Botezul în Numele lui Isus Hristos

     ">Pocăiţi-vă< le-a zis Petru >şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre...<" Fapte 2,38.

Într-o zi din acei ani de început, tulburi şi chinuitori ai comunismului, după multă detenţie cu prea multă suferinţă spre a putea fi descrisă vreodată de vreun condei iscusit, Richard Wurmbrand primi într-o boxă a închisorii, în sfârşit, în vizită pe fiul său, Mihai. După ce se aşeză în faţa tatălui, despărţiţi fiind de o fereastră cu zăbrele a acestei boxe speciale, Mihai îi zise părintelui său, din partea mamei lui, neobosita Sabina, soţia lui Richard, că şi dacă ar muri în închisoare, ei toţi se vor întâlni într-o bună zi în Rai. Consolat de aceste cuvinte puţine, dar încurajatoare, tatăl îl întrebă pe fiul despre ce mai face Sabina şi dacă au cumva ce să mănânce. Mihai răspunse în felul următor: "S-a făcut bine. Avem mâncare, Tatăl nostru este foarte bogat". La auzul acestor cuvinte, gardienii chicotiră fiindcă crezuseră că soţia lui Richard s-a recăsătorit. Vezi Cu Dumnezeu în subterană, Partea a patra, secţiunea 8.

Din această întâmplare reală avem de învăţat principiul simplu de interpretare a cuvintelor care poartă specificul doar al celor care sunt o familie adevărată, şi ai cărei membri se cunosc foarte bine fiecare, motiv pentru care limbajul lor, exprimat în cuvinte, îi defineşte ca fiind "pe aceeaşi undă" şi este totodată specific şi comun gândirii lor. Solia adusă de fiul a fost înţeleasă de tatăl exact aşa cum a fost exprimată în cuvinte, fiindcă amândoi ştiau cine este Tatăl cel bogat care le asigurase traiul de toate zilele. Pe când gardienii, deşi au auzit exact aceleaşi cuvinte, au presupus, interpretându-le, că ar face referire la o recăsătorire a Sabinei cu un om bogat. Şi astfel, avem aceleaşi cuvinte auzite de două părţi diferite, care dau un înţeles acestora în funcţie de cunoştinţa comună şi specifică unui mod de gândire creştin al unei familii creştine, şi de presupuneri, bazate pe o interpretare cu totul greşită a cuvintelor, din lipsa adevăratei cunoaşteri şi a unei gândiri specifice unei familii unite în acelaşi spirit, care face ca limbajul de exprimare să fie comun tuturor. 

Tot astfel se întâmplă şi cu limbajul şi formele omeneşti de exprimare biblică, pentru unii sună într-un fel şi sunt interpretate în orice chip numai cum trebuie nu, iar pentru alţii, puţini, foarte puţini la număr, ele înseamnă exact ce a intenţionat Inspiraţia divină să însemne, pentru că aceştia, puţinii oameni credincioşi născuţi din nou, fac parte în mod real din familia Cerului. Limbajul lor este comun şi poartă specificul unei cunoaşteri bazate pe încredere reciprocă, cât şi a unei cunoaşteri a Cuvântului lui Dumnezeu după înţelesul lui adevărat, prin Duhul Sfânt. Mântuitorul a spus: "Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi într-adevăr ucenicii Mei; veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi". Matei 8,31.32.

În cuvintele de mai sus, Mântuitorul trasează principiul după care toţi cei ce sunt ucenicii Lui vor cunoaşte adevărul şi vor deveni liberi. Deci, cine poate cunoaşte adevărul? Doar aceia care sunt ucenicii Lui. Şi cine sunt cu adevărat ucenicii Lui? Numai aceia care rămân în cuvântul Lui! A rămâne în Cuvântul lui Hristos înseamnă a pricepe limbajul de exprimare divin şi solia pe care acesta îl conţine, fără greşeală. Chiar dacă felul de exprimare divin poartă specificul modului de vorbire omenesc, totuşi înţelegerea acestuia, a soliei cuprinse în cuvintele exprimate, este doar caracteristica familiei cereşti şi a tuturor copiilor lui Dumnezeu de pe pământ, care au rămas şi rămân permanent în Cuvântul lui Dumnezeu. Când Dumnezeu vorbeşte acestor unşi ai Săi de pe pământ, ei aud de două ori, adică înţeleg la perfecţie, pentru nivelul lor de experienţă a cunoaşterii lui Dumnezeu, solia cuprinsă în cuvintele rostite de Dumnezeu. "O dată a vorbit Dumnezeu, de două ori am auzit că >Puterea este a lui Dumnezeu<." Psalm 62,11. Puterea care ne face să înţelegem corect solia lui Dumnezeu din cuvintele rostite de El sau de profeţi, este puterea lui Dumnezeu, a treia Persoană a Dumnezeirii, Duhul Sfânt. 

Duhul Sfânt este singura Persoană divină care ne face în stare să înţelegem corect mesajul lui Dumnezeu din Sfintele Scripturi, indiferent despre ce subiect este vorba, fără certuri, fără dezbinări, fără vreun spirit ostil, ci prin smerenia unui cuget curat şi a unei minţi luminate de Dumnezeu, prin tăria cea mare a Duhului Sfânt. Duhul Sfânt nu este împărţit în El însuşi, nu spune unora una, şi altora alta. Aşa ceva este străin de caracterul şi de modul de gândire divin. Dumnezeu nu poate fi dezbinat împotriva Lui însuşi. Solia lui Dumnezeu este una singură pentru absolut toţi oamenii, fie credincioşi, fie necredincioşi, fiindcă El este un Dumnezeu care nu se schimbă. "Căci Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb." Maleahi 3,6. Singura problemă majoră pentru cei nepăsători sau care caută pe calea lor adevărul, este că solia lui Dumnezeu nu poate fi înţeleasă în adevărata ei lumină decât de către aceia care rămân în Cuvântul lui Isus.

Prin urmare, în urma celor afirmate, stabilind principiul de înţelegere fără echivoc al mesajului lui Dumnezeu, care ne spune că doar cei ce rămân în Cuvântul lui Isus pot pricepe corect semnificaţia soliei lui Dumnezeu, trebuie să spun că cuvintele lui Petru, aşa cum le-am redat în debutul studiului de faţă, şi inspirate de Duhul Sfânt, trebuie că au o singură înţelegere corectă. Să permitem, aşadar, Duhului care le-a inspirat să facă lumină şi să scoată la suprafaţă frumuseţea plină de farmec a înţelesului lor pentru toţi. 

Problema care s-a ridicat de-a lungul timpului, şi care bântuie şi astăzi în creştinătate, este de ce formula de botez aici, şi în alte părţi ale cărţii Faptele apostolilor, este diferită de cea enunţată de Mântuitorul în Evanghelia după Matei: "Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh". Matei 28,19. Realitatea este că între cele două formule de botez nu există absolut nici o diferenţă în ce priveşte înţelesul şi, deci, mesajul divin. Ele nu au fost menite să provoace dezbateri despre câte persoane ale Dumnezeirii alcătuiesc triada sau triunitatea divină, şi nici dacă formula botezului trebuie rostită într-un fel sau altul. Între cuvintele lui Isus, exprimate în Matei, şi cuvintele lui Petru, redate în Fapte, nu există deosebiri şi nu au semnificaţii diferite. Este aceeaşi solie, fiindcă trebuie să fie acelaşi Duh care le-a inspirat. Toată diferenţa lor, în felul în care au fost rostite, constă în împrejurările în care botezul avea loc, de asemenea, trebuie să ţinem cont şi de cine erau cei care erau aduşi la pocăinţă, astfel încât să fie pronunţate într-un anumit fel cuvintele, potrivite împrejurărilor şi persoanelor botezate şi, în cele din urmă, mai trebuie să ţinem cont de timpul şi societatea din care proveneau cei botezaţi. Botezul prin scufundare este acelaşi în toate epocile, de la înfiinţarea acestuia de către Ioan Botezătorul, dar formula de botez depindea de fondul religios al celor care erau aduşi la pocăinţă, de împrejurări şi chiar de timpul când se efectua botezul, cu precădere cel în care au trăit apostolii.

Întrebarea: "De ce iudeii convertiţi, după cuvântarea lui Petru în Ziua Cincizecimii, au fost botezaţi "doar" în Numele lui Isus, şi nu aşa cum ne sfătuieşte Răscumpărătorul în Matei, adică în Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt?", îşi găseşte răspunsul chiar în contextul celor descrise, şi aici am în vedere împrejurările în care se desfăşoară acţiunea, timpul când este rostită cuvântarea, precum şi fondul religios al celor convertiţi.

Ziua Cincizecimii, care cădea la cincizeci de zile după sărbătoarea Paştelui, era o sărbătoare iudaică ce prefigura primirea Duhului Sfânt în plinătatea Lui, o plinătate corespunzătoare nevoii şi împrejurărilor în care se aflau ucenicii, adică de a duce lumii Evanghelia. 

     "Aceste zile de pregătire au fost zile de adâncă cercetare a inimii. Ucenicii şi-au dat seama de nevoia lor spirituală şi au strigat către Domnul după ungerea sfântă care avea să-i facă destoinici pentru lucrarea de câştigare de suflete. Ei nu au cerut o binecuvântare care să le servească numai lor. Asupra lor apăsa povara salvării sufletelor. Ei au înţeles că Evanghelia trebuia să fie dusă lumii şi, în vederea acestui lucru, cereau puterea pe care Domnul Hristos le-a făgăduit-o.

     În timpul perioadei patriarhale, influenţa Duhului Sfânt fusese deseori descoperită în chip vădit, însă niciodată în plinătatea ei. Acum, ascultând de cuvântul Mântuitorului, ucenicii au înălţat rugăciuni fierbinţi pentru acest dar şi, în cer, Domnul Hristos a adăugat şi mijlocirea Sa. El a cerut darul Duhului, ca să-l poată revărsa asupra poporului Său." Faptele apostolilor, cap. Ziua Cincizecimii, par. 5, 6.

În aceste împrejurări, favorabile revărsării puterii Duhului Sfânt asupra ucenicilor, la Ierusalim veniseră foarte mulţi iudei din diaspora, dar şi cretani, oaspeţi din Roma şi chiar arabi, pentru a participa la această sărbătoare. Când Duhul Sfânt le-a fost dat din belşug, în forma unor limbi de foc, toţi au început să le vorbească iudeilor din diaspora şi în limba lor natală din ţările străine în care se născuseră. Au rămas foarte miraţi de această minune autentică, imposibil de contestat. Numai că, strecuraţi printre aceşti iudei din diaspora se mai aflau preoţi şi rabini din Ierusalim care, ca să combată minunea, au spus în auzul tuturor că toţi cei ce vorbeau în limbi străine de limba aramaică sau ebraică, erau beţi de fapt, că băuseră prea mult şi o luaseră la ureche. Mai erau şi ignoranţi care au îmbrăţişat această presupunere falsă. 

În această împrejurare, toţi cei umpluţi de Duhul Sfânt vorbeau vestind Evanghelia prin mulţumiri adresate lui Isus Hristos, către o mulţime de iudei din diaspora, şi nu numai, iar aceşti iudei din diaspora "care înţelegeau diferitele limbi ce se vorbeau, dădeau mărturie despre exactitatea cu care ucenicii vorbeau aceste limbi". Faptele apostolilor, cap. Ziua Cincizecimii, par. 15. Avem, aşadar, cuvintele sau solia lui Dumnezeu rostită în auzul unor iudei cetăţeni ai altor popoare, care nu numai că au mărturisit că tot ce aud este real, ci şi că au înţeles corect solia, fără presupuneri, şi preoţii, rabinii şi ignoranţii iudei din Ierusalim şi împrejurimi care au auzit aceleaşi cuvinte, dar care au încercat să explice, deci să interpreteze, pe "cale naturală, puterea uimitoare a ucenicilor", Faptele apostolilor, cap. Ziua Cincizecimii, par. 15, şi deci manifestarea Duhului Sfânt prin ei şi peste ei. 

Avem, aşadar, aceeaşi manifestare a puterii lui Dumnezeu, dar două interpretări, una falsă, cealaltă corectă, în de acord cu împrejurările şi cu minunea care a avut loc. La această acuză, Petru se ridică şi spune că ceea ce a avut loc nu este decât o împlinire a profeţiei lui Ioel. Apoi, el arată în cuvinte clare către moartea şi învierea lui Isus din Nazaret, care era chiar Mesia pe care poporul iudeu l-a aşteptat atâta amar de ani. Este atent să nu se refere în mod direct la învăţăturile lui Isus din Nazaret, pentru a nu stârni prejudecăţile preoţilor şi mai marilor iudei, în schimb face apel la David şi la cuvintele acestuia din profeţia cuprinsă în Psalmul 16 referitor la Mesia. El menţionează faptul că Acela despre care David spunea că "nu-mi vei lăsa sufletul în Locuinţa morţilor, şi nu vei îngădui ca Sfântul Tău să vadă putrezirea", Fapte 2,27, este chiar Mesia, şi că această profeţie s-a împlinit în viaţa lui Isus din Nazaret, pe care iudeii l-au răstignit. Acest lucru a stârnit un mare interes pentru toţi iudeii din diaspora şi pentru ceilalţi străini, captivându-i cu modul cum Petru desluşea adevăratul înţeles al Scripturilor Vechiului Testament, şi i-a împins să strige: "Fraţilor, ce să facem?" (Fapte 2,37)

În acest context al împrejurărilor şi al timpului în care se desfăşoară acţiunea, dar şi al contextului în felul cum este descrisă această naraţiune, Petru rosteşte aceste cuvinte adevărate: ">Pocăiţi-vă< le-a zis Petru >şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh<." Fapte 2,38. Formula de botez aici, în acest context, ne descoperă înţelepciunea Duhului în felul de a proceda cu iudeii convertiţi din diaspora, şi anume că minunea petrecută în viaţa lor, în timpul cuvântării lui Petru, este opera lui Dumnezeu, care le-a descoperit că adevăratul şi singurul Mesia, Cel aşteptat de poporul iudeu de peste o mie de ani, este descoperit în profeţiile Vechiului Testament care toate trimit la persoana lui Isus din Nazaret. Asta trebuia să cunoască ei şi orice iudeu de pe faţa pământului: că Isus din Nazaret este adevăratul Mesia şi că minunea schimbării vieţii sau a convertirii inimii lor se datorează lucrării lui Dumnezeu făcută în Numele lui Isus Hristos. 

