa lor trecută. Nimic nu s-ar mai câştiga cu aceasta. O viaţă întreagă de neascultare nu le-a înmuiat inimile. O a doua ocazie, dacă le-ar fi dată, ar fi folosită la fel ca prima, călcând în picioare cerinţele lui Dumnezeu şi răzvrătindu-se împotriva Lui." Tragedia veacurilor, cap. Sfârşitul luptei, par. 2.

Acum, aceşti oameni nenumăraţi trebuie făcuţi să înţeleagă ce se petrece de fapt în realitate, şi anume că se află în faţa scaunului de judecată al lui Dumnezeu şi că trebuie să răspundă pentru faptele lor. Din acest motiv, Hristos "pronunţă sentinţa faţă de răzvrătiţii împotriva guvernării Sale şi aduce la îndeplinire dreptatea pentru aceia care au călcat în picioare Legea Sa şi l-au prigonit pe poporul Său". Tragedia veacurilor, cap. Sfârşitul luptei, par.11. Când pronunţă această sentinţă sunt deschise şi cărţile cu rapoartele vieţii lor, privirea Lui făcându-i să conştientizeze fiecare amănunt din viaţa lor, dar mai ales fiecare păcat înfăptuit, nemărturisit şi nepărăsit.

     "De îndată ce cărţile cu rapoarte sunt deschise, şi ochiul lui Isus priveşte asupra nelegiuiţilor, ei devin conştienţi de fiecare păcat pe care l-au săvârşit vreodată. Ei văd exact locul unde picioarele lor s-au depărtat de pe cărarea curăţiei şi a sfinţeniei şi cât de departe i-a dus mândria şi răzvrătirea în călcarea Legii lui Dumnezeu. Ispitele seducătoare pe care le-au încurajat prin îngăduirea păcatului, binecuvântările folosite în scop rău, solii lui Dumnezeu dispreţuiţi, avertizările lepădate, valurile de milă respinse din cauza inimii îndărătnice şi nepocăite - toate acestea apar ca şi când sunt scrise cu litere de foc." Tragedia veacurilor, cap. Sfârşitul luptei, par.12.

Fiecare dintre ei realizează pe deplin, ca niciodată, unde s-a făcut vinovat de trădare şi de păcatul împotriva Duhului Sfânt! Se simt distruşi, dar, cu toate acestea, privesc necontenit în sus şi văd în mijlocul mulţimii de răscumpăraţi, pe sfinţii lui Dumnezeu, printre care Petru, Pavel, nenumăraţi martiri dar şi suita regală a celor 144.000. Acum trebuie să fie deschisă cartea vieţii pentru ei, cei nelegiuiţi, pentru a răspunde la nedumerirea unora care l-au cunoscut pe Petru şi l-au văzut tăgăduindu-l pe Domnul Lui!! Ei trebuie să vadă şi să priceapă de ce unii dintre cei mântuiţi aflaţi în cetatea sunt salvaţi şi se bucură de viaţa veşnică. Bunăoară, Nero cel sălbatic, trebuie să înţeleagă de ce martirii de care şi-a bătut joc se află în cer şi că aceştia chiar erau copiii lui Dumnezeu rostind adevărul înaintea lui! Alţi nelegiuiţi au semne de întrebare referitoare la convertirea lui Pavel, bine ştiind faptul că era un opresor dedicat bisericii iudaice!

Toate aceste semne de întrebare şi posibile îndoieli din mintea unora dintre cei nelegiuiţi trebuie spulberate prin intermediul cărţii vieţii, în care se află trecute toate numele celor răscumpăraţi. Nu trebuie să existe nici cel mai mic dubiu cu privire la salvarea unuia ca Petru, doar pentru că l-a tăgăduit pe Mântuitorul Său. Alţii dintre nelegiuiţi, din alte ere, au murit mai înainte de a vedea poate pe cel mai mare criminal din timpul său că a primit mila lui Dumnezeu şi puterea harului divin! Judecata lui Dumnezeu trebuie să fie dreaptă, iar concluziile la care este musai să ajungă cei condamnaţi la moarte veşnică de asemenea trebuie să fie în conformitate cu toată dreptatea divină. Mintea acestora trebuie să judece şi să priceapă singură de ce unii merită mântuirea, iar alţii, adică ei, trebuie să moară veşnic.

     "În mijlocul mulţimii răscumpărate sunt apostolii lui Hristos, Pavel cel curajos, Petru cel înflăcărat, Ioan cel iubitor şi iubit, împreună cu fraţii lui inimoşi, şi împreună cu ei marea oaste de martiri; iar în afara zidurilor, împreună cu toate lucrurile respingătoare şi josnice, sunt aceia care i-au prigonit, întemniţat şi ucis. Acolo este Nero, acel monstru al cruzimii şi al viciului, care priveşte acum bucuria şi înălţarea acelora pe care odinioară i-a torturat şi în a căror groază extremă şi-a găsit o desfătare satanică. Mama lui este acolo pentru a vedea rezultatul lucrării ei; să vadă cum trăsătura rea de caracter transmisă fiului ei, patimile încurajate şi dezvoltate sub influenţa şi prin exemplul ei au rodit crima care a făcut lumea să se cutremure.
     Acolo sunt preoţii şi prelaţii papistaşi, care au pretins a fi ambasadorii lui Hristos, dar care au folosit roata, temniţa şi rugul pentru a stăpâni conştiinţele poporului Său. Acolo sunt pontifii cei îngâmfaţi, care s-au înălţat mai presus de Dumnezeu şi s-au încumetat să schimbe Legea Celui Preaînalt. Acei pretinşi părinţi ai bisericii au de dat o socoteală înaintea lui Dumnezeu, de care ar dori să fie scutiţi. Prea târziu sunt aduşi să vadă că Cel Atotştiutor este gelos pentru Legea Sa şi că nu-l va scuti pe cel vinovat. Ei înţeleg acum că Hristos se face una cu poporul Său care suferă; iar ei simt puterea cuvintelor Sale: >Adevărat vă spun că ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut< (Matei 25,40).

     Întreaga lume nelegiuită este la bara de judecată a lui Dumnezeu, sub acuzaţia de înaltă trădare faţă de guvernământul cerului. Ei nu au pe nimeni care să le apere cauza; n-au nici o scuză; şi se pronunţă asupra lor sentinţa morţii veşnice.

     Acum văd cu toţii că plata păcatului este moartea, şi nu o libertate nobilă şi viaţa veşnică, ci sclavie, ruină şi moarte. Cei nelegiuiţi văd că s-au pierdut printr-o viaţă de răzvrătire. Când li s-a oferit greutatea veşnică de slavă, au batjocorit-o; dar acum, cât de dorită li se pare! >Toate acestea<, strigă sufletul pierdut, >le-aş fi putut avea; dar am ales să le îndepărtez de la mine. O, ce patimă ciudată! Am schimbat pacea, fericirea şi onoarea pentru distrugere, ruşine şi disperare<. Toţi văd că excluderea lor din cer este dreaptă. Prin viaţa lor au declarat: >Nu vrem ca acest Om (Isus) să domnească peste noi<." Tragedia veacurilor, cap. Sfârşitul luptei, par.16-19. 

Aşadar, deschiderea cărţii vieţii are rolul de a edifica mintea celor nelegiuiţi cu privire la mântuirea unora dintre sfinţii lui Dumnezeu pe care i-au văzut păcătuind sau trăind în păcat multă vreme, până când cel nelegiuit moare, neştiind că între timp s-au întors la Dumnezeu plini de căinţă, întreptându-se în toate privinţele! Nimeni nu se va îndoi de justeţea dreptăţii lui Dumnezeu. Toate problemele, toate semnele de întrebare sau îndoielile trebuie eliminate, iar cărţile ce cuprind rapoartele vieţii celor nelegiuiţi, inclusiv cartea vieţii, au ca scop chiar acest lucru!! Dacă sfinţii răscumpăraţi trebuie să se edifice, prin cercetarea acestor cărţi cu rapoarte, cu privire la cei nelegiuiţi, care nu pot fi mântuiţi, atunci cei nelegiuiţi trebuie să fie convinşi, la sfârşitul mileniului, cu ajutorul lor cu privire la condamnarea lor şi cu privire la mântuirea multora dintre cei salvaţi!!

Toţi cei condamnaţi la moarte veşnică ajung singuri, fără greşeală, la concluzia că Dumnezeu este drept şi că ei trebuie să moară. "Ca într-o răpire, cei nelegiuiţi au privit încoronarea Fiului lui Dumnezeu. Văd în mâinile Sale tablele Legii divine, statutele pe care le-au dispreţuit şi le-au călcat. Ei sunt martori ai izbucnirii de uimire, de răpire şi de adorare a celor mântuiţi; şi ca unda unei melodii se revarsă peste mulţimile din afara Cetăţii exclamaţia tuturor, într-un glas: >Mari şi minunate sunt lucrările Tale, Doamne, Dumnezeule, Atotputernice! Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al Neamurilor!< (Apocalipsa 15,3); şi, căzând cu faţa la pământ, ei se închină Prinţului vieţii."  Tragedia veacurilor, cap. Sfârşitul luptei, par. 20.

De ce înţeleg ei că trebuie să moară? Deoarece realizează că pe noul pământ nu pot trăi alături de Dumnezeu, cu sfinţii şi cu îngerii, întrucât caracterul lor nu le permite şi, mai mult, ar fi o adevărată corvoadă, un adevărat chin, o tortură imposibil de descris pentru o minte care, în interiorul ei, este lipsită cu totul de prezenţa Duhului Sfânt!!! Atât de mult au ales să se complacă în păcat şi să se lase astfel modelaţi de el, încât a trăi acum o viaţă curată, sfântă, neprihănită, fără înclinaţii spre a minţi, a fura, a viola, a omorî, ar fi cu adevărat cu neputinţă! De fapt, ar fi cu adevărat un iad înfiorător pentru mintea şi sufletul lor zdruncinate de păcatul stăpânitor. 