Despre preoţi şi rabini stă scris în această privinţă: 

     "Ei gândiseră că îi vor găsi pe apostoli copleşiţi de teamă sub mâna cea tare a prigoanei şi uciderii, însă i-au găsit mai presus de orice teamă şi plini de Duh Sfânt, vestind cu putere dumnezeirea lui Isus din Nazaret. Ei i-au auzit declarând cu mult curaj că Acela care nu de mult fusese umilit, batjocorit, lovit de mâini nemiloase şi răstignit, este Prinţul vieţii, înălţat acum la dreapta lui Dumnezeu...

     Acum, ei îi auzeau pe ucenici declarând că Cel care fusese răstignit era Fiul lui Dumnezeu. Preoţii şi mai marii tremurau. Poporul era cuprins de convingere, dar şi de un chin sufletesc. Faptele apostolilor, cap. Ziua Cincizecimii, par. 19, 22.

Despre iudeii din diaspora convertiţi, schimbaţi în inimă, şi despre iudeii din Ierusalim, stă scris, de asemenea: 

     "Puterea care însoţea cuvintele vorbitorului i-a convins că Isus era în adevăr Mesia...

     În Ierusalim, citadela iudaismului, mii de oameni au declarat pe faţă credinţa lor în Isus din Nazaret ca fiind Mesia." Faptele apostolilor, cap. Ziua Cincizecimii, par. 22, 26.

Ce putem observa din acest eveniment? Că împrejurarea în care are loc manifestarea puterii lui Dumnezeu are de-a face cu iudei, nu cu neamuri. Că timpul când se împlineşte profeţia lui Ioel referitoare la revărsarea Duhului Sfânt este Ziua Cincizecimii, şi are strict de-a face cu iudeii. Că oamenii care sunt protagoniştii împlinirii acestei profeţii fabuloase sunt iudei, care au la bază un fond religios iudaic, nu păgân. Ei bine, în astfel de împrejurări, cum ar fi căzut ca formula de botez să fie în Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului sfânt, câtă vreme, după cum se ştie, evreii nu-l numeau niciodată pe Dumnezeu Tată? El, Dumnezeu, fusese pentru cei mai mulţi dintre ei doar Dumnezeul lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov, dar nu al lor în mod personal, cu excepţia profeţilor şi iudeilor convertiţi cu adevărat, care-l numeau Dumnezeul meu sau Dumnezeul nostru. Despre Duhul Sfânt iudeii aveau părerea că este doar o influenţă, o putere prin care lucrează Dumnezeu printre ei; nu au ştiut niciodată şi nu ştiu nici astăzi că Duhul Sfânt este o Persoană. Nu le-a fost dat să cunoască fiindcă l-au răstignit pe Mesia. 

Dumnezeul cerului era Fiinţa supremă şi unica în concepţia religioasă iudaică, nicidecum manifestarea a trei Persoane sub un singur Nume. Doar pentru apropiaţii Săi, adică a ucenicilor, descoperă Hristos că în ceruri există trei Persoane divine care au Numele de Dumnezeu, căci sunt o familie. "În timpul perioadei patriarhale, influenţa Duhului Sfânt fusese deseori descoperită în chip vădit, însă niciodată în plinătatea ei. Acum, ascultând de cuvântul Mântuitorului, ucenicii au înălţat rugăciuni fierbinţi pentru acest dar şi, în cer, Domnul Hristos a adăugat şi mijlocirea Sa. El a cerut darul Duhului, ca să-l poată revărsa asupra poporului Său." Faptele apostolilor, cap. Ziua Cincizecimii, par. 5.

Potrivit adevărului descoperit mai sus, nu a fost intenţia lui Dumnezeu să le facă cunoscut iudeilor, în perioada vechi-testamentară, adevărul deplin despre Duhul Sfânt ca Persoană divină, veşnică, asemenea Tatălui şi Fiului. Nu acesta a fost scopul descoperirilor lui Dumnezeu în Vechiul Testament cu privire la Duhul Sfânt. Planul lui Dumnezeu a fost să statornicească în inimile fiecărui iudeu, de la Avraam şi până la Ioan Botezătorul, adevărul descoperit în simboluri în sanctuar şi în serviciile acestuia că va veni un Răscumpărător care va ridica păcatele lumii, spre mântuirea omului păcătos. Dumnezeul evreilor şi al lumii are calitatea de Răscumpărător din veşnicie, de când există Dumnezeu; că Dumnezeu se va manifesta în mijlocul lor, ca naţiune, la vremea potrivită, în chip de om, tocmai pentru ca ei să-l poată suporta, să-i poată vorbi, să-l poată îmbrăţişa, să-l poată ajuta şi încuraja pe drumul crucii. Dacă ar fi luat aminte la Evanghelia descoperită în sanctuar şi în serviciile lui, de-a lungul generaţiilor, atunci evreii ar fi cunoscut că totul avea să se împlinească şi că s-a împlinit în Isus din Nazaret, în naşterea, lucrarea, moartea şi învierea Sa. 

Dar, cu toate că ei nu au cunoscut deloc vremea cercetării lor, Dumnezeu le-a oferit un ajutor nesperat, după înălţarea lui Hristos la cer, şi anume darul Duhului Sfânt manifestat prin ucenicii Săi, ca să-i ajute să înţeleagă profeţiile care vorbeau despre Mesia, şi că toate indicau spre Isus din Nazaret. Când ei ajungeau străpunşi în inimă prin vestirea ucenicilor, atunci singurul Nume în care puteau fi botezaţi era al Aceluia care aflaseră că este Mesia, Isus din Nazaret sau Isus Hristos. Asta era suficient pentru ei, căci aceasta era singura primordială nevoie a evreului convertit, să ajungă să priceapă că Isus din Nazaret este Mesia. Acesta este de altminteri singurul Nume despre care şi în care vorbeau ucenicii iudei, precum şi singurul Nume în care trebuie să fim mântuiţi. Acesta este motivul pentru care, cu deplină înţelepciune de sus, Petru, Pavel şi alţi ucenici botezau doar în Numele lui Isus Hristos. 

Ştim că majoritatea membrilor bisericii creştine din vremea apostolilor era alcătuită din iudei convertiţi, fie din diaspora în bisericile pe care le întemeia Pavel, fie din ţara lor, în biserica din Ierusalim sau alte ţinuturi. Aşadar, nu era necesar şi nici înţelept ca ucenicii să boteze în numele celor trei persoane ale Dumnezeirii, şi asta pentru că evreii nu aveau o astfel de nevoie; ei trebuia să ştie cine a fost Isus din Nazaret, singurul care are puterea sus în ceruri şi jos pe pământ să schimbe inima omului păcătos pocăit. Cu înţelepciunea-i vestită, de om al lui Dumnezeu, schimbat dramatic în drum spre Damasc de către chiar Acela pe care-l prigonea de fapt în persoana bisericii Sale de pe pământ, Pavel procedează la fel de înţelept ca Petru când a trebuit să-i boteze pe nişte ucenici ai lui Ioan Botezătorul, care primiseră doar botezul lui Ioan, cel al pocăinţei. El i-a botezat folosind tot formula de botez pe care o folosise şi Petru, adică în Numele lui Hristos. Candidaţii la botez sunt tot iudei, care nu aflaseră că Isus din Nazaret, despre care propovăduise Ioan Botezătorul, era de fapt Mesia. Întâmplarea aceasta este redată în Fapte 19,1-7.

Ceea ce vreau să subliniez este că această formulă de botez era necesară la vremea aceea, a apostolilor, deoarece toată vestirea lor era legată de Numele lui Isus din Nazaret ca Mesia cel adevărat, Mesia Vechiului Testament. El trebuia descoperit ca Răscumpărătorul omenirii. 

     "În experienţa acestor iudei convertiţi mai este şi o altă învăţătură pentru noi. Când ei au primit botezul din mâna lui Ioan, ei nu au înţeles pe deplin misiunea lui Isus ca Purtător de păcat. Ei susţineau rătăciri serioase. Dar, primind o lumină mai clară, ei au primit bucuros pe Hristos ca Răscumpărător al lor, şi odată cu acest pas de înaintare a venit şi o schimbare în îndatoririle lor. Primind o credinţă mai curată, în viaţa lor a avut loc o schimbare corespunzătoare. Ca semn al acestei schimbări şi ca o recunoaştere a credinţei lor în Hristos, ei au fost rebotezaţi în numele lui Isus." Faptele apostolilor, cap. Efes, par. 12.

Aflăm, aşadar, pe baza principiului descoperit în paragraful de mai sus, că credinţa tuturor iudeilor şi a celor dintre neamuri în vremea apostolilor în Hristos, era de fapt credinţa în Hristos ca Răscumpărător al lor deoarece au fost făcuţi să înţeleagă misiunea lui Isus din Nazaret ca Purtător de păcate. Din acest motiv, botezul lor nu putea avea loc decât în Numele Celui descoperit inimii lor - Isus Hristos. De aici înainte urma să li se descopere de către Duhul Sfânt adevăruri importante despre Dumnezeu Tatăl prin Duhul Sfânt pe care-l primiseră prin punerea mâinilor. 

Acest adevăr, practicat cu înţelepciune de către apostoli, adică săvârşirea botezului doar în Numele lui Isus Hristos, şi nu în întreitul Nume al Dumnezeirii, este frumos scos în relief în solia adresată îngerului bisericii din Efes. "Ştiu faptele tale, osteneala ta şi răbdarea ta, şi că nu poţi suferi pe cei răi; că ai pus la încercare pe cei ce zic că sunt apostoli şi nu sunt, şi i-ai găsit mincinoşi. Ştiu că ai răbdare, că ai suferit din pricina Numelui Meu, şi că n-ai obosit." Apocalipsa 2,2.3. Aici ne este descoperit faptul că proba pocăinţei adevărate, a convertirii şi proba apostolatului trebuia făcute doar în "Numele Meu". Acesta era testul ce trebuia făcut pentru a deveni creştin autentic. Autenticitatea pocăinţei, a convertirii adevărate şi a apostolatului era dovedită prin primirea Duhului Sfânt. Numele lui Isus din Nazaret era însoţit permanent de prezenţa şi manifestarea Duhului Sfânt. De aceea, botezul nu era doar în Numele lui Isus Hristos, ci şi trebuia însoţit, ca dovadă a autenticităţii lucrării lăuntrice de schimbare a inimii, de primirea Duhului Sfânt. Aşadar, descoperim că botezul în Numele lui Isus era însoţit, ca o garanţie că este lucrarea lui Dumnezeu, de primirea Duhului Sfânt, a treia Persoană a Dumnezeirii. Adică botezul era atestat ca o pecete de Duhul Sfânt.

În realitate, formula botezului doar în Numele lui Isus Hristos este o descoperire a cuvintelor lui Isus către ucenicii Săi, înainte de înălţare, când le-a spus: "Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh". Matei 28,19. Numele lui Isus Hristos este mai presus de orice nume, în cer şi pe pământ, pentru că exprimă Dumnezeirea veşnică, ideea de prezenţă continuă, veşnică, neîntreruptă, permanentă. Şi pentru că Isus este întipărirea sau imaginea desăvârşită a lui Dumnezeu şi totodată Fiul Său născut, singurul care poate descoperi caracterul Tatălui fără greşeală şi perfect, atunci înseamnă că Numele lui este de fapt Numele Tatălui, fiindcă pe El în reprezintă Mântuitorul, sus în cer şi pe pământ. De asemenea, Numele Lui aparţine şi Duhului Sfânt deoarece El este reprezentatul lui Hristos, în locul Său deci, pe pământ. Numele lui Isus este Numele de Dumnezeu.

     "pe când Fiului I-a zis: >Scaunul Tău de domnie, Dumnezeule, este în veci de veci; toiagul domniei Tale este un toiag de dreptate: Tu ai iubit neprihănirea şi ai urât nelegiuirea: de aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te-a uns cu un untdelemn de bucurie mai pe sus decât pe tovarăşii Tăi<." Evrei 1,8.9.

Numele lui Isus este moştenit prin naşterea din Tatăl sau în sânul Tatălui cu înfăţişare de Îngerul Domnului. Este moştenit în sensul că nimic din divinitatea Sa veşnică nu a pierdut a doua Persoană a Dumnezeirii prin această naştere. Numele de Dumnezeu îi aparţine la fel ca Tatălui, chiar dacă înfăţişarea Sa era de Înger adevărat. Numele nu a suferit nici o schimbare, pentru că natura dumnezeiască a Fiului lui Dumnezeu născut nu a suferit nici o schimbare. Schimbarea era doar în înfăţişare, nu în slavă, chiar dacă aceasta era ascunsă înapoia naturii create de înger, adoptată, şi care învelea natura Sa divină, întocmai cum pe pământ carnea şi sângele înveleau natura Lui divină. 

Mai trebuie să ştim că botezul în Numele lui Isus Hristos se face doar prin lucrarea Duhului Sfânt. Fără lucrarea şi prezenţa Duhului Sfânt în inima celui pocăit, botezul în Numele lui Isus Hristos nu poartă pecetea divină, căci pecetea divină este chiar Duhul Sfânt. Şi fiindcă Duhul este cel care aduce un om la pocăinţă, şi fiindcă prin Duhul trebuie să se facă botezul, rezultă că Numele lui Isus Hristos este şi Numele Duhului Sfânt. Numai Dumnezeu poate produce pocăinţa şi dorinţa de a intra în familia lui Dumnezeu, de aceea Dumnezeul inimi renăscute nu poate fi decât a treia Persoană a Dumnezeirii - Duhul Sfânt. Nimeni nu poate produce pocăinţa decât Cineva care are Numele de Dumnezeu. Lucrarea pocăinţei nu este nici a Tatălui, nici a Fiului, ci a Duhului Sfânt. 