     "În starea sa de nevinovăţie, omul trăia într-o fericită comuniune cu El, >în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei< (Coloseni 2,3). Dar după păcătuirea sa, el n-a mai putut găsi deloc bucurie în sfinţenie şi, ca urmare, a căutat să se ascundă de prezenţa lui Dumnezeu. Aceasta este încă starea inimii nerenăscute. O astfel de inimă nu este în armonie cu Dumnezeu, şi, deci, nu găseşte nici o bucurie în comuniunea cu El. Păcătosul nu poate fi fericit în prezenţa lui Dumnezeu şi de aceea va ocoli, se va retrage din compania fiinţelor sfinte. Dacă i s-ar îngădui să intre în ceruri, aceasta n-ar fi o bucurie pentru el. Spiritul iubirii neegoiste care domneşte acolo: fiecare inimă răspunzând inimii iubirii infinite: n-ar trezi nici un ecou în sufletul său. Gândurile, interesele şi motivele sale ar fi străine de cele ce determină acţiunile fiinţelor fără păcat care locuiesc acolo. El ar constitui o notă discordantă în armonia cerului. Pentru el, cerul ar fi un loc de tortură şi ar dori să se ascundă de Acela care este lumina şi centrul bucuriei cerului. Nu este deci o hotărâre arbitrară din partea lui Dumnezeu aceea de a exclude pe cei răi din ceruri, căci propria lor nevrednicie face imposibilă prezenţa lor acolo. Pentru ei, slava lui Dumnezeu ar fi un foc mistuitor. Ei ar prefera nimicirea numai ca să poată fi ascunşi de faţa Celui care a murit ca să-i răscumpere." Calea către Hristos, cap. Păcătosul are nevoie de Hristos, par. 2.

După cum putem înţelege din această declaraţie minunantă, cei răi îşi dau singuri seama că propria lor nevrednicie îi exclude din cer, iar ei sunt în stare să aprecieze corect justeţea condamnării lor la moarte, scoţându-se în evidenţă astfel cât de deplină şi de nepărtinitoare este dreptatea lui Dumnezeu. Ei înţeleg deplin de ce în cartea vieţii nu se află şi numele lor. Astfel, prin intermediul acestei judecăţi de la sfârşitul mileniului Dumnezeu este îndreptăţit şi văzut aşa cum este de către toate fiinţele inteligente, inclusiv de cei condamnaţi la moarte. Căile şi metodele Lui sunt drepte în felul cum l-a tratat pe cel păcătos, descoperindu-se şi statornicindu-se astfel pentru totdeauna că Dumnezeu nu omoară pe cel păcătos, din moment ce singur a ales să moară în locul acestuia!!

Dumnezeu nu poate accepta ca vreun om nelegiuit să moară până când mintea lui nu a ajuns mai întâi singură, neconstrânsă, la concluzia corectă în ce priveşte dreptatea lui Dumnezeu! Pentru asta îi pune la dispoziţie din nou viaţa şi îi prezintă cărţile cu rapoartele vieţii. Nimeni nu va muri veşnic mai înainte de a pricepe cu toată mintea, în mod absolut deplin, că Dumnezeu a făcut tot posibilul să salveze sufletul celui condamnat, că metodele Lui au fost întotdeauna cele corecte, chiar dacă înţelese greşit de oamenii slabi şi păcătoşi, şi că dacă orice om cu judecată ar fi fost în locul Lui, atunci ar fi procedat întocmai, în consecinţă, la fel ca Dumnezeu!!! Din respect pentru inteligenţă şi pentru om, Dumnezeu trebuie să procedeze astfel. Aceasta este singura cale justă prin care Dumnezeu poate fi îndreptăţit, ceea ce înseamnă că El însuşi trebuie să fie cercetat şi judecat de inteligenţele mântuite, căci cum altfel ar putea fi dovedit corect? Ceea ce este interesant e faptul că dreptatea sau neprihănirea lui Dumnezeu este pusă în lumină chiar de nelegiuirea oamenilor!!!

     "... Dumnezeu să fie găsit adevărat, şi toţi oamenii să fie găsiţi mincinoşi, după cum este scris: >Ca să fii găsit neprihănit în cuvintele Tale şi să ieşi biruitor când vei fi judecat<. Dar, dacă nelegiuirea noastră pune în lumină neprihănirea lui Dumnezeu, ce vom zice? Nu cumva Dumnezeu este nedrept când îşi dezlănţuie mânia? (Vorbesc în felul oamenilor.) Nicidecum! Pentru că, altfel, cum va judeca Dumnezeu lumea? Şi dacă, prin minciuna mea, adevărul lui Dumnezeu străluceşte şi mai mult spre slava Lui, de ce mai sunt eu însumi judecat ca păcătos? Şi de ce să nu facem răul ca să vină bine din el, cum pretind unii, care ne vorbesc de rău, că spunem noi? Osânda acestor oameni este dreaptă." Romani 3,4-8.