Un lucru asupra căruia doresc să stăruiesc puţin, după cum am amintit în treacăt mai sus, în studiul de faţă, este că în dispensaţiunea Vechiului Testament, nu a fost intenţia şi planul lui Dumnezeu să facă lumină în privinţa Persoanelor divine, într-o manieră limpede. Poporul evreu trebuia să înţeleagă necesitatea lui şi a lumii după un Răscumpărător. Aşa se face că în dispensaţiunea Noului Testament, la începutul acesteia, botezul trebuia făcut doar în Numele lui Isus Hristos. Trebuia să fie ceva specific, ca pentru cunoştinţele iudeilor convertiţi, care aveau un fond bogat religios despre venirea lui Mesia. Totul trebuia să se rezume la atât pentru ei şi pentru neamuri. Cu toate acestea, Mântuitorul a deschis cartea Vechiului Testament pentru toţi ucenicii Săi de-a lungul veacurilor, aducând lumina care să corespundă unei alte nevoi decât cea a Israelului de-acum apostat. Ioan Botezătorul este primul căruia Dumnezeu îi descoperă existenţa vădită a trei Persoane ale Dumnezeirii, chiar înainte de botezul lui Isus. I se arată semnul după care va şti că a botezat pe "Cel ce botează cu Duhul Sfânt", Ioan 1,33, iar acest semn era pogorârea Duhului Sfânt în formă de porumbel. 

Astfel că, lucrarea publică a Mântuitorului începe prin aprobarea şi prezenţa Duhului Sfânt, în formă de porumbel, aceasta fiind doar forma, un ceva obişnuit pentru ochiul omenesc, prin care se semnala prezenţa Celui nevăzut, şi de asemenea prin aprobarea şi încurajarea glasului din Cer, a Tatălui, referitor la Cel ce fusese botezat. Asta înseamnă că Dumnezeu a urmărit să ne facă cunoscut în dispensaţiunea Noului Testament un adevăr care nu fusese necesar în cea a Vechiului Testament, căci nevoia omului era cu totul alta acum, după ce în Isus s-au împlinit toate serviciile de la templul iudaic, ele fiind de altminteri şi abrogate o dată cu sfâşierea perdelei dinăuntrul templului. Vezi Matei 3,13-17. Pentru că lucrarea lui Isus a început sub auspiciile prezenţei auzibile şi vizibile a Tatălui şi a Duhului Sfânt, ar trebui să fie vădit că încheierea lucrării Sale nu se putea face decât tot cu participarea acestor două persoane ale Dumnezeirii. Ştim din Spiritul profeţiei că în norul care înveşmânta crucea de pe Golgota, după ce Mântuitorul a murit, se afla prezenţa Tatălui, îndurerat la vederea acelei blestemăţii suferite de Fiul Său. Şi pentru că Isus a purtat păcatele noastre pe lemn, fiind făcut păcat pentru noi, atunci se înţelege că El a suferit spasmele morţii a doua, de care vor muri cei răi. Moartea a doua este consecinţa păcătuirii împotriva Duhului Sfânt, şi pentru că este astfel, atunci înseamnă în mod corect că prezenţa Duhului Sfânt nu a mai fost cu Isus să îl susţină pe cruce, după cum cei ce vor pieri nu beneficiază de ea. Prin urmare, este corect să afirm că în acel nor ce învăluia crucea se afla inclusiv Duhul Sfânt, căci Tatăl, prin Duhul Sfânt, îşi face nori drept veşmânt. 

De asemenea, înainte de înălţarea Sa, Mântuitorul le porunceşte ucenicilor luminaţi, care ajunseseră să înţeleagă tot ce trebuia cu privire la Isus din Nazaret, să boteze în Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt. Observăm că, aşa cum a început lucrarea lui Isus, întocmai aşa a sfârşit-o. Acest adevăr despre botezul în întreitul Nume al Dumnezeirii ne descoperă faptul că el aparţine în fapt soliei celor trei îngeri, adică a Evangheliei veşnice. Este adevărat că ucenicii nu au avut parte de solia celor trei îngeri, dar mesajul ca atare, referitor la formula botezului, ne descoperă că, peste veacuri, după Reforma protestantă şi mai ales în sânul marii mişcări advente, Dumnezeu avea să dea lumină suplimentară cu privire la existenţa şi manifestarea a trei Persoane ale Dumnezeirii. Că acesta avea să fie un adevăr atotcuprinzător specific pentru nevoia ultimei generaţii care va încheia lucrarea. Chiar dacă în perioada de grea cumpăna a bisericii, cea din Evul Mediu, botezul s-a făcut în Numele celor trei Persoane ale Dumnezeirii, aceasta nu înseamnă că biserica asuprită avea lumina corectă cu privire la acestea. Avea doar puţină lumină, fiindcă despre biserica apostolică stă scris că: "... ce am împotriva ta, este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi". Apocalipsa 2,4. 

A pierde dragostea dintâi înseamnă a pierde adevărul, prezenţa Duhului Sfânt şi cunoştinţa lămurită a Evangheliei. De aceea, formula de botez poruncită de Mântuitorul avea în vedere timpuri mai bune, mai prielnice, după vremea sfârşitului când cartea lui Daniel avea să fie desigilată, iar înţelesul Apocalipsei să devină lămurit. Dacă biserica apostolică ar fi mers în pas cu toată lumina descoperită şi ar fi trăit-o, atunci pasul următor în ce priveşte botezul ar fi fost în Numele celor trei Persoane ale Dumnezeirii, fiindcă lumina ar fi crescut, şi de aceea şi înţelegerea, şi responsabilităţile. Apostolii iluminaţi de Duhul au botezat doar în Numele lui Isus Hristos, fiindcă doar aceasta corespundea cu nevoia timpului, şi anume cu descoperirea şi lămurirea celor pocăiţi, în speţă iudei, că Isus din Nazaret este Mesia. Dacă şi generaţia de după apostoli ar fi trăit Evanghelia ca apostolii, atunci Dumnezeu ar fi adăugat lumină, adevărul ar fi crescut, şi alte aspecte ale lui ar fi luminat înţelegerea şi responsabilităţile lor. Astfel, ar fi ajuns să boteze potrivit cu nevoia, în Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt, pentru că Dumnezeu le-ar fi oferit lumină mai multă despre Persoanele Dumnezeirii. 

Adevărul despre triunitatea divină nu a fost ceva care să caracterizeze în mod deosebit biserica lui Hristos în antichitate, fiindcă a pierdut Evanghelia, dar nici în Evul Mediu, însă o dată cu ivirea Reformei protestante şi mai apoi, şi în mod deosebit, cu marea mişcare adventă iniţiată prin William Miller, Dumnezeu avea să descopere taina lui Dumnezeu despre întruparea lui Isus şi adevărul despre Persoana Duhului Sfânt prin Spiritul profeţiei, adică exact acele adevăruri care fuseseră descoperite în faşă apostolilor, dar pierdute o dată cu apostazia bisericii apostolice. Singura diferenţă majoră în reabilitarea acestor adevăruri este că lumina lor vine din sfânta sfintelor, a doua încăpere a sanctuarului ceresc. 

Fiindcă astăzi cunoaştem mult mai mult decât au cunoscut apostolii, inclusiv despre Persoanele Dumnezeirii, atunci şi botezul se face în Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt. Înţelepciunea lui Dumnezeu ne spune că trebuie să fie aşa, după cum aceeaşi Înţelepciune i-a învăţat pe ucenicii lui Isus să boteze în Numele lui Isus Hristos. După cum am arătat deja, Numele lui Isus este şi al Tatălui, şi al Duhului Sfânt, adică DUMNEZEU. Acesta este numele de familie al celor trei Persoane ale Dumnezeirii, şi este mai degrabă titlul pe care oamenii l-au dat Creatorului. Dumnezeu înseamnă Fiinţa supremă, care are calitatea de a crea din nimic totul şi care se manifestă în trei Persoane, fiecare având rolul ei în planul creaţiei şi al răscumpărării.

Adevărul despre cele trei Persoane ale Dumnezeirii este cel mai clar exprimat în Spiritul profetic. Aici se află lumina deplină cu privire la toate aceste trei Persoane minunate. Din acest motiv, este de aşteptat ca tocmai acest adevăr să fie principala ţintă de atac a diavolului, fiindcă el este în fapt taina lui Dumnezeu descoperită ultimei generaţii. Trebuie să ne aşteptăm la pervertirea acestui adevăr într-un fel în care să se asemene aproape perfect cu adevărul Evangheliei veşnice. Trebuie să fie prezentă denaturarea naşterii celei de a doua Persoane a Dumnezeirii, ca Fiul lui Dumnezeu, în sânul Tatălui, şi de asemenea trebuie să existe deja, mai înainte ca marea strigarea să se facă auzită, o denaturare a adevărului că Duhul Sfânt este o Persoană divină cu o individualitate distinctă de a Tatălui şi a Fiului. Aceste denaturări reprezintă cea mai reuşită capodoperă a prinţului întunericului pentru biserica laodiceană, starea laodiceană facilitând chiar prezenţa acestor învăţături denigratoare la adresa Numelui lui Dumnezeu taman în sânul bisericii adventiste. Ele sunt un adevărat flagel pentru cei creduli şi lesne de amăgit deoarece caută să afle lucruri pe alte căi decât pe singura cale sigură - Isus Hristos. Marea amăgire a acestora provine din faptul că prinţul întunericului a folosit în mod denaturat scrierile Spiritului profetic, în aşa fel încât prin propoziţii rupte din context, care vorbesc într-un anume fel despre naşterea Mântuitorului şi mai ales despre Persoana Duhului Sfânt, să formeze teorii false care doar dau aparenţa sprijinului mărturiilor Duhului Sfânt. Ele au fost sucite doar ca să vină în sprijinul unor idei false, întocmai după cum gardienii care-l păzeau pe Wurmbrand au interpretat cuvintele fiului său ca însemnând ceea ce de fapt nu însemnau. Singura diferenţă aici este că Satana o face intenţionat şi în mod perfid, pe când gardienii au făcut-o neintenţionat, dar cu o sinceritate înşelată. Deci, poţi fi sincer, dar asta nu înseamnă că vei fi ferit de mari amăgiri. Deschideţi bine ochii şi vedeţi pe ce platformă staţi, cea a adevărului sau cea a minciunii! 

     "Numai cei care gândesc şi cercetează pentru ei înşişi şi care păstrează ceea ce este bun, vor avea la sfârşit speranţa de a fi mântuiţi." Destinul unei Mişcări, Introducere, penultimul paragraf.

     "Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, cei trei demnitari sfinţi ai cerului, au declarat că ei îi vor întări pe oameni să biruie puterile întunericului. Toate facilităţile cerului sunt promise celor care prin jurămintele lor de botez au încheiat legământ cu Dumnezeu." (Manuscript 92, 1901). The S.D.A. Bible Commentary, vol. 5, pag. 1110, par. 8.

     "În numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt, omul este pus în mormântul său de apă, îngropat împreună cu Hristos prin botez, şi înviat din apă pentru a trăi viaţa cea nouă de loialitate faţă de Dumnezeu. Cele trei mari puteri din ceruri sunt martore; ele sunt nevăzute, dar prezente... Lucrarea este prezentată în faţa fiecărui suflet care şi-a recunoscut credinţa în Isus Hristos prin botez şi a devenit un primitor al garanţiei de la cele trei persoane - Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt." (Manuscript 57, 1900). The S.D.A. Bible Commentary, vol. 6, pag. 1074.

     "Hristos a făcut din botez intrarea în împărăţia Sa spirituală. El a pus această condiţie clară pe care trebuie să o respecte toţi cei care doresc să fie recunoscuţi ca fiind sub autoritatea Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt...

     Aceia care sunt botezaţi în întreitul nume al Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt, declară în mod public, chiar la începutul vieţii lor creştine, că au acceptat invitaţia: "Ieşiţi din mijlocul lor, şi despărţiţi-vă de ei, zice Domnul; nu vă atingeţi de ce este necurat, şi vă voi primi.  Eu vă voi fi Tată, şi voi îmi veţi fi fii şi fiice, zice Domnul Cel Atotputernic". 2Corinteni 6,17.18...

     Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, puteri infinite şi omnisciente, primesc pe aceia care intră cu adevărat în legământ cu Dumnezeu. Ei sunt prezenţi la fiecare botez, ca să primească pe candidaţii care au renunţat la lume şi l-au primit pe Hristos în templul sufletului. Aceşti candidaţi au intrat în familia lui Dumnezeu, iar numele lor sunt scrise în cartea vieţii Mielului." (Manuscript 27, 1/2, 1900). The S.D.A. Bible Commentary, vol. 6, pag. 1075.

     "Când noi l-am acceptat pe Hristos şi, în numele Tatălui, al lui Hristos şi al Duhului Sfânt, ne-am angajat să-i slujim lui Dumnezeu: Tatăl, Hristos şi Duhul Sfânt - cei trei demnitari şi cele trei puteri ale cerului - ei înşişi se angajează să ne fie dată orice facilitate dacă ne îndeplinim jurămintele noastre de botez ca să ieşim "din mijlocul lor", să ne despărţim... şi să nu ne atingem "de ce este necurat". (Manuscript 85, 1901). The S.D.A. Bible Commentary, vol. 6, pag. 1075.

Spiritul profetic, vocea lui Dumnezeu care lămureşte Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia, în mod deplin pentru generaţiile vremii sfârşitului, pentru cei care vor să ia aminte, arată fără putinţă de tăgadă că cele trei Persoane sfinte ale Dumnezeirii sunt distincte, adică fiecare cu individualitatea ei distinctă. Mai mult, ca să facă lucrurile absolut clare, fără putinţa de a putea fi interpretate tendenţios, Spiritul profeţiei declară că Duhul Sfânt este o individualitate diferită de a Tatălui şi a Fiului. Cuvântul lui Dumnezeu vorbeşte de la sine în acest sens, după cum se poate vedea mai jos.

     "Trei puteri distincte (diferite), Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, lucrează împreună pentru fiinţele omeneşti. Ei sunt uniţi în lucrarea de a face biserica de pe pământ asemenea bisericii din ceruri." Manuscript 27a, 1900, par. 22.

     "Duhul Sfânt este Mângâietorul, în numele lui Hristos. El îl întruchipează pe Hristos, cu toate acestea este o individualitate (personalitate) distinctă (diferită)." Manuscript 93, 1893, par. 8. Vezi şi Manuscript Releases, vol. 20, pag. 323-325.

Astăzi există o singură voce, o singură cale care ne arată adevărul, aşa cum este el în Isus Hristos. De fapt, întotdeauna a fost aşa. Sunt mulţi hristoşi mincinoşi în lume şi sunt multe învăţături stricate chiar în sânul adventismului. Toţi pretind adevărul, toţi şi toate vorbesc despre Hristos, dar sunt nişte mincinoşi; sunt antihriştii despre care vorbesc Scripturile. Există o singură cale a adevărului, iar aceasta este Isus Hristos, Mijlocitorul şi Marele nostru Preot aflat în sanctuarul ceresc. Adevărul vine doar din a doua încăpere a sanctuarului ceresc, căci calea adevărului duce doar în sanctuarul de sus. Calea aceasta este sprijinită şi descoperită doar în Scripturile adevărului, întărite prin Spiritul profeţiei sau mărturiile Duhului Sfânt. Cei ce merg pe ea nu se rătăcesc niciodată. Pentru cei mai mulţi adventişti, cuvintele Bibliei şi ale Spiritului profetic sună într-un fel, în spiritul unei sincerităţi amăgite şi a unui duh de cercetare care iese din sfera Cuvântului lui Hristos, pentru alţii, cei unşi cu alifia Cerului, ele sună şi sunt înţelese potrivit Duhului, căci El este în ei, cu ei şi lucrează prin ei pentru toţi cei interesaţi să aibă lumina. Duhul Sfânt glăsuie într-un singur fel, şi o face doar pentru cei ce cred şi au credinţa care biruie lumea zi de zi. Aceasta este credinţa lui Isus.

     "Acolo se va croi o cale, un drum, care se va numi Calea cea Sfântă: nici un om necurat nu va trece pe ea, ci va fi numai pentru cei sfinţi; cei ce vor merge pe ea, chiar şi cei fără minte, nu vor putea să se rătăcească. Pe calea aceasta nu va fi nici un leu, şi nici o fiară sălbatică nu va apuca pe ea, nici nu va fi întâlnită pe ea, ci cei răscumpăraţi vor umbla pe ea. Cei izbăviţi de Domnul se vor întoarce, şi vor merge spre Sion cu cântece de biruinţă. O bucurie veşnică le va încununa capul, veselia şi bucuria îi vor apuca, iar durerea şi gemetele vor fugi!" Isaia 35,8-10.

     "... pentru că oricine este născut din Dumnezeu, biruie lumea; şi ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii, este credinţa noastră." 1Ioan 5,4.

"Drumul spre sfânta sfintelor este deschis"

     "Ascultaţi-mă, Iuda şi locuitorii Ierusalimului! Încredeţi-vă în Domnul, Dumnezeul vostru, şi veţi fi întăriţi; încredeţi-vă în proorocii Lui, şi veţi izbuti." 2Cronici 20,20.

Până acum noi am înţeles că locul slujirii Mântuitorului, în calitatea Sa cea nouă de Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec, după înălţarea Sa la cer, este "la dreapta scaunului de domnie al Măririi", Evrei 8,1, un loc pe care Scripturile adevărului ne învaţă să-l asociem în mod precis cu sfânta templului din ceruri. Numai semnificaţia plină de înţeles a lucrării de ispăşire, aşa cum se desfăşura ea la cortul întâlnirii de pe pământ, ne ajută să pricepem că aşa stau lucrurile în această privinţă deosebit de importantă. Învăţătura conţinută în lucrarea de ispăşire are o importanţă aparte pentru credinciosul autentic adventist. Prin intermediul ei, Hristos ne învaţă ce face cu sângele Său în dreptul tuturor oamenilor, dar mai ales în dreptul bisericii Sale din toate timpurile, prin judecata de cercetare a caracterelor lor. De aceea, ispăşirea nu s-a oprit la cruce, ci continuă sus în ceruri. 

Există mai multe ispăşiri, şi anume ispăşirea făcută în curtea sanctuarului pământesc, locul unde era sacrificat mielul pentru jertfă şi adus ca ardere de tot pe altarul de jertfă sau jertfelnicul de afară. În acest caz, curtea sanctuarului pământesc simboliza pământul nostru, locul unde s-a întrupat Mielul lui Dumnezeu, ca să fie pregătit pentru aducerea propriei jertfe în folosul omenirii. Altarul pentru jertfe era simbolul dealului Golgota, acolo unde Mântuitorul şi-a dat viaţa pentru răscumpărarea omului. Apoi era ispăşirea din sfânta, prima încăpere a sanctuarului pământesc, o încăpere care corespunde şi trebuia să fie imaginea primei faze a marii lucrări de ispăşire prin sângele Mielului, nu al animalelor pământeşti, căci sângele lor era doar un simbol pentru cel al Mântuitorului lumii. Această lucrare de ispăşire, după cum am putut constata a durat aproximativ optsprezece secole de la înălţarea lui Isus şi până la data de 22 octombrie 1844, când "Templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis". Apocalipsa 11,19. Această lucrare de ispăşire este în mod obligatoriu pregătitoare pentru următoarea lucrare de ispăşire, deosebit de importantă, fără de care misiunea Evangheliei, pe pământ, nu poate fi încheiată. 

Această lucrare de ispăşire este ispăşirea din sfânta sfintelor, care, pe pământ, implica o lucrare de ispăşire pentru toate păcatele mărturisite ale poporului evreu acumulate acolo, ceea ce însemna literalmente o curăţire a sanctuarului pământesc de toate păcatele trimise acolo prin mărturisire şi credinţa în puterea de curăţare a sângelui Răscumpărătorului, către care indica tot ritualul iudaic. În data de 22 octombrie 1844 a început această lucrare de curăţire a sanctuarului sfânt din ceruri, către care cel pământesc arăta, potrivit cuvântului sigur al profeţiei care ne spune: "Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi Sfântul Locaş va fi curăţit!" Daniel 8,14. Această a doua încăpere a sanctuarului era o imagine a celei de a doua faze a mântuirii, şi ultima înainte ca păcatele ispăşite din sanctuar să fie puse asupra ţapului de trimis sau pentru Azazel. Această lucrare de transfer a acestor păcate asupra capului ţapului de trimis este ultima lucrare cu care se încheie practic marea lucrare a ispăşirii. Aşa după cum am menţionat în studiul trecut, ţapul pentru Azazel este simbolul lui Satana. El este acela care va trebui să poarte toate păcatele mărturisite ale poporului lui Dumnezeu din toate veacurile, şi să fie trimis împreună cu ele într-un loc pustiu. Locul pustiu este pământul nostru pustiit, adus oarecum la starea lui diformă de la început, înainte de a exista viaţă pe el, cu excepţia apelor care îl acopereau. "Apoi am văzut pogorându-se din cer un înger, care ţinea în mână cheia Adâncului şi un lanţ mare. El a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satana, şi l-a legat pentru o mie de ani. L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo, şi a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înşele Neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani." Apocalipsa 20,1-3.

Aşadar, lucrarea de ispăşire este una complexă, dar necesară şi vitală pentru răscumpărarea şi refacerea omului din temelii. Deci, după cum curtea templului pământesc simboliza pământul, tot astfel sanctuarul propriu-zis, cu cele două încăperi ale sale, era şi el un simbol cât mai potrivit cu putinţă pentru sanctuarul ceresc, însă în mod deosebit pentru lucrarea de ispăşire desfăşurată în două faze: sfânta şi sfânta sfintelor. Acest adevăr măreţ este Evanghelia cea veşnică încredinţat cu bunăvoinţă credincioşilor lui Dumnezeu care au primit cele trei solii îngereşti şi au constituit marea mişcare adventă, în 1844. Este acel adevăr indestructibil cu care Dumnezeu intenţionează să încheie istoria păcatului, cu ajutorul îngerului care are această sarcină extraordinară. "După aceea am văzut pogorându-se din cer un alt înger, care avea o mare putere; şi pământul s-a luminat de slava lui." Apocalipsa 18,1.

Înţeleasă în lumina ei adevărată, lucrarea de ispăşire este de nedespărţit de locul unde Hristos mijloceşte pentru noi şi o aduce la îndeplinire, şi anume sanctuarul din ceruri sau locaşul sfânt. Cu toate că Scripturile afirmă tot ce am spus până acum, există totuşi o declaraţie care pare să susţină că Isus, după înălţarea Sa, s-ar fi dus direct în sfânta sfintelor din sanctuarul de sus unde avea să-şi înceapă lucrarea de ispăşire. Această declaraţie pare a fi singulară şi se găseşte în mărturiile Duhului Sfânt. Acestea, mărturiile Duhului Sfânt, sunt un dar al bunăvoinţei lui Dumnezeu încredinţat credincioşilor care au primit solia celor trei îngeri din Apocalipsa 14, cu scopul de a lumina înţelegerea Scripturilor cum nici o altă generaţie din trecut nu a mai beneficiat de ea. Ele au menirea să întărească adevărul Scripturilor sub toate aspectele. Mărturiile Duhului Sfânt înseamnă şi Scripturile Vechiului Testament, pe care Dumnezeu le-a dat evreilor spre mântuirea lor. De asemenea, mărturiile Duhului Sfânt sunt Scripturile Noului Testament, pe care Dumnezeu le-a oferit credincioşilor Săi, după revărsarea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii, ele având scopul lămurit de a clarifica Evanghelia conţinută în Vechiul Testament. Şi, în ultimă instanţă, mărturiile Duhului Sfânt mai înseamnă scrierile inspirate dăruite credincioşilor Săi, care au primit solia Evangheliei veşnice cuprinsă în vestirea celor trei îngeri cereşti, în 1844. Scopul lor fundamental este de a desluşi, de a clarifica în cel mai impunător dar simplu mod înţelesul atotcuprinzător al Evangheliei conţinute atât în Vechiul, cât şi în Nou Testament, înţeles asupra căruia Satana a aruncat cel mai teribil întuneric prin intermediul tainei fărădelegii, timp de veacuri. 

Toate aceste Scripturi sunt inspirate de unul şi acelaşi Duh - Duhul Sfânt, a treia persoană a Dumnezeirii. Gradul de inspiraţie al Scripturilor Vechiului şi Noului Testament este acelaşi cu cel al mărturiilor Duhului Sfânt, care au prins viaţă după anul 1844. Acest adevăr este frumos scos în relief în felul următor: "Mărturiile Tale sunt cu totul adevărate; sfinţenia este podoaba Casei Tale, Doamne, pentru tot timpul cât vor ţine vremurile." Psalm 93,5. "Legea Domnului este desăvârşită, şi înviorează sufletul; mărturia Domnului este adevărată şi dă înţelepciune celui neştiutor." Psalm 19,7. (Aceasta este mărturia Duhului Sfânt sub forma Scripturilor Vechiului Testament). "Cine primeşte mărturia Lui, adevereşte prin aceasta că Dumnezeu spune adevărul." Ioan 3,33. "Ucenicul acesta este cel ce adevereşte aceste lucruri, şi care le-a scris. Şi ştim că mărturia lui este adevărată." Ioan 21,24. "Descoperirea lui Isus Hristos pe care l-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând. Şi le-a făcut-o cunoscut, trimeţând prin îngerul Său la robul Său Ioan, care a mărturisit despre Cuvântul lui Dumnezeu şi despre mărturia lui Isus Hristos, şi a spus tot ce a văzut." Apocalipsa 1,1.2. (Aceasta este mărturia Duhului Sfânt sub forma Scripturilor Noului Testament). "Tu, însă, Daniele, ţine ascunse aceste cuvinte, şi pecetluieşte cartea, până la vremea sfârşitului.... Atunci mulţi o vor citi, şi cunoştinţa va creşte." Daniel 12,4. "Şi balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu, şi ţin mărturia lui Isus Hristos." Apocalipsa 12,17. "Şi m-am aruncat la picioarele lui ca să mă închin lui Dar el mi-a zis: >Fereşte-te să faci una ca aceasta! Eu sunt un împreună slujitor cu tine şi cu fraţii tăi, care păstrează mărturia lui Isus. Lui Dumnezeu închină-te! (Căci mărturia lui Isus este duhul proorociei.<) Apocalipsa 19,10. (Aceasta este mărturia lui Hristos încredinţată slujitorilor Săi care păzesc poruncile lui Dumnezeu. Aceste mărturii din timpul sfârşitului şi credinţa în inspiraţia şi autenticitatea lor sunt o caracteristică a rămăşiţei seminţei protestantismului, adică a acelora care urmau să primească întreita solie îngerească. E aşa, deoarece este profetizat clar că "la vremea sfârşitului... cunoştinţa va creşte"; este vorba despre cunoştinţa profetică, cartea lui Daniel urmând a fi desigilată, spre cunoaştere, acestei rămăşiţe. Această mărturie din vremea sfârşitului, deci după 1844, este constituită cu scopul de a pune în cadrul corect de înţelegere Evanghelia din Scripturile Vechiului şi Noului Testament). 

Aceasta este în întregime lucrarea Duhului Sfânt, în privinţa mărturiilor Sale. Iată ce declara un credincios care a înţeles acest adevăr al inspiraţiei divine, a lucrării Duhului Sfânt de a inspira şi păstra mărturiile Sale pentru toţi cei ce vor să fie mântuiţi prin cunoaşterea lui Isus Hristos şi a lui Dumnezeu: "În timp ce adventiştii de ziua a şaptea nu consideră scrierile lui Ellen White ca fiind o adăugare modernă la canonul Scripturii, noi recunoaştem în ele aceeaşi calitate şi acelaşi grad de inspiraţie ca şi în cazul scriitorilor Bibliei şi considerăm că autoritatea lor de învăţătură este egală cu cea a Bibliei... " The Review and Herald, 30 martie 1967.

Prin urmare, este corect să spunem că mărturiile Duhului Sfânt, indiferent că vorbim despre Vechiul şi Noul Testament sau despre scrierile lui Ellen White, conţin învăţătura sănătoasă a Evangheliei veşnice, care nu se poate contrazice pe sine în nici un fel. Că în ele nu găsim niciodată păreri şi idei omeneşti, specifice omului schimbător. Ele, mărturiile Duhului Sfânt, sunt lumina lui Dumnezeu în cuvinte omeneşti. Aşadar, este de aşteptat ca în declaraţia de mai jos. noi să găsim armonie deplină cu întreaga Scriptură a Vechiului şi Noului Testament asupra subiectului referitor la locul slujirii lui Isus în ceruri, după înălţarea Sa, că adică scaunul de domnie al Măririi este asociat şi trebuie să fie asociat cu sfânta, nicidecum cu sfânta sfintelor, înainte ca lucrarea de ispăşire să înceapă în cea de-a doua încăpere a sanctuarului de sus; înainte deci de 1844.

     "Când strigătul >S-a sfârşit< a ieşit de pe buzele Domnului Hristos, preoţii oficiau în templu. Era ceasul jertfei de seară. Mielul, reprezentând pe Domnul Hristos, fusese adus ca să fie junghiat. Îmbrăcat în hainele sale frumoase şi pline de însemnătate, preotul stătea cu cuţitul ridicat, asemenea lui Avraam când era gata să aducă jertfă pe fiul său. Cu un interes deosebit, poporul privea scena. Dar pământul a început să se zguduie şi să tremure; căci Domnul însuşi se apropie. Cu un zgomot puternic, perdeaua dinăuntru a templului este ruptă de sus până jos de o mână nevăzută, permiţând mulţimii să privească un loc ce era odată plin de prezenţa lui Dumnezeu. În acest loc sălăşluia Şechina. Aici şi-a manifestat Dumnezeu slava, deasupra milostivitorului. Nimeni, în afară de marele preot, n-a ridicat vreodată perdeaua care despărţea această parte a sanctuarului de restul templului. Aici, el intra o dată pe an pentru a face ispăşire pentru păcatele poporului. Dar iată, perdeaua este ruptă în două. Locul cel mai sfânt din sanctuarul pământesc nu mai era deloc sfânt.

     Totul este cuprins de groază şi confuzie. Preotul era gata să înjunghie victima; dar cuţitul cade din mâna sa fără putere şi mielul scapă. Tipul întâlneşte antitipul în moartea Fiului lui Dumnezeu. Marele sacrificiu a fost adus. Drumul spre Sfânta sfintelor este deschis. Se pregăteşte o cale nouă şi vie pentru toţi. Nu mai era deloc nevoie ca toţi cei păcătoşi şi întristaţi să aştepte venirea marelui preot. De aici înainte, Mântuitorul avea să oficieze ca preot şi apărător în cerurile cerurilor. Era ca şi când un glas ar fi spus închinătorilor: Acum s-a terminat cu toate jertfele şi darurile pentru păcat. Fiul lui Dumnezeu a venit după Cuvântul Său: >Iată-Mă (în sulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule<. >Cu însuşi sângele Său", "El a intrat, o dată pentru totdeauna, în locul sfânt... după ce a căpătat o răscumpărare veşnică< (Evrei 10,7; 9,12, conform K.J.V. Bible)." Hristos Lumina Lumii, cap. Golgota, ultimele două paragrafe.

Tot contextul face referire la momentul când Isus moare pe crucea Golgotei, după care se specifică limpede că drumul sau calea către, înspre sfânta sfintelor este deschis sau deschisă. Din aceste cuvinte se poate trage concluzia greşită că Isus s-ar fi înălţat în sfânta sfintelor, sau că, dimpotrivă, autoarea îşi exprimă propria idee cu privire la acest aspect al problemei şi enunţă un neadevăr, fiindcă după ştiinţa cunoscătorilor Bibliei, Hristos s-a înălţat sus, la Tatăl, în sfânta, deci, ca atare, autoarea e greşită şi nu poate fi inspirată. Această părere este întărită de faptul că traducătorii adventişti, în loc să traducă textul biblic menţionat de autoare, cel din Evrei 9,12, potrivit versiunii pe care ea o foloseşte, King James, ei au trecut textul ce corespunde versiunii Cornilescu, şi care face referire de fapt la sfânta sfintelor, nicidecum la sfânta. 

Aşadar, este uşor de observat că nu putem pune semn de egalitate, ca semnificaţie şi înţeles, între faptul că prin jertfa cea mare s-a deschis o cale nouă spre sfânta sfintelor şi locul înălţării lui Isus în cer, care, conform versiunii King James, este locul sfânt sau prima încăpere a sanctuarului ceresc. Cum trebuie să înţelegem că drumul este deschis înspre sau în sfânta sfintelor din sanctuarul de sus? Chiar autoarea ne spune, rămânând în spiritul Scripturilor în toate privinţele, şi anume "Se pregăteşte o cale nouă şi vie pentru toţi. Nu mai era deloc nevoie ca toţi cei păcătoşi şi întristaţi să aştepte venirea marelui preot. De aici înainte, Mântuitorul avea să oficieze ca preot şi apărător în cerurile cerurilor. Era ca şi când un glas ar fi spus închinătorilor: Acum s-a terminat cu toate jertfele şi darurile pentru păcat. Fiul lui Dumnezeu a venit după Cuvântul Său". 

Drumul deschis spre sfânta sfintelor era şi este de fapt calea cea nouă, Isus Hristos, în calitate de Preot şi Apărător în cerurile cerurilor. Accentul cade, după cum se poate observa, pe calea sau drumul înspre sfânta sfintelor; iar aceasta este calea cea nouă - Isus Hristos - în sensul că tot sistemul de jertfe pământeşti a fost împlinit în El, asupra căruia indica acest sistem, şi că nu mai este nevoie de un preot pământesc să oficieze pentru păcătos, pentru ca acesta să se poată apropia de Dumnezeu. Astfel, preoţia pământească, cea levitică, a fost desfiinţată, ca şi întregul ceremonial iudaic, locul ei fiind luat de preoţia după rânduiala lui Melhisedec. De ce se spune că un drum, o cale a fost deschisă către sfânta sfintelor? De ce nu se spune că a fost deschisă către sfânta? Motivul este foarte simplu. Omul păcătos, ca şi preotul levit, nu putea ajunge direct în prezenţa nemijlocită a şekinei din sfânta sfintelor decât o singură dată pe an, în ziua cea mare a ispăşirii, în Yom Kippur! El, ca om păcătos dar pocăit, se putea apropia de Dumnezeul sfintei sfintelor doar prin preot. Acum, după ce Jertfa cea mare a fost adusă, nu mai este nevoie de preoţi şi mijlocitori omeneşti cu ajutorul cărora să ne apropiem sau să îl cunoaştem pe Dumnezeu. S-a deschis o nouă cale, iar aceasta este Isus Hristos, care mijloceşte pentru noi direct în prezenţa Tatălui. Prin El suntem aduşi, prin credinţă vie, direct în prezenţa Tatălui, şi nu o dată pe an, ci în fiecare clipă a existenţei noastre. Avem intrare liberă la El, chiar prin Fiul Său preaiubit. 

Drumul este deschis în sfânta sfintelor fiindcă acolo asociau evreii prezenţa continuă şi nemijlocită a şekinei, a lui Dumnezeu! Ceea ce nu a putut face ritualul iudaic, poate face Jertfa cea mare, şi anume ne aduce direct în prezenţa Tatălui din cer, exact aşa cum marele preot o putea face doar o singură dată pe an. În fapt, sfânta sfintelor din cer reprezintă locul de domnie al lui Dumnezeu, însuşi templul ceresc. Locul intimităţii cu Dumnezeu este doar sfânta sfintelor, adică un loc specific unde pot intra doar cei reprezentaţi ca fiind "o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu şi l-a câştigat ca să fie al Lui". 1Petru 2,9. Tot templul ceresc este ca o sfânta sfintelor, datorită prezenţei permanente şi veşnice a Dumnezeirii, a Tatălui şi a Fiului deopotrivă. Din acest motiv se spune că drumul este deschis înspre sfânta sfintelor, fiindcă potrivit tipologiei iudaice doar acolo era de găsit şekina. Numai marele preot avea acces în această încăpere o singură dată pe an. Acum, după ce Isus s-a adus jertfă, drumul spre prezenţa Tatălui a fost deschis pentru fiecare păcătos pocăit în mod individual, fiindcă doar cei ce s-au întors cu toată inima la Dumnezeu şi au fost curăţiţi prin sângele Mântuitorului pot face ceea ce marele preot făcea o dată pe an, adică intră direct în prezenţa Tatălui, prin credinţa în Reprezentantul nostru, Isus Hristos, în fiecare clipă şi în fiecare zi.

În concluzie, drumul spre sfânta sfintelor este deschis fiindcă aceasta era asociată în mod direct cu prezenţa şekinei. Dar, noi ştim că prezenţa Dumnezeirii umple tot cerul, deci tot templul ceresc, chiar sfânta cetate cerească - noul Ierusalim. Totodată, sfâşierea catapetesmei din interiorul templului pământesc arăta că toţi oamenii pocăiţi şi iertaţi urmau să aibă acces direct la Tatăl, prin Isus Hristos, un Mare Preot milostiv care are milă de slăbiciunile noastre şi ne reprezintă în cer cum se cuvine. Prin ruperea acelei perdele se arăta că între Dumnezeul sfânt şi curat şi omul păcătos, pocăit şi iertat nu mai stă nimic, că accesul se face direct în numele şi prin meritele Mântuitorului şi Răscumpărătorului nostru. Totodată, perdeaua aceea grea era un simbol al trupului care avea să fie frânt pentru omenire şi prin care suntem aduşi în unire cu Tatăl în Isus Hristos. "Dar acolo unde este iertare de păcate, nu mai este nevoie de jertfă pentru păcat. Astfel, deci, fraţilor, fiindcă prin sângele lui Isus avem o intrare slobodă în Locul preasfânt (locurile sfinte, potrivit cu The New Greek Testament, Fourth Revised Edition), pe calea cea nouă şi vie pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua dinăuntru, adică trupul Său: - şi fiindcă avem un Mare preot pus peste casa lui Dumnezeu, să ne apropiem cu o inimă curată, cu credinţă deplină, cu inimile stropite şi curăţite de un cuget rău, şi cu trupul spălat cu o apă curată." Evrei 10,18-22. 

     "Căci El este pacea noastră, care din doi a făcut unul, şi a surpat zidul de la mijloc care-i despărţea, şi, în trupul Lui, a înlăturat vrăjmăşia dintre ei, Legea poruncilor, în orânduirile ei, ca să facă pe cei doi să fie în El însuşi un singur om nou, făcând astfel pace; şi a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin cruce, prin care a nimicit vrăjmăşia." Efeseni 2,14-16.

Ce remarcăm în legătură cu cele scrise în Scripturile adevărului şi cele ale mărturiilor Duhului Sfânt? Că limbajul şi spiritul în care au fost scrise sunt aceleaşi. Atât apostolul Pavel, cât şi Ellen White ne transmit şi întăresc prin ceea ce scriu acelaşi adevăr de neschimbat în legătură cu calea deschisă spre sfânta sfintelor. Astfel sfânta sfintelor cereşti înseamnă şi este totodată prezenţa şekinei, a lui Dumnezeu în templul ceresc, calea către acolo fiindu-ne deschisă prin jertfa Mântuitorului şi a preoţiei care nu trece, cea a lui Melhisedec, iar lucrarea de ispăşire săvârşită în prezenţa Tatălui de către Fiul Său preaiubit trebuia să corespundă ispăşirii specifice sfintei, nu sfintei sfintelor. De aceea ni se zice într-o modalitate clară, în declaraţia citată mai sus din Hristos Lumina Lumii, că, după ce Isus a deschis drumul spre sfânta sfintelor, adică în prezenţa Tatălui, El, Mântuitorul, "a intrat, o dată pentru totdeauna, în locul sfânt... după ce a căpătat o răscumpărare veşnică< (Evrei 9,12, conform K.J.V. Bible).

Am arătat clar că templul din ceruri nu are două încăperi, că apostolul Pavel numeşte acest templu ceresc în toată epistola sa către evrei drept "locurile sfinte", de aceea drumul deschis către sfânta sfintelor nu înseamnă decât drumul deschis de Mântuitorul, prin jertfa Sa, direct în prezenţa nemijlocită a Tatălui, unde Isus a început imediat după înălţarea Sa partea sau faza lucrării de ispăşire zilnică specifică sfintei. Prin urmare, este corect să spunem că locul înălţării Sale este sfânta. Drumul deschis în sfânta sfintelor este o altă modalitate de a spune drumul deschis în prezenţa Tatălui, căci sfânta sfintelor era totdeauna asociată, în concept iudaic, doar cu prezenţa unde sălăşluia şekina. (Ca să înţelegem mai lesne cât de importantă este calea pe care cineva o deschide către ceva, nu trebuie să ne gândim decât la calea prin care Columb a descoperit America. El a deschis o cale nouă către un continent nou prin intermediul apelor. Pe această cale, toţi navigatorii din lume, în speţă cei din ţările care deţineau flotă la mare sau la ocean, puteau să meargă către aceeaşi destinaţie. Tot astfel a făcut şi Hristos, a deschis o nouă cale de a intra chiar în prezenţa Tatălui, iar aceasta este chiar Isus Hristos, în calitatea Sa de Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec. Mijlocul de a intra direct în prezenţa Tatălui, fără intermediari, fără preoţie levitică sau de alt tip, este credinţa în sângele şi în meritele Mântuitorului, a Fiului lui Dumnezeu întrupat). Atât credincioşii din generaţiile de la înălţarea lui Isus la cer, până în 22 octombrie 1844, cât şi credincioşii de la această dată şi până la închiderea harului au intrat şi intră în sfânta sfintelor pe calea cea nouă - Isus Hristos. Sfânta sfintelor cereşti înseamnă doar prezenţa  fizică a Tatălui, nu o încăpere, iar înaintea acestei prezenţe, Mijlocitorul divin a desfăşurat pentru credincioşii din prima categorie o lucrare de ispăşire zilnică specifică sfintei, iar pentru cei din a doua categorie, o lucrare de ispăşire specifică sfintei sfintelor. Aceasta este Evanghelia măreaţă conţinută în solia celor trei îngeri magnifici cu privire la acest subiect.

     "Când Hristos a murit pe crucea de pe Golgota a fost deschisă atât pentru păgâni, cât şi pentru iudei o cale nouă şi vie. Mântuitorul avea să slujească de aici înainte ca Preot şi Mijlocitor în cerurile cerurilor. În viitor, sângele animalelor de jertfă adus pentru păcat era fără valoare; căci Mielul lui Dumnezeu a murit pentru păcatele lumii." Viaţa lui Isus, cap. Golgota, 42. (The Spirit of Prophecy, vol. 3, pag.167.)

Înălţarea lui Isus la cer în sfânta, în lumina Apocalipsei

     "Hristos însă a venit ca Mare Preot al bunurilor ce au să fie (viitoare), printr-un mai mare şi mai desăvârşit cort, nefăcut de mână, adică nu din această creaţie. Nu prin sângele ţapilor şi al viţeilor, ci prin propriul sânge a intrat o dată pentru totdeauna în locurile sfinte, o veşnică răscumpărare obţinând." Evrei 9,11.12. (O traducere literală după The Greek New Testament, Fourth Revised Edition)

Cum e posibil să fim făcuţi a înţelege că Isus, după înălţarea Sa, a început slujba sau serviciul de ispăşire zilnică în sfânta sanctuarului ceresc, cu ajutorul inestimabil al Apocalipsei? Folosesc un limbaj specific Bibliei şi al profeţiei, întrucât am arătat că, în cer, templul lui Dumnezeu nu este împărţit în două încăperi ca sanctuarul de pe pământ, oricare ar fi fost acesta în timpul dispensaţiunii vechi-testamentare. Ce are a face Apocalipsa, o carte profetică, cu locul unde slujeşte Isus în templul ceresc? Vom pricepe cât de uimitoare este această carte profetică, în afara faptului că ne descoperă viitorul. 

În primul rând, termenul "Apocalipsa" înseamnă descoperire, dar nu o descoperire oarecare, ci o descoperire care vine din partea lui Dumnezeu prin Fiul Său, care, prin intermediul mâinii Sale drepte, îngerul Gabriel, o face cunoscută robului Său Ioan, ucenicul cel iubit, unul din fiii tunetului, cum erau cei doi fraţi (Iacov fiind celălalt frate) cunoscuţi în satul natal. Deşi această carte deosebită este menită să descopere viitorul, totuşi vom găsi în ea suficientă lumină cu privire la locul prezenţei Dumnezeirii în templul din ceruri şi mai ales cu privire la locul unde lucrarea de ispăşire se efectuează prin intermediul preoţiei lui Melhisedec. 

Această carte profetică prin natura ei este unică în tot ce se numeşte operă literară, dar mai ales în materie de inspiraţie divină. Nu vreau să spun că gradul ei de inspiraţie este mai mare sau diferit de restul Scripturilor. Nici vorba despre aşa ceva. Ceea ce vreau să transmit este că modul cum Inspiraţia divină a gândit-o, cu ajutor omenesc, întrece tot ce s-a scris până la ea. Dacă această carte ar fi întreaga Biblie pe care am putea să o deţinem, atunci toţi am putea afla mântuirea prin rugăciune, cercetare şi asimilarea adevărurilor ei fabuloase. Apocalipsa este coroana întregii Biblii şi a Inspiraţiei divine. Mai mult decât atât, tot farmecul, frumuseţea şi unicitatea ei constau în faptul extraordinar că este gândită a fi imaginea sau întruchiparea templului ceresc într-o formă accesibilă înţelegerii şi puterii de pricepere a oricărei minţi omeneşti, indiferent de vârstă. Este pur şi simplu templul ceresc coborât în formă scrisă, sub formă de simboluri, pe pământ pentru oamenii iubiţi de Dumnezeu, în speţă pentru cei credincioşi şi ascultători. Tocmai de aceea această carte fenomenală este capodopera capodoperelor în materie de conţinut şi inspiraţie. Nu poate fi egalată niciodată de nimic în nici un timp în ce priveşte modalitatea prin care Dumnezeu a găsit cu cale să aşeze adevăruri fabuloase descrise în forma unei imagini a templului ceresc, în aşa fel încât descrierea sau scrierea acesteia să fie potrivită pentru puterea de înţelegere a omului limitat, iubit de Dumnezeu prin jertfa Fiului Său!

Cartea Apocalipsa s-a născut în urma eşecului bisericii apostolice de a încheia lucrarea Evangheliei pe pământ. Această carte a devenit o necesitate după ce nunta la care fuseseră invitaţi, cu mic, cu mare, toţi evreii, a încetat ca urmare a necredinţei prin instaurarea tainei fărădelegii. Tot ce fusese ţinut tăinuit prin sigilare cu privire la viitorul sumbru al omenirii, în cartea lui Daniel, dacă şi biserica apostolică avea să eşueze, urma să devină realitatea unui viitor înfricoşător. Astfel, apostolul Ioan este chemat de Dumnezeu prin împrejurări vitrege pe insula Patmos, unde i se prezintă toată panorama viitoare a unui timp ce nu ar fi trebuit să mai existe! Prin simboluri şi imagini potrivite pentru puterile ce aveau să domine pe scena viitorului, Ioan ne transmite adevăruri ce urmau a fi desigilate spre cunoaştere desluşită abia după ce taina fărădelegii - papalitatea, trebuia să-şi primească rana de moarte prin ateismul francez. Zorii unui viitor mai luminos se întrevedeau după 1798, iar din 1844 trăim în aşa-numita vreme a sfârşitului, când ceea ce a fost în trecut se va repeta, din cauză că biserica lui Dumnezeu, din acest timp al sfârşitului, nu a învăţat nimic şi nici nu e dispusă să înveţe din lecţiile trecutului.

După ce Ioan este pus să scrie ce-i spune "cineva, care semăna cu Fiul omului", Apocalipsa 1,13, cu privire la parcursul viitor al bisericii lui Dumnezeu în şapte etape sau segmente ale timpului, când la stăpânirea lumii s-au aflat Roma imperială şi apoi cea ecleziastică şi când era aproape să fie nimicită de tot de taina fărădelegii, este dus în viziune în templul ceresc unde i se arată din nou peregrinajul bisericii pe pământ, dar din perspectiva sau prin prisma sanctuarului ceresc. Sub formă de peceţi sau sigilii, şi mai apoi prin alte simboluri potrivite, lui Ioan îi este înfăţişat din nou viitorul bisericii oropsite de papalitate, până la instaurarea icoanei papalităţii, în persoana protestantismului apostaziat american în tandem cu puterea politică şi juridică a statului american, culminând cu biruinţa bisericii lui Dumnezeu, simbolizată prin cei 144.000, şi venirea lui Hristos a doua oară ca să-şi ia cu El pe ai Săi în căminul ceresc, chiar acolo unde este dus în viziune Ioan.

Şi fiindcă pe noi ne interesează doar locul unde Ioan este dus în viziune, atunci este musai să ne oprim şi să stăruim asupra acestui aspect deosebit de important al studiului de faţă. Totul începe în Apocalipsa 4, unde Ioan este introdus printr-o uşă "deschisă în cer" şi vede "un scaun de domnie, şi pe scaunul acesta de domnie şedea Cineva". Apocalipsa 4,1.2. Este foarte important să urmărim cu atenţie ce i se arată şi, deci, ce vede Ioan acolo, când este purtat în mintea lui în viziune profetică. În primul rând, el vede o uşă deschisă în cer. Ca să înţelegem cu ce anume corespunde această uşă cu vreo piesă de mobilier ce aparţinea cortului întâlnirii, atunci trebuie să avem în vedere ce alte "piese de mobilier" vede el în locul unde intră, prin viziune. El vede un scaun central de domnie înconjurat de alte scaune de domnie, douăzeci şi patru la număr, un număr simbolic. Înaintea scaunului central de domnie Ioan vede că "ardeau şapte lămpi de foc, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu". Apocalipsa 4,5.

Cel ce şedea pe scaunul central de domnie era Dumnezeu Tatăl, deoarece Scripturile îl prezintă ca fiind Acela care ţinea "în mâna dreaptă... o carte, scrisă pe dinăuntru şi pe dinafară, pecetluită cu şapte peceţi". Apocalipsa 5,1. Apoi Ioan vede că singurul care poate deschide cartea pecetluită nu este Dumnezeu Tatăl, acel "Cineva" care şedea pe acest scaun, ci altcineva care era "Leul din seminţia lui Iuda, Rădăcina lui David", şi care "a biruit ca să deschidă cartea, şi cele şapte peceţi ale ei". Apocalipsa 5,5. Deci, până acum avem o uşă deschisă în cer către un anumit loc unde se află un scaun central de domnie împrejmuit de alte douăzeci şi patru de scaune de domnie, persoana lui Dumnezeu Tatăl, care şade pe acel scaun, persoana Fiului lui Dumnezeu, simbolizat prin Leul din seminţia lui Iuda, şi şapte lămpi de foc care ardeau, după câte se pare încontinuu, căci nimic în prezenţa lui Dumnezeu nu poate sta în stare stinsă! 

După ce Ioan vede aceste scene cereşti, îi este înfăţişată realitatea statutului celor douăzeci şi patru de bătrâni şi a celor patru făpturi vii, nişte simboluri care fac trimitere la poziţia înaltă a acestora înaintea tronului de domnie al lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că cele patru făpturi vii trebuie să aibă statutul formidabil de heruvimi ocrotitori. Care este statutul acestor fiinţe cereşti, toate la un loc? Acela de "împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru", Apocalipsa 5,10, fapt care ne descoperă realitatea mijlocirii şi a lucrării de ispăşire făcută în acel loc de către toate aceste fiinţe cereşti, dar numai prin vrednicia Mielului "care a fost junghiat", ca să poată deveni Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec. Apocalipsa 5,12. După această prezentare specifică a locului ceresc unde se desfăşoară activitatea ce presupune domnie şi lucrare de ispăşire, Ioan vede alte piese de mobilier care-i sunt familiare, şi anume cădelniţa cu tămâie şi altarul tămâierii. "Apoi a venit un alt înger, care s-a oprit în faţa altarului, cu o cădelniţă din aur. I s-a dat tămâie multă, ca s-o aducă, împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, pe altarul din aur, care este înaintea scaunului de domnie." Apocalipsa 8,3. 

Deci, în urma tuturor celor prezentate până acum, potrivit Apocalipsei, Ioan descoperitorul este dus în viziune, în cer, în sanctuarul ceresc, totul fiindu-i înfăţişat şi prezentat în aşa fel, încât să corespundă cu piesele de mobilier care se aflau în prima încăpere sau sfânta cortului pământesc, unde se efectua ispăşirea zilnică prin preoţia levitică. Ioan practic este ajutat să înţeleagă că lucrarea pe care Mielul lui Dumnezeu împreună cu asociaţii Săi o desfăşoară în sanctuarul ceresc, corespunde întru totul cu lucrarea de ispăşire zilnică ce se făcea pe pământ, şi cu care el era familiarizat. Astfel, locul unde este dus în viziune este în aşa fel imaginat şi înfăţişat de Duhul Sfânt lui Ioan, încât el să realizeze că se află în prima încăpere a sanctuarului sau templului ceresc, chiar dacă acesta nu este compartimentat în două!

Aşadar, uşa deschisă în cer este simbol pentru catapeteasma sau perdeaua care despărţea curtea sanctuarului propriu-zis, de sfânta sau prima încăpere a acestuia. Este aceeaşi "uşă" sau perdea în interiorul căreia intrase Mântuitorul, după cum ne spune Pavel în Evrei 6,19. Cele şapte lămpi de foc corespund şi sunt un simbol pentru sfeşnicul cu cele şapte braţe, iar cădelniţa şi altarul de aur sunt de asemenea o reprezentare a omoloagelor lor, care se aflau în prima încăpere a sanctuarului pământesc. Aceste înfăţişări cereşti, care reprezintă piesele de mobilier ce aparţineau sfintei (prima încăpere) cortului sau templului pământesc, ne ajută să pricepem clar, asemenea lui Ioan, că locul unde Isus s-a înălţat după învierea Sa este sanctuarul ceresc şi că specificul lucrării preoţeşti şi de ispăşire care se desfăşoară acolo indică spre ispăşirea zilnică ce se săvârşea în prima încăpere a templului de pe pământ. Prin urmare, este corect şi logic să spunem, în limbajul Bibliei, că Isus s-a înălţat în sfânta, prima încăpere a templului din ceruri. Aşa ne învaţă Scripturile, şi aşa trebuie să credem.

Având în vedere imaginea de ansamblu, aşa cum este ea înfăţişată în viziune profetică, în Apocalipsa 4 şi 5, putem lesne pricepe cu toată claritatea posibilă că, atât Dumnezeu Tatăl, cât şi Fiul lui Dumnezeu sunt prezenţi amândoi în aceeaşi încăpere a sanctuarului ceresc, ca să păstrez limbajul şi perspectiva viziunii prezentate lui Ioan, şi anume sfânta templului ceresc. Unde este scaunul de domnie al Tatălui, este şi cel al Fiului, înconjurate fiind de alte douăzeci şi patru de scaune de domnie, număr simbolic, pe care se află nişte împăraţi şi preoţi, adică au autoritate conferită să domnească, asemenea Dumnezeirii, şi calitatea precum şi statutul de preoţi (mijlocitori) care pot participa în lucrarea de ispăşire, făcută de Mântuitorul cu propriul Său sânge. Acest adevăr extraordinar este scos în relief chiar de spusele acestor fiinţe minunate. "Când a luat cartea, cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au aruncat la pământ înaintea Mielului, având fiecare câte o alăută şi potire din aur, pline cu tămâie, care Sunt rugăciunile sfinţilor. Şi cântau o cântare nouă, şi ziceau: >Vrednic eşti tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile: căci ai fost junghiat, şi ne-ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam. Şi ne-ai făcut o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru, şi noi vom împărăţi pe pământ!<" Apocalipsa 5,8-10. (K.J.V. Bible)

Adevărul conţinut în Evanghelia veşnică - solia celor trei îngeri -, o solie a cărei lumină provine direct din a doua încăpere a templului ceresc, după cum voi arăta în ceea ce va urma, este de o măreţie şi slavă pe potriva minţii şi bunăvoinţei divine! Prin cuvintele inspirate de mai sus, prin ceea ce a văzut Ioan în templul ceresc "mobilat" simbolic cu acele piese de mobilier ce corespundeau sfintei din sanctuarul pământesc, cu care Ioan era mai mult decât familiarizat, şi am să-i spun prima încăpere a sanctuarului ceresc, se înţelege limpede ca cristalul că aceste făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni sunt de fapt oameni răscumpăraţi! Sunt oameni răscumpăraţi deoarece ei sunt singurele fiinţe din universul creat de Dumnezeu care pot fi răscumpăraţi din păcat. Ei nu pot fi îngeri. Din acest motiv temeinic, scriu cu toată siguranţa posibilă, prin Duhul Sfânt, că toţi îngerii înfăţişaţi în Apocalipsa sunt de fapt oameni răscumpăraţi, fraţii noştri care mijlocesc pentru noi, asemenea lui Isus, prin sângele Său preţios, chiar rugăciunile noastre. Ei nu au puterea să ierte şi să smulgă din păcat pe cineva; lucrarea lor de mijlocitori şi de cei care săvârşesc ispăşirea nu presupune un asemenea lucru pe care doar Dumnezeirea, cele trei Persoane ale Dumnezeirii, îl poate face. 

Să luăm aminte la ce i se prezintă lui Ioan în viziune, referitor la activitatea acestor oameni răscumpăraţi, care îi sunt înfăţişaţi ca îngeri, şi asta pentru că toţi cei mântuiţi de pe pământ vor lua locul tuturor îngerilor căzuţi şi dezertori, în ceruri. "Apoi a venit un alt înger, care s-a oprit în faţa altarului, cu o cădelniţă din aur. I s-a dat tămâie multă, ca s-o aducă, împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, pe altarul din aur, care este înaintea scaunului de domnie. Fumul de tămâie s-a ridicat din mâna îngerului înaintea lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile sfinţilor." Apocalipsa 8,3.3. Această lucrare este asemănătoare cu ceea ce preotul levit şi fiii săi făceau în sfânta sanctuarului pământesc, prin serviciul zilnic de ispăşire. După cum preotul pământesc şi fiii săi făceau această lucrare pe pământ, tot astfel şi întocmai, dar mai măreţ, Isus şi fiii Săi răscumpăraţi, oameni de pe pământ, prin preoţia lui Melhisedec, fac o lucrare zilnică echivalentă cu cea a preoţilor pământeşti, dar prin sângele desăvârşit al Mielului, vărsat pe Golgota. 

Când Isus a promis, prin Duhul Sfânt, că "Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată, 1Petru 2,9, El s-a ţinut de promisiune. Primul lucru pe care-l face Isus în cartea Apocalipsa, e să descopere împlinirea acestei făgăduinţe minunate şi foarte profunde, prezentându-i lui Ioan imagini cu îngeri-oameni răscumpăraţi care fac o lucrare asemănătoare preoţiei levitice, dar al cărui fundament este sângele Mântuitorului vărsat pe Golgota. Puterea şi autoritatea lor, în a face aşa ceva, decurg din statutul pe care îl au, acela de a fi fost făcuţi prin puterea răscumpărării divine "o preoţie împărătească", "o împărăţie şi preoţi", (Apocalipsa 1,6). Aceste cuvinte sunt mai mult decât edificatoare şi nu mai au nevoie de nici un comentariu: "... şi ne-ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău... Şi ne-ai făcut o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru, şi noi vom împărăţi pe pământ!" Apocalipsa 5,9.10. (K.J.V. Bible)

Aşadar, până aici putem conchide, fără greşeală, că Isus s-a înălţat la cer, după învierea Sa, în sanctuarul sau templul ceresc, unde s-a aşezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi într-un loc care trebuia musai să corespundă cu prima încăpere a sanctuarului pământesc. Apocalipsa ne prezintă acest adevăr fără putinţă de tăgadă şi imposibil de răsturnat. Imaginile prezentate lui Ioan în viziune, când intră prin uşa deschisă ce corespunde primei perdele a cortului pământesc, sunt create în mintea lui în aşa fel, încât să realizeze că se află într-un loc al sanctuarului ceresc care seamănă izbitor de bine cu prima încăpere a cortului pământesc. Este aşa pentru că trebuia făcut să priceapă că Mântuitorul desfăşoară în ceruri, la Tatăl, o slujbă echivalentă în fapt cu slujba preoţească levitică de pe pământ. Dumnezeu ne transmite astfel adevărul că lucrarea de ispăşire nu s-a încheiat pe pământ la cruce, ci doar că acolo a fost făcută desăvârşită şi completă, fără să se poată adăuga ceva la ea. Dacă ispăşirea s-ar fi oprit doar la aducerea jertfei, atunci nici un om de pe pământ şi din cer nu poate şi nu putea fi mântuit. De ce? Pentru că sângele trebuie stropit zilnic înaintea şi pe cea de-a doua perdea din cortul pământesc, cea care despărţea sfânta de sfânta sfintelor, pentru ca cerinţele legii lui Dumnezeu călcate, lege care se afla pe două lespezi de piatră în chivotul legământului, să poată fi satisfăcute! Dacă doar jertfa mielului sau a altui animal ar fi fost adusă, fără ca sângele să fie transferat asupra sanctuarului, atunci mântuirea omului nu ar fi fost posibilă nicicum. 

Cartea Apocalipsa este formidabilă şi unică fiindcă ne prezintă adevărul despre lucrarea de ispăşire după ce Jertfa cea mare a fost adusă! Trebuie să ţinem minte acest aspect deosebit de important şi să ni-l însuşim astfel încât să poată fi înscris definitiv pe fiecare fibră şi celulă a fiinţei noastre. Un amănunt deosebit de interesat este şi acela că această carte, deoarece este imaginea templului ceresc în formă scrisă, asemenea cortului întâlnirii din timpul lui Moise, este o carte care ne prezintă aspectele lucrării de mântuire pentru oameni şi evenimente prin care avea să treacă biserica lui Hristos, sub adăpostul acestei mari lucrări de ispăşire, în două faze distincte; sfânta şi sfânta sfintelor. Exact acesta este adevărul! Cartea Apocalipsa este împărţită ca timp, în interiorul căruia aveau să se întâmple cele arătate profetului vizionar, în două mari părţi, adică în sfânta şi în sfânta sfintelor. Să verificăm cele afirmate.

În Apocalipsa, de la capitolul 4 la capitolul 11, cu versetul 18, tot ce i se arată şi i se descoperă în formă de imagini şi simboluri profetului uimit, se întâmpla în prima încăpere a sanctuarului ceresc. Deci, toate evenimentele prin care avea să treacă biserica lui Hristos, în primele cinci faze al periplului ei înspre cetatea cerească, Efes, Smirna, Pergam, Tiatira şi Sardes, aceeaşi cetate în care mijloceşte Isus, trebuia să aibă loc în perioada de timp când Tatăl şi Fiul s-au aflat în prima încăpere a sanctuarului ceresc, adică exact în locul în care este dus Ioan prin uşa deschisă. Acestea sunt evenimente care se întâmplă de la înălţarea lui Isus la cer şi de la formarea bisericii apostolice, după revărsarea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii, precum şi distrugerea cetăţii Ierusalim în anul 70 de către trupele lui Titus, până la lovirea cu o rană de moarte a tainei fărădelegii, alias papalitatea, în 1798, de către trupele ateismului francez, culminând mai apoi cu vestirea celor trei solii îngereşti în anul 1844, până pe data de 22 octombrie 1844. Deci avem o perioadă de aproximativ optsprezece secole, timp în care Tatăl şi Fiul s-au aflat în ceea ce i-a fost prezentat şi arătat lui Ioan ca fiind prima încăpere a sanctuarului ceresc.

Cuvântul lui Dumnezeu confirmă, prin mărturiile Duhului Sfânt, date ultimei generaţii ca o ancoră a sufletului pentru înţelegerea deplină şi curată a Evangheliei veşnice, că aceasta a fost perioada în care lucrarea de ispăşire a avut loc pe o bază zilnică, neîntreruptă, continuă şi permanentă timp de optsprezece veacuri de la înălţarea Mântuitorul la dreapta Tatălui. 

     "Acolo a fost îndreptată credinţa ucenicilor lui Hristos atunci când El S-a înălţat dinaintea lor. Şi aici s-a concentrat speranţa lor pe care, spune Pavel, >o avem ca o ancoră a sufletului, tare şi neclintită, care pătrunde (intră) în interiorul perdelei, unde Isus a intrat pentru noi ca înaintemergător, când a fost făcut Mare Preot în veac... şi a intrat, odată pentru totdeauna, în locul sfânt, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică< (Evrei 6,19.20; 9,12. K.J.V. Bible).

     Timp de optsprezece veacuri, această lucrare de slujire a continuat în prima despărţitură a Sanctuarului. Sângele lui Hristos mijlocea în favoarea credincioşilor pocăiţi, le asigura iertarea şi primirea la Tatăl, dar păcatele lor rămâneau încă în rapoartele din cărţi." Tragedia veacurilor, cap. Ce este sanctuarul?, par. 4-6 de la sfârşit.

Acum, în Apocalipsa capitolul 11, de la versetul 19 şi până la finalul cărţii, profetul este introdus în a doua încăpere a templului ceresc, iar acest lucru arată că Hristos îşi începe a doua fază a lucrării Sale de ispăşire, o lucrare deosebit de importantă ce corespunde cu ispăşirea de peste an efectuată în Yom Kippur în sfânta sfintelor din cortul pământesc. "Şi Templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis: şi s-a văzut chivotul legământului Său, în Templul Său. Şi au fost fulgere, glasuri, tunete, un cutremur de pământ, şi o grindină mare." Apocalipsa 11,19. Chivotul era o piesă de mobilier care aparţinea în exclusivitate doar sfintei sfintelor, a doua încăpere a sanctuarului pământesc. Prin această reprezentare, profetului i se arată o serie de evenimente care trebuiau să se întâmple după data de 22 octombrie 1844, punctul din timp când Isus începe judecata de cercetare asupra credincioşilor Săi morţi din toate veacurile. Acest adevăr măreţ este descoperit în cartea profetului Daniel, care ne spune: "Am auzit pe un sfânt vorbind; şi un alt sfânt a întrebat pe cel ce vorbea: >În câtă vreme se va împlini vedenia despre desfiinţarea jertfei necurmate şi despre urâciunea pustiirii? Până când va fi călcat în picioare Sfântul Locaş şi oştirea?< Şi el mi-a zis: >Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi Sfântul Locaş va fi curăţit!< Daniel 8,13.14.

Cele 2300 de zile profetice încep în toamna anului 457 î.Hr. şi se sfârşesc în 22 octombrie 1844. Începutul acestei perioade este fixat de către îngerul Gabriel în capitolul următor al cărţii lui Daniel, şi anume "de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului". Daniel 9,25. În felul acesta, trecerea celor 2300 de ani, la finalul cărora trebuia să înceapă curăţirea sanctuarului ceresc sau a sfântului locaş, coincide şi semnifică de fapt deschiderea templului din cer, când profetul a "văzut chivotul legământului Său." Apocalipsa 11,19. Acest adevăr extrem de important este întărit prin altă descoperire profetică, atunci când Dumnezeu vorbeşte îngerului bisericii Filadelfia, zicând: "... iată ţi-am pus înainte o uşă deschisă pe care nimeni n-o poate închide..." Apocalipsa 3,8. Această uşă deschisă este cea din interiorul sanctuarului ceresc, aşa cum catapeteasma din interiorul templului pământesc despărţea sfânta de sfânta sfintelor. 

Iată confirmarea împlinirii acestei fabuloase profeţii, prin mărturiile Duhului Sfânt: 

     "În Sabatul din 24 martie 1849, am avut o întâlnire plăcută şi foarte interesantă cu fraţii din Topsham, Maine. Duhul Sfânt a fost revărsat asupra noastră şi eu am fost dusă de El în cetatea viului Dumnezeu. Apoi mi-a fost arătat că poruncile lui Dumnezeu şi mărturia lui Isus Hristos - care au legătură cu uşa închisă - nu pot fi separate şi că timpul ca poruncile lui Dumnezeu să strălucească în toată importanţa lor şi pentru ca poporul lui Dumnezeu să fie încercat în ce priveşte adevărul Sabatului a fost atunci când uşa s-a deschis în Sfânta Sfintelor, în Sanctuarul ceresc, unde se află chivotul, în care sunt păstrate Cele Zece Porunci. Această uşă nu a fost deschisă până nu s-a sfârşit mijlocirea lui Isus în prima încăpere a Sanctuarului, în 1844. Atunci S-a ridicat Isus şi a închis uşa din Locul Sfânt, a deschis uşa care ducea în Locul Preasfânt şi a trecut în cea de-a doua despărţitură, unde stă acum, în faţa chivotului, şi unde credinţa lui Israel se îndreaptă acum.

     Am văzut că Isus închisese uşa primei încăperi şi că nici un om nu o poate deschide; şi că El deschisese uşa care ducea în Sfânta Sfintelor şi că nici un om nu o poate închide (Apocalipsa 3,7.8 ); am mai văzut că, de când Isus a deschis uşa către Sfânta Sfintelor, unde se află chivotul, poruncile au strălucit înaintea poporului lui Dumnezeu şi că aceştia sunt puşi la probă în ce priveşte Sabatul." Scrieri timpurii, cap. Uşa deschisă şi cea închisă, par. 1, 2.

După un interval de aproximativ optsprezece secole de la înălţarea lui Isus, când El trebuia să desfăşoare în templul ceresc o lucrare de ispăşire zilnică, aidoma celei pe care preoţii leviţi o efectuau pe pământ în prima încăpere a cortului întâlnirii, motiv pentru care viziunea dată lui Ioan trebuia să conţină imagini şi simboluri ce coincideau cu piesele de mobilier specifice sfintei şi chiar cu sfânta cortului pământesc ca încăpere, ceea ce înseamnă că această lucrare de ispăşire săvârşită de Isus în cer trebuie privită ca şi cum ar fi făcută în sfânta sanctuarului ceresc, deci, după acest interval de timp sosise vremea ca Mântuitorul să înceapă o lucrare de ispăşire specifică acelei lucrări de ispăşire de peste an efectuată de marele preot pentru popor şi pentru sanctuarul ca întreg, o lucrare ce se săvârşea doar în sfânta sfintelor. În virtutea acestei realităţi incontestabile, putem spune că deschiderea uşii către sfânta sfintelor înseamnă debutul lucrării de ispăşire pe care Isus o făcea în a doua încăpere a templului ceresc. (Când mă refer la cele două încăperi din sanctuarul de sus, folosesc doar un limbaj biblic cu care toţi adventiştii sunt familiarizaţi, deşi, după cum am afirmat, templul ceresc nu este împărţit în două încăperi). 

Şi alte profeţii biblice vorbesc despre acest eveniment măreţ petrecut în toamna anului 1844. Bunăoară, în Daniel 7,9.10.13 ni se spune: "Mă uitam la aceste lucruri, până când s-au aşezat nişte scaune de domnie. Şi un Îmbătrânit de zile a şezut jos. Haina Lui era albă ca zăpada, şi părul capului Lui era ca nişte lână curată; scaunul Lui de domnie era ca nişte flăcări de foc, şi roţile Lui ca un foc aprins. Un râu de foc curgea şi ieşea dinaintea Lui. Mii de mii de slujitori îi slujeau, şi de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui. S-a ţinut judecata şi s-au deschis cărţile...  M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte, şi iată că pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui." Intrarea Fiului omului la Cel îmbătrânit de zile, adică Dumnezeu Tatăl, este de fapt o intrare împreună, a amândurora în a doua încăpere a sanctuarului ceresc. Scopul este acela că a sosit timpul pentru facerea judecăţii asupra celor morţi în Hristos, a credincioşilor lui Dumnezeu din biserica Sa din toate timpurile, până când această judecată va trece, când este emis şi proclamat peste tot decretul morţii, asupra celor vii, adică asupra celor ce vor fi format atunci, în vremea aceea, biserica biruitoare sau cei 144.000. 

Să urmărim cum este surprinsă împlinirea acestei profeţii prin ochiul mărturiilor Duhului Sfânt: 

     "Am văzut un tron şi pe el stăteau Tatăl şi Fiul...

     L-am văzut pe Tatăl ridicându-se de pe scaunul de domnie, mergând cu un car de foc în Sfânta Sfintelor, dincolo de cea de-a doua despărţitură şi aşezându-se. Apoi, Isus s-a ridicat de pe tron şi cei mai mulţi dintre cei care erau aplecaţi s-au ridicat împreună cu El. Din momentul în care s-a ridicat, nu am văzut nici o rază de lumină căzând de la Isus peste mulţimea nepăsătoare, şi aceasta a fost lăsată în întuneric total. Cei care s-au ridicat o dată cu Isus şi-au păstrat privirile aţintite asupra Sa când a părăsit tronul şi i-a condus o mică bucată de drum. Apoi, şi-a ridicat braţul drept şi l-am auzit spunând cu glasul Său încântător: >Aşteptaţi aici; Mă duc la Tatăl Meu să primesc Împărăţia; păstraţi-vă veşmintele nepătate, iar Eu mă voi întoarce după puţină vreme de la nuntă şi vă voi primi<. Apoi un car de foc, cu roţile ca văpăile de foc, înconjurat de îngeri, a venit acolo unde se afla Isus. A păşit în car şi a fost purtat în Sfânta Sfintelor, unde şedea Tatăl. Acolo l-am privit pe Isus, un impunător Mare Preot, stând în picioare înaintea Tatălui. Pe tivul veşmântului Său erau un clopoţel şi o rodie, un clopoţel şi o rodie. Cei care se ridicaseră împreună cu Isus îţi trimiteau către El credinţa, în Sfânta Sfintelor, şi se rugau: >Tatăl Meu, dă-mi Duhul Tău<. Apoi, Isus sufla asupra lor Duhul Sfânt. În suflarea aceea era lumină, putere şi multă iubire, bucurie şi pace." Scrieri timpurii, cap. Sfârşitul celor 2300 de zile, par. 1, 2.

O altă profeţie remarcabilă care vorbeşte despre exact acelaşi eveniment o găsim în Maleahi, atunci când profetul zice: "Şi deodată va intra în Templul Său Domnul pe care-L căutaţi: Solul legământului, pe care-L doriţi; iată că vine, zice Domnul oştirilor". Maleahi 3,1. Şi o ultimă profeţie a aceluiaşi eveniment se găseşte în pilda fecioarelor înţelepte care aşteptau pe Mire, numai că au aţipit; apoi un glas în miez de noapte strigă: "Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!" Matei 25,6. Venirea Mirelui aici nu este a doua venire a Mântuitorului, ci intrarea împreună cu Tatăl în sfânta sfintelor cereşti, omoloaga originală a ceea ce pe pământ se chema tot sfânta sfintelor. Parabola celor zece fecioare este o parabolă profetică şi are o dublă împlinire, mai întâi în începerea slujirii lui Isus şi continuarea lucrării de ispăşire în sfânta sfintelor, şi apoi ca revenire a Hristosului Domnului pe norii cerului pentru a-i lua pe credincioşii Săi în cetatea cerească, locul unde Isus a efectuat întreaga lucrare de ispăşire pentru ei.

Ceea ce doresc să sesizăm este că scaunul de domnie al Tatălui nu este limitat şi nu trebuie să îl ţintuim doar în sfânta sfintelor, căci templul din ceruri nu are aşa ceva. Este numit pe drept de apostolul inspirat, Pavel, "locurile sfinte", fiindcă întocmai aşa ceva este. Ca o dovadă a acestui fapt, vreau să ne reamintim ce le spune Isus ucenicilor Săi cu puţin timp înainte de moartea Sa, în legătură cu ceea ce intenţiona El să facă pentru ei, după înviere, în Locaşul sfânt - Cetatea noul Ierusalim sau Templul ceresc. "Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu, şi aveţi credinţă în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde Sunt Eu, să fiţi şi voi". Ioan 14,1-3.

Isus afirmă, fără putinţă de tăgadă, că în casa Tatălui Său, adică templul ceresc, locul de domnie al Dumnezeirii, există multe locaşuri, sau multe apartamente pentru locuit. Dacă templul ceresc ar fi avut doar două încăperi, o sfânta şi o sfânta sfintelor, atunci Isus s-ar fi referit la acesta exact în acest fel. Dar nu o face, fiindcă a dorit să le descopere că în templul din ceruri se află multe locaşuri. Noi trebuie să înţelegem prin casa Tatălui Său chiar templul din ceruri, fiindcă prima perioadă de timp din veşnicie - o mie de ani - mântuiţii o vor petrece exact în locul unde Isus s-a înălţat - sanctuarul ceresc. Nu spunea El oare, în rugăciunea Sa adresată Tatălui: "Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii"? Ioan 17,24.

Trebuie să mai spun că aceste locaşuri sau apartamente aflate în cetatea cerească au aparţinut cândva îngerilor căzuţi, dezertori. Este aşa fiindcă acele locuri şi poziţii de răspundere ale lor trebuie ocupate de oamenii răscumpăraţi, o primă dovadă fiindu-ne dată prin aceea că Ioan vede patru făpturi vii în cer care deţin deja poziţiile celor patru heruvimi ocrotitori care au căzut în păcat împreună cu Lucifer. Acele locuri sunt ocupate de către Moise, care deţine poziţia lui Lucifer, Enoh, care are numele de Melhisedec, cel prin care Fiul lui Dumnezeu începe preoţia cerească după rânduiala lui Melhisedec, preoţie care este alcătuită doar din oameni răscumpăraţi; (aici trebuie să adaug că însuşi Isus a fost nevoit să se califice pentru a intra în această preoţie în calitate de Mare Preot, iar această postură putea fi obţinută numai prin calificarea de a fi fost întrupat, deci născut în chip de om pe pământ şi trăind o viaţă sfântă, fără păcat, într-un trup păcătos, căzut, slab şi muritor, asemenea lui Enoh, cu care a fost deschisă această preoţie); Ilie şi Ioan Botezătorul, cei doi îngeri care l-au însoţit pe Mântuitorul pe pământ de la naştere până la moartea şi învierea Sa. A se citi studiile intitulate Cele patru făpturi vii din luna aprilie, 2013.

Despre casa Tatălui Domnului Hristos ni se mai descoperă de către Ioan că "... eu am văzut coborându-se din cer de la Dumnezeu, cetatea sfântă, noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie, şi zicea: "Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor". Apocalipsa 21,2.3. Sfintele locaşuri cereşti, despre care vorbeşte Pavel în epistola sa către evrei, înfăţişate mai apoi sub formă simbolică, plină de imagini pe care profetului i-a fost uşor să le asocieze cu cele două încăperi ale cortului pământesc, sunt exact acele locaşuri despre care vorbeşte Isus ucenicilor Săi, promiţându-le că le va pregăti pentru ei, concretizate apoi sub forma cortului lui Dumnezeu cu oamenii, care coboară pe pământ, în ultima viziune pe care Ioan o primeşte pe Patmos. În textul de mai sus, cetatea sfântă, noul Ierusalim este totuna cu cortul lui Dumnezeu, amândouă sunt practic unul şi acelaşi lucru.

Faptul că profetul nu vede, în cele din urmă, nici un templu în ceruri, este pentru că nu există nici unul în forma cu care el şi orice evreu fuseseră obişnuiţi şi învăţaţi generaţie de generaţie. "În cetate n-am văzut nici un Templu; pentru că Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, ca şi Mielul, sunt Templul ei." Apocalipsa 21,22. Cu toate că profetului îi este înfăţişat templul ceresc, în viziune, ca având două încăperi, la final, când vede cetatea lui Dumnezeu pogorându-se pe pământ, constată că în ea nu se află nici un templu, adică originalul căruia îi fusese arătat lui Moise pe munte şi după care evreii făcuseră o copie exactă. Aceasta ne descoperă un singur lucru, legat de mântuirea omului, că adevăratul templu din ceruri este cetatea noul Ierusalim, şi este locul unde Isus îşi desfăşoară activitatea de slujire, mijlocire şi de ispăşire în două mari etape distincte, care trebuia să poarte specificul celor de pe pământ, prin preoţia levitică. Prin urmare, putem spune că lucrarea de ispăşire are caracter de sfânta, fiindcă se desfăşoară pe o bază continuă şi permanentă, prin sângele Mielului, şi caracter de sfânta sfintelor, deoarece toate păcatele acumulate în cer trebuie expiate şi îndepărtate, deci puse asupra capului ţapului pentru Azazel, adică Satana, căci acest ţap este întruchiparea lui Satana. Aşa a găsit Dumnezeu cu cale să ne înveţe printr-o construcţie pământească fazele ispăşirii pentru mântuirea omului, şi nicidecum nu a căutat să statornicească ideea că cerul este împărţit în două încăperi. El nu ne-a dezvăluit niciodată topografia şi grafica exactă a Cerului. A lăsat la latitudinea noastră şi în puterea imaginaţiei noastre să ne creăm în minte, pe baza tuturor descoperirilor divine, cum arată cerul! Ca un loc de dorit, indiferent cât de frumos l-am construit noi în imaginaţia noastră. 

Iată şi o mărturie a profetului inspirat să aducă la viaţă mărturiile Duhului Sfânt, după ce Isus şi Tatăl au intrat în cea de-a doua încăpere a sanctuarului ceresc, în 1844: "Eu cred că sanctuarul, ce trebuie curăţit la sfârşitul celor 2300 de zile, este Noul Ierusalim în care Isus este slujitor." Cuvânt către mica turmă, în scrisoarea adresată lui Eli Curtis, par. 12.

Putem conchide, după toate cele prezentate, că Apocalipsa este cartea construită, gândită, imaginată şi scrisă în forma sanctuarului, compartimentat în sfânta şi sfânta sfintelor, cu două uşi, cu nişte scaune de domnie, toate cu rolul de a pricepe că toate evenimentele de pe pământ s-au desfăşurat şi se desfăşoară doar sub auspiciile lucrării de ispăşire; că pe pământ nu se întâmplă nimic degeaba, că ochiul atotvăzător al lui Dumnezeu cuprinde totul şi nu-i scapă nimic. Noi nu suntem singuri. Hristos ne doreşte cu gelozie pentru Sine fiindcă ne iubeşte. De aceea, Apocalipsa este unica scrisoare de dragoste împărţită în două, o sfânta şi o sfânta sfintelor, cu scopul ca noi să pricepem cât de mult ne iubeşte Dumnezeu prin beneficiile sângelui vărsat pe Golgota, pe care Isus îl administrează pentru noi în sanctuarul ceresc. Dragostea specifică sfintei a fost împărtăşită tuturor generaţiilor de la înălţarea lui Isus până pe 22 octombrie 1844, iar dragostea specifică sfintei sfintelor este împărtăşită generaţiilor de după 22 octombrie 1844, până la închiderea harului, timp care coincide cu emiterea şi punerea în aplicare a decretului morţii. În această dragoste s-a aflat atâta lumină şi cunoştinţă descoperite de Dumnezeu, prin grija Duhului Sfânt, cât toţi cei credincioşi şi ascultători din acele generaţii să poată fi mântuiţi. La fel, în dragostea specifică sfintei sfintelor, Dumnezeu a oferit atâta lumină şi cunoştinţă generaţiilor după anul 1844, cum nu a mai fost de găsit niciodată în trecut, încât toţi cei credincioşi şi ascultători să poată fi mântuiţi şi, mai ales, referitor la ultima generaţie, cea de astăzi, să poată încheia lucrarea în neprihănire şi slava Mielului! Apocalipsa sau dragostea lui Dumnezeu revelată sunt unul şi acelaşi lucru! Dragostea lui Dumnezeu înseamnă şi ispăşire, sau altfel spus o sfânta şi o sfânta sfintelor.

     "În serviciul sanctuarului pământesc care, aşa cum am văzut, era o preînchipuire a serviciului din cel ceresc, când marele preot în ziua de ispăşire intra în Sfânta Sfintelor, slujirea din prima despărţitură înceta. Dumnezeu poruncise: >Să nu fie nimeni în cortul întâlnirii când va intra Aaron să facă ispăşirea în sfântul locaş, până va ieşi din el< (Levitic 16,17). Astfel că, atunci când Hristos a intrat în Sfânta Sfintelor pentru a aduce la îndeplinire lucrarea de încheiere a ispăşirii, El a încetat slujirea în prima despărţitură. Dar când s-a încheiat slujirea din prima despărţitură, a început lucrarea din a doua despărţitură. Când în serviciul simbolic marele preot părăsea Sfânta în Ziua Ispăşirii, intra înaintea lui Dumnezeu, pentru a prezenta acolo sângele jertfei pentru păcat în favoarea întregului Israel, care se pocăia cu adevărat de păcatele lui. Tot astfel şi Hristos a terminat prima parte a lucrării Sale ca Mijlocitor al nostru, pentru a începe a doua parte a lucrării, mijlocind mai departe cu sângele Său înaintea Tatălui, în favoarea păcătoşilor." Tragedia veacurilor, cap. În Sfânta Sfintelor, par. 15